Autoportret intr-o oglinda sparta

Scurtă explicație

În acest „autoportret” îmi pun, mai explicit, o problemă mai veche. Ce am în urma mea? O biografie? Sau un destin? Biografia mea n-are nimic spectaculos. Poate, doar faptul că am trăit ușor somnambulic, între realitate și vis, să fie interesant. Dar dacă văd în urma mea, cum înclin să văd, „un destin”, mă lovesc de alte întrebări. M-am înșelat, oare, crezând că destinul este, în bună măsură, o consecință a caracterului nostru? E adevărat că ereditatea a jucat rolul de ursitoare și că defectele mele au făcut restul? în fine, e greșită sau nu convingerea mea că destinul nu e ocult și tenebros, ci acționează la vedere prin amănunte de o teribilă banalitate, perfect anodine, cărora nu le-am dat, însă, importanța cuvenită?

Am încercat un răspuns, folosindu-mă de întâmplări împrăștiate, în parte, prin alte cărți ale mele.

În rest, explicația pentru nevoia mea de confesiune e foarte simplă. Fiind un introvertit, nu am cum să scap de „eu”. Nu pot să scriu dacă nu mă descriu.

Octavian Paler

1.De dimineață, mi-am amintit de mare. M-am revăzut la Costinești unde am descoperit plăcerea de a mă arunca, ieșind din valuri, pe nisipul cald. Abia depășisem treizeci de ani. Închiriam două camere, într-o casă țărănească, foarte aproape de mare, de unde ne duceam prin grădină la plajă. Rămâneam acolo până la prânz, iar după-amiaza jucam pinacle. Eram patru. Uneori ne opream, tăiam un pepene în patru și-l mâneam, mânjindu-ne pielea bronzată cu zeama roșie picurată din feliile pe care le devoram până la coajă, după care ne spălam la fântână pe mâini și jucam mai departe. Din cei patru, doi au murit. Eu am îmbătrânit. Dar plaja va fi rămas aceeași, invadată de alte trupuri bronzate, diminețile trebuie să fie și acum, acolo, dimineți fără cer, iar marea se clatină, cu siguranță, la țărm la fel de îmbietoare, când nu o agită valurile. Și, firește, vor rămâne tot așa când din cei patru nu va mai exista nimeni. Cu minunata și teribila ei nepăsare, pe care noi nu o vom putea învăța niciodată, natura uită tot, chiar și pe cei care au avut naivitatea să creadă că, măcar, la mare nu există decât prezent.

În acea vară care mi se părea, într-adevăr, nesfârșită, am întâlnit pe cineva care citea cu pasiune Memoriile lui Casanova. L-am întrebat dacă nu găsea ușor obositoare și suspectă flecăreala aventurierului venețian. Încercasem și eu o lectură, dar renunțasem. „Mereu aceleași asalturi amoroase, aceleași tertipuri, aceeași strategie, nu e cam plicticos, totuși?” Eram tânăr, nu puteam avea decât o părere obraznică despre un bătrân escroc internațional, bolnav de podagră, care, pentru a-și umple cu ceva timpul, după ce balul vieții se terminase, și-a descris minuțios cuceririle. Căci hainele scumpe și bijuteriile deveniseră inutile, cunoașterea desăvârșită a tacticilor de seducție nu-i mai folosea la nimic. Doar amintirile îi ofereau ocazia de a retrăi totul și de a nu ieși din scenă neobservat.

Cum cunoștințele unui expert notoriu în inima feminină sunt totdeauna de folos, am luat și eu cartea într-o după-amiază pe plajă. Fără prea mult succes, însă. După primul capitol, am preferat să mă azvârl în mare și, apoi, să lenevesc pe nisip. Prezentul era mai important.

Mă voi fi gândit, măcar, că nu există fericire de care să-ți amintești fără tristețe? Mă tem că nu. Probabil, nu eram pregătit să-mi pun această problemă, pe care doar cineva ajuns la vârsta mea, care știe că un prezent prea gol se cere umplut cu ceva, o poate înțelege.

Cândva, mi-am zis că la bătrânețe mă voi feri de patru gafe. 1) Nu mă voi plânge că nu mai sunt tânăr. 2) Nu voi da sfaturi nimănui. 3) Nu voi invoca mereu experiența mea. 4) Și nu voi povesti de o sută de ori același lucru. De bine, de rău, primele trei reguli le respect. Ce rost ar avea să mă plâng că nu mai sunt tânăr? N-aș face decât să îngreunez o situație și așa dificilă. Să dau sfaturi, n-am chef. Și nici n-are nimeni nevoie de ele. Iar despre experiența mea ce-aș putea spune? Poate, doar că viața a avut un sens câtă vreme n-am ținut să-i dau unul. În clipa în care am încercat s-o fac, mi-a sunat în urechi, ironică, vorba Eclesias-tului despre deșertăciune. Ultima regulă era, însă, o dovadă de superficialitate. N-am prevăzut că, într-o zi, aș putea suferi de un exces de memorie, cum suferă alții de un exces de suc gastric. Pe urmă, nu bănuiam, ceea ce știu azi, că trecutul nu e o arhivă, o magazie unde găsești și azi, și mâine, și poimâine, aceleași lucruri, mai uzate, mai pline de praf, dar în fapt aceleași. Trecutul trăiește, e viu, ia parte la prezent, îl influențează și se schimbă în funcție de ceea ce ni se întâmplă. Unele amintiri scad în importanță, pălesc, altele, dimpotrivă, capătă înțelesuri noi la care nu ne-am gândit înainte. Devin, din fleacuri, momente esențiale. De aceea, azi, înțeleg că destinul se ascunde, deseori, în cea mai cenușie și insesizabilă banalitate. Mergi pe o stradă oarecare, fără să-ți treacă prin minte că, pe o altă stradă, la o altă oră, într-o altă zi, ai fi intrat pe alt făgaș al destinului pentru ca, mai târziu, privind înapoi, să descoperi că totul a atârnat de un „fleac”, de un amănunt oarecare. Dacă n-ar fi existat „unchiul George”, eu n-aș fi nimerit la cel mai simandicos liceu din București... Dacă tatăl meu n-ar fi avut motive personale să dorească să „evadez” din Lisa... Dacă n-aș fi evitat să sar un gard care a fost micul meu Rubicon... Sau dacă într-o dimineață friguroasă de iarnă, când m-am întors cu fața la perete, aș fi readormit... Viața mea ar fi arătat, cu siguranță, altfel, n-aș fi, azi, aici, într-o cameră plină de cărți și de molii (interesant e că moliile m-au urmărit prin toate camerele unde am locuit în București). „Eu” n-aș mai fi fost „eu” cu toate problemele mele de-acum.

Din păcate, n-am ținut niciodată un jurnal. Am încercat de mai multe ori, dar n-am reușit să-mi duc prea departe intenția. Mi se părea fie că dădeam prea mare importanță unor întâmplări nerelevante, fie că nu eram suficient de sincer. Încât n-am posibilitatea să confrunt ceea ce am trăit cu ceea ce îmi amintesc că am trăit. Nu mai dispun decât de ceea ce îmi amintesc că am trăit. Restul s-a șters ca un film voalat.

Pe vremea când vedeam în Memoriile lui Casanova un lung strigăt de regret al unui flecar, eram convins că, dincolo de îndoieli, nu mai există nimic. Nici măcar Dumnezeu. Nutream un respect superstițios și ușor stupid pentru certitudini. Respect pe care îl poate nutri numai o minte juvenilă, dispusă să creadă că absolutul poate fi arătat cu degetul. Acum, m-am lămurit că nu există un „dincolo de îndoieli”. Certitudinile au un final, care mie mi-a fost dat să-l trăiesc, îndoielile ne însoțesc, însă, până la moarte. Nu stau, oare, eu la îndoială, azi, dacă merită sau nu să trăiești ca o epavă, ca o paragină biologică? Și n-am nici un răspuns la asta. Seara, când mă pregătesc să mă culc, mă gândesc că aș putea muri în somn, cum au pățit și alți cardiaci. Dimineața, când văd lumina cenușie care se strecoară de-afară printre jaluzele, sunt fericit că voi vedea din nou cerul limpezindu-se. Un cer albit de secetă azi.

2.Odată, așteptam trenul undeva nu departe de Oradea sau poate chiar la Oradea, nu mai țin minte, e mult de-atunci. Era noapte, mă întorceam la București, mă simțeam frânt de oboseală și, așezându-mă pe una din băncile de pe peron, am adormit. M-am pomenit într-un tren care mergea, între două vagoane, pe podeaua metalică mobilă de deasupra tampoanelor, complet buimăcit, înfrigurat, speriat, întrebându-mă cum ajunsesem și ce căutam acolo. Eram destul de treaz pentru a pricepe că trecusem printr-o mare primejdie, dar nu îndeajuns pentru a mă desprinde de bara de care mă țineam strâns, așteptând să mă lămuresc ce se întâmplase. Și nu mă lămuream deloc. După un timp, a trecut cineva care m-a întrebat de ce nu intram în vagon. I-am explicat că, probabil, adormisem adânc, nu observasem venirea trenului și abia când trenul s-a pus în mișcare am sărit de pe bancă, disperat că rămân în gară, și m-am agățat cum am putut. Pe măsură ce vorbeam, mă linișteam. Chiar am râs: „Asta a fost”. După care m-am asigurat că mă aflam, într-adevăr, în trenul pentru București și m-am dus să-mi caut un loc.

Dar să încerc altă explicație care e, poate, mai bună.

Mă revăd într-o odaie mică, sărăcăcioasă, cu lut pe jos, fără sobă, cu o lampă de gaz pe o măsuță ovală. Afară, noaptea căzută peste periferiile cartierului Ferentari. Din când în când, loveam cu o lingură de lemn în pălăria metalică a unui ceas deșteptător, pentru a-mi birui somnul, neavând un reșou la care să-mi fac o cafea. Așa mi-am pregătit examenele, patru ani, la Litere, la Drept și la Filosofie. În timpul anului, cu excepția după-amiezelor în care îmi permiteam luxul de a merge la un film, pe bulevard, colindam bibliotecile, citind tot ce găseam despre Evul Mediu. Scriam o Reabilitare a Evului Mediu, pe care o visam operă capitală, dar al cărei manuscris l-am pierdut, din păcate, în toamna anului 1948. Lăsam pregătirea examenelor pentru sesiuni. Contam pe memoria mea, capabilă, potrivit calculelor verificate în practică, să rețină, aproape fidel, orice text, parcurs cu o viteză de douăzeci și șase de pagini pe oră. Toate examenele din studenție au fost pentru mine doar o simplă problemă de timp. Aveam nevoie, la fiecare examen, de numărul de ore care, înmulțit cu douăzeci și șase, să-mi permită să parcurg cursul până la capăt, însemnând pe margine, după o metodă proprie, cu diverse culori, pasajele mai importante. O săptămână, două, mai târziu, însă, textul memorizat astfel începea să pălească.

Așa îmi explic că, pe lângă întâmplări disparate, îmi amintesc, mai ales, stări, senzații. Cred că aș putea să înșir câteva sute de mirosuri ale ierbii, în funcție de ceasurile zilei, de ploaie, de soare, de anotimp, de pământ, de umbră, de înălțime, de gradul de umezeală ori de uscăciune. Aș putea deosebi și acum, bănuiesc, cu ochii închiși murele oloage de murele crescute în tufe, foșnetul unui fag de foșnetul unui brad. În schimb, multe din cele trăite s-au estompat, lăsând în urmă goluri, ca într-o pădure arsă pe jumătate. Această descoperire mă obligă să admit că memoria mea seamănă acum cu o oglindă spartă, care-mi restituie numai frânturi de viață.

3.Într-o seară (câți ani să fie de-atunci? cred că aproape douăzeci), m-a căutat un profesor de la liceul „Spiru Haret” pentru a mă anunța că în prima decadă din decembrie va avea loc, ca de obicei, întâlnirea foștilor absolvenți ai liceului. Cum nu participasem niciodată, m-a rugat să fac tot posibilul pentru a fi prezent. Nu-mi reproșa nimic, dar fără să vrea profesorul R. m-a pus în situația să mă simt un nerecunoscător. Nu mă leagă chiar nimic de liceul unde am învățat? „Eu am învățat numai șapte clase la «Spiru Haret», i-am precizat grăbit. Ultima clasă de liceu am urmat-o la Făgăraș. Acolo am absolvit, de fapt.” Argumentul nu l-a convins. Mi-a replicat, râzând, că totuși principalele amintiri din liceu le am probabil de la „Spiru”. Ceea ce, firește, e adevărat. Luat prin surprindere, n-am găsit un pretext politicos ca să refuz invitația. I-am promis că mă voi gândi, dar după ce am închis telefonul mi-a părut rău că n-am fost mai categoric. Nu mă credeam în măsură să comunic ceva important noilor generații de elevi. Dar profesorul R. a revenit a doua zi dimineața cu un nou telefon. M-a întrebat dacă nu cumva puteam să-l anunț și pe profesorul George Șerban, telefonul acestuia fiind defect. „îmi imaginez că-l vedeți.” „Vă înșelați, i-am zis. Nu l-am văzut de când...” Aici m-am oprit. Mi s-a părut nepotrivit să intru în amănunte cu un străin, să-i explic de ce nu-l mai văzusem de multă vreme pe fratele mamei, de la care tata a aflat de existența liceului „Spiru Haret” (unde „unchiul George” era subdirector și profesor) și de concursul la care m-am prezentat în toamna anului 1937 pentru obținerea uneia din cele cinci burse oferite de comitetul școlar copiilor săraci, dar de care anumite împrejurări m-au înstrăinat pe la sfârșitul clasei a VII-a. Ca să pun punct conversației, am promis că voi găsi, cumva, un mijloc pentru a-l anunța de întâlnire.

În următoarea zi, am cutreierat vreo oră străzile care pătrund în Șoseaua Mihai Bravu, acoperite în parte de noroiul lipicios rămas de la camioane și înmuiat de ploaie, în căutarea blocului cu numărul P 12. De câteva ori am fost pe punctul să renunț. Îmi părea rău că-mi luasem obligația să-l anunț pe „unchiul George” de întâlnirea de la liceu, riscând o regăsire jenantă, mai ales că nu mă simțeam în stare să înfrunt o explicație; ce rost mai avea să-i fac reproșuri unui om de nouăzeci de ani?

„Unchiul George” își trecuse examenul de licență cu distincția maximă, „magna cum laude”. Din păcate pentru el, bursa de studii rezervată în principiu celui mai bun student din țară, care i-ar fi permis să se specializeze în străinătate, i-a fost acordată unui absolvent cu rezultate mai slabe, dar cu relații mai puternice. Experiență din care a reținut, pe lângă amintirea unei nedreptăți, convingerea că, mai presus de orice, e poziția socială. Adora să fie salutat respectuos, să i se zică „domnul” și de către surori și să țină mici discursuri iluministe țăranilor din Lisa, strânși în jurul lui, pe uliță, duminica după-amiază. În București, își dorea să fie invitat de lumea bună, să aibă relații care să-l asigure că ambițiile sale mergeau pe teren solid, se purta, din câte am auzit, fermecător cu cucoanele mai ales, pe scurt, prospera în limite mic-burgheze și nu era, se spunea, deloc rău ca profesor. Mie, însă, îmi arăta o altă față, aspră și autoritară. Nu vroia să se afle că eram rude, poate și din grija de a nu-i influența pe ceilalți profesori, dar, poate, și pentru că-l supăra, cumva, sunetul strident făcut de blacheurile bocancilor mei pe coridoarele unui liceu neobișnuit cu așa ceva. O singură dată mi-a arătat simpatie. Mi-a cerut, când am plecat într-o vacanță de Crăciun, prin clasa a II-a sau a III-a, să mă duc să văd dacă livada lui din „luncă” era bine împrejmuită. I-am scris despre lacătul care atârna, încuiat inutil, la poarta unui gard părăginit, cu nenumărate spărturi prin care iepurii intrau nestingheriți și rodeau coaja merilor, iar el mi-a trimis o telegramă neașteptată de care am fost mândru: „Felicitări pentru stil”. Când m-am întors însă din vacanță, în prima dimineață, ni s-a inspectat ținuta la intrarea în liceu. Cu acea ocazie a ieșit la iveală aspectul neregulamentar al buzunarelor mele, pe care le înfundam la micul dejun, la internat, cu pâine, în vederea recreațiilor. Am fost pus să le golesc și am primit de la „unchiul George” o palmă usturătoare și umilitoare în fața colegilor.

Până la urmă am găsit blocul. Era și timpul. Ploaia formase adevărate băltoace, iar pantofii mei începuseră să tragă apa ca o sugativă.

Am întârziat puțin înainte să sun. M-am întrebat cum va reacționa, văzându-mă. Ce-mi va spune? Ce să-i spun? Ca să tai nodul gordian al încurcăturii în care mă vârâsem singur, am apăsat lung, ferm, butonul soneriei, pregătindu-mă să aud pași. A urmat o lungă liniște și, după o ezitare, am mai sunat o dată. De data aceasta, o voce răgușită mi-a strigat dinlăuntru :

— Intră.

Am împins ușa și am pătruns într-un vestibul semiîntunecos. La capătul lui mai exista o ușă, care era deschisă. Cum nimeni nu-mi venea în întâmpinare, am tușit și aceeași voce mi-a repetat:

— Intră.

Mi-au trebuit câteva clipe, înaintând, până ce m-am dumirit de unde venea vocea. Din pat. „Unchiul George”, pe care l-am recunoscut imediat, și un alt bătrân stăteau vârâți sub plapumă, ca să se încălzească, fiecare cu câte o scufie pe cap.

— Mă scuzați, am zis, zăpăcit de acest tablou comic. Fără să mă îndepărtez de ușă, cu gândul să plec cât mai repede, am precizat scopul vizitei mele, care se nimerise să fie inoportună. Dar „unchiul George” a dat plapuma la o parte, s-a ridicat în capul oaselor și, după aceea, vârându-și picioarele în niște papuci de pâslă, a venit spre mine cu mâinile întinse, în dorința evidentă de a mă îmbrățișa.

— Ia te uită! Nu mă așteptam la această vizită. După atâția ani... Era să nu te mai recunosc, bată-te Dumnezeu să te bată.

în fața mea se afla un bătrânel îmbrăcat într-un halat roz, scurt, demodat și cu pantaloni negri. Scufia de pe cap îi dădea acum un aer și mai caraghios, fiindcă „unchiul George” imita parcă gesturile unui om în ținută de seară care-și salută ceremonios și afectuos oaspeții. Avea exact atitudinea ușor teatrală de odinioară, numai că împuținată și oarecum degradată de vârstă, de ambianță, din care pricină solemnitatea lui devenea puțin jenantă, dar și înduioșătoare, între noi fuseseră cu totul alt gen de relații.

— Ți-l prezint pe nepotul meu... s-a adresat el, protocolar, celuilalt bătrân, care rămăsese tăcut, lângă perete. Iar mie mi-a explicat: Dumnealui e un prieten al meu, fost funcționar la Banca Națională. Mai vine pe la mine și stăm amândoi ca doi huhurezi bătrâni, amintindu-ne de tinerețe...

S-a așezat pe un scaun tapițat, cu stofă uzată, în spatele unui birou negru, de modă veche, cu vopseaua scorojită, invitându-mă să-mi scot pardesiul și să-l pun pe marginea patului. Acum puteam să-l observ mai bine. Halatul, cu gulerul brodat, îi era ros în coate. Pantalonii negri și cravata, tot neagră, îi dădeau un aer pedant. Chelise. Numai în jurul capului mai avea câteva fire de păr alb, moale, mort. Mi-a atras atenția și pielea craniului, ușor încrețită, ofilită.

Din ochii stinși, nesiguri, pierise trufia de odinioară, dar nasul coroiat, de pasăre de pradă, precum și obiceiul de a-și răsturna capul pe spate, într-o atitudine de efect, îi restituiau ceva din aplombul pierdut.

— Cum m-ai găsit? mi-a zis și, fără să aștepte răspunsul meu, a continuat pe un ton patetic, deplasând sensul întrebării. După cum vezi, m-am ramolit, am trăit prea mult.

Suferea, probabil, nu din pricină că trăise prea mult, ci din cauza marginalizării, a dispariției publicului din jurul său. Devenise un bătrânel șters, oarecare, într-o garsonieră din culisele vieții, după ce râvnise să joace un rol pe scenă.

Dar știa încă, din instinct, să domine. Și-a închis ochii, și i-a acoperit apoi cu palma, aplecându-și capul, lăsându-mă să aștept stingherit. Între timp, celălalt bătrân a coborât cu mișcări încete din pat, și-a încălțat pantofii, și-a luat paltonul, căciula și s-a retras discret.

— Nu te mai conduc, a zis „unchiul George”, fără să-și schimbe poziția.

— Nu, nu e nevoie, l-a aprobat celălalt. La revedere. De afară, se auzeau zgomotele mașinilor care veneau

să parcheze în spatele blocului sau plecau. Camera era decentă, dar cu un miros ușor și stătut de singurătate, în lumina tulbure care se prelingea dinspre fereastră, „unchiul George” părea o nălucă a altui timp. S-a sculat, totuși, neașteptat de vioi de pe scaun.

Cu ce să te servesc?

Cu nimic. Mulțumesc.

Curios, se comporta de parcă ne despărțisem cu o zi înainte. Trecuse cu o ușurință uimitoare peste înstrăinarea pe care timpul o săpase între noi. Eu eram, în mod evident, mult mai încurcat decât el. La un moment dat, privindu-1, chiar m-am suspectat că mă folosisem de un pretext pentru a mă justifica față de mine însumi că-l căutam. Și n-o făcusem oare în speranța că, poate, voi ieși astfel dintr-o inerție a regretelor pe care doream să le limpezesc? Ajunsesem de mult la concluzia că era inutil să-i mai dezvălui reproșurile, întemeiate sau nu, pe care nu le rostisem la timpul potrivit. Preferasem, poate și dintr-un soi de lașitate, să las vremea să le cicatrizeze, mulțumindu-mă să aflu cu totul întâmplător și fragmentar, de la alții, vești despre el. Urmărindu-l cum dispărea în bucătărie, încă foarte drept pentru cei nouăzeci de ani ai săi, aproape un miracol de vitalitate, îmi părea rău că n-am lămurit când trebuia anumite lucruri care pe mine m-ar fi ajutat să mă eliberez de orice ranchiună, iar pe el să priceapă, eventual, reticențele mele, să nu le atribuie o altă cauză.

L-am auzit moșmondind ceva în bucătărie, de unde a apărut cu un cuțit lung în mână.

— Nu e destul de ascuțit, mi-a zis, arătându-mi-1, după care s-a întors la treaba cu care se îndeletnicea acolo.

Juca teatru? Întâmplări petrecute demult, pe care le crezusem înmormântate pentru totdeauna în păcatele și candorile anilor de liceu, experiențe care mă formaseră și poate mă deformaseră reînviau cu o acuitate surprinzătoare și absurdă. Încălcasem parcă un consemn și stârnisem umbrele. Cu ce drept? Cu ce rost?

Din cameră, se observa destul de bine, lipseau unele obiecte care fuseseră, probabil, vândute recent, căci „unchiul George” se pregătea să emigreze în Italia, unde locuia verișoara mea Norița. Un dreptunghi mai curat pe perete indica locul unde fusese un tablou. Un altul, mai mare, sugera că acolo fusese un dulap care dispăruse. Pe fereastră se vedeau un petic de cer umed, mustind de ploaie, și un zid neutru, sub un balcon de fier forjat acoperit cu sticlă verde. Dincoace de ea, însă, aproape totul devenea echivoc.

După vreo cinci minute, „unchiul George” a revenit din bucătărie, s-a scuzat că n-a reușit să deschidă o conservă cu suc de fructe și așezându-se din nou pe scaun, în spatele biroului, a început să răscolească de zor prin sertare. Absorbit de ceea ce căuta, uitase, parcă, de mine. Scotea hârtii, acte vechi, multe dintre ele îngălbenite, le examina - ciudat, fără ochelari! - mormăind pentru sine, nemulțumit: „N-o găsesc, nu știu unde am pus-o. N-o găsesc, fir-ar să fie...”. În vreme ce așteptam să termine, m-am întrebat ce-ar fi zis dacă i-aș fi amintit de palma pe care mi-a dat-o pentru că fusesem prins cu buzunarele pline de pâine, dar am alungat acest gând meschin. Unele amănunte, pe care avem prostul obicei să nu le uităm, ar fi o necuviință să le scoatem la lumină din adâncul mizeriilor noastre. În fond, el n-avea cum să-și închipuie că în mintea mea de copil palma aceea va avea alte rezonanțe. A ridicat, deodată, capul din hârțoagele pe care le răsfoia.

— Vroiam să-ți arăt ceva care te-ar putea interesa, întâmplător am dat peste această informație. Tu știi de unde vine numele satului nostru, Lisa?

— Nu.

S-a rezemat de speteaza scaunului, a închis ochii pe jumătate, concentrându-se, și a început să-mi explice ca unui elev.

— Herodot arată că Xerxes, trecând Helespontul, a poposit câtva timp lângă un râu care se numea „Lisos” și care curgea pe lângă orășelul „Lisaia”. Căutând în dicționare, am aflat că există un cuvânt grecesc „lisos”, cu femininul „lise”, un adjectiv care înseamnă „neted, plăcut, blând, liniștit etc.”. Și mi-am zis: cam așa va fi fost locul unde a poposit armata lui Xerxes la 480 înainte de Christos...

Nu l-am mai urmărit. Explicația lui îmi părea pură fantezie. Am zâmbit în sinea mea amintindu-mi cum în liceu, când am auzit prima oară de Mona Lisa, m-am grăbit să-mi spun, încântat de această potrivire, că Lisa e un nume feminin. Și „unchiul George” proceda oarecum la fel. Dar de ce-l preocupa chestiunea? Era vorba de o simplă, și explicabilă, plăcere etimologică?

— Ei, ce zici? mi se adresă el.

— Ce să zic? Interesant.

— Nu-i așa?

Pe birou se găsea o lampă veche. Alături, o lampă cu picior. În spatele scaunului tapițat, o mică bibliotecă, fără cărți. Numai pachete de hârtii legate cu sfoară.

— Acte, am aici acte foarte importante, mi-a zis „unchiul George”.

Privindu-l, mă încerca același regret: ce păcat că nu și-a urmat vocația de filolog! Cu pasiunea și aplicația lui pentru cercetare...

— Urlă casa pe mine, a murmurat el pe neașteptate, răspunzând oarecum gândurilor care-mi treceau prin cap. Uneori mă duc la un pantofar din apropiere. Mă uit cum lucrează. Mai trece timpul.

Nu mai auzea foarte bine, din care pricină întreba mereu „ce?” și s-a plâns, de asemenea, de cataractă.

— De ce nu te operezi? l-am întrebat. M-a fixat bănuitor.

— De ce să mă operez?

— Ca să poți citi.

A rămas pe gânduri câteva clipe, după care mi-a răspuns cu vehemență.

— Nu mă operez. Îmi e frică.

Am încercat să-l asigur că nu e o operație grea, că în trei zile problema e rezolvată. Dacă vroia, îi aranjam eu. M-a privit neîncrezător.

— La vârsta mea?

— Da, firește, i-am zis.

După o altă clipă de tăcere, a dat energic din cap, negativ.

— Nu mă operez. Dacă aș putea, aș face ceva la picioare. Să pot să umblu. Mă dor mușchii. Și mi-a arătat partea piciorului dintre coapsă și genunchi. Mă dor groaznic. Înțelegi? Groaznic.

— Ar trebui totuși să te operezi, am insistat eu, lipsit de tact.

— Nu, nu! s-a răstit el la mine. Și a tăiat aerul cu mâna, dându-mi de înțeles că nu mai era dispus să discute această chestiune. După care, răscolind printre hârțoage din nou, s-a oprit la un carton vechi, îngălbenit. Diploma lui de licențiat „magna cum laude”.

— De ce...? dar am renunțat să-l mai întreb de ce abandonase proiectele din tinerețe. Ce rost avea să-l amărăsc? El a priceput totuși ce vrusesem să-l întreb. Și, de data aceasta, a făcut un gest de lehamite, uitându-se în jur. Apoi a examinat îndelung peretele din spatele lui.

— N-am nici un cui care să țină, a zis, obligându-mă să tresar. Ce vroia să spună? A, nu e ce gândești tu, a izbucnit el în râs. N-am intenția să mă spânzur. Vreau să agăț o fotografie a mea, mare, din tinerețe, pe care am înrămat-o. Te miră?

— Deloc.

— Atunci de ce zâmbești?

— Ți s-a părut.

De fapt, observase bine. Îl recunoșteam în dorința lui. Dar m-a scutit de alte explicații, întorcându-se spre un fotoliu cu arcurile rupte, aflat sub fereastră, pe care se zărea o mașină de scris Remington, neagră, prăfuită.

— N-o cumperi? m-a întrebat el, cu un glas din care dispăruse orice umbră de melancolie și din care am înțeles că în clipa aceea nu-l mai interesam, probabil, decât în calitate de posibil cumpărător.

— Am una la fel de uzată.

— Dar ce mai scrii?

Am rămas descumpănit. Nu știam ce să-i spun. M-am uitat la pachetele legate cu sfoară din bibliotecă, mi-am adus aminte de proiectele lui din tinerețe, de a se duce în Spania și de a studia limba bascilor, și deodată, dintr-un impuls obscur, am simțit nevoia să improvizez ceva. I-am zis că aș vrea să scriu o carte despre Don Quijote. Deoarece unii îl cred nebun. Dar, tot atât de bine, el poate fi considerat un sfânt. De altfel, a fost supranumit „un Christos spaniol”. Doar că nu e înconjurat de apostoli. E însoțit numai de Sancho Pânza, care nici măcar nu-și dă seama că învățătorul lui întemeiazăși el o religie. Una în care credința în iluzii e valoarea supremă. În fapt, drumul lui Don Quijote, la fel ca al lui Iisus, e fără întoarcere. Doar că el va sfârși ieșind din scenă, în loc să moară pe cruce.

„Unchiul George” m-a privit lung, cercetător. Mi s-a părut că pentru prima dată pe figura lui autoritară, acum veștejită, s-a ivit un licăr de simpatie pentru mine. Apoi, a izbucnit, cu o energie care m-a surprins, într-un hohot de râs.

— Cum? Cum ai zis?

Avea din nou figura de altădată și, o clipă, m-am temut că-mi va da o palmă.

4.De fapt, nu-l mințisem decât pe jumătate. În studenție, am avut și eu un proiect legat de Spania. Am visat, nu să studiez limba bascilor, ci să pot reface într-o zi ruta lui Don Quijote, Spania fiind singura țară pe care mi-am dorit cu adevărat s-o cunosc, împrejurările nu mi-au îngăduit, însă, decât o noapte și o dimineață petrecute la Madrid, în trecere, între două avioane. De la aeroport, m-am dus la hotel, iar de la hotel, lăsându-mi valiza nedesfăcută, am pornit-o pe străzi. Și am umblat absolut la întâmplare până noaptea târziu, când m-am întors răpus de oboseală. Dimineața, m-am trezit devreme și am alergat la muzeul Prado unde, ce ironie! am avut la dispoziție exact cele „trei ore” de care vorbește Eugenio d'Ors, după care, pe o căldură nimicitoare, a trebuit să fug la hotel, cu sufletul la gură, să-mi iau valiza și să mă arunc în primul taxi, implorându-l pe șofer să facă imposibilul pentru a se descurca prin aglomerația infernală a amiezii spre aeroport.

După '89, când aș fi avut posibilitatea să-mi împlinesc proiectul la care visasem cândva, mi-am dat seama că și pasiunile îmbătrânesc. Mă leagă și azi de Spania un sentiment complicat, dar nu m-aș mai sui într-un avion să mă duc s-o văd. Pe deasupra, dacă în tinerețe mă credeam înrudit cu Don Quijote, acum constat că sunt exact opusul lui.

Cel puțin, dintr-un punct de vedere. Numele sub care Don Quijote a rămas celebru e un nume nou. Când pleacă, iese direct în câmp, ca să nu-l vadă nimeni și nu ține să-și ia rămas-bun de la cineva. Astfel, el ne lasă să înțelegem că nu mai are trecut, că nu lasă nimic în urmă. Deși e bărbat în vârstă, abia s-a născut. Trecutul este pentru Don Quijote o haină prea strâmtă, în care n-are cum să încapă ceea ce visează el. În schimb, în privința viitorului nu-și face griji. Se lasă în voia calului, sigur că orice drum îl va duce la nemurire.

Eu sunt exact pe dos. Mă copleșesc amintirile, iar la viitor prefer să nu mă gândesc.

5.Marc Aureliu spune undeva în „însemnările” sale: zeii au ținut sfat asupra mea și au decis ce urma să mi se întâmple. Cu unul ca mine, nu cred că zeii și-au pierdut vremea. Ce să caute ei prin Lisa? De ce i-ar fi interesat să intervină în regulile pe care tot ei le stabiliseră, probabil, cu multă vreme în urmă? Știau că viața în Lisa se supunea acestor reguli, fără să-și permită vreo abatere, și că instituțiile satului, bisericile (fiindcă erau două: una „mare”, ortodoxă, alta „mică”, greco-catolică), școala, crâșmele (acestea erau mai multe, cinci) și „gura satului” vor veghea asupra fiecărui destin. În consecință, m-au lăsat și pe mine să hotărăsc singur, de capul meu, ce voi face sau, mai exact, să mă descurc cum voi putea cu firea mea.

Azi, împlinesc 77 de ani. Vârstă pe care părinții mei n-au atins-o. Tata a murit la 62 de ani. Mama, la 71. Acum, sunt mai bătrân decât ei. Soarta mi-a îngăduit să trăiesc mai mult, de ce m-aș plânge?

Nu, nu mă plâng. Cel mult, voi recunoaște că-mi trăiesc bătrânețea rău.

6.M-am întrerupt fiindcă a sunat telefonul. Era o greșeală. Cel care sunase căuta o firmă.

Faptul că nu mi-am sărbătorit ziua de naștere niciodată m-a scutit de felicitări, de ipocrizii, de euforii false. În schimb, mi-a lăsat aniversările să semene cu o cameră goală sau cu duminicile în care te aștepți să se întâmple ceva deosebit de zilele obișnuite, și nu se întâmplă. În mod fatal, am ajuns mereu la recapitulări, la bilanțuri, deși ele mi-au fost tot mai neplăcute, pe măsură ce „mai târziu” devenea „prea târziu”.

Am în urma mea, trebuie s-o recunosc, nu puține aspirații prea vagi sau, pur și simplu, uitate, lucruri făcute pe jumătate sau făcute rău, ambiții la care am renunțat sau pe care n-am fost în stare să le împlinesc. Nu mă consider un idealist ratat, dar nu sunt nici foarte departe de această condiție în anumite privințe. Sigur, eșecurile nu ne sunt totdeauna imputabile integral. Am fost „ajutați” și de vremuri sau de împrejurări uneori. Alteori, se nasc din iluzii prea mari, din așteptări exagerate, din supraestimarea posibilităților noastre. Dar eșecul meu în planul relațiilor umane, care m-a adus la bătrânețe în pragul mizantropiei, cum l-aș putea motiva? Prin tendința de a mă lăsa „folosit” de tristețile mele? Prin dificultățile pe care mi le-am creat singur fiind și impulsiv și ușor de rănit? M-am străduit în viață să rămân onest și n-am pe conștiință nici o porcărie, dar asta nu a fost suficient, se pare. Dacă nu mi-a fost dat să fiu nici cinic, nici stoic, trebuia, poate, cel puțin, să refuz să fiu un „lup singuratec”. Or, n-am făcut decât să-mi duc și în lume bârlogul, ca Diogene butoiul, mulțumit că, din când în când, mi se ofereau semne de prietenie și de simpatie. Din care nu m-am socotit dator să învăț ceva. Sau n-am putut.

În fond, nu știu dacă pot pretinde că am știut ce vreau de la viața. Nu mi-au lipsit țintele false și entuziasmele naive. Reveriile polare din adolescență, pe urmele lui Nansen sau Amundsen, au fost niște mofturi romantice. Mă imaginam printre banchize stând lângă o sobă de teracotă pe care o înfundam continuu cu lemne. Căutarea „secretului secretelor” n-a fost nici ea o aventură prea serioasă, deși mă înduioșează faptul că am fost în stare să-mi pierd atâtea după-amieze, prin anticariate, crezând într-o legendă. Poate, singura cu adevărat grea de consecințe posibile în destinul meu a fost ideea că nu ne putem împlini prin „măsură”, ci prin „lipsa de măsură”; că nu „înțelepciunea” de a cântări atent orice risc e de invidiat, ci „nebunia” de a îndrăzni fără măsură, de a crede fără măsură, de a iubi fără măsură. Numai că tocmai aceasta convingere am tratat-o cu prea multă măsură!

Ceea ce am reușit în mod sigur a fost să dau altora o impresie greșită despre mine. Par sau, oricum, am părut un ardelean sobru, cu picioarele bine înfipte în pământ, serios și ursuz. Cum am mărturisit în Deșertul pentru totdeauna, din toate aceste trăsături, e adevărată numai ultima. Sunt posac, morocănos, am moștenit-o pe mama, ca fire. Și n-am nimic din calitățile unui ardelean. Ardelenii sunt, în genere, buni gospodari, realiști, pragmatici. Eu sunt tot ce poate fi mai străin de aceste însușiri. Gospodar nul, romantic înclinat să-și viseze viața, în loc s-o trăiască, introvertit cu o sensibilitate bolnăvicioasă, care ajunge ușor jucăria susceptibilităților sale, cam așa arată ce se ascunde sub aerul meu de persoană chibzuită. Dar se pare că nimeni nu m-a crezut. Mărturisirea mea a fost luată drept cochetărie. Probabil, când ești prea sincer, dai de bănuit.

7.Ar fi cazul să spun ceva despre cea mai penibilă - și cea mai inutilă - descoperire pe care ți-o rezervă bătrânețea. La un moment dat, constați că nu mai trebuie să faci nici un efort pentru a fi modest. Mai mult: modestia a încetat să fie o virtute. Acum, îți e impusă de ceea ce trăiești. Nu mai ai ambiții, nu mai ai nici dorințe, în afară de cele legate de sănătate. Nu-ți mai pasă nici cum te îmbraci. Dacă, altădată, te simțeai lezat sau, măcar, deranjat când cineva arunca o părere nu tocmai bună despre tine, acum aproape nu te mai interesează cum te judecă alții. Ești, cumva, deasupra răutăților, a invidiilor sau a antipatiilor care ți-au tulburat viața.

Mizeriile bătrâneții nu sunt, fără îndoială, o noutate. Teoretic, cel puțin, le-am așteptat și eu. Căci nimeni nu scapă de ele. Modestia impusă, cu care nu te poți lăuda, pe care te vezi constrâns s-o suporți, e, însă, o surpriză greu de digerat. Ani în șir, ai crezut că însemni și tu „ceva”. Niciodată n-ai avut suficientă imaginație pentru a-ți închipui lumea fără tine. Chiar dacă n-ai mers cu vanitatea până la paranoia de a crede că lumea se învârte în jurul tău, că e nerăbdătoare să audă ce spui, ți-a lipsit inteligența sau puterea de a accepta că nu însemni mai mult decât fotografiile îngălbenite pe care cineva, după tine, le va arunca la gunoi.

Dar n-aș vrea să las impresia că modestia e cea care îmi dă puterea de a vorbi, azi, și în termeni neplăcuți despre mine. Nu sunt nici pe departe în situația de a mă analiza cu detașarea unui entomolog care studiază insectele puse sub lupă. Explicațiile pentru ideea de a căuta destinul și în defectele mele și în „fleacuri” n-au nici o legătură cu modestia.

M-am convins că sinceritatea absolută nu e cu putință. Există în noi bariere, pudori și ipocrizii pe care nu le putem depăși. Și nu jucăm doar pentru alții comedia de a vrea să părem mai buni decât în realitate. O jucăm și pentru noi. Aș vrea, însă, ca măcar sinceritatea de care sunt în stare să n-o ratez. Pe de altă parte - și poate că, de fapt, aceasta e explicația principală - s-a accentuat în mine o pornire mai veche, autodestructivă, pe care am moștenit-o tot de la mama. Probabil, în psihiatrie boala aceasta, în care ai tendința de a te vedea ca persoană defectă, are un nume. Am și citit ceva despre asta. Acum, ea s-a agravat. Instinctul vital, care m-a ajutat să fac fațăși melancoliilor și pesimismului, mereu latente în mine, dă semne de oboseală. Uneori, am impresia că nu mai aparțin lumii actuale. Și dacă n-aș fi avut o totală inapetență pentru alcool, poate n-aș rămâne străin de zeul al cărui nume l-am văzut scris pe toate gardurile în mahalaua unde am locuit ca student, trecând prin groapa de la bariera „Bacchus”.

8.De bănuiala de „narcisism” nu țin să mă apăr. Ce să spun? Să explic că însuși termenul e dubios? Cine a citit atent legenda știe că la originea întâmplării s-a aflat Nemesis, cea care veghea la greci ca totul în univers să fie în echilibru și care, revoltată de răceala arătată de Narcis fetelor și nimfelor îndrăgostite de el, l-a pedepsit pe tânărul misogin să se înamoreze de propriul chip. Pe deasupra, „narcisism” să însemne, oare, că nu mai poți iubi decât disperat?

Cam toate certitudinile mele, câte au fost, sunt acum ciuruite de îndoieli, ca niște haine roase de molii. Mi-ar fi greu să numesc una care să fi rămas intactă. Numai când deschid fereastra, dimineața, să vină aer proaspăt și mă uit cum se luminează frunzele oțetarilor în curtea vecină, simt că pot iubi și o lume pe care n-o înțeleg.

S-a înnorat oare? N-a mai plouat de vreo două săptămâni și cred că, dacă va continua seceta care a pârjolit, am auzit, câmpurile, va fi compromis și porumbul, nu numai grâul. Ieri au fost 40 de grade la umbră. Ceva mai devreme, când am ieșit în curte, căldura mirosea, parcă, a hoit. Dacă s-ar răcori puțin, aș putea să ies să mă plimb. Altfel, trebuie să rămân în casă. Doctorii mi-au recomandat să evit zăpușeala.

9.Niciodată nu m-am gândit serios ce voi face la bătrânețe. M-am comportat de parcă o asemenea perspectivă nu exista decât teoretic și pentru mine. Chiar și după ce am trecut de șaptezeci de ani, când nu mai puteam să alerg după autobuz, ca să-l prind în stație, și am început să am probleme cu somnul, n-am fost mai puțin superficial. Bătrânețea continua să rămână, în capul meu, grija altora. Mă feream, cu o stupidă cochetărie, să spun că „sunt un om bătrân”. Preferam formula ipocrită„sunt un om în vârstă”. Și mă străduiam să mă conving că totul era ca înainte. Așa se face că nu m-am obișnuit treptat cu declinul fizic și cu neplăcerile legate de el. Noutatea că viața s-a cam dus, că trebuie să mă bazez din ce în ce mai mult pe amintiri, m-a prins nepregătit, m-a luat prin surprindere. De aceea m-a zdruncinat, cred, mai rău decât pe alții. Când am ieșit din spital, după infarct, era soare, aproape vară. Dar, în loc ca asta să-mi facă plăcere, căutam locurile cu umbră. Strada însorită mă obosea, îmi accentua sentimentul confuz de om terminat.

După doi ani, am suferit un accident cerebral. Din fericire, minor. Venite una după alta, cele două lovituri mi-au distrus, însă, sistemul defensiv. Am fost în situația unui boxeur care primește un pumn direct în bărbie și se trezește prăbușit la podea. Am început să-mi dau seama că, din actor pe scena vieții, deveneam un figurant.

Situație în care te lămurești, însă, pe deplin ce valoare are pretenția că bătrânețea este „vârsta înțelepciunii”. Pe dracu'! Depinde ce-or fi înțeles prin „înțelepciune” cei care au lansat enormitatea asta. Dacă s-au gândit, cumva, la „înțelepciunea” de a te ridica deasupra tuturor vanităților și ambițiilor, preferam să nu mă bucur niciodată de acest „privilegiu”. Acum, nu mă mai scol speriat că am întârziat unde trebuia să ajung, nu mă mai îmbrac în grabă, nu mai plec ca din pușcă, în schimb am descoperit că am prea mult timp liber, că semăn unui obiect scos din uz. Pascal zicea că toată nenorocirea omului vine de-acolo că nu poate rămâne liniștit în camera sa. Bine, și ce să facă dacă rămâne? Aș fi vrut să fiu în altă parte acum, nu aici. Azi-noapte, m-am trezit dintr-un vis râzând și bătându-mi palmele una de alta în timp ce spuneam: „Aceasta e mâna mea dreaptă și aceasta e mâna mea stângă”. Numai că le arătam exact pe dos! Poate, mi-a fost dat să fiu mereu altundeva decât trebuia.

10.Abia acum înțeleg ce-a vrut să spună sfântul Augustin zicând că memoria își amintește chiar și de uitare! Simt, aproape real, mirosul amar al toamnelor în care coceam, cândva, cartofi în pădure. Îi scoteam din jar cu coaja arsă, neagră și plină de cenușă, îi curățăm și îi mâneam în vreme ce mă înțepau ochii din pricina fumului, iar norii alergau deasupra noastră pe cer. Și câtă frumusețe exista în tristețea acelor sfârșituri de vacanță! Trântiți în iarbă, după ce ne plictiseam de cartofi, ne mânjeam degetele cojind nuci verzi. În sat, câinii nu mai tresăreau noaptea prin somn, ca vara, când, toropiți de căldură, se repezeau uneori furioși spre poartă, deși nu trecea nimeni. Soarele nu mai avea putere. Se apropiau ploile reci, vântul căpăta iz de iod, dar ultimele zile de vară îmi păreau de o dulceață sfâșietoare.

Mi-a plăcut să cred că faptul de a mă fi născut vara, în cea mai fierbinte lună a anului, nu e un simplu detaliu biografic. Și nu mi se pare că m-am înșelat. Asta ar explica și de ce tristețile mele au fost, în general, luminoase, de ce, dincolo de aerul meu posac, au ars mereu otrăvurile unor pasiuni utopice. Aveam, mi s-a spus, fix un an când părinții m-au luat cu ei la seceriș. Și, după ce au așezat leagănul la umbra unui snop de grâu, prinși cu lucrul, n-au observat că, la un moment dat, am rămas fără apărare, sub soarele violent de iulie. Când și-au dat seama, eram roșu ca un rac fiert. Urmările, din câte am înțeles, au fost dezastruoase. Numai printr-o minune am scăpat cu viață. Dar arsura aceea, care m-a costat un rând de piele, a devenit, parcă, destin, transformându-mă într-un „om al verii”. În nici un alt anotimp nu m-am simțit mai în largul meu. Toamnele, cu burnițele lor putrede, iernile cu zloată și frig, primăverile, capricioase și grăbite, n-au fost pentru mine decât o lungă așteptare a verilor. Mi-au plăcut cerurile spălăcite de secetă, pietrele înnegrite de lumină la amiază, ierburile cu sucuri amețitoare, puternice, zilele toride pe care le înjurau alții, când câinii se târau cu limba scoasă după un petic de umbră. Vara, la mare, căpătăm culoarea castanelor coapte, dormind ore întregi pe nisipul fierbinte. Răpus de căldură, uitam pe plajă de aproape toate grijile și problemele. Nicăieri, altundeva, secretul fericirii nu mi s-a părut atât de simplu. Eram tentat să caut urmele lui Ulise printre ciulinii înfloriți și pietrele de o strălucire cenușie de pe faleză.

Într-un fel, vara m-a ajutat, probabil, să obțin prin simțuri ceea ce nu mi-a fost dat să am prin credință. N-a fost nevoie să aflu din cărți sau de la alții că sacrul există în natură, după ce am depășit faza „preistorică” din viața mea. Verile petrecute în copilărie cu vacile pe Calea Secii mă făcuseră expert nu numai în mirosurile ierbii, ci și în alte performanțe ale „bunului sălbatec”. N-aș putea confunda, nici azi, sunetul ploii dintr-un parc cu sunetul ploii dintr-o pădure. Când am crescut și mă duceam la coasă, pe Seaca, mă culcam în iarbă, la amiază, să mă odihnesc o jumătate de ceas sub mărul cu mere „lătănețe”. Deasupra mea, nu se clătina, deseori, nici o frunză. Lumina se filtra printre crengi, ascultam zumzetul insectelor și nu-mi mai trebuia nimic.

Tot vara, dacă se prăbușeau nori amenințători, bolovănoși, de grindină, dinspre Olt, întunecând cerul, se porneau să sune clopotele de la cele două biserici, implorându-l pe Dumnezeu să cruțe recoltele. De fiecare dată, asistam la un spectacol cosmic, în egală măsură grandios și înfricoșător. Norii erau de un vânăt dur, ce bătea spre negru. Canonada fulgerelor și trăsnetelor făcea aerul să vibreze, dându-i o tensiune misterioasă în care se amestecau panica și evlavia. Păsările coborau, speriate, și se ascundeau. Până și nucii, de obicei calmi, nobili, păreau intimidați. Ascultam, fascinat, sunetele clopotelor care când se tânguiau, când aruncau spre cer o rugăminte patetică. Uneori, norii se risipeau ori se descărcau într-o ploaie violentă, dar fără grindină. Alteori, lanurile de grâu, de ovăz și de porumb erau zdrobite.

Așa ceva nu se poate trăi decât vara. Acum, însă, vara îmi arată o față ostilă, necunoscută. Soarele prea agresiv mă obosește, nu-l mai suport. Doar în amintiri mai pot crede că vara e anotimpul destinului meu.