Eseuri

MANUAL DE DESCOMPUNERE

Variațiuni pe tema morții

I. Perseverăm în viață tocmai pentru că nu se sprijină pe nimic, pentru că îi lipsește până și umbra unui argument. Moartea, în schimb, este prea exactă; toate argumentele sunt de partea ei. Misterioasă pentru instinctele noastre, în fața cugetului nostru ea se profilează limpede, lipsită de prestigiile și de farmecele amăgitoare ale necunoscutului.

Acumulând întruna mistere găunoase și monopolizând nonsensul, viața inspiră mai multa spaimă decât moartea; de fapt, ea este marele Necunoscut.

Unde poate duce atâta vid și inexplicabil? Ne agățăm de zile pentru.că dorința de a muri este prea logică, deci ineficace. Dacă viața ar avea un singur argument în favoarea ei — deslușit, de o evidență indiscutabilă — s-ar spulbera; instinctele și prejudecățile se destramă în contact cu Rigoarea. Tot ce respiră se hrănește cu inverificabilul; un supliment de logică i-ar fi funest existenței — efort spre Absurd… Dați un scop precis vieții; ea își pierde instantaneu farmecul. Inexactitatea țelurilor o face superioară morții; — un grăunte de precizie ar coborâ-o la trivialitatea mormintelor. Căci o știință pozitivă a sensului vieții ar depopula pământul într-o singură zi și niciun smintit n-ar izbuti să reînsuflețească aici improbabilitatea fecundă a Dorinței.

II. Putem clasifica oamenii potrivit celor mai capricioase criterii: după toane, înclinații, vise ori glande. Ne schimbăm ideile precum cravatele; căci orice idee, orice criteriu vine din exterior, din configurările și accidentele timpului. Există însă ceva care vine din noi înșine, care este noi înșine, o realitate invizibilă, dar lăuntric verificabilă, o prezență insolită și dintotdeauna, pe care o putem concepe în orice clipă, neîndrăznind niciodată s-o admitem, și care nu are actualitate decât înainte de consumarea ei: aceasta e moartea, adevăratul criteriu… Și tot ea, dimensiunea cea mai intimă a tuturor ființelor vii, desparte umanitatea în două ordine ireductibile, atât de depărtate unul de altul, încât distanța dintre ele este mai mare decât aceea dintre un vultur și o cârtiță, dintre o stea și un scuipat. Prăpastia ce desparte două lumi incomunicabile se cască între omul care are conștiința morții și cel care n-o are deloc; totuși amândoi mor; dar unul își ignoră moartea, celălalt o știe; unul nu moare decât o clipă, celălalt nu încetează să tot moară… Condiția lor comună îi situează exact la antipozi unul față de altul; la cele două extremități și în interiorul uneia și aceleiași definiții; ireconciliabili, ei îndură același destin… Unul trăiește ca și cum ar fi etern; celălalt își gândește necurmat eternitatea și o neagă în fiecare gând.

Nimic nu ne poate schimba viața, ci doar insinuarea treptată în noi a forțelor care o anulează. Nici surprizele creșterii și nici eflorescența talentelor noastre nu îi adaugă vreun principiu nou; ele îi sunt firești. Și nimic din ceea ce-i firesc n-ar putea face din noi altceva decât ceea ce suntem.

Tot ce prefigurează moartea adaugă un caracter de noutate vieții, o modifică și o amplifică. Sănătatea o conservă ca atare, într-o sterilă identitate; în timp ce boala este o activitate, cea mai intensă din câte poate desfășura un om, o mișcare frenetică și… staționară, cea mai bogată cheltuială de energie fără gest, așteptarea ostilă și pasionantă a unei fulgurații ireparabile.

III. Împotriva obsesiei morții, tertipurile speranței ca și argumentele rațiunii se vădesc ineficace: insignifianța lor exacerbează doar pofta de a muri. Pentru a triumfa asupra acestei pofte nu există decât o singură metodă: aceea de-a o trăi până la capăt, de a-i îndura toate deliciile, toate chinurile, de a nu face nimic pentru a o eluda. O obsesie trăita până la saturație se anulează în propriile-i excese. Tot insistând asupra infinitului morții, gândirea ajunge să-l uzeze, să ne inspire față de el dezgust, prea-plin negativ care nu cruță nimic și care, înainte de a compromite și de a deprecia prestigiile morții, ne dezvăluie găunoșenia vieții.

Cine nu s-a dedat desfătărilor spaimei, cine n-a savurat în gând primejdiile propriei sale aboliri și n-a gustat din crudele și dulcile prăbușiri, nu se va lecui nicicând de obsesia morții: va fi chinuit de ea tocmai pentru că îi va fi rezistat; — pe când acela care, deprins cu disciplina ororii, și meditându-și putregaiul, s-a redus deliberat în cenușă, acela va privi spre trecutul morții — și el însuși nu va fi decât un înviat care nu mai poate trăi. „Metoda” sa îl va fi lecuit de viață și moarte deopotrivă.

Orice experiență capitală este nefastă: straturile existenței n-au densitate; cine le scormonește, arheolog al inimii și al ființei, se pomenește, odată ajuns la capătul cercetărilor, în fața unor adâncuri goale. Zadarnic va regreta găteala aparențelor.

Tot astfel și Misterele antice, pretinse revelații ale secretelor supreme, nu ne-au lăsat nimic în materie de cunoaștere. Inițiații făcuseră fără îndoială legământ să nu transmită nimic; e totuși de neconceput ca printre ei să nu se fi aflat nici un singur flecar; ce poate fi mai potrivnic firii omenești decât o asemenea încăpățânare în păstrarea secretului? Adevărul e că nici nu existau secrete; existau niște rituri și frisoane. Vălurile o dată îndepărtate, ce puteau ei descoperi afară de niște prăpăstii fără consecință? Nu există inițiere decât în neant — și în ridicolul de a fi viu.

…Și mă gândesc la un Eleusis al inimilor dezamăgite, la un Mister curat, fără zei și fără vehemențele iluziei.

Demisie

Era în sala de așteptare a unui spital: o bătrână îmi explica bolile ei… Controversele oamenilor, uraganele istoriei; — fleacuri în ochii ei: doar boala ei domnea în spațiu și în durată. „Nu pot mânca, nu pot dormi, mi-e frică, aici trebuie să fie puroi”, debita ea mângâindu-și falca grijuliu, cu mai mult interes decât dacă ar fi depins de ea soarta întregii lumi. Acest exces de atenție, fața de sine din partea unei cumetre decrepite m-a lăsat întâi nehotărât între spaimă și greață; apoi am părăsit spitalul până să-mi vină rândul, hotărât să renunț pentru totdeauna la durerile mele…

„Cincizeci și nouă de secunde din fiecare minut de-al meu, rumegam de-a lungul străzilor, au fost închinate suferinței sau… ideii de suferință. De ce oare n-am avut o vocație de piatră! «Inima»: izvor al tuturor chinurilor… Aspir la starea de obiect… binecuvântarea materiei și a opacității. Zburatăceala unei gâze mi se pare a fi o operație de apocalips. Făptuiești un păcat ieșind din tine… Vântul, nebunie a aerului! Muzica, nebunie a tăcerii! Capitulând în fața vieții, această lume a uzurpat neantul… Abdic de la mișcarea și de la visele mele. Absență! Tu vei fi singura mea glorie… Fie «dorința» ștearsă pe veci din dicționare și din suflete. Fug din fața farsei amețitoare a zilelor de mâine. Și dacă mai păstrez unele speranțe, am pierdut pentru totdeauna facultatea de a spera.”

Cheia rezistenței noastre

Cel care ar ajunge, datorită unei imaginații copleșite de milă, să înregistreze toate suferințele, să fie contemporanul tuturor chinurilor și spaimelor dintr-o clipă anume, acela — presupunând că asemenea ființă ar putea exista — ar fi un monstru de iubire și cea mai mare victimă din istoria inimii. Dar este inutil să ne închipuim o asemenea imposibilitate. N-avem decât să ne examinăm pe noi înșine, să practicăm arheologia spaimelor noastre. Înaintăm în supliciul zilelor pentru că nimic nu ne oprește din mers în afară de propriile noastre dureri; durerile celorlalți ni se par explicabile și susceptibile de a fi depășite: suntem încredințați că ceilalți suferă pentru că n-au destulă voință, curaj sau luciditate. Orice suferință, afară de a noastră, ni se pare îndreptățită sau ridicol de inteligibilă; altminteri, doliul ar fi singura constantă în versatilitatea sentimentelor noastre. Dar nu purtăm doliu decât pentru noi. Dacă am putea înțelege și iubi infinitatea agoniilor care se perindă în jurul nostru, toate viețile care sunt niște morți ascunse, ne-ar trebui tot atâtea inimi câte făpturi care suferă. Iar dacă am avea o memorie miraculos de actuală, care să păstreze prezentă totalitatea suferințelor noastre trecute, am muri sub o asemenea povară. Viața nu-i posibilă decât datorită deficiențelor imaginației și memoriei noastre.

Toată puterea noastră stă în uitări și în incapacitatea de a ne reprezenta pluralitatea destinelor simultane. Nimeni n-ar putea supraviețui înțelegerii instantanee a durerii universale, fiecare inimă nefiind plămădită decât pentru o anumită cantitate de suferință. E ca și cum niște limite materiale ne-ar îngrădi puterea de a îndura; totuși, expansiunea fiecărei dureri le atinge și uneori le depășește: prea deseori aceasta e originea prăbușirii noastre. De aici decurge impresia că fiecare durere, fiecare tristețe sunt infinite. Și sunt într-adevăr, dar numai pentru noi, pentru hotarele inimii noastre; și dacă ea ar avea dimensiunile spațiului nesfârșit, suferințele noastre ar fi și mai întinse, pentru că orice durere se substituie lumii și oricărei tristeți îi trebuie un alt univers. Zadarnic se căznește rațiunea să ne arate proporțiile infinitesimale ale accidentelor noastre; ea eșuează în fața înclinației noastre pentru proliferarea cosmogonică. Astfel, adevărata nebunie nu se datorează niciodată hazardurilor sau dezastrelor creierului, ci concepției false despre spațiu pe care și-o făurește inima…

Gânditori crepusculari

Atena se stingea, iar o dată cu ea și cultul cunoașterii. Marile sisteme își trăiseră traiul: limitându-se la domeniul conceptual, ele refuzau intervenția zbuciumului, căutarea eliberării și a meditației dezordonate asupra durerii. Cetatea muribundă îngăduind convertirea accidentelor omenești în teorie, orice — un strănut, sau moartea — înlocuia vechile probleme. Obsesia remediilor marchează sfârșitul unei civilizații; căutarea mântuirii, pe acela al unei filosofii. Platon și Aristotel cedaseră acestor preocupări numai dintr-o nevoie de echilibru; după ei, ele vor triumfa pretutindeni.

Roma, în asfințire, n-a cules de la Atena decât ecourile decadenței și reflexele istovirii acesteia. Când grecii își preumblau îndoielile de-a lungul și de-a latul Imperiul, zguduirea acestuia și a filosofiei era un fapt virtual consumat. Toate întrebările părând legitime, superstiția limitelor formale nu mai stăvilea desfrâul curiozităților arbitrare. Infiltrarea epicureismului și a stoicismului era ușoară: morala înlocuia edificiile abstracte, rațiunea degenerată devenea instrument al practicii. Pe străzile Romei, preconizând fel de fel de rețete de „fericire”, mișunau epicurienii și stoicii, experți în înțelepciune, nobili șarlatani iviți la periferia poeziei, pentru a lecui o oboseală incurabilă și generalizată. Lipseau însă din terapeutica lor mitologia și anecdotele stranii care, în condiția bicisniciei universale, aveau să constituie vigoarea unei religii indiferente la nuanțe: venită mai de departe decât ei. Înțelepciunea este ultimul cuvânt al unei civilizații care trage să moară; nimbul amurgirilor istorice, istovirea transfigurată în viziune asupra lumii, ultimă toleranță înainte de apariția altor zei, mai proaspeți — și a barbariei; ea este, de asemenea, o vană încercare de melodie printre horcăielile sfârșitului, care se înalță de pretutindeni. Căci înțeleptul – teoretician al morții limpezi, erou al nepăsării și simbol al ultimei etape a filosofiei, a degenerării și a vacuității sale – a rezolvat problema propriei morți… și a suprimat în consecință toate problemele. Înzestrat cu trăsături ridicole neobișnuite, el este un caz-limită, pe care îl întâlnim în perioade extreme ca pe o confirmare excepțională a patologiei generale.

Aflându-ne în punctul simetric agoniei antice, pradă acelorași rele și stăpâniți de farmece deopotrivă de neiertătoare, vedem cum marile sisteme sunt abolite de perfecțiunea lor limitată. Și pentru noi, totul devine materie supusă unei filosofii lipsite de demnitate și rigoare… Destinul impersonal al gândirii s-a răzlețit în o mie de suflete, în o mie de umilințe ale Ideii… Nici Leibniz, nici Kant, nici Hegel nu ne mai sunt de niciun ajutor. Noi am venit, cu propria noastră moarte, la porțile filosofiei; putrede și nemaiavând nimic de apărat, ele se deschid de la sine… Paragrafelor li se substituie strigăte: rezultă de aici o filosofie a adâncului sufletesc, a cărei intimitate s-ar recunoaște în aparențele istoriei și decorurile timpului.

Și noi căutăm „fericirea”, fie din frenezie, fie din dispreț: disprețuind-o, înseamnă că totuși n-am uitat-o, și o refuzăm gândindu-ne la ea; și noi căutăm „izbăvirea”, fie și prin simplul fapt că nu ne-o dorim. Și dacă suntem eroii negativi ai unei Ere prea coapte, prin însuși acest fapt îi suntem contemporani: A-ți trăda epoca sau a fi adeptul ei exprimă — sub o contradicție aparentă — unul și același act de participare. Sfârșelile de apogeu, subtilele decrepitudini, aspirația la aureole intemporale — toate ducând la înțelepciune, — cine nu le-ar recunoaște în sinea lui? Cine nu-și simte dreptul de a afirma orice în vidul care îl înconjoară, înainte ca lumea să piară în zorile unui absolut sau ale unei noi negații? Un zeu amenință întotdeauna la orizont. Ne aflăm la marginile filosofiei, de vreme ce acceptăm sfârșitul ei. Să facem în așa fel încât zeul să nu se statornicească în gândurile noastre, să ne mai păstrăm îndoielile, aparențele de echilibru și ispita unui destin imanent, orice aspirație arbitrară și fantastă fiind preferabilă adevărurilor inflexibile. Schimbăm remediile și nu găsim nici unul cât de cât eficace sau potrivit, pentru că nu credem nici în alinarea după care jinduim; nici în plăcerile pe care le urmărim. Înțelepți versatili, noi suntem epicurienii și stoicii Romelor moderne…

Bun-rămas filosofiei

M-am rupt de filosofie în momentul când mi-a fost cu neputință să descopăr la Kant vreo urmă de slăbiciune omenească, un accent autentic de tristețe; la Kant și la toți filosofii. Față de muzică, de mistică, de poezie, activitatea filosofică trădează o sevă subțiată și o profunzime suspectă, care nu ispitesc decât firile timide și călii. De altminteri, filosofia — neliniște impersonală, refugiu în preajma unor idei anemice — constituie recursul tuturor acelora care evită exuberanța corupătoare a vieții. Aproape toți folosofii au sfârșit bine: iată argumentul suprem împotriva filosofiei. Chiar și sfârșitul lui Socrate n-are nimic tragic: este o neînțelegere la mijloc, fiind vorba de sfârșitul unui pedagog. — Iar dacă Nietzsche, la rândul lui, s-a prăbușit, el și-a ispășit extazele de poet și vizionar, nicidecum raționamentele.

Nu putem eluda existența prin explicații; putem doar s-o îndurăm, s-o iubim ori s-o urâm, s-o adorăm ori să ne temem de ea, în acea alternanță de fericire și de groază care exprimă ritmul însuși al ființei, oscilațiile, disonanțele, vehemențele sale amare sau sprințare.

Cine nu-i expus, prin surprindere sau din necesitate, unei derute irefutabile, cine nu-și înalță atunci mâinile în rugă spre a le lăsa apoi să cadă și mai goale decât răspunsurile filosofiei? S-ar zice că misiunea ei este aceea de a ne ocroti atâta vreme cât inadvertența soartei ne îngăduie să drumețim în afara confuziei și să ne părăsească de îndată ce suntem siliți să ne cufundăm într-însa. Și cum să fie altfel când vedem cât de puțin a preluat filosofia din suferințele omenirii. Exercițiul filosofic nu-i fecund; nu-i decât onorabil. Nu riști nimic ca filosof: o meserie fără destin, care umple cu cugetări voluminoase ceasurile neutre și libere, ceasurile refractare și la Vechiul Testament, și la Bach, și la Shakespeare. S-au materializat oare vreodată aceste cugetări într-o singură pagină comparabilă cu o exclamație a lui Iov, cu o spaimă din Macbeth sau cu altitudinea unei cantate? Universul nu se discută; se exprimă. Iar filosofia nu-l exprimă. Adevăratele probleme nu încep decât după ce l-a: parcurs sau epuizat, după ultimul capitol al unui imens tom ce pune punctul final ca semn de abdicare în fața Necunoscutului, în care se înrădăcinează toate clipele noastre și cu care trebuie să luptăm pentru că este în mod firesc mai imediat, mai important decât pâinea cea de toate zilele. Aici filosoful ne părăsește: dușman al dezastrului, el este cuminte ca rațiunea însăși și la fel de prudent ca ea. Iar noi rămânem în tovărășia unui ciumat de pe vremuri, a unui poet cunoscător al tuturor delirurilor și a unui muzician al cărui sublim transcende sfera inimii. Începem să trăim cu adevărat doar la capătul filosofiei, pe ruinele ei, când am înțeles cumplita-i nulitate și faptul că e zadarnic să recurgi la ea, că nu-i de niciun ajutor.

(Marile sisteme nu sunt în fond decât niște tautologii strălucite. Care-i avantajul să știi că natura ființei constă în „voința de a trăi”, în „idee”, sau în fantezia lui Dumnezeu ori a Chimiei? Simplă proliferare de cuvinte, subtile deplasări de sens. Ceea ce este refuză cu repulsie strânsoarea verbului, iar experiența intimă nu ne dezvăluie nimic dincolo de clipa privilegiată și inexprimabilă. De altminteri, ființa însăși nu-i decât o pretenție a Nimicului.

Nu definim decât din disperare. E nevoie de o formulă; ar trebui chiar mai multe, măcar pentru a da spiritului o justificare și neantului o fațadă.

Nici conceptul și nici extazul nu sunt operante. Când muzica ne cufundă până în „intimitățile” ființei, noi ieșim iarăși repede la suprafață: efectele iluziei se risipesc, iar cunoașterea se vădește nulă.

Lucrurile pe care le atingem și cele pe care le concepem sunt la fel de îndoielnice ca simțurile și rațiunea noastră; nu suntem siguri decât în universul nostru verbal, maniabil după voie — și ineficace. Ființa este mută, iar spiritul flecar. Asta se cheamă a cunoaște.

Originalitatea filosofului se reduce la inventarea unor termeni. Cum nu există decât vreo trei, patru atitudini în fața lumii — și cam tot atâtea feluri de a muri, — nuanțele care le diversifică și le multiplică nu depind decât de alegerea, vocabulelor, lipsite de orice deschidere metafizică..

Suntem aruncați într-un univers pleonastic, unde întrebările și răspunsurile se echivalează.)

Întoarcere la elemente

Dacă filosofia n-ar fi făcut niciun progres de la presocratici încoace, n-am fi avut niciun motiv să ne plângem. Exasperați de harababura conceptelor, sfârșim prin a ne da seama că viața noastră se agită veșnic în elementele cu care presocraticii alcătuiau lumea, că pământul, apa, focul și aerul ne condiționează, că această fizică rudimentară dezvăluie cadrul încercărilor noastre și principiul pătimirilor noastre. Complicând aceste câteva date elementare, noi am pierdut — fascinați de decorul și edificiul teoriilor — înțelegerea Destinului, care totuși, neschimbat, este același ca în primele zile ale lumii. Existența noastră, redusă la esența ei, continuă să fie o luptă împotriva elementelor dintotdeauna, luptă pe care știința noastră n-o îmblânzește nicidecum. Eroii din toate timpurile nu sunt mai puțin nefericiți decât eroii lui Homer, și dacă au devenit personaje, aceasta-i numai pentru că au pierdut din suflu și din măreție. Cum s-ar putea oare ca rezultatele științelor să schimbe poziția metafizică a omului? Și ce sunt sondajele în materie, observațiile și roadele analizei pe lângă imnurile vedice și tristețile de auroră istorică strecurate în poezia anonimă?

De vreme ce decadențele cele mai elocvente nu sunt în stare să ne explice nefericirea mai bine decât bâiguielile unui cioban, și când, la urma urmei, rânjetul unui idiot ascunde mai multă înțelepciune decât investigația laboratoarelor — nu-i oare nebunie curată să urmărești adevărul pe căile timpului — sau prin cărți? Lao-Zi, redus la câteva lecturi, nu-i mai naiv decât noi care am citit totul. Profunzimea este independentă de învățătură. Noi traducem pe alte planuri revelațiile epocilor revolute, sau exploatăm intuiții originare prin ultimele achiziții ale gândirii. Astfel, Hegel este un Heraclit care l-a citit pe Kant, iar Plictisul nostru un eleatism afectiv, ficțiunea diversității demascate și revelate inimii…