Cartea amagirilor

I

EXTAZ MUZICAL. Simt cum îmi pierd materia, cum cad rezistențele fizice și cum mă topesc armoniile și ascensiunile unor melodii interioare. O senzație difuză, un sentiment inefabil mă reduc la o sumă nedeterminată de vibrații, de rezonanțe intime și de sonorități învăluitoare.

Tot ce am crezut în mine individuat, izolat într-o singurătate materială, fixat într-o consistență fizică și determinat într-o structură rigidă, pare a se fi rezolvat într-un ritm de o seducătoare fascinație și de o fluiditate insesizabilă. Cum aș putea prin cuvinte să descriu cum cresc melodiile, cum vibrează tot corpul, integrat într-o universalitate de vibrații, evoluând în sinuozități atrăgătoare, cu farmec de irealitate aeriană? Am pierdut în momentele de muzicalizare interioară atracția înspre materialități grele, am pierdut substanța minerală, acea împietrire care mă lega de o fatalitate cosmică, pentru a mă avânta în spațiul cu miraje, fără a avea conștiința iluziei lor, și cu visuri, fără să mă doară irealitatea lor. Și nimeni nu va înțelege vraja irezistibilă a melodiilor interioare, nimeni nu va simți exaltarea și beatitudinea, dacă nu se va bucura de această irealitate, dacă nu va iubi visul mai mult decât o evidență. Starea muzicală nu este o iluzie, fiindcă nici o iluzie nu poate da o certitudine de o așa amploare, și nici o senzație organică – de absolut, de trăire incomparabilă, semnificativă prin sine și expresivă în esența sa. În aceste clipe când răsuni în spațiu și când spațiul răsună în tine, în aceste momente de torent sonor, de posesie integrală a lumii, nu pot să mă întreb decât pentru ce întreagă această lume nu sunt eu? Nimeni n-a încercat cu intensitate, cu o nebună și cu o incomparabilă intensitate, sentimentul muzical al existenței, dacă n-a avut dorința acestei absolute exclusivități, dacă n-a fost de un iremediabil imperialism metafizic, când ar dori spargerea oricăror granițe care separă lumea de eu. Starea muzicală asociază, în individ, egoismul absolut cu cea mai înaltă generozitate. Vrei să fii numai tu, dar nu pentru un orgoliu meschin, ci pentru o voință supremă de unitate, pentru spargerea barierelor individuației, nu în sensul de dispariție a individului, ci de dispariție a condițiilor limitative impuse de existența acestei lumi. Cine n-a avut senzația dispariției lumii, ca realitate limitativă, obiectivă și detașată, cine n-a avut senzația unei absorbiri a acestei lumi în elanurile lui muzicale, trepidația și vibrația lui, acela nu va înțelege niciodată semnificația acelei trăiri în care totul se reduce la o universalitate sonoră, continuă, ascensională, cu evoluții spre înălțimi, într-un haos plăcut. Și ce este starea muzicală decât un haos plăcut, ale cărui amețeli sunt beatitudini și ale cărui ondulații sunt încântări?

Vreau să trăiesc numai pentru aceste clipe când simt toată existența o melodie, când toate rănile ființei mele, toate însângerările lăuntrice, toate lacrimile nevărsate și toate presimțirile de fericire pe care le-am avut sub ceruri de vară, cu eternități de azur, s-au adunat și s-au topit convergență de sunete, într-un avânt melodios și caldă și sonoră comuniune universală.

Mă încântă și mă omoară de bucurie misterul muzical care zace în mine, care își aruncă reflexe în ondulațiile melodioase, care mă destramă și îmi reduce substanța la ritm pur. Am pierdut substanțialitatea, acel ireductibil care-mi dădea proeminență și contur, care mă făcea să mă cutremur în fața lumii, simțindu-mă abandonat și părăsit, într-o singurătate de moarte, și am ajuns la o dulce și ritmică imaterialitate, când n-are nici un rost să-mi mai caut eul, fiindcă melodizarea mea, convertirea în melodie, în ritm pur m-a scos din relativitățile obișnuite ale vieții.

Voința mea cea mare, voința mea persistentă, intimă, consumatoare și epuizantă, ar fi să nu mă reîntorc niciodată din stările muzicale, să trăiesc exaltat, vrăjit și înnebunit beție de melodii, într-o ebrietate de sonorități divine, să fiu eu însumi o muzică de sfere, o explozie de vibrații, un cântec cosmic, o înălțare spirale de rezonanțe. Cântecele tristeții încetează a mai fi dureroase în această beție și lacrimile devin arzătoare ca în momentul supremelor revelații mistice. Cum de pot uita lacrimile interne ale acestor beatitudini? Ar trebui să mor, pentru a nu mai reveni niciodată la alte stări. În oceanul meu lăuntric picură tot atâtea lacrimi câte vibrații mi-au imaterializat ființa. Dacă aș muri acum, aș fi omul cel mai fericit. Am suferit prea mult pentru a nu avea unele fericiri insuportabile. Și fericirea mea este atât de cutremurată, atât de năpădită de văpăi, străbătută de vârtejuri, de seninătăți, de transparențe și de deznădejdi, încât, adunate toate în avânturi melodice, mă încântă într-o beatitudine de o bestială intensitate și de o demonică unicitate. Nu poți trăi până în rădăcini sentimentul muzical al existenței, dacă nu poți suporta acest tremur inexprimabil, de o ciudată adâncime, nervos, încordat și paroxist. Să tremuri până acolo, până unde totul devine extaz. Și acea stare nu e muzicală dacă nu e extatică.

Extazul muzical este o revenire la identitate, la originar, la rădăcinile primare ale existenței. În el rămâne numai ritmul pur al existenței, curentul imanent și organic al vieții. Aud viața. De aici încep toate revelațiile.

Numai în muzică și în iubire există bucuria de a muri, străfulgerarea de voluptate când simți că mori deoarece nu mai poți suporta vibrațiile interne. Și te bucură gândul unei morți subite, care te-ar scuti să mai supraviețuiești acelor momente. Bucuria de a muri, care n-are nici o legătură cu ideea și conștiința obsedantă a morții, se naște în marile experiențe de unicitate, când simți perfect cum acea stare nu se va mai reîntoarce niciodată. În muzică și-n iubire sunt numai senzații unice; cu toată ființa îți dai seama că ele nu se vor mai putea reîntoarce și regreți din tot sufletul viața de fiecare zi la care vei reveni după ele. Ce voluptate admirabilă este aceea care se naște la gândul că ai putea muri în asemenea clipe, că prin acest fapt n-ai pierdut clipa. Căci este o pierdere infinit mai mare, în reîntoarcerea la existența zilnică după asemenea clipe, decât stingerea definitivă. Regretul de a nu muri în culmile stării muzicale și ale celei erotice ne învață cât avem de pierdut trăind. În momentul în care am concepe reversibilitatea stării muzicale și erotice, când ne-am pătrunde organic de ideea unei posibilități de retrăire și când unicitatea ne-ar părea o simplă iluzie, n-am mai putea vorbi de bucuria de a muri, ci am reveni la sentimentul imanenței morții în viață, care nu face din aceasta decât un drum spre moarte. Ar trebui să cultivăm stările unice, stările pe care nu le mai putem concepe și simți ca reversibile, pentru a ne găsi o moarte în voluptăți.

Muzica și iubirea nu pot învinge moartea, fiindcă este, în esența lor, tendința de apropiere de moarte, cu cât câștigă în intensitate. Ele pot fi considerate ca arme împotriva morții numai în fazele minore. O muzică liniștită și o iubire calmă constituie mijloace de luptă împotriva ei. Nu există o înrudire între iubire și moarte, precum nu există nici o înrudire între muzică și moarte, ci relația între ele se stabilește printr-un salt; care poate să fie numai o impresie, dar care, interior, nu are mai puțin semnificația unui salt. Saltul erotic și saltul muzical în moarte! întâiul te aruncă din cauza unei plenitudini insuportabile, iar al doilea din cauza unor vibrații totale, ce sfarmă rezistențele individuației. Faptul că s-au găsit oameni care să se sinucidă din cauza imposibilității de a mai suporta nebuniile iubirii reabilitează genul uman, precum îl reabilitează nebuniile pe care le încearcă omul în trăirea muzicală. Este un criminal acel ce nu înțelege și nu simte muzica, întocmai ca acel ce nu simte că ar putea face crime în astfel de momente.

Toate stările n-au valoare și nu exprimă o adâncime extraordinară decât întrucât duc la regretul de a nu muri. Sentimentul cel mai profund de viață l-ar atinge acela care, în fiecare moment, ar simți cum moare din cauza stărilor lui. Deși pentru toți moartea începe deodată cu viața, nu toți au sentimentul că mor în fiecare clipă.

Să realizezi încontinuu un salt muzical și un salt erotic în moarte! Sau acest salt să derive din singurătatea ta, care să fie singurătatea ființei, singurătatea ultimă. Cum de mai pot exista alte singurătăți decât aceste singurătăți, și cum de mai pot exista alte tristeți decât aceste tristeți? Ce-ar fi bucuriile mele fără tristețile mele și ce-ar fi lacrimile mele fără tristețile și fără bucuriile mele? Și cântul meu, ce-ar fi fără prăpăstiile mele și misiunea mea, fără deznădejdea mea?

Blestemată fie clipa în care viața a început să ia o formă și să se individueze; căci de atunci a început singurătatea ființei și durerea de a fi numai tu, de a fi părăsit. Viața a voit să se afirme prin individuație; uneori a reușit, și atunci a ajuns la imperialism, iar alteori n-a reușit, și atunci a ajuns la singurătate, deși pentru o viziune mai adâncă imperialismul nu este decât o formă prin care ființa fuge de singurătate. Aduni, cucerești, câștigi și lupți pentru a fugi de tine, pentru a-ți învinge întristarea de a nu exista, în mod real, decât tu însuți. Căci singurătatea este o probă pentru realitatea ființei tale, iar nu pentru realitatea vieții în genere. Sentimentul de singurătate crește cu atât mai mult cu cât crește sentimentul de irealitate a vieții. De când viața a vrut să fie mai mult decât simplă potențialitate și s-a actualizat în indivizi, de atunci s-a născut teama de unicitate și frica de a fi singur, iar dorința ființei individuale de a depăși acest blestemat proces nu exprimă decât fuga de singurătate, de singurătatea metafizică, în care te simți părăsit nu numai în câteva elemente, ci organic și esențial, în natura ta. De aceea, singurătatea încetează a mai fi un atribut al ființei numai când această ființă încetează de a mai fi.

DESPRE FERICIREA DE A NU FI SFâNT. O îndelungată durere nu te poate face decât imbecil sau sfânt. Pentru nimeni insă nu este o problemă elementul prim al alternativei, fiindcă nimeni nu se poate teme și nimeni nu se poate bucura de o eventuală imbecilizare, de o paralizare a tuturor simțurilor dintr-o prea mare durere. Nu te temi și nu te bucuri de o astfel de stare, deoarece știi că în ea fiind excluse luciditățile, o comparație cu stările anterioare nu e posibilă, precum nu e posibilă nici o înfiorare pentru destinul tău. Dar de câte înfiorări nu este cuprins sufletul unui om la gândul că ar putea deveni sfânt și câte temeri adânci nu-l năpădesc la presimțirea obscură a sfințeniei în care-l va arunca durerea? Nimeni nu vrea să moară în imbecilitate, precum nimeni nu vrea să trăiască în sfințenie. Dar când devii sfânt, fără să vrei îți faci din destin o misiune și dintr-o fatalitate un scop.

Presimțirile și treptele sfințeniei sunt groaznice, nu sfințenia în sine. Ele provoacă înfiorări inexplicabile, care sunt cu atât mai mari cu cât apar în tinerețe. Atunci te doare gândul că viața se va opri în tine înainte de a muri, că ea se va opri în tine pe culmile supremelor lucidități, când vei vedea totul atât de clar, încât întunericul însuși va străluci pană la orbire. Este atâta renunțare în sfințenie, încât tinerețea unui om, oricât ar fi de îndurerată, nu se poate împăca să trăiască fără surprizele plăcute ale mediocrității. Că vei ajunge la un moment dat când nu vei mai putea fi mediocru în nici un fel, stare în care nu mai ai nici o legătură cu viața, nu poți avea decât regrete, și te chinuie gândul că în starea de sfințenie nu vei mai avea nici regretul vieții pe care ai pierdut-o și nici speranțe pentru a avea deznădejdi.

Teama de a deveni sfânt…

Cum să nu te temi de sfințenie, când din tine credeai să iasă numai foc, numai elanuri barbare și explozii, să crească visuri de exaltare nemărginită, iar locul lor observi stagnări lăuntrice, opriri ale cursului vieții, care te impresionează cu semnificația lor solemnă. Căci există ceva solemn în aceste liniști vitale aceste încetări organice, simptome tulburătoare ale sfințeniei, stări înfiorătoare de presfințenie.

N-ați simțit cum în voi s-a oprit la un moment dat viața și nu v-a durut niciodată tăcerea vieții?

N-ați simțit cum instinctele se topesc și cum se retrag, ca într-un reflux definitiv? Și n-ați simțit în acest reflux singurătatea de a vă fi părăsit viața?

Sfințenia este acea stare în care omul continuă a trăi după ce viața s-a retras din el, ca o apă dintr-o mare. Și de aceea, sufletul unui sfânt seamănă unei mări părăsite, în care încape orice. Omului îi este dat să treacă de la bucuria de a auzi viața la tristețea de a o simți oprindu-se. Este pus atunci în fața problemei de a trăi în existență alături sau dincolo de viață. Tragedia omului este de a nu putea trăi în, ci numai dincoace sau dincolo. De aceea, el nu poate vorbi decât de triumfuri și de înfrângeri, de câștiguri și de pierderi, și tot de aceea nu poate trăi în lume, ci se zbate zadarnic între rai și iad, între înălțări și între prăbușiri.

Sunt stări pe care nici măcar Dumnezeu nu le poate bănui, deoarece stările cu adevărat mari nu se pot naște decât în imperfecție. Deznădejdile mă fac superior oricărei divinități. Este o plăcere să te gândești că numai de la imperfecțiune se mai poate învăța ceva.

Trebuie să mă leg cu toate puterile de imperfecțiunea mea, de deznădejdea și de moartea mea.

Ce ziceți de acel om care nu vrea să aibă atâta înțelepciune încât să depășească suferința? Dar oare suferințele reale pot fi depășite? Mai poate exista o valoare din afară cu care ele să fie apreciate? în zadar se obiectează că suferința nu-și are o rădăcină ontologică și că nu poate fi înțeleasă ca aparținând structurii existenței. Ce valoare poate avea această obiecție, în fața unor oameni a căror existență o definește suferința? Și după astfel de chinuri să devii numai sfânt! Să nu merite suferința o recompensă mai mare, recompensa de a muri? Totuși să ne bucurăm că în lumea aceasta cel puțin moartea nu e aproximativă.

Teama de a deveni sfânt sau regretul de a nu muri.

ASUPRA CELUI MAI MARE REGRET. ... asupra regretului de a nu se fi realizat viața pură în mine, de a se infecta de valori, de conștiință, de spirit și de idei; de a fi fost chinuită de regrete, deznădejdi, obsesii și torturi; de a se fi simțit murind cu fiecare pas al ei, cu fiecare ritm și cu fiecare moment; de a fi fost torturată în fiecare clipă de frica de neant, de gândul nimicniciei și de teama de a exista.

Regretul de a nu fi viața pură, adică regretul de a nu fi viața din mine un cântec, un elan și o vibrație, de a nu fi o aspirație pură până la iluzie și caldă până la mângâiere, de a nu fi o beatitudine, un extaz, o moarte de lumină.

Aș fi vrut ca viața să circule în mine cu o plenitudine insuportabilă, cu evoluțiile ei anonime de dinaintea individuației, cu dorințele exclusive ale vieții de a fi numai ea și cu dorința vieții de a fi paralelă morții. O astfel de viață să fi palpitat în mine, încât ascensiunea ei să fi fost o iradiere, o explozie de raze și o nebunie de vibrații. Totul să se fi integrat în acest triumf al ființei și totul să nu fi fost decât o muzică, o orgie sonoră, atrăgătoare și încântătoare până la a fi insuportabilă. Să fi fost iresponsabil de viața care curge mine, și prin mine să fi vorbit viața.

Nu există un mijloc mai eficace de a suporta durerea ca bătaia și autotortura. Te subminează durerea, te prăbușește și te scufundă? Lovește-te, pălmuiește-te, biciuiește-te până la dureri mari și îngrozitoare. În acest fel n-o vei înfrânge, dar o vei suporta și vei scoate din ea infinit mai mult decât dintr-o acceptare mediocră. Pune-ți carnea la bătăi, arde-o să iasă foc din ea, încordează-ți nervii și-ți strânge pumnii ca pentru a dărâma totul, ca pentru a cuprinde soarele și a alunga stelele. Sângele să te străbată în curenți calzi, năprasnici și arzători, să te fure viziuni roșii și să te amețească un nimb de raze răsărit din tremurul cărnii, al nervilor și al sângelui. Să ardă tot în tine, pentru ca să nu devii blând și căldicel din cauza durerii. Încă n-a venit timpul în care bătăile, autotorturile și chinurile proprii să fi dat tot ceea ce ele pot da, deoarece oamenii încă nu cunosc metoda prin care din suferință se poate scoate foc.

Când simți cum suferința te domină și ți se insinuează în toată ființa ca pentru a te paraliza, cum crește în tine și-ți oprește viața în loc, utilizează tot ce ai, pentru a arde totul în tine, pentru a-ți dinamiza organismul, pentru a-l înnebuni în exaltare și a-l ameți în viziuni fascinatoare. Cu unghiile în carne și cu biciul pe tine; cu fața schimonosită ca pentru a plesni, cu ochii încruntați ca-ntr-un moment de groază, cu priviri rătăcite, roșu și palid, încearcă să oprești procesul de prăbușire, să eviți înecul moral și paralizarea organică. Excită toate organele, îmbată-le în dureri noi și învinge atracția spre întuneric din suferință, cu suferințe și mai mari. Un bici poate să scoată dintr-o moarte mai multă viață decât nu știu câte voluptăți. Lovește în carne până va începe să vibreze. Fii sigur că după aceasta vei avea mai puține regrete și mai puține deznădejdi.

Nu uita să te încordezi până la ultima intensitate. Căci numai așa durerea nu te va lichida înainte de vreme. Încordarea să fie atât de mare, încât să ți se încleșteze fălcile, să ți se fixeze limba, să ți se adune creierul până acolo, încât să nu știi dacă ceea ce faci este tăcere sau urlet. Durerea nu poate fi învinsă decât prin noi dureri. Ceea ce înseamnă că niciodată o mare durere nu poate fi depășită în mod real și efectiv, ci o putem numai integra sau stratifica în ființa noastră.

Să scoți din tine prin bătăi: fulgere, fum și praf, și urile, deznădejdile, tristețile să răsară din tine ca fulgerele, ca fumul și ca praful.

Unii au făcut aceasta pentru împărăția cerurilor și pentru a evita un infern; alții o fac numai pentru a nu-i înghiți acest infern și, în fine, o altă categorie numai pentru a nu-i înghiți infernul lor propriu.

O astfel de biciuire se deosebește esențial de auto-flagelările ascetice. Ascetul se biciuiește pentru a scăpa de tentațiile vieții; iar noi, ca să scăpăm de tentațiile morții. Unii o fac pentru renunțare; alții, împotriva renunțării. Nu mi se pare nici eroic și nici dramatic să lupți ca să înfrângi viața din tine, să omori instinctele ca să clădești spiritul pe aceste ruine. Autotortura ca o luptă împotriva vieții este ceva criminal; de aici caracterul inuman al oricărei asceze. Dar să te torturezi, să te biciuiești și să însângerezi pentru a învinge o boală și a stăpâni o durere înseamnă a te sfâșia pentru a trăi. Și toate sfâșierile organice n-au valoare, decât dacă prin ele ai reușit să amâni moartea. Celor care suferă nu le mai rămâne decât ofensiva împotriva lor. Voi toți, care suferiți, nu mai așteptați mângâieri, fiindcă nici nu vin și nici nu v-ar ajuta; nu mai așteptați vindecări, iluzii și speranțe; nu așteptați nici moartea, fiindcă ea vine totdeauna prea târziu la oamenii care suferă, ci sfâșiați-vă, torturați-vă, loviți în carne până la sânge, pentru ca putregaiul din voi să devină flacără, iar carnea să vibreze ca nervii și totul, ca-ntr-o halucinație, să devină un incendiu total al ființei, să ardeți, fraților, până când durerile se vor stinge în voi asemenea scânteilor!

Nu se poate atenua și nici nu se poate înfrânge suferința prin concentrare intelectuală. Cum o să te poți concentra asupra unei probleme impersonale, când suferința te cheamă în fiecare clipă la actualitatea ta personală, la existența ta concretă și individuală? Nu există o salvare prin gând. Și nu există, și din motivul că îți pare inutil să te gândești la orice altceva decât la suferința ta, pe care gândul numai ți-o adâncește, ajungând la esența suferinței. Aceia care susțin că s-au eliberat de chinuri prin preocupări obiective n-au cunoscut durerea adevărată, ci numai niște trecătoare neliniști spirituale, care n-au avut nici o adâncime și nici o bază organică. Toate incertitudinile legate de vârstă, care dau individului o senzație de neliniște provizorie, n-au nici o valoare. Totul este să ai sentimentul ireparabilului în esența și pe întreaga sferă a vieții tale. — Gândul limpezește alte gânduri, dar nu limpezește suferințele. Căci pentru aceasta nu există explicații; sau dacă există, ele nu dovedesc nimic și nu le fac cu nimic mai suportabile. Filosofia este expresia neliniștii oamenilor impersonali. De aceea ea oferă atât de puțin pentru înțelegerea trăirilor totale, dramatice și ultime. Pentru cei care, fără să vrea, au depășit viața, filosofia e prea puțin. Nici un gând n-a suprimat o durere și nici o idee n-a alungat frica de moarte. De aceea, lasă gândurile și începe teroarea împotriva ta însuți, cu furie și cu o exaltare disperată. Căci ideile n-au salvat și nici n-au prăbușit pe nimeni. Din centrul ființei tale, din zona din care ești iresponsabil, fiindcă e prea adâncă, izbucnește într-o explozie feroce, scoate atâta energie din întunericul tău încât să nu mai rămână decât lumină. Și în demonia aceasta, să se nască în tine mândria de-a nu mai avea idei, ci numai clocot, obsesii și nebunie. Să fii atât de frenetic, încât vorbele tale să ardă, și expresiile tale să fie atât de limpezi, încât să semene transparenței arzătoare a lacrimilor. Aruncă peste neliniștea ta teroarea ta și fă ca în acest fel totul să tremure într-un apocalips intern, zguduitor și dramatic. Aducându-ți întreg organismul la un nivel atât de ridicat și la o vibrație atât de mare, ritmul intens și accelerat înghite durerea în încordările lui, o topește și o integrează în evoluțiile lui, astfel că o mare nebunie ne scapă temporar de o mare durere.

Lumea nu s-a convins nici acum că nu există decât metode brutale de luptă împotriva durerii, că în acest domeniu este necesar un radicalism dus până la bestialitate. Dar oare suferința nu este un fapt bestial?

Suferințele sunt inadmisibile, și cu toate acestea sunt legate de viață mai mult decât bucuriile. Cine are regretul unei purități vitale nu poate să nu se sperie de aceste pete care sunt suferințele și care se întind pe sfera vieții pentru a o întuneca.

Oare după mine mai are rost să mai sufere cineva? Mai pot exista neliniști după neliniștile mele și dureri după durerile mele? sunt oameni născuți pentru a suporta durerile celor care nu suferă. Demonia vieții toarnă în ei toate otrăvurile pe care ceilalți nu le cunosc, toate suferințele pe care ceilalți nu le-au încercat și toate disperările pe care ceilalți nu le-au bănuit. Dacă ar putea aceștia, printr-un miracol, să distribuie otrăvurile, durerile și disperările lor, ar fi destul ca să facă insuportabilă existența celorlalți oameni. Căci oamenii nu cunosc decât durerile aproximative, durerile din afară, care sunt inexistente pe lângă durerile legate de individuație, de structura existenței întrucât aceasta este individuală Numai acele dureri sunt fecunde și durabile, care izvorăsc din centrul existenței tale, care iradiază într-o existență și cresc imanent în esența acestei existențe. Sunt dureri care ar trebui să oprească istoria în loc, precum sunt oameni după care istoria nu mai are absolut nici un sens. Și mă întreb: existența mea nu face inutilă existența mai departe a acestei lumi?

Nu trebuie să ne doară vremelnicia lucrurilor pământești sau inexistența lucrurilor cerești. Că totul este supus pieirii, că toate sunt deșarte și trecătoare, că totul n-are absolut nici o valoare și nici o consistență, poți avea numai regrete… Dar nu poți avea numai regrete când te gândești cum, într-o existență atât de redusă în timp și atât de limitată în spațiu, pot încăpea atâtea dureri, se pot consuma atâtea tragedii și se pot naște atâtea disperări. Dacă existența individuală este disparentă până la iluzie, pentru ce atunci atâtea tristeți, atâtea renunțări și atâtea lacrimi? în fața acestei nedumeriri crescute până la deznădejde, ești silit să accepți iraționalitatea vieții fără să poți gândi mai departe. Și nici n-are rost să gândești mai departe, fiindcă nu există nici o explicație. Totul este atât de inexplicabil, încât mă doare inutilitatea ideilor. Nimicnicia acestei lumi, în care durerea se afirmă ca realitate, transformă negativitatea în lege. Cu cât existența lumii pare mai iluzorie, cu atât devine mai reală suferința ca o compensație. Nu există scăpare de suferință atât cât trăiești; dar moartea nu e o soluție, deoarece ea, rezolvând totul, nu rezolvă totuși nimic. Nu se poate găsi lumii nici o explicare și nici o justificare. Vremelnicia, nimicnicia și zădărnicia ei să ne doară cel mai puțin, precum tot așa de puțin să ne doară că viața ne este dată ca să murim. Dar să ne doară faptul că într-o astfel de viață trebuie să știm, în fiecare clipă, că vom muri. Când n-ai avea conștiința morții, viața, dacă n-ar fi un deliciu, în nici un caz n-ar fi o povară. Și orice viață infectată de teama de moarte este o povară. Îți dai atunci seama și te îngrozești că existență, atât de redusă în timp și atât de limitată în spațiu, pot să încapă temeri atât de adânci și atât de periculoase. De ce omului și s-a dat viața ca să se teamă de moarte și de ce viața este atât de impură în om? De ce trăim ca să știm că murim?

Văd în om un tremur al individuației: nesiguranța și teama vieții rămase singură prin individualizare, o nesiguranță și o teamă a vieții care s-a însingurat de atâtea ori realizându-se în indivizi.

Ce mare e bucuria de a fi învins pentru o clipă tristețea, de a mă simți gol până la imaterialitate, dar nu de un gol amețitor și halucinant, ci de un gol ce mă înalță, ce mă avântă și care mă face atât de ușor, pe cât de greu m-au făcut tristețile.

Trebuie stabilite metodele unei noi asceze, care să nu ne zboare spre Dumnezeu, ci spre propriile înălțimi de care ne-au îndepărtat adâncimile tristeților noastre. Este absurd să renunți la mâncare; dar este tot atât de absurd să elimini experiența temporală a foamei, cu voluptățile și imaterialitățile ei. Ca în extazul muzical, te apucă o emoție a înălțimilor, o bucurie de a nu mai exista decât avântul și exaltarea ta. Dar pe când în extazul muzical o plenitudine internă crește ca un flux lăuntric, în foame un gol te dilată din lipsă de substanță și de rezistență, te avântă, nu cu conținuturi, ci cu spasme, cu încordări nervoase, într-un elan absurd și nedefinibil. Dacă tristețea te atrage înspre pământ, înspre un elementar material, obscur și adânc, imaterialitatea foamei te aruncă într-un arbitrar total, într-o fantezie și un joc fascinator de planuri, de o iresponsabilitate încântătoare. Ce plăcere să poți fi atât de sus, încât să nu mai poți gândi nimic; ce voluptăți rare să poți uita totul într-o beție pe culmi și ce farmec să te părăsească durerile în aceste ascensiuni. Aici încep bucuriile oamenilor triști: când nu mai sunt ei, când și-au uitat tristețile. Întreg tremurul individuației pare a fi trecut, din neliniștile și torturile sale, la un tremur extatic, cu fioruri și voluptăți, la o altă nebunie a individuației, ale cărei bucurii nu vor face decât să înrădăcineze mai adânc tristețile.

O foame încordată, cu exaltări și viziuni, iată ce nu-și poate refuza un om trist ca deliciu temporal, o foame prin care să poți învinge atracția materială, o foame care să-ți producă plăceri de zbor, plăceri aeriene, singurătăți ușoare și planante, singurătăți de zbor. Trebuie încercate toate căile pentru a nu cădea înfrânți de durere, tristețe și boală. Și lupta noastră împotriva lor să fie eroismul nostru.

Să ne bucurăm că în confuzie putem fi totali, că putem fi totali, că putem să ne actualizăm într-un moment toate planurile spirituale și toate divergențele. Stările de admirabilă confuzie internă, care nu implică absolut deloc confuzia în idei, sunt mai aproape de centrul nostru subiectiv decât toată diferențierea de planuri în care trăim normal. De ce să fiu acum trist, acum vesel, rând pe rând îndurerat, bucuros, disperat sau exaltat? De ce să trăiesc în fragmente de timp, fragmente de trăiri, când printr-un efort nebun aș putea în fiecare clipă să fiu tot, să fiu actual prin toate realitățile și posibilitățile mele? Este voluptuoasă confuzia aceasta care amestecă tristețea cu bucuria și este cu atât mai voluptuoasă, cu cât este o confuzie de lacrimi. Să te schimonosești de durerile și de plăcerile care cresc în același moment și să ai înmărmurirea de a nu înțelege nimic din aceste lucruri, pe care să le savurezi într-un elan pervers și într-un tremur total. Și această confuzie se deosebește de acel gen de trăire totală în care adâncimea te duce până la esența unui fenomen, cum ar fi pătrunderea în esența suferinței universale, și se deosebește prin topirea, într-o convergență inexplicabilă, a diversității și a structurii noastre multipolare. Este una din bucuriile vieții această admirabilă confuzie, dar este în primul rând o bucurie a oamenilor triști. Cum să nu te simți total în acest extaz al bucuriei și al tristeții? îți vine atunci să arunci din tine bucăți, să azvârli organele care vibrează, să te avânți în confuzia generală și, mândru că în tine confuzia universală s-a realizat până la paroxism, nimic să nu te mai oprească în avântul haotic de a vibra și de a clocoti într-o fierbere totală.

Nenorocirea omului este că nu se poate defini în raport cu ceva, că el n-are în existență un punct stabil și un centru de determinare. Oscilația lui între viață și spirit îl face să le piardă și pe acestea și să devină astfel un nimic care dorește existența. Animalul acesta indirect dorește spiritul și regretă viața. Omul nu-și poate găsi nici un echilibru în lume, fiindcă echilibrul nu se câștigă negând viața, deja trăind. Acest nimic ce dorește existența este rezultatul unei negații a vieții. De aceea, omul are privilegiul de a putea muri oricând, de a renunța la iluzia de viață din el. Nu este revelatoare pentru esența omului pornirea spre decadență? Cea mai mare parte din oameni decad; numai puțini se înalță. Și nimic nu este mai întristător decât să vezi cum decad oamenii. Căci nu te întristează numai faptul că în destinul lor poți vedea viitorul tău, ci te întristează îndeosebi prezența continuă a unui putregai în esența omului.

Întreg procesul lui de decadență nu este decât o succesivă detașare de existență; dar nu o detașare prin transcendență, prin sublim sau prin renunțare, ci printr-o fatalitate asemănătoare cu aceea care aruncă la pământ un fruct putred dintr-un pom. Orice decadență este o deficiență în existență și o pierdere de existență, încât singurătatea omului este în același timp o singurătate a nimicului și o singurătate a firii.

Când te gândești mult asupra omului, asupra condiției lui particulare în lume, te apucă o nemărginită amărăciune. Să-ți dai seama în fiecare clipă că tot ceea ce faci tu este fructul condiției tale particulare; că toate gesturile absurde, sublime, riscate sau grotești, toate gândurile, tristețile, bucuriile și prăbușirile, toate elanurile și toate înfrângerile sunt rezultate numai din forma ta particulară de existență, că dacă ai fi fost orice altceva decât om nu le-ai fi făcut, să ai în fiecare clipă în conștiință această particularitate a condiției, să te obsedeze absurdul formei umane de existență – înseamnă a te dezgusta de fenomenul uman în așa măsură, încât dorești să devii orice, numai om nu. Obsesia de fiecare clipă a absurdului uman face de două ori existența insuportabilă: ca viață concepută biologic și ca viață deviată în formă umană. Această formă este un paradox în lume. Și oamenii au plătit scump paradoxul formei lor de existență, l-au plătit cu prea multe suferințe, cu inadmisibile suferințe într-o lume, ea însăși, inadmisibilă.

Este atât de greu să treci peste lipsa de nădejde din suferință, încât nu poți privi cu dispreț iluzia creștinilor de a-și fi atenuat suferințele lor prin comparația continuă cu suferințele lui Iisus. Dar ce poți face, când n-ai găsit nici un mijloc de a nu fi singur în durere? Și apoi, când ai memoria atâtor suferințe trecute și presentimentul atâtor dureri viitoare, chinurile cărui om ți-ar putea îndulci amarul chinurilor proprii? Iisus n-a suferit pentru toți oamenii; căci dac-ar fi suferit atât de mult pe cât se spune, după el n-ar fi trebuit să mai existe dureri. Or, se pare că toți oamenii care au venit după Iisus, fără să fie salvați prin suferința lui, n-au făcut, prin chinuri, decât să adauge contribuția lor la infinitul suferinței umane, pe care Cristos nu l-a putut realiza. Într-adevăr, puțin a avut de suferit Iisus, pentru ca noi să mai avem atâta de îndurat. Dacă ar fi suferit în natura lui divină, după el n-ar mai fi putut exista suferințe. Dar Iisus n-a suferit decât ca om – și astfel suferința lui n-a putut răscumpăra decât atât de puțin, deși a mângâiat pe mulți, fără să poată mângâia însă pe cei mai singuri. Aceștia nu și-au găsit mângâierea decât în propriul lor chin și nu și-au găsit liniștea decât în suferințe și mai mari. Iisus n-a venit pentru cei mai siguri, ci numai pentru cei singuri. Până acum, nu s-a găsit un Dumnezeu al celor mai singuri, al celor absolut singuri, fiindcă până acum nimeni n-a găsit mângâierile care ar putea face mai puțin nefericite aceste ființe. Ah! Lumea asta, care nu și-a găsit până acum decât un mântuitor!

Numai suferința schimbă pe om. Toate celelalte experiențe și fenomene nu reușesc să modifice esențial temperamentul cuiva sau să-i adâncească anumite dispoziții până la a-l transforma integral. Din câte femei echilibrate n-a făcut suferința sfinte? Absolut toate sfintele au suferit dincolo de orice închipuire. Transfigurarea lor n-a fost opera intervenției divine, nici a lecturii nici chiar a singurătății, luată ca atare. Suferința de fiecare clipă, o suferință monstruoasă și durabilă, le-a revelat lumi pe care nimeni nu le poate bănui, le-a intensificat și le-a adâncit, cum nu reușește să intensifice și să adâncească viața sufletească a unui om normal, o existență întreagă de meditație. Un om care are blestematul și inepuizabilul privilegiu de a putea suferi absolut încontinuu se poate dispensa pentru tot restul vieții lui de cărți, de oameni, de idei și de orice gen de informație, deoarece faptul pur de a suferi este suficient pentru a dispune la meditație continuă, are în sine destule rezerve pentru a face inutilă orice contribuție din afară.

Oamenii n-au înțeles că împotriva mediocrității nu se poate lupta decât cu suferința. Nu schimbi mare lucru prin cultură sau prin spirit; dar modifici inimaginabil de mult prin durere. Singura armă împotriva mediocrității este suferința. Prin ea schimbi temperamente, concepții, atitudini și viziuni, schimbi direcții de existență, deoarece orice suferință mare și durabilă afectează fondul intim al ființei. Modificând fondul intim al ființei, ea modifică implicit și raportul acesteia cu lumea. Este o schimbare de perspectivă, de înțelegere și de simțire. După ce ai suferit mult, îți vine imposibil să-ți mai dai seama de perioada de viață în care n-ai suferit; căci orice suferință te înstrăinează de dispozițiile tale naturale, te aduce într-un plan de existență străin aspirațiilor tale firești. Astfel, dintr-un om născut pentru viață, suferința face un sfânt, și în locul tuturor iluziilor lui întinde plăgile și cangrena renunțărilor. Întreaga neliniște ce urmează suferinței menține pe om într-o tensiune în care nu mai poate fi mediocru.

Un popor întreg ar putea fi modificat prin suferință și neliniște, printr-un tremur continuu, chinuitor și persistent. Indolența, scepticismul vulgar și imoralismul superficial pot fi distruse prin teamă, printr-o neliniște totală, printr-o teroare fecundă și o suferință generală. Dintr-un popor indolent și sceptic, aș scoate foc printr-o teamă, printr-o neliniștire chinuitoare și o tortură arzătoare. Este drept că o suferință ce vine din afară nu este tot așa de fecundă ca o suferință ce crește imanent într-o ființă. Dar dintr-un popor nu trebuie să faci o sumă de creatori. Toate metodele obiective, tot complexul de valori ale culturii nu modifică nimic în esență. Cunoașterea obiectivă și impersonală nu face decât să îmbrace un manechin, dar nu o ființă. Nu aș conduce niciodată un stat cu programe, manifeste și legi, ci n-aș mai lăsa pe nici un cetățean să mai doarmă liniștit, până când neliniștea lui nu l-ar asimila formei de viață socială în care trebuie să trăiască.

Lupta împotriva propriilor întristări este atât de grea, fiindcă există un fond de tristețe în noi, independent de determinantele exterioare ale tristeților. Pe acestea le poți învinge; dar este imposibil să învingi un fond ascuns și intim, sursa originară a nesfârșitelor întristări. În acest fond de tristețe, nu pot vedea altceva o decât tristețea de a fi, care este adevărata tristețe metafizică. În intimitatea ființei noastre există neliniștea propriei distanțe de lume; mult mai profundă este însă tristețea de a fi, deoarece ea izvorăște din existența noastră ca atare, din natura intrinsecă a ființei, pe când neliniștea distanței de lume, numai dintr-un raport, dintr-o relație.

A lupta împotriva acestei tristeți metafizice înseamnă a lupta împotriva ta însuți. Și într-adevăr, sunt oameni care nu pot trăi mai departe decât negându-se continuu.

Toate trăirile totale, toate acele trăiri care ne angajează mai mult, ne depășesc. Și ne depășesc prin sentimentul de iresponsabilitate ce-l avem de câte ori trăim astfel de experiențe. De ce-i putem cunoaște pe oameni numai în marile evenimente din viață? Fiindcă aici hotărârea și calculul rațional n-au nici o valoare; tot ceea ce derivă din valori și criterii exterioare dispare, pentru a lăsa locul unor determinante mai adânci. Este curios cum oamenii exagerează valoarea hotărârii, a atitudinii în marile evenimente, când în ele suntem mai iresponsabili, mai aproape de fondul nostru irațional. Nu avem în trăirile totale sentimentul unei invadări irezistibile, al unui proces ascuns ce se desfășoară în noi, dominându-ne? De unde iluzia autodeterminării? Interpretarea posterioară a oamenilor îi face insensibili la iraționalitatea procesului, din care nu mai rămâne, în înțelegerea lor, decât o schemă. Și deși în experiența procesului iresponsabilitatea este vădită, orgoliul animalului rațional nu vrea să admită rolul destinului interior la marile răspântii ale existenței. Acest orgoliu dispare la acei a căror existență este o sumă de răspântii și la care trăirile totale sunt atât de frecvente, încât se simt depășiți în fiecare moment. Când trăiești extrem de intens, conținuturile ființei debordează limitele unei existențe individuale; ai atunci impresia că în tine palpită forțe necunoscute, adânci și îndepărtate, că se consumă un destin de care ești iresponsabil. Valoarea nulă a hotărârii raționale răsare atunci într-o evidență dureroasă. Ca indivizi, avem fatal conștiința limitării noastre, a mărginirii individuației; din acest motiv ne doare și ne surprinde când tensiunea intima explodează conținuturi atât de vii, atât de profunde și de debordante, dându-ne impresia infinitului lăuntric în conștiința mărginirii fatale a oricărei individuații.

Dintre oameni, sunt impresionanți numai aceia a căror existență este o serie de răspântii, numai oamenii care au destin, a căror viață se dilată atât de mult, încât n-o mai pot domina în nici un fel. Totul este să ai destin, să fii un „caz”. Prezența ta să fie o mustrare, o teamă, o neliniște, un extaz sau o bucurie. Nimeni să nu știe cât vei trăi, ce vei face, cum vei gândi, ci doar o teamă și o bucurie, pentru prăbușirile și înălțările tale, să facă din existența ta o surpriză continuă, o neliniște ciudată. Să fii pentru altul prilej de alarmă, de presentimente, de meditație, de ură și de entuziasm; nimeni să nu fie sigur de drumul pe care mergi, precum nimeni să nu fie sigur de drumul pe care vei apuca. Existența ta să fie o problemă irezolvabilă, pe care nici moartea să n-o poată rezolva vreodată, ci absența ta fizică să mărească chinul neînțelesului. Toți oamenii care n-au un destin și care nu pot deveni „cazuri„ calcă sigur în existență, sunt siguri că ei trebuie să ajungă undeva; căci finalul este implicat în premisele ființei lor. Acel om, însă, care e un „caz” este pentru el însuși o neliniște absolută și un prilej de neliniște pentru alții; în el, tremurul individuației este o halucinație, un extaz, o reverie sau o explozie, o creație infinită, un nimic ce devine ființă. Și atunci i se pune aceluia ultima întrebare: dacă lumea a fost creată sau dacă n-a fost încă.

Trebuie anulate într-un mod oarecare memoria și toate sentimentele care încearcă să se cristalizeze în noi. Toate afecțiunile durabile, toate regretele și toate aspirațiile ce se dilată pe o sferă mai mare de timp ne împiedică să trăim, ne încurcă și ne îngreunează existența. De ce să ne mai aducem aminte de ceva și de ce să mai dorim ceva, de ce încercăm să umplem trecutul cu o nesfârșită serie de conținuturi și să anticipăm viitorul printr-o tot atât de nesfârșită serie de conținuturi? De ce să mai avem sentimente, care să evolueze timp și să, ne legăm, prin ele, de obiecte? De ce să ne mai atașăm de lume în timp? Oare n-am putea trece peste aceste piedici în calea vieții printr-o trăire pură, care ar scoate actele vieții dintr-o integrare și o semnificație generală? Trăirea sub dimensiunea amplă a timpului face din orice act al vieții un element în succesiune, o verigă dintr-un lanț, un aspect fragmentar și simbolic; în ea, toate actele vieții devin materiale de memorie, creându-se astfel o permanență inutilă a eului. Căci este inutil să simți și să ai conștiința permanenței continuității eului, cu evoluții de sentimente, cu progrese de aspirații și cu adâncimi de regrete. Totul este să poți fi total, fără să ai memorie. Și aceasta nu e posibil decât prin realizarea integrală a fiecărui act de viață fără conștiința distanței, fără perspectiva relativității lui în cadrul celorlalte acte. Viețuirea absolută în clipă, ca supremă actualitate a vieții individuale, ne poate duce la anularea memoriei și la eliminarea deznădejdii de a trăi în timp. Să nu trăim momentele vieții ca probleme, ci ca realizări absolute; să trăim în fiecare clipă ca și cum am trăi ceva definitiv, fără început și fără sfârșit. Niciodată să nu credem că începem ceva și sfârșim ceva, ci viața noastră să fie ca o beție de fiecare clipă, în care, fiind totali și prezenți, să nu avem ce uita și să nu avem ce dori. Numai realizarea absolută în clipă ne poate scăpa de tortura de a avea un timp al nostru, cu cadavrele trecutului și cu singurele cadavre ale viitorului. Fiind în fiecare moment total, n-ai ce arunca, deoarece nimic nu te apasă din afară, de la distanță, ci rămâi ca o existență, ca o totalitate de existență, pentru care nici viața, nici moartea nu mai pot avea o semnificație. Atunci te miri când ți se spune că trăiești, precum te miri când ți se spune că mori.

Pentru ce oamenii care suferă nu se plictisesc? în scara stărilor negative, care începe de la plictiseală și sfârșește în disperare, trecând prin melancolie și tristețe, omul care suferă încearcă atât de rar plictiseala, încât pentru el prima treaptă este melancolia. Plictiseala o cunosc numai oamenii care n-au un conținut lăuntric mai adânc și care nu se pot menține vii decât prin stimulente exterioare. Toate nulitățile caută varietatea lumii din afară, fiindcă superficialitatea nu este altceva decât realizarea prin obiecte. Omul superficial n-are decât o problemă: salvarea prin obiect. De aceea, el caută în lumea din afară tot ceea ce aceasta îi poate oferi pentru a se putea umple pe sine însuși cu valori și lucruri exterioare. Melancolia presupune o dilatare lăuntrică, un vag al depărtărilor și o nostalgie a infinitului, care izvorăsc dintr-o înălțime și un rafinament sufletesc ce nu le întâlnim niciodată în plictiseală. Dacă omul superficial își pune vreodată probleme de ordin metafizic, atunci substratul psihic din care izvorăște această neliniște aproximativă nu se ridică niciodată deasupra plictiselii. Și toată metafizica la care duce plictiseala nu este decât o metafizică de circumstanță. În plictiseală, niciodată nu se pune serios problema omului, sau cel puțin a subiectului, ci numai a orientării și a atitudinii imediate față de lumea din afară. Nu este nici măcar o chestiune de dispoziție; de destin, nici vorbă. Plictiseala este întâiul semn de neliniște când omul nu este inconștient, prin plictiseală animalul își manifestă primul grad de omenie.

Ce departe de toate acestea este omul care suferă! Acesta niciodată nu e atât de sărac încât să se poată plictisi. Suferința are rezerve infinite, care niciodată nu lasă pe om prea singur, ca el să mai aibă nevoie de alții.

PENTRU CEI MAI SINGURI. Mă adresez vouă, tuturor celor care cunoașteți până unde poate merge singurătatea omului, până unde tristețea de a fi poate să întunece viața și tremurul ființei, să zguduie lumea aceasta. Și mă adresez mai puțin pentru a afla ceea ce trăiesc și eu, cât pentru a ne uni singurătățile. Frați întru clipe de deznădejde, de tristețe ascunsă și de lacrimi nevărsate, ne unește pe toți aceeași fugă nebună de viață, aceeași groază de a trăi, aceeași timiditate a nebuniei noastre. Ne-am pierdut curajul de prea multă singurătate și am uitat să trăim, gândind prea mult viața. Oare toată singurătatea noastră să nu ne fi dus decât la moarte și toate dezamăgirile, numai la renunțare? De ce nimicul să ne fie moartea? Am gândit prea mult pe noi înșine pentru ca viața să nu ne fi pedepsit și am iubit prea mult moartea pentru a mai putea vorbi de iubire. Nu-i viață decât unde este un continuu început; iar noi n-am făcut decât să sfârșim viața în fiecare clipă, și ce este toată ființa noastră decât un etern sfârșit?

Nouă, celor mai singuri, celor cu viața alături de noi, cine ne va da speranța de a uita să murim?

Frați întru deznădejde, uitat-am oare forța singurătăților noastre, uitat-am cum cei mai singuri sunt cei mai tari? Căci a venit timpul ca singurătățile noastre să întreacă o turmă, să învingă orice rezistență și să cucerească totul. Singurătatea va înceta să fie sterilă când prin ea lumea va fi a noastră, când o vom în disperatele noastre elanuri. Ce rost are toată singurătatea noastră, dacă ea nu e suprema cucerire, dacă prin ea nu învingem totul? — Ne așteaptă, fraților, cucerirea supremă, ultima verificare a singurătăților noastre. Lumea aceasta trebuie să devină a noastră, a celor mai singuri, a acelora care trebuie să recâștige viața! Pierduți suntem dacă nu vom recâștiga tot ceea ce am pierdut, dacă nu vom recâștiga totul. Curajul nostru numai astfel va reînvia și numai astfel vom învăța să trăim. Nu știu câte singurătăți trebuie pentru a cuceri lumea; dar știu că numai câteva sunt destule pentru a o cutremura. Căci lumea nu poate fi decât a noastră, a celor ce n-am trăit.

Vom putea, fraților, să ne unim toate singurătățile, vom avea stăruința și curajul de a muri pentru ceea ce n-am trăit?

Teama de tot; teama de tot ce există și de tot ce nu există! Cunoașteți neliniștea fără motiv, neliniștea care crește în ființă fără cauze, fără justificări, neliniștea viețuirii ca atare, când lucrurile devin prilejuri de tremur și fior? Și acest fior desfigurează lucrurile, precum tremurul le clatină într-o nesiguranță chinuitoare. Cum se insinuează neliniștea în tot corpul și cum ne reduce toată ființa la o vibrație sumbră, crepusculară, la un fior de sfârșit, cum ultima fărâmă de existență devine tremur! Există în beția muzicală un cântec al tuturor organelor, un imn al tuturor fibrelor, o vibrație extatică pentru voluptuosul farmec al culmilor; de aceeași totală intensitate este neliniștea tuturor organelor, teama vieții de rosturile ei, neliniște născută din halucinanta confuzie a morții cu viața, din învălmășeala care ascunde divergențele ultime ale firii și amestecă paradoxal toate expresiile ireductibile de existență. Extazul muzical ca un cântec al organelor și neliniștea absolută ca un tremur prevestitor al tuturor organelor! Ceea ce în ultima este o topire mângâietoare provine din acest caracter prevestitor al oricărei neliniști, care vrea să ne arate cum la capătul oricăreia există o împăcare absolută, chiar dacă ea este neființa. Când toată sensibilitatea tremură, când devii subiect în mod absolut, nu mai există în toată lumea decât neliniștea ta. În paroxismul neliniștii, omul devine subiect absolut, fiindcă atunci a luat în mod total conștiință de sine însuși, de unicitatea și de existența exclusivă a destinului său. Celelalte trăiri totale stabilesc comuniuni ce limitează în anumite uitări și se complac în rezerve, pe când neliniștea absolută aduce subiectul în poziția demiurgică a unicității. Și nu a unicității ca ireversibil individual în planul altor ireversibile, ci ca o existență ireversibilă absolută, ca existența singură. Neliniștea absolută duce la singurătatea absolută, la subiectul absolut. Când devii subiect absolut, tot ceea ce nu ești tu nu face decât să intre în tine, pentru ca neliniștea să-și găsească un obiectiv. Neliniștea topește și destramă lumea pentru însingurarea totală a ființei; în extazul muzical, topirea și destrămarea se întâmplă pentru supreme comuniuni, așa încât dorința de unicitate și de exclusivitate din acest extaz nu este decât expresia unei dorințe de comuniune integrală. În extazul muzical, ești plin peste marginile ființei; în neliniștea absolută, ești plin de nimic.

Nu există iubire care să te poată mângâia de scârba de tot ce există și tot ce nu există, de dezgustul pentru ființă și de dezgustul pentru neființă. Toate mijloacele par ineficace pentru a distruge sau, cel puțin, a atenua această otravă a dezgustului total, care te îndepărtează de viață la o distanță infinită. Trăiești atunci, în fiecare parte din tine, amărăciunile acestui criminal dezgust, care te cuprinde mai adânc decât o groază și mai sfredelitor decât o obsesie, mai insinuant decât o neliniște și mai dramatic decât o deznădejde, încât nu poți crede că ceea ce trăiești este viață și că de ceea ce te temi e moarte, ci rămâi încremenit, departe de toate, înmărmurită imobilitate. Înmărmurirea și încremenirea clipelor de dezgust, a nenumăratelor clipe de dezgust, seamănă unei tristeți monumentale, izvorâtă dintr-o perspectivă nemărginită în deșert și dintr-un infinit al depărtărilor. Dar nimeni nu s-ar plânge de distanța infinită de lume din dezgust, dacă el n-ar fi decât aceste încremeniri, tristeți și înmărmuriri. Ceea ce este profund neliniștitor în senzațiile de dezgust derivă din faptul că obiectivul lor principal ne sunt ființele dragi, sau acelea care ar trebui să ne fie. De câte ori te apucă dezgustul general de a trăi, din lumea ființelor individuale nu vei urî pe dușmanii tăi, nu te vor scârbi antipaticii sau indiferenții, ci ți se vor profila, în perspectiva dezgustului pentru tot, oamenii de care mod natural ești mai legat, prieteni, iubite și oameni pe care îi admiri. Și acest fapt ciudat este atât de neliniștitor, încât nu-l poți accepta ca inexplicabil! Să-ți fie scârbă de ceea ce îți e mai drag! Deodată, ființe pe care le iubești, pentru care în mod normal faci nesfârșite sacrificii, apar desfigurate, une-ori hidoase, totdeauna insuficiente, limitate și ordinare. Unde văzusem înainte delicatețe, vedem atunci vulgaritate, iar în locul generozității, o iremediabilă platitudine. Inefabilul din atracția noastră pentru alte ființe își pierde misterioasa lui adâncime, pentru ca să i se substituie viziunea unei ființe inexpresive, goale și deșarte. Dezgustul compromite misterul relațiilor și anulează semnificațiile implicite sau secrete care derivă din comuniunile oamenilor. Gestul unei ființe iubite, pe care altădată l-ai prețuit, cuvintele în care ai găsit o vibrație, tonalitățile mângâietoare ale vocii sau privirile învăluitoare în care ai diferențiat nuanțe sufletești, o gamă a delicatețelor intime, tot ceea ce te-a încântat ca irezistibil și fascinator, apar deodată iremediabil plate, întristător de vulgare, nesemnificative până la exasperare. Dăruirea ta anterioară, iubirea, admirația și participarea fără rezerve, elanul care descoperea virtuți și calități ascunse se destramă ceață a sufletului, într-un amurg neliniștitor al ființei incapabile, în ceața ei, să mai vadă lumini în alții, ci numai o jalnică inexpresivitate, o fadoare rece și goală. Și atunci, cum să nu te doară acest dezgust care, îndepărtându-ne de tot ce este, ne separă de tot ce iubim sau ar trebui să iubim? De ce să ne dezguste ceea ce ne este mai scump? Dacă dezgustul ne separă de existență într-o distanță infinită, în cine trebuie să lovească întâi pentru a consuma această separare? în acele ființe care ne leagă mai mult de viață, care ne leagă exterior, deoarece interior nu se poate lega decât echilibrul nostru vital. Pe acesta n-are nevoie să-l atace dezgustul, deoarece orice dezgust, dilatat într-o semnificație metafizică, este expresia unui dezechilibru vital. El nu se poate naște decât unde legătura interioară și subiectivă cu viața a dispărut. Opera criminală și distructivă a dezgustului de viață, a scârbei amarnice și profunde, apare numai în dizolvarea relațiilor care ne leagă exterior de lume. Și când ființele cele mai dragi ne apar reci, vulgare și îndepărtate, ni se suprimă tot ceea ce ne mai poate lega de viață după ce ne-am pierdut consistența echilibrul axei vitale.