Fidelio

Dintre marii compozitori din prima jumătate a veacului trecut, Beethoven pare să se fi apropiat cel mai mult de sufletul oamenilor, încercând să tălmăcească în muzica sa dorul lor de libertate și să lupte, ca artist, împotriva tiraniei și a nedreptății. Copil de oameni săraci din Bonn, el a ajuns singur aproape, printr-o îndârjire și stăruință fără pereche, la înțelegerea nu numai a tuturor tainelor muzicii, ci și a simțirii și gândirii semenilor săi. Lucrările compuse de el umplu mai multe rafturi de bibliotecă. dar ele umplu mai cu seamă inima a milioane de ascultători pe tot globul, căci, de peste un veac șii jumătate, Beethoven cântă pentru toți, pentru oamenii de pretutindeni înfrățiți cu ei în năzuința lor spre adevăr și lumină.

Însuflețit de ideile revoluției franceze, de idealul fraternității, egalității și libertății, el a văzut în tânărul Bonaparte un erou al eliberării popoarelor. I-a si închinat una din cele mai frumoase simfonii, „Eroica”, însă a rupt mânios prima filă de manuscris de îndată ce a aflat că omul din care își făurește un ideal, în care-și pusese speranțele, împreună cu atâția asupriți, s-a încoronat împărat.

Opera Fidelio, dealtfel singura lucrare destinată teatrului de compozitorul acesta cu o atât de bogată și de variată creație., a fost scrisă chiar în perioada războaielor napoleoniene, într-o vreme când Viena era amențată de înaintarea armatei franceze. În plin război, bubuitul tunurilor și vacarmul asurzitor al strigătelor de ură, Beethoven și-a mărturisit din nou prin muzică, nemărginita încredere în om, în justiție, în triumful dreptății împotriva tuturor tiranilor acestei lumi.

A găsit subiectul potrivit într-o perioadă a istoriei Europei peste care se lasă apăsătoare umbra despotismului, a fărădelegii.

Au fost sumbre și tăcute închisorile Spaniei celui de-al XVIII-lea secol. Din cazematele lor jilave nu răzbătea nici măcar ecoul gemetelor și suspinelor celor deținuți în ele. Zidurile groase împiedicau orice știre să intre sau să iasă din temnițele unde luptătorii pentru libertate și dreptate putrezeau de vii, cu cătușe la mâini și picioare, legați cu lanțuri din belciuge puternice.

Așa își petreceau zilele, a căror numărătoare o pierduseră demult, în bezna celuleor pline de șobolani, reptile și păianjeni otrăvitori, până când moartea se îndura de ei.

Până și bătrânul temnicer Rocco, om milos de felul său, i se strângea inima de atâta suferință. Văzuse multe în lunga sa existență, dar atâta cruzime câtă dovedea don Pizaro, guvernatorul fortăreței transformate în închisoare, nu pomenise.

Poate că s-ar fi lăsat de trista sa îndeletnicire tocmai la bătrânețe, dacă nu afla un sprijin de nădejde în tânărul Fidelio. Acesta bătuse într-o zi la poarta închisorii, căutând de lucru în schimbul unei simbrii oricât de modeste. Făcuse îndată din el ajutorul său la hrănirea deținuților. Cum să fi bănuit că istețul fecioraș, de care, până și fiica sa Marcellina, se îndragostise, nu era altcineva decât Leonora, o distinsă și foarte curajoasă senora din Sevilla.

În ce fel ajunsese ea la ideea de a se travesti în veșminte bărbătești și de a pătrunde, printr-un siretlic între zidurile celei mai temute temniți spaniole? Florestan, soțul ei, fusese până nu demult unul din avocații vestiți ai Sevillei. Studiase dreptul la Paris, de unde se întorsese nu numai doldora de carte, dar și însuflețit de ideile de liberatate, egalitate și dreptate ale Revoluției franceze de la 1789. Luase hotărârea să lupte, prin toate mijloacele ce le avea la îndemână, pentru luminarea poporului spaniol, împotriva tiraniei ce-i apăsa pe oamenii de jos, luând apărarea în fața judecătorilor a celor nedreptățiți de legile strâmbe. Împrejurările păreau să-i surâdă, căci Carol al III-lea încerca și el să ușureze cât de cât sarcinile ce împovărau țărănimea și mica burghezie. Poporul întreg se afla la cheremul seniorilor stăpâni pe castele și moșii întinse al nobilimii îmbuibate.

Prin ceea ce spunea și făcea, Florestan își făcu o mulțime de dușmani temuți printre tiranii din ținut. Dușmanul său cel mai înverșunat se dovedise a fi Don Pizzaro. De îndată ce află că regele îl schimbase pe netrebnicul ministru al poliției, spre a-l înlocui cu Don Fernando, bărbat cu idei luminate și însuflețite de cele mai bune intenții față de țară și popor,Florestan făcu o jalbă pe care o trimise la Madrid. Dezvăluia în ea regelui modul în care cei puternici și bogați își fac de cap la Sevilla, felul cum sunt chinuiți cei închiși fără judecată în înfricoșătoarea temniță al cărei mandant era Don Pizzaro.

Când înțelese că Florestan și prietenii lui ar putea să-l acuze de cele mai cumplite fărădelegi și, în acest fel să-l doboare, Don Pizzaro îl răpi într-o noapte cu ajutorul zbirilor săi. Îl puse în lanțuri grele și îl azvârli în fundul celui mai întunecat beci. Curajosului avocat i se pierdu astfel orice urmă. Nici o intervenție a soției îndurerate sau a prietenilor celui dispărut nu duce la vreun rezultat: guvernatorul temniței se prefăcea că nu stie nimic de soarta celui căutat de atâta lume.

Dar speranța cu care se întăresc sufletele iubitoare o ajută pe Leonora să născocească siretlicul prin care să poată ajunge în apropierea soțului său întemnițat fără vină. Devenise de-a dreptul de neînlocuit pe lângă bătrânul Rocco, pe care abia îl tineau puterile, încât până și cheile multe ale beciurilor le purta ca pe o povară din zi în zi mai grea. Nu era clipă în care el să nu-l cheme în ajutor pe Fidelio, acesta fiind numele sub care Leonora se ascunsese. Iar el înseamnă, așa cum oricine știe, fidelitate, credință până la ultima suflare.

Mai era însă o ființă care îl striga toată ziua pe Fidelio ca să-l poată vedea: Marcellina, fiica lui Rocco. Încolțise în inima ei dragostea pentru chipeșul și vrednicul tânăr încă de la prima vedere. Numai că semnele de dragoste ale Marcellinei îl făceau pe Fidelio să pălească. De aceea o ocolea pe biata fată și îi respingea încercările de apropiere, fără răutate sau asprime, căci știa ce primejdie ar însemna pentru Florestan, soțul ei aflat în temniță, dacă i s-ar fi descoperit adevărata identitate