Mitologii subiective

Sfinxul

N-are rost să ne imaginăm sfinxul grec atârnând mort pe stâncile de la porțile Thebei, unde s-a prăvălit după ce Oedip i-a răspuns la întrebare. Mai degrabăar trebui să observăm că el contestă indiferența sfinxului de la piramide. Probabil, în acest caz, o opțiune e necesară. Abia atunci vom ști dacă melancolia anticilor a fost mai profundă decât cea a modernilor.

Spun sfinxul, dar pot foarte bine să-mi aduc aminte o noapte de iarnă când, pe un drum izolat, la poalele munților, dincolo de un râu pe care tocmai îl trecusem, am zărit deodată, la vreo treizeci de pași în fața mea, doi ochi sticlind sulfuroși și răi. Era un lup. Nici nu știu când am trecut râul înapoi. Am auzit apoi alții urlând undeva prin pădurile viscolite. Și stând acolo, surescitat la maximum, mi-am dat seama că voi îngheța.

Atunci am început să strig și, aprinzând toate hârtiile pe care le aveam prin buzunare, am pornit, silindu-mă să nu ezit, spre locul unde se afla lupul. O ușurare imensă m-a invadat în clipa când am văzut că se dă la o parte din drum și puteam astfel să trec mai departe.

Spaima mi-a lăsat numai o senzație de greață care m-a urmărit și în somn.

Împrejurarea aceea, în care nu-mi recunosc alt curaj decât de a fi căutat o ieșire din frică, m-a învățat cel puțin atâta cât și legenda lui Oedip în materie de orgoliu. Ochii lupului m-au obsedat în toți anii de atunci. Și aș fi vrut să am totdeauna puterea să fiu ca în acea noapte. Dacă n-am făcut-o, iată măcar că nu mi-e teamă s-o mărturisesc. Mă grăbesc, însă. Suntem încă în pauza dintre întrebarea sfinxului și răspunsul lui Oedip. Un asemenea moment se află, bineînțeles, la o răspântie de drumuri. Oedip va decide singur pe care dintre ele va porni.

Ar trebui să notez ceea ce văd… o mare pustie, arbuști înroșiți de vânt pe coastă, petice de zăpadă care, când am sosit, erau mai mari, o lumină păgână ca în ultimele pânze ale lui Van Gogh, amintind mai degrabă de Dionysos decât de Apolo… Dar nu. Altceva are însemnătate acum. Și e firesc să mă întreb: ce mă interesează pe mine zeii antici în acest sfârșit de iarnă de la care nu cer și nu aștept decât bucuria de a mă uita liniștit la soarele de-afară și gândul că diseară mă voi culca la fel de calm apropiindu-mă de moarte cu încă o noapte? Poate că sub măștile lor desacralizate gândesc mai limpede și voi avea curajul de a nu-mi alunga gândurile ce nu-mi convin. Căci a gândi e, fără îndoială, o chestiune de demnitate și de curaj, dar e și singurul mijloc de a ne revolta împotriva morții. În fond, nu mă interesează atât zeii grecilor, cât ce voi găsi sub măștile lor. Vreau să-mi pun singur întrebarea sfinxului și să încerc un răspuns. Și nu-mi dau seama de ce socotește Hegel că trebuie să ne producă încântare această legendă. Mândria de a nu trișa mi se pare un sentiment mai adevărat. Nimeni nu poate eluda obligația de a se întâlni, într-un fel sau altul, cu sfinxul și de a-l privi drept în ochi, fără pedeapsa unui suflet steril. Dacă aș da la o parte acest gând, ar însemna să uit că nimic durabil nu se poate întemeia pe indiferență. Deși înțeleg că în realitate răspunsul e mult mai greu și mai complex decât cel al lui Oedip. Ce faci cu șansa de a nu trăi zadarnic? Iată ce întreabă, de fapt, sfinxul. Lașitatea și frigul încep de la răspuns. Restul nu e decât consecința logică.

Bossuet pretindea că omul a devenit păcătos căutându-se pe sine și a devenit nefericit găsindu-se. Prefer să-l cred pe Socrate. De altfel, filosoful desculț din Atena era el însuși un sfinx uman care se plimba prin agora și punea întrebări. Procesul și condamnarea lui la moarte sunt o dovadă de lașitate din partea Atenei care, nemaiîndurând aceste întrebări și neavând îndrăzneala să răspundă până la capăt, a pus la cale o crimă. Dar niciodată crimele n-au putut ține locul unor răspunsuri din păcate, un asemenea adevăr a trebuit să fie de prea multe ori redescoperit. Ne rămâne să repetăm o frază din Aristotel, „Câte s-au întâmplat e evident că-s cu putință, altminteri nu s-ar fi întâmplat”, și să ne reamintim că Socrate propunea îndrăzneala de a ieși în fața sfinxului și fidelitatea față de răspunsul dat.

Venind la mare acum și într-un asemenea loc izolat, chiar dacă motivele de sănătate care m-au determinat s-o fac nu-mi lăsau alegere, mi-am asumat riscul singurătății. Zilele și nopțile trec aici însoțite de același vuiet monoton de apă anxioasă. Valurile se rostogolesc continuu din larg și se sparg de stâncile care dau golfului un aer de cetate medievală. Arborii desfrunziți prin care zăresc țărmul nu reușesc deocamdată să atenueze această impresie de peisaj alcătuit din apă și piatră. Însă nu e tocmai ceea ce m-ar putea ajuta să-mi văd limpede gândurile? Nu tot ce atingem devine estetică. Dar tot ce atingem ar trebui să devină morală. Singurătatea vrea să se decidă între indiferență și întrebări. Și, dealtminteri, nu detaliile șederii mele aici vreau să le consemnez, ci exigențele acestei dileme. Sfinxul grec a fost adesea confundat cu leii ciudați care păzesc piramidele sau decorează intrările în templele egiptene și care nu se tem de deșert, dimpotrivă, îi surâd. În spatele lui Oedip, sfinxul culcat pe nisip lângă mormintele faraonilor zâmbește cu gura slută și divină. Destinul oricărui pustiu e să se salveze printr-o piramidă sau să fie bântuit de frică, pare să sugereze el; pentru că unicul în stare să biruie deșertul este surâsul; adică soluția zeilor; în timp ce Oedip se pregătește tocmai să spună mândru: Omul. Buzele de calcar surâd ele însele iluziei acestui animal abstract, indiferent și inexplicabil; mască mortuară a timpului dispărut și totodată fantoma lui tatuată de nisipuri.

N-ar trebui totuși să mă mir. Din deșert nu putea ieși un sfinx care să pună întrebări, ci numai unul cu fălcile încleștate într-un surâs metafizic. Probabil de aceea nici nu poate fi imitat. Sfincșii copiați în Europa sunt niște lei decorativi, fără mister, placizi și sterpi, degenerați parcă prin grădini zoologice. Cel desenat pe vasele antice grecești pentru ars mirodenii pare și el un monstru epigonic, o corcitură arbitrară. Are figura unei femei, ca mama sa Echidna, aripi ca Harpele, trup de leu ca Himera și coadă de șarpe ca Typhon, rudele sale mitologice. Rostește vorbe obscure care nu pot fi înțelese decât de zei, după părerea lui Hesiod. Dar din clipa când începe să pună întrebări, părăsindu-și sensul vechi de paznic funerar, e clar că nu mai avem de-a face cu un uzurpator al leului divin de la piramide. De altfel, sfinxul grec nu întreabă nimic despre zei. El cere un răspuns simplu, care ucide sau dă viață. Stând la porțile Thebei, ieșea înaintea trecătorilor devorându-i pe cei ce nu știau să-i răspundă. La rândul său, însă, monstrul era sortit să moară la primul răspuns adevărat. El se va sinucide învins de soluția enigmei. Este, de fapt, întrebarea însăși, care moare numai prin răspuns.

Socot că totul e bine, va murmura Oedip amintindu-și toate acestea. În schimb, pentru sfinxul nepăsător de la piramide nu există „bine” și „rău”. Nu există nici adevăr și minciună. Există numai nisipul și surâsul care îl ignoră. Timpul care zboară iremediabil și ideea pe care o va nota Eugenio d’Ors în legătură cu tablourile lui Rafael: Atenție. Ne aflăm pe o culme omenească. La aceste înălțimi nu mai e îngăduit să judeci! Or, dacă încetezi să judeci, singura soluție e surâsul. Iată termenii între care va trebui să aleg. Surâsul și întrebarea. Rafael și manieriștii. Pietà de la San Pietro și Pietà Rondanini, în Tahiti, Gaugain ar fi putut să așeze la intrarea colibei sale un sfinx surâzând. Nu există o statuie mai nimerită pentru țărmul unui paradis himeric; și nici îndemn mai potrivit decât povața uneia dintre cele două icoane despre care ni se spune că pictorul le-a pus să-i străjuiască refugiul: „Fiți misterioase și veți cunoaște fericirea”… Să protestez? Știu prea bine că fața care surâde nisipurilor la Ghizeh a câștigat în vrajă după ce-a fost mutilată cu tunul. Și dacă revin la Oedip, înseamnă că, de fapt, am și ales.

Deosebirea dintre cei doi sfincși depășește în realitate faptul că unul interoga călătorii, iar altul îi neliniștește prin tăcere. Mi se pare că aflăm aici un semn specific al celor două culturi. Cea egipteană are misterul sfincșilor săi impenetrabili surâzând ideii de timp, în vreme ce cultura greacă se regăsește în orgoliul lui Oedip de a fi înfrânt sfinxul. Replica animalului himeric din deșert e o fiară care se teme la Theba de logică. Ceea ce mă interesează însă acum e un răspuns. Stau cu fața la mare urmărind rostogolirea capricioasă a valurilor și mă gândesc că Oedip nu acceptă să despartă adevărul de fericire. De ce ne-ar emoționa un sfinx care nu e carnal și muritor, care stă în lumină fără ca ea să-l bucure și să-l doară? Nu există viață mai pustie decât una care n-a iubit nimic, știind că într-o zi va pierde totul. Și, oricum, nu înțeleg de ce i-am ironiza pe greci pentru că spuma amară a mării năștea Afrodite, cât timp zeița dragostei e, probabil, cea mai în măsură să ne apropie de lucrurile din jur. Măreția sfinxului de la piramide ne devine străină tocmai prin ceea ce părea sa constituie victoria sa: indiferența. Gura aceea încremenită într-un rictus metafizic nu vrea nici măcar să sfâșie. Iar ochii goi fixează permanent un punct din afara noastră, oricum ne-am așeza. Grecii au înțeles că un sfinx care pune întrebări e mult mai plin de speranță. Căci nu ne e dat să trecem nepăsători prin nisipul din propriile clepsidre. Și, poate, acesta e lucrul cel mai important. Surâsul acela absurd, fardat de nisip ne va aminti cel mult că fiecare pas e ireversibil; în urma noastră nu sunt alte urme decât cele pe care le-am lăsat trecând. Cu fața lui imobilă, sfinxul tolănit cu spatele la deșert întoarce spatele și piramidei; el nu promite nimănui nimic, în vreme ce sfinxul grec ne lasă întreagă speranța că, după ce vom dispare noi, ne va supraviețui răspunsul nostru. E singura șansă. Depinde cum ne vom folosi de ea. Și apoi, numai în fața acestui sfinx grec Oedip putea fi sigur că unicul răspuns corect este Omul. Chipul lui se încordează să audă bine întrebarea, dar presimțim că răspunsul îl știe dinainte.

Abia gândul că animalul acesta hibrid nu și-a rostit niciodată cu tristețe o întrebare mă face să ezit. Cel mai celebru dintre cei șapte înțelepți ai Greciei, Solon a ales să se sape pe frontonul templului lui Apolo o deviză care îl caracteriza perfect, meden agan, „fără excese”. Trebuie să fii însă înțelept ca Solon ca s-o poți urma și nu cred că voi reuși vreodată să-mi impun o transparență de care sunt străin.

Iată-l pe Oedip față în față cu sfinxul într-un tablou de Ingres. Cățărat pe stânci, sfinxul abia se detașează dintre ele; în schimb, eroul lui Sofocle domină întreaga scenă. Între cei care își trec viața meditând asupra ei și cei care și-o trăiesc efectiv, Oedip e, deocamdată, de partea celor din urmă. E calm, sigur de sine, convins că sfinxul poate fi răpus prin încrederea cu care va pronunța cuvintele. Dar încă nu știe că aproape fiecare răspuns se transformă în crisalidă și din ea se va naște o nouă întrebare. Când își va reaminti mai târziu această întâlnire, va pricepe că sfinxul e nemuritor; că el nu moare, ci reîncepe continuu; ca marea; sau nu moare o singură dată, ci de nesfârșite ori, de câte ori e dezlegată onouă enigmă. Suntem, în fond, noi înșine, succesiv, Oedip sau sfinxul în toate întrebările grave pe care ni le punem și în curajul de a răspunde la ele. Moartea sfinxului nu face oare stâncile să surâdă? Anatole France socotea că în afara înțelepciunii eline nu există decât eroare și tulburare; e curios că această înțelepciune n-a sesizat că omorând sfinxul victoria lui Oedip poarta în ea sâmburele înfrângerii; vanitatea de a fi înlăturat toate întrebările posibile odată cu stârvul sfinxului prăbușit în prăpastie îl duce pe tronul Thebei și la incest. Rătăcind, se va gândi apoi la toate aceste lucruri. Sunt chiar momente când îmi închipui că știu cum ar vorbi…

(… Singura mea speranță e să mă întreb mai departe. Chiar dacă unele întrebări nu-mi vor aduce nimic, niciun răspuns sigur, va trebui să le rostesc. Nu sfinxul! Euînsumi! Pentru că sfinxul nu era altceva decât propria mea umbră care mă întreba… S-au găsit destui care să spună că răspunsul meu era ușor de ghicit. Ce merge dimineața în patru picioare, la amiază în două și seara în trei? Omul, am zis, gândindu-mă la copilăria, la bărbăția și la bătrânețea noastră. Dar aici nu era vorba de dezlegat o ghicitoare. Eu am răspuns cu credința mea. Și vreau din toată ființa să mai trec o dată pe la porțile cetății unde am fost rege și unde am aflat adevărul. Vreau să aud încă o dată întrebarea și să răspund, de o sută de ori, de o mie de ori, ca să-mi dovedesc mie însumi adevărul pe care l-am descoperit. Mă tem de clipa când aș putea să renunț. Mă tem de acea parte din mine care ar fi gata să surâdă ca să nu mai sufăr și să nu mai sper. Surâsul ce va învinge statuile se va naște tocmai din lipsa de speranță. Eu, poate cel mai îndreptățit să vorbesc despre zei, vorbesc de aceea despre sfinx; deoarece răspântiile aduc singura rază de lumină din povestea mea. Dar există vreun loc unde voi fi, în sfârșit, împăcat cu toate, cu destinul, cu zeii, cu memoria mea și cu mâinile mele? Unde strălucesc țărmurile lui? Da, răspunsul pe care l-am pronunțat. Ceea ce nu-mi va dărui el, nu voi avea niciodată. De la zei nu aștept nimic. Repetând cuvântul acela spun și acum totul. Țărmul este chiar inima mea, cea care n-a tremurat în fața sfinxului. Și care vrea să cred că drumul meu va trece din nou pe la porțile Thebei; să aud, pe același munte Phikion unde am ajuns venind din Corint, cât de frumos sună ecoul răspunsului ce l-am dat atunci… Sfinxul a pierit ca Euridice la ieșirea din Infern. Când am terminat de vorbit, monstrul nu mai exista. Dar nu mai sunt atât de tânăr și nici atât de trufaș, încât să-mi închipui că sfinxul chiar a murit…)

Pe o asemenea umilință aș vrea să-mi întemeiez și eu orgoliul; să las sfinxul să mă întrebe orice, chiar dacă unele întrebări vin prea târziu și chiar dacă uneori nu voi ști ce să răspund sau mă voi teme tocmai de răspuns. Deși importanță are nu atât întrebarea, cât răspunsul, întrebările sunt și mult mai ușor de formulat. Câți se vor fi întrebat, astfel, cu dezinvoltură „ce e fericirea” și abia apoi s-au cutremurat, când n-au știut ce urmează…Auzind răsuflarea sfinxului ne spunem că trebuie să ne grăbim, să ne clădim opera înainte de a răspunde. Dar aici greșim mulți, probabil. Opera ar trebui să fie chiar răspunsul. Nu graba de a intra în Theba pentru a primi onorurile morții sfinxului.

Oedip

Dacă admitem ce susține Heraclit, că pentru om destinul este propriul său caracter, Oedip ni se înfățișează ca un erou în stare să suporte adevărul și să lupte pentru el și atunci când aceasta înseamnă distrugerea sa. Destinul care împinge înainte ancheta din tragedia lui Sofocle este tocmai voința sa inflexibilă de aști adevărul. Un ipocrit ar fi continuat să fie până la moarte regele Thebei și soț incestuos.

Chiar dacă aș face abstracție de țărm, ar fi greu să mă înșel asupra anotimpului în care mă aflu. Vântul urlă uneori ca o haită de lupi, acoperind zgomotul valurilor. Când se domolește, marea rămâne totuși friguroasă și ostilă. E îngălbenită de alge putrede și nu cere ochi care s-o privească. Deasupra ei, ploaia din timpul nopții a lăsat o pâclă fumegoasă care face dimineața să semene cu un chiparos posomorât și sensibil. Dar peticele de zăpadă au dispărut pe fâșia îngustă de nisip unde își trag pescarii bărcile. Încerc să-mi imaginez cum va arata totul sub soarele arzător de iulie și încep să înțeleg că vara întruchipează aici un sens, când înțelepciunea grecilor despre frumusețea trupului uman prevalează asupra tuturor nedumeririlor. O baie în mareși trupul întins pe nisipul cald valorează atunci cât un tratat despre fericire. În schimb, acum mă pot referi în voie la Oedip, care dintre zei n-o respectă decât pe Mnemosyne, zeița memoriei.

Simt că nu mă pot apropia de înțelepciunea elină pe drumurile parfumate ale poeziei parnasiene. De Leconte de Lisle mă despart tot atâtea veacuri câte mă despart de Teocrit. Oedip însă ne poate fi de folos și în acest secol grăbit prin modul său eroic de a simți și prin încrederea încăpățânării în unicul răspuns pe care-l dă. Vocea sa monotonă și amară îmi sugerează că piramidele n-au servit, probabil, numai faraonilor. Un popor întreg și-a închipuit că ar putea să umple neantul cu blocuri de granit. Nici Oedip n-a suferit doar pentru sine. El a vrut să umple abisul cu ceva mult mai durabil: adevărul și inima unui om. Acolo unde alții ar găsi o mie de alibiuri, el spune: nu!…

(…Nu, nu despre nenorocirile mele e vorba, ci despre memorie și despre destin. Pentru că mi-am pus toată viața în cumpănă cu răspunsul dat sfinxului. Stăteam în fața monstrului uitându-mă la el ca într-un abis și nu-mi era frică. Pe buzele lui zvâcnea un sânge ca al nostru. L-am privit atent când a rostit întrebarea și am înțeles, îi era teamă să nu pronunț singurul cuvânt care-i tulbură pe zei. Și atunci m-am hotărât… Dacă aș fi spus nu „omul”, ci „un zeu”, altul mi-ar fi fost, poate, destinul. Căci nu mi-ar mai fi păsat de nenorocirile abătute asupra Thebei. Un zeu nu suferă din pricina adevărului și nici n-ar fi dispus să-și joace toată viața pe un cuvânt. În schimb, gura mea arsă de suferință nu va pregeta să rostească adevărul. N-am altă izbăvire, chiar dacă fiecare adevăr nou mă sfâșie și nu-mi lasă rănile să se închidă. Pentru că măslinii pe lângă care trec, iarba pe care pășesc, pădurile și ruinele sunt pline de sfincși…

Dar trebuia să-i răspund sfinxului așa cum i-am răspuns. Voiam să înțeleg lumea cu inima mea. Și din aceeași pricină îmi reamintesc mereu. Memoria mea e ca o rană care sângerează. Și totul este viu și destin în mine, deoarece memoria este destinul meu. Ea m-a împins, nu zeii și nimeni altcineva, departe de Theba; și mă va urmări până la moarte. Ar fi simplu să spun: suntem ceea ce vor împrejurările vieții noastre. Dar nu destinul, ci eu am fost în fața sfinxului. Și n-am uitat nimic din faptele mele. Amintirea lor m-a împins să aflu cine sunt. Dacă sunt victimă, sunt victima acestei memorii. Ea a luat locul sfinxului și trebuie să-i răspund. În ziua când nu voi mai ști ce să-i răspund, mă va ucide. Zeii n-au amintiri și de aceea nu vor ști niciodată ce e nefericirea…

Ar trebui, poate, să astup cu țarină gura acestui sfinx nesățios, ori să încep să râd ca un nebun, să-mi bat joc de rătăcirile mele și să uit. Însă ce ar rămâne din mine atunci? Un biet vagabond surâzând fără noimă ca zeii, uitând că a fost odată tânăr, a visat să fie curajos, în stare să-și privească destinul în față și să strige adevărul. Nu, singura mea glorie e sfinxul care mă va ucide. Din aceeași pricină pentru care nu vor ști niciodată ce e nefericirea, zeii nu vor ști nici ce e fericirea. Printoate câte mi s-au întâmplat, ei au vrut să mă facă să regret răspunsul dai sfinxului. Au vrut să mă vadă târându-mă ți strivit și apoi sa râdă batjocoritor: Iată, Oedip, omul de care erai tu atât de mândru! Îți dai seama că numai trufia a omorât sfinxul! Privește acum adevărul, omorâtorul sfinxului nu e decât o râmă!… Am învățat de la sfinx că un răspuns poate înălța viața sau o poate pustii. Și acum, memoria mea e dovada că zeii nu m-au îngenuncheat. Sunt liber pentru că nu vreau să uit. Ea, care e destinul și stânca, e și izvorul mândriei mele. Dacă uneori mi-aș înfunda mâinile în ea ca într-un miel înjunghiat, e numai pentru a da faptelor mele un înțeles, deoarece nu vreau să mă ascund în spatele unor răspunsuri ușoare; adevăratul curaj e de a rămâne gol în fața sfinxului. Vântul îmi șterge urmele din praf, trecătorii se feresc să mă vadă cum arăt, ca un cerșetor, dar cândva am fost rege și am dat un răspuns sfinxului pe care monstrul nu l-a putut combate. Toate aceste lucruri există și nu mi le poate lua nimeni câtă vreme nu-mi pierd memoria. Dacă uit, o, numai gândul mă înjosește și mă umple de scârbă, înseamnă că n-am fost destul de vrednic să țin minte totul. M-am orbit tocmai ca frumusețea lumii să nu mă îndemne să mint și să uit…

Da, trebuia să mă orbesc ca să nu mai văd altceva decât adevărul pe care-l aflasem, să nu mă pot ascunde de el plăcându-mi un răsărit de soare sau blânda coborâre a serii pe crestele munților, când zeii își țin respirația uimiți de atâta frumusețe. Numai așa puteam să-mi câștig libertatea față de lucrurile care m-ar fi emoționat îndemnându-mă să rămân rege la Theba și să mă bucur de darurile rangului meu. Acum nu mai văd nimic în jurul meu, astfel că mă pot gândi tot timpul la ceea ce am văzut altădată. În zadar m-aș spăla pe mâini să înlătur ceea ce ele au trăit. N-o să-mi mai văd mâinile curate. De ce trebuia tocmai eu să știu cât rezistă inima unui om?…

Sângele sfinxului se răzvrătește în mine și trebuie să-l potolesc. Noapte de noapte deschide gura ca o rană în gura mea și mă întreabă: de ce toate acestea? Nu mă tem, auzindu-l, să-mi aduc aminte tot ce s-a întâmplat și, apoi, acesta e destinul meu. Am aflat un lucru pe care nu-l cunoșteam înainte. Natura și zeii nu sunt în stare să facă morminte. Ele aparțin omului. De ce să-i intereseze pe zei un copil găsit de păstorii corintieni? Și nu vreau să accept că eram orb de-atunci. Prin rana mea se vede un cer frumos și pustiu…)

Toata gloria acestei zile mi se arată sub forma unui pescăruș care zboară cu aripile pline de ploaie. Desenează cercuri albe deasupra mării și deodată reveria se sfâșie; pasărea coboară fulgerător umezindu-și aripile în valuri, să prindă ceea ce ochiul ei lucid a țintit desus; după care începe iarăși dansul alb și ucigaș, deasupra mării. E aici tot ce m-ar putea emoționa și revolta și n-ar mai fi nevoie să apelez la Oedip pentru afla că, peste o clipă, o vietate va muri și alta va slobozi din gușă un țipăt fericit. Și dacă e adevărat că bucuria se naște din suferință, din ce tenebre au ieșit statuile de marmură fericită ale Greciei antice? Și cât datorează Elada propriei ei arte? E atât de evident că fiecare creator își modelează opera, încât pierdem din vedere că, la rândul ei, opera îl modifică pe cel ce-a creat-o. Nu încape, cred, îndoială că Michelangelo a fost înrâurit de statuile sale mai mult decât de cei care-i lăudau geniul. Uneori opera poate chiar devora o biografie. Pe acest drum orice zeu sfârșește prin a deveni om. Praxitele care, vrând să sculpteze zeițe, a sculptat femei elegante și frumoase face, așadar, și filosofic în cazul lui Oedip, victoria asupra sfinxului a fost opera. Ea nu putea să treacă fără urmări. Și n-a fost nici simplă ca în Mașina infernală a lui Cocteau, unde sfinxul îi suflă chiar el răspunsul lui Oedip. Sunt oameni care cutează chiar mai mult decât sunt în stare să suporte, iar Oedip face parte dintre ei. Nu-i putem explica și eroismul prin destin. Un Oedip care n-ar avea dreptul la opțiuni și nu și-ar datora sieși nimic nu ne-ar putea învăța decât frica. Însă el e în stare să murmure, drept și ireductibil, între nenorocirile care-l vor copleși: Credință în tine însuți! Chiar dacă pentru aceasta trebuie să suferi. Curaj!… Problema e dacă avem și orgoliul să nu dăm vina pe nimeni pentru ceea ce ne-am răspuns greșit.

Acest orb a înțeles că toate deșerturile nu valorează cât o piramidă pustie. Și că lașitate înseamnă nu numai să eviți sau să fugi; tot lașitate e și dacă nu-ți pasă. El se cutremură descoperind minciuna în care a trăit însă vrea să bea paharul până la fund. Cel puțin dacă trebuie să împlinească un destin, o va face fără să îngenuncheze. Iar orgoliul său adevărat constă nu în acuzarea zeilor, ci în absolvirea lor. În acest moment Oedip face să triumfe umanul împotriva divinului. Contestând zeilor vina, le contestă și superioritatea. Și, poate, chiar existența. În clipa aceea omul se așază pe sine în centrul universului. E adevărat, sângerează prin toate rănile sale, în locul ochilor scoși se cască două plăgi oribile, dar acest vinovat de paricid și incest, acest vagabond măreț este stăpânul universului, căci el este vinovatul și nimeni altcineva. Fiind singurul vinovat, e singur în univers. Vina este pentru Oedip o treaptă încă și mai glorioasă decât revolta. Strivit de nenorociri, el răstoarnă totul în favoarea orgoliului uman cu o singură afirmație: Eu însumi. O afirmație cu care pustiește cerul. Căci nu milă cere cel care se acuză singur și se pedepsește singur. Măreția lui stă în aceste vorbe: Sunt vinovat! Le rostește ca și cum ar spune: Sunt liber! În clipa aceea, fiecare rană a lui Oedip devine o gură prin care el își strigă victoria împotriva zeilor și libertatea. Drumul spre Colonos nu e Golgota lui, ci triumful lui. Nimeni altul n-a hotărât că este vinovat decât el însuși. Cu această hotărâre mătură zeii care s-au jucat cu el și care așteptau rugăminți de îndurare. Deoarece, se înțelege, nu-și asumă vina în fața zeilor, ci împotriva lor. E vinovat, adică e singur. Orgoliu suprem și dureros. Tragedia ascunde o apologie. Aș spune că Oedip se transformă pe sine însuși în zeu, un zeu care suferă, totuși nu mai puțin zeu câtă vreme e liber și nu regretă răspunsul dat sfinxului. Dar în mijlocul suferințelor sale triumfă umanitatea noastră. În zadar corul îl deplânge. Orbirea sa nu e atât o sentință, cât asceză. În momentul acela a văzut clar înăuntrul său. Singura sa revoltă rămâne acceptarea. Altfel ar însemna că nu se mai poate suporta, or, grandoarea lui e să repete calm „Socot că totul e bine”. Căci pentru el libertatea este a ști adevărul. Sau, cum va spune Camus, libertatea este dreptul de a nu minți…

(…Eu am plătit cu toate suferințele mele adevărul. Îl merit acum. Trebuie să am puterea să știu ce-am greșit și să nu mă ascund ca o șopârlă în iarbă. N-am decăzut într-atât, încât să nu-mi mai fie silă de tot ce mi-a dezvăluit bătrânul Tiresias; și câtă murdărie încape sub cerul albastru și nepăsător unde zeii se joacă de-a destinul… și câtă frumusețe de care mâinile mele nu se mai pot apropia… Mă acoperă un mâl tulbure și poate undeva sub el vor încolți semințele liniștii, ca să mă pot gândi în voie la sfinx. Până atunci, voi lua mereu amintirile de la capăt. Și mă simt liber pentru că sunt în stare să repet că toate aceste lucruri îmi aparțin. M-aș putea răzbuna strigând: Veți muri și voi care mă loviți și râdeți de nenorocirile mele! Dar nu vor înțelege nimic. Vor ridica doar din umeri uitându-se la mine ca la un nebun. Zei, apărați-l, vor șopti ei. Omul acesta nu dorește decât curajul de a rămâne gol și de a nu se căi niciodată că nu poate uita nimic din faptele lui…)

În fond, Plutarh spune același lucru explicându-ne de ce piersicul a fost consacrat lui Harpocrate; frunza lui are forma unei limbi, iar fructul forma unei inimi, semn că între inimă și limbă trebuie să fie un acord deplin. Dar atitudinile cele mai firești nu sunt totdeauna și cele mai ușor de obținut. Mi s-a povestit despre un pescar din împrejurimi care a murit în primăvara trecută. După ce a stat multă vreme bolnav în pat, bătrânul s-a sculat într-o dimineață și s-a îmbrăcat încet, cu grijă, în hainele de duminică; apoi a deschis fereastra; era primăvară afară, o primăvară nerușinată și luminoasă cu arbori în care țipa setea de viață; ochii bătrânului s-au pironit în gol, fără să caute ceva anume; cineva l-a întrebat dacă dorește ceva. „Nu, mă uit numai”; după care a închis fereastra cu aceeași grijă cu care se îmbrăcase, s-a lungit în pat așa cum era îmbrăcat, suspinând ușor, abia perceptibil pentru cei din jur și a murit. Totul s-a desfășurat ca un ceremonial. În tăcere și cu foarte mult soare curgând pe pietre și pe iarba din curte. Ar trebui să trag de aici neapărat o concluzie? Bătrânul a vrut, desigur, să mai vadă o dată lucrurile de care urma să se despartă pentru totdeauna. În fața morții vorbele mari sunt de prisos. O fereastră deschisă spre primăvară e infinit mai semnificativă. Mi-l închipui pe Oedip trezindu-se undeva la o răscruce, sub un măslin prăfos, după câteva ceasuri de somn chinuit, și pipăind cu ochii săi orbi lumina. E prea frumoasă dimineața din jurul lui pentru a o nega. Deocamdată izvorul tăriei lui e în mândria lui sumbră, dar îi va ajunge să bea toată viața din el? Uneori e gata să facă lucruri de care altădată s-a temut și s-a ferit. De pildă, să iubească lumea cu simplitate. Fără această iubire, rătăcirile n-au altă zare decât un mormânt. Și e suficient un mormânt pentru a justifica o viață? E o întrebare pe care Oedip nu și-o mai pune.

Pe mica plajă din golf, vântul care, noaptea, a neurastenizat marea a șters urmele din zilele anterioare. Dacă surâd acum înseamnă că vreau să transform clipa aceasta în piramidă. Nu ascund același lucru și statuile grecești? Ele sunt atât de senine, încât nu-mi pot alunga gândul că au și un sens de piramidă, cu toate că ar fi greu de imaginat un sfinx egiptean în acea frumoasă marmură de Pentelic din care s-au cioplit monumentele Atenei și care cu vremea se îngălbenește ca hârtia veche. În definitiv, piramidă e tot ce opunem nisipului. Tot ce neagă nisipul. Până și dorința de a-mi căuta cu orice preț argumente în favoarea calmului cu care vreau să privesc uneori totul, golindu-mă de violența emoțiilor… Ascunzându-ne însă într-o piramidă, am fugit de viață sau am apărat-o? Viața nu cere cumva, dimpotrivă, s-o înfruntăm și să-i acceptăm toate darurile în plin soare? Trebuie să-mi reproșez sau nu oroarea mea de urât, de suferință și de moarte?

…Această înserare care coboară. Și niște copii strigă afară, jucându-se… E mult mai ușor, în ciuda tuturor aparențelor, să înfrunți o întreagă istorie pasivă decât un adevăr mic al tău, care-ți încearcă inima. Oricât de bine mi-aș justifica afecțiunea pentru Oedip, rămâne această obiecție. Deși, ar fi indecent să pretindem unei umbre mai mult decât să ne aducă aminte că învingătorul sfinxului a suferit pentru adevărul de a fi el însuși, de a descoperi destinul în sine.

Poate că Burckhardt a avut dreptate să afirme că elinii au fost mai nefericiți decât se crede îndeobște și decât o contestă statuile. Tocmai de aceea ei sunt în măsură să ne vorbească despre fericire. Dar se poate vorbi despre fericire fără să întindem mâna spre ea?

Chiar și această mare friguroasă îmi ascute nevoia de dragoste.