Viata pe un peron

1.

De câteva săptămâni încerc să zăresc în direcția mlaștinii silueta Eleonorei, așa cum a plecat, cu trenciul pe umeri. Ca să treacă vremea mai ușor, m-am apucat să scriu. Chiar dacă nu știu ce se va întâmpla cu aceste pagini, dacă vor fi citite de cineva vreodată sau vor putrezi aici.

De fapt, scriu cum aș vorbi. În jurul meu e pustiu, iar omul dacă nu vorbește uneori, moare, nu-i așa? Pe toți cei care veți auzi, eventual, ce spun, vă consider judecătorii mei. M-am săturat să discut doar cu mine, să mă judec singur. Și când vă gândiți, domnilor, că a fost o vreme în adolescența mea insolentă când am vrut să mă fac sfânt, profet, predicator sau așa ceva și să mă duc în pustiu.

Sacră și nerușinată naivitate a tinereții! În realitate, gara asta pustie e chiar ca o grotă. Iar eu sunt aici ca un sfânt într-o grotă. Numai că mie mi-e foarte frică, iar unui sfânt n-ar trebui să-i fie frică. Eu sunt, din păcate, pe jumătate șobolan. Jumătate șobolan și jumătate sfânt... Și nici profet n-am ajuns, cu toate că am visat asta. Ca să fii profet, trebuie să aparții unui Dumnezeu. Fiecare profet are un Dumnezeu al lui pe care-l servește. Nu se poate să fii profet așa, pe contul tău. Profetul tău, cum s-ar zice. Profetul ideilor tale. Asta ar însemna că, în ascuns, te crezi tu însuți Dumnezeu, numai că nu vrei s-o declari pe față... Și, poate, nici predicator nu sunt, cu toate că am aici cel mai potrivit pustiu căruia m-aș putea adresa. Dar, după cum vedeți, în loc să discut cu păsările cerului, eu discut cu dumneavoastră. În loc să mă adresez păianjenilor din sala de așteptare ori vântului care suflă dinspre pădure spre mlaștină, mă adresez unor oameni pe care nu-i văd, nu-i cunosc, șiunii, poate, încă nici nu s-au născut. Ce vreți predicator mai ratat decât unul care, în pustiu fiind, nu poate vorbi cu puștiul și are nevoie de oameni? Și care, neputând ajunge la oameni, le vorbește ca și cum ar fi în fața lor? Între mine și dumneavoastră trec cârdurile de ciori care zboară peste câmpul din fața gării și, odată cu umbra lor, se rotesc amintirile întâmplărilor care m-au adus pe acest peron; sunt apoi săptămânile sau lunile, nici eu nu mai știu bine, cât am stat împreună cu Eleonora aici, drumurile prin pădure și prin mlaștină, îmblânzitorii de cobre pe care i-am văzut ori i-am visat, tufele de oțetari pe care le văd acum sau le visez. Observați, domnilor, câte lucruri ne despart? Ne desparte, poate, și propria mea moarte. Pentru că, după ce voi termina de spus totul, și dacă până atunci Eleonora nu se va întoarce, voi pleca singur.

Sunt convins că nimeni n-a avut vreodată un asemenea confesional cum e cel în care-mi fac eu spovedania. Vreți să știți cum arată? O să vi-l descriu și veți recunoaște că măcar dintr-un punct de vedere sunt un privilegiat. Nu mă deranjează nimeni aici, nici măcar Dumnezeu și totuși vorbesc cu dumneavoastră, cei care mă auziți și nu vă cunosc. Pot să-mi fac în liniște spovedania. Dacă vreau o întrerup. Dacă vreau o continui. Sunt mai liber decât a fost vreodată orice păcătos.

Puștiul e o gară părăsită despre care nu știu decât ceea ce văd. Uneori mi se pare că au trecut foarte mulți ani de când pe peronul prăfuit n-a mai coborât nimeni și că aerul s-a lipit de ziduri ca o rugină străvezie. Alteori, dimpotrivă, am impresia că gara a fost părăsită nu mult înainte de venirea mea și a Eleonorei și că tăcerea ascunde o taină. O să mă întrebați: „Dar unde e personalul?” Ce să vă spun? A murit sau a plecat, iar clădirea, cu pereții gălbui, scorojiți de ploi și de soare, a rămas la discreția păianjenilor care-și țes pânza netulburați prin unghere. Ceasul de pe peron, care în prima clipă mi s-a părut un ceas obișnuit, cum există în toate gările, arată limpede că timpul însuși a încetat aici să curgă normal. Numai minutarul se învârtește. Cealaltă limbă stă nemișcată; s-a împotmolit parcă în mâlul unei ore și nu mai poate înainta. De aceea, vă dați seama, și mersul minutarului a devenit zadarnic.

În fața peronului se întinde spre miazăzi un câmp. Cândva a fost, cred, cultivat. Acum e sălbăticit, acoperit cu o iarbă măruntă și aspră. Câmpul coboară la un moment dat într-o vale și urcă apoi pe o colină joasă unde fâșiile de iarbă alternează cu petele cenușii ale Pământului pustiit de soare. În depărtare, se vede dungă neagră a unei păduri în care se pierde linia ferată.

O altă linie ocolește gara, face o buclă prin spatele magaziei de mărfuri, dar după câteva sute de metri se oprește în fața mlaștinii care începe acolo. Probabil ar fi trebuit să traverseze mlaștina, dar proiectul a eșuat ori a fost abandonat odată cu gară. Altă explicație n-am găsit. Din partea aceea vine uneori un miros putred și greu. Din fericire, vântul bate de obicei dinspre câmp și pădure, așa că alungă miasmele smârcurilor.

Într-o încăpere am găsit o mulțime de borderouri pe care au fost notate cu grijă orele, exacte până la secundă, de plecare și de venire a trenurilor. Lipsesc însă și numele localităților de unde veneau aceste trenuri, și cele de destinație. Ca și cum n-avea importanță nici de unde veneau, nici încotro se îndreptau. Totul era să treacă la ora exactă, să nu întârzie nici o secundă în acel drum al lor de nicăieri spre nicăieri.

Și mai curios e că nu se văd niciunde ghișee de bilete pentru călători. Am cotrobăit prin toată gara, luând fiecare încăpere în parte. N-am dat de nici una care ar fi putut servi unui asemenea scop, ceea ce m-a pus pe gânduri, mai ales că există o sală de așteptare aproape normală, cu bănci de jur împrejur, lipite de pereți. Dar fără nici un ghișeu.

În schimb, în sala de așteptare și pe peron ard două becuri care fac două bălți luminoase. Sunt inutile ziua și sărăcăcioase noaptea. N-am înțeles de unde vine curentul și, dealtfel, nici nu pot fi stinse. Nu există nici un întrerupător. Ziua, cele două becuri răspândesc o lumină murdară care ajută doar păianjenii să-și continue opera. Noaptea, însă, această lumină ticăloasă nu e cu totul zadarnică. Întrucât trebuie să vă spun că, noaptea, suflă un vânt continuu și monoton. Pornește curând după asfințitul soarelui și încetează abia spre dimineață. Se văd mai întâi trâmbe de praf, un praf înecăcios și roșu, stârnit din iarbă uscată și mai ales de pe porțiunile de pământ gol dinspre pădure. Ceva mai târziu, răzbate dinspre mlaștini un sunet surd, probabil vuietul stufărișului. Fără cele două becuri, nopțile ar fi cu siguranță mult mai greu de suportat în pustietatea asta, unde nu pricep cum am ajuns și nici măcar unde mă aflu.

Până și numele gării e o șaradă. El se reduce la trei litere, albe pe un fond albastru spălăcit, scrise pe o firmă atârnată deasupra intrării în sala de așteptare: ERO. Nu se văd goluri lăsate de litere căzute. După toate aparențele, numele gării a fost scris de la început astfel, incomplet și misterios, ca și cum cineva ar fi vrut să lase fiecărui călător posibilitatea de a-i da ce nume vroia. Într-o zi, am luat o bucată de cretă și m-am jucat încercând să compun un cuvânt adăugând o literă: EROS. EROU. ZERO.

Am și un decalog aici. Eu l-am scris și tot eu l-am atârnat pe peretele sălii de așteptare. Cum ridic ochii, îl văd. Și de fiecare dată citesc una din cele zece porunci. De fiecare dată una singură, ca să mă conving s-o urmez.

Iată-le cum sună:

Prima poruncă: Să aștepți oricât.

A doua poruncă: Să aștepți orice.

A treia poruncă: Să nu-ți amintești, în schimb, orice. Nu sunt bune decât amintirile care te ajută să trăiești în prezent.

A patra poruncă: Să nu numeri zilele.

A cincea poruncă: Să nu uiți că orice așteptare e provizorie, chiar dacă durează toată viața.

A șasea poruncă: Repetă că nu există pustiu. Există doar incapacitatea noastră de a umple golul în care trăim.

A șaptea poruncă: Nu pune în aceeași oală și rugăciunea și pe Dumnezeu. Rugăciunea este uneori o formă de a spera a celui ce nu îndrăznește să spere singur.

A opta poruncă: Dacă gândul ăsta te ajută, nu evită să recunoști că speri neavând altceva mai bun de făcut sau chiar pentru a te feri de urmările faptului că nu faci nimic.

A nouă poruncă: Binecuvântează ocazia de a-ți aparține în întregime. Singurătatea e o târfă care nu te învinuiește că ești egoist.

A zecea poruncă: Amintește-ți că paradisul a fost, aproape sigur, într-o grotă.

Ce bună idee am avut cu decalogul ăsta. De câte ori sunt în dificultate, apelez la el. Mă uit și caut porunca de care am nevoie în clipa respectivă. Și imediat îmi revin. Nu știu ce m-aș fi făcut fără asta. Poate că omul s-a obișnuit să i se poruncească. El își permite să fie surd la rugăminți, dar devine atent când i se poruncește. N-ați văzut că și Dumnezeu a folosit aceeași metodă? În loc să ne ilumineze, a descoperit că e mult mai comod să ne poruncească. În zece porunci a rezolvat totul. După aceea s-a putut retrage liniștit. Poruncile aveau să îmbrâncească pe cel ce trebuia îmbrâncit, să ucidă pe cel ce trebuia ucis, pentru ca lumea să vadă că nu e de glumit cu împărăția cerurilor și că, la nevoie, păcătoșii vor fi minați cu biciul spre mântuire.

Dar să las în grija altora împărăția cerurilor și să mă ocup de puștiul meu. Mai ales că, sincer vorbind, eu mă număr printre cei care, oricât i-ar lovi cineva peste degete, nu pot spune „sunt fericit”, ci „mă doare”. Hotărât lucru, n-am nici jumătate de sfânt în mine.

Cea mai greu de urmat e porunca a treia. Chiar imposibil. Cum să evit amintirile care nu mă ajută să trăiesc în prezent? Cu ce rămân dacă alung amintirile? Nu rămân cu nimic. Rămân cu pereții scorojiți ai gării, cu ciorile, cu tufele de oțetari care cresc lângă peron. Nu, domnilor, nu pot să urmez această poruncă. În zadar mi-am dat-o. Trebuie să-mi amintesc.

Cineva mi-a povestit odată că se întorcea din alt oraș într-un autobuz plin de miros și de zgomot. La un moment dat, zgomotele au reverberat, amintindu-i leitmotivul unui film ce încerca un avertisment pentru un posibil război atomic; pe coasta estică a Australiei, vântul de pe un ocean mort izbea într-un geam de care era prinsă o sticlă de coca-cola, care la fiecare rafală izbea la rândul ei într-un semnalizator morse. Atunci a avut brusc senzația acută a lipsei unui punct de sprijin, ca în visele în care te prăbușești. S-a gândit la Cehov și la faptul că, probabil, nu mergem înainte din dragoste de viață, ci pentru că n-avem de ales. Apoi, încercând să se liniștească, s-a uitat pe geam și abia atunci a observat că era o după-amiază senină cu soare bun care-și pulveriza lumina pe copacii din jur. Poate va ține, și-a zis, cu gândul la șopârlele acelea, cum se chemau oare?, cărora li se opresc bătăile inimii la zero grade.

Probabil, fiecare ființă are temperatură ei la care moare. Sub care nu mai rezistă. Temperatura la care moare omul e mult mai coborâtă decât a șopârlelor, dar există o limită dincolo de care ceea ce trăiește el este mai degrabă tăcerea dintre zgomotele sticlei de coca-cola. Pentru că, din păcate, omul este destul de des o mangustă imperfectă.

Bănuiesc că știți ce este o mangustă. Poate ați și văzut una, în vreun film, cum se luptă cu cobra. Stau față în față, cobra și pisica asta cu coada lungă și stufoasă care se hrănește cu șerpi veninoși. Cobra se ridică pe coadă, se leagănă în aer, parcă ar vrea să-și hipnotizeze victima, capul i se lățește, iar limba îi flutură ca un alt șarpe. În timpul ăsta, mangusta stă nemișcată și așteaptă clipa când va ataca. Ai impresia că e paralizată de frică și că va fi o victimă sigură, încă puțin și cobra o va mușca mortal. Dar exact în clipa când ți se face milă de bietul patruped care a avut ghinionul să iasă în calea cobrei, mangusta, mai ageră ca o vulpe, se repede fulgerător cu dinții în gâtul înfricoșătoarei reptile. Urmează o încăierare halucinantă, pe viață și pe moarte. Când reușește, în sfârșit, să prindă cobra de cap, mangusta o azvârle în direcția inversă sensului în care reptila încearcă să se înfășoare, lovind-o de pământ până ce rămâne inertă.

Am simțit totdeauna o mare admirație pentru aceste „pisici” pe care indienii, am auzit, le îmblânzesc și le țin pe lângă locuințe ca să-i ocrotească de cobre. Mi se părea că trebuie să vedem în curajul lor un exemplu. Asta până în ziua când, din întâmplare, am aflat un amănunt care a făcut praf admirația mea, și anume că mangustele sunt imune la veninul cobrei. Așadar, „mâncătoarea de cobre” nu se deosebește cu nimic de o mâncătoare de șoareci. Ea nu riscă nimic, iar curajul ei nu este curaj. În schimb, din ziua aceea am înțeles, poate, mai bine ce riscă omul în fața cobrei. El este o mangustă imperfectă. Se pomenește dinaintea cobrei sau iese singur în calea ei, dar nu e imun. De aceea e normal să-i fie frică. E normal să aibă tendința să fugă de pericol. Și e normal să existe două categorii de victime: unele mușcate în față, altele în spate.

Parcă a foșnit ceva afară... Nu, n-a fost nimic. M-am înșelat. Rămân mai departe singur. În confesionalul meu doar păianjenii îmi sunt martori. Și uneori țânțarii care mă vizitează noaptea, când vântul face din orice un semnalizator morse.

Prin urmare, cine sunt eu? Eleonora îmi spunea „profesore”. Dar nu asta e important. Adineauri, m-am uitat într-un geam și aproape nu m-am mai recunoscut. Cu barba nerasă și părul netuns de multă vreme, arăt mai degrabă că unul din profeții de ocazie, lacomi de auditoriu, gata să vorbească despre orice subiect dacă sunt ascultați. Alții ar zice că par un cabotin, un pustnic, un strigoi al bibliotecilor părăsite, un actor ambulant sau un amestec din astea. Cu toate că mâinile mele mari, tăbăcite de vânt și de soare, seamănă mai mult cu ale unui docher. În rest, nu știu ce să vă mai spun despre chipul meu, decât că aș vrea să fiu și eu alături de dumneavoastră, într-o cameră normală; înainte de orice altceva, m-aș bărbieri, n-aș mai sta cu barba asta nerasă care mă îmbătrânește, deși n-am decât patruzeci și unu de ani...

Dar melancoliile nu sunt bune. „Profesore, atenție la porunca a șasea!”

2.

Nu vreau să vă conving de nimic, domnilor, și de fapt nu vreau nici măcar să mă credeți. Pur și simplu vă rog să mă ascultați. Asta e totul. După aceea puteți să mă considerați cum veți dori. Totdeauna mi-am zis că dacă are cineva răbdare să ne asculte, jumătate din dreptate este împlinită.

Dar s-o iau metodic, ca să vă cruț totuși timpul.

Ursitoarele erau bețe, probabil, când au venit la căpătâiul meu sau, plictisite, au vrut să se amuze. Au făcut din mine un fel de acrobat fără plasă. Mi-au dat o înverșunare greoaie și o exaltare care, amestecate, au devenit destin. Și veți vedea că nu vă spun baliverne. Ascultându-mă, o să vă amintiți mereu de șerpii care se întorc să-și muște coada.

Mai întâi, cum v-am spus, am vrut să mă fac pustnic. Mă lăudam prietenilor că vreau să mă refugiez undeva pe un țărm pustiu sau într-un schit părăsit.

Eram hotărât să mă îngrop într-o taină pe care până la urmă să n-o mai înțeleg nici eu. Făceam, bineînțeles, pe nebunul, dar era și ceva serios în nebunia mea. Mi se părea că, retrăgându-mă într-o grotă sau într-un pustiu, toată lumea va observa absența mea și va discuta tot timpul despre mine. Închideam ochii și visam că, nesuportându-mi lipsa, prietenii vor trimite mesageri după mine, rugându-mă să mă întorc, să renunț la hotărârea mea, la recluziunea mea. Eu refuzam, mă arătam neînduplecat, dar în realitate abia așteptam să fiu rugat mai departe, să insiste. Din orgoliu, vroiam să cedez cât mai târziu, să dau impresia că, fără insistențele lor, aș fi rămas până la sfârșit în grotă sau în pustiu. Și că reveneam printre oameni numai pentru a le face un hatâr prietenilor mei.

Dar niciodată n-am avut putere să duc ceva până la capăt. Porneam pătimaș într-o parte și n-ajungeam nicăieri. Mă aruncam în gol cu o exaltare tulbure și pe urmă mă întrebam de ce-am făcut-o. Eu însumi nu știam prea bine ce vroiam ascultând cum fierbea sângele în mine. Așa că nu m-am dus în nici un pustiu. Dealtfel, ca să te retragi de bunăvoie într-un pustiu trebuie să îndeplinești, probabil, minimum trei condiții: 1. Să crezi în Dumnezeu sau în ceva asemănător mai mult decât în tine. 2. Să știi să renunți. 3. Să nu vrei să vorbești cu nimeni despre sihăstria ta. Or, eu nu îndeplineam nici una dintre aceste condiții. Eram prea egoist și prea tânăr ca să renunț la ceea ce nu avusesem încă și pe deasupra mi se părea plictisitor să nu pot comunica nimănui impresiile mele din pustiu... Ca să nu mai spun că, probabil, nimeni nu mi-ar fi observat lipsa. Cum nimeni n-a observat-o, poate, acum. Și mă întreb dacă am avut vreodată prieteni. Într-o vreme am crezut. Acum mă îndoiesc.

După aceea, am vrut să mă fac judecător. Dar și aici m-am lovit de destinul meu sucit. Pentru că, domnilor, eu m-am născut în zodia Racului, dar, ca să încurce de tot lucrurile, ursitoarele mi-au dat pasiuni puternice, răstignindu-mă între ele și tendința racilor de a da înapoi. Ceea ce a fost un adevărat blestem pe capul meu deoarece m-a împiedicat totdeauna să ajung la țintă. Aplecat asupra cărților mele de drept, vroiam o dreptate pe care s-o împart singur, fără ajutorul nimănui. Mi se părea că nici o dreptate care nu depindea numai de mine nu putea fi destul de sigură. Eram și la vârsta când îți închipui că rostul lumii n-a fost altul decât să pregătească apariția ta pe pământ, încât, cu o minte necoaptă, dar înfierbântată, nu-mi lipsea nimic ca să mă iau în serios. Mă deranja, prin urmare, faptul că eu ca judecător urma numai să aplic legile, să le interpretez, fiind dator să judec în spiritul lor și chiar în litera lor. Asta însemna că rolul meu era doar să împart o dreptate gândită de alții, de cei care făceau legile. Dacă ei se schimbau și,odată cu ei, se schimba și optica asupra justiției, trebuia să se schimbe și optica mea, să consider drept ceea ce înainte era nedrept și invers. Într-o noapte, înaintea ultimului examen, m-am întrebat ce-aș face într-o asemenea situație. Aș fi fost în stare să suport o astfel de lovitură dată orgoliului meu? Practic, dilemă se punea în termenii următori: să accept că justiția e legată la ochi și că pe judecător nu-l interesează ce dreptate împarte, el nueste decât scutierul legiuitorului, cu atât mai aproape de perfecțiune cu cât este mai aproape de precizia unui robotperfect; ori să recunosc că n-aș putea împărți decât o singură dreptate, cea pentru care am optat de la început și că, deci, aș intra în conflict cu oriceschimbare de optică asupra legilor... Am stat în noaptea aceea mult, încercând să rezolv acest impas de principiu, întrucât vroiam să mă conving de faptul că înțelegeam ce este dreptatea și eram pregătit s-o împart.

Rezultatul a fost că a doua zi nu m-am mai prezentat la examen și am renunțat la cariera de judecător. Mi-am zis că singura dreptate posibilă e în ceea ce nu se mai poate schimba. Prin urmare în istorie. Bătălia de la Waterloo poate fi pusă pe cântar fără probleme. Nici o surpriză nu mai e posibilă.

Așa am ajuns la istorie. Nu cu gândul să fiu istoric, ci cu gândul să fiu un magistrat care în loc să judece pricini imediate judecă dosarele istoriei. Numai că, am aflat asta mai târziu, nu prea e nevoie de magistrați în istorie. Ei pot fi chiar incomozi... Așa că, după ce am studiat istoria, am devenit profesor de istorie. Era forma mea de ratare, dar mă consolam cu ideea asta. Mi-am zis că dreptatea e imposibilă și că de fapt nimeni n-are nevoie de ea. Într-o lume în care chiar dreptatea e ratată, îmi puteam îngădui și eu să fiu un ratat.

La drept vorbind, toată viața mea e un șir de pasiuni eșuate. Mereu am luat-o de la început. Ca un adevărat rac ce sunt. Dar o să mă înțelegeți mai bine din exemple, care mă reprezintă, cred, chiar dincolo de ceea ce spun dicționarele despre pasiuni.

În copilărie, mi-am dorit foarte mult o bicicletă. N-am avut-o și jinduiam după ea. În ziua când, mai târziu, mi-am cumpărat una, eram foarte mândru și de bicicleta mea și de mine. Am început să fac zeci de kilometri cu ea zilnic. Ieșeam în marginea orașului și pândeam cicliștii care se antrenau. Mă luam după ei și pedalam cât puteam de tare. Uneori reușeam să-i însoțesc câțiva kilometri. Pe urmă așteptam alții. Seara, mă întorceam frânt. Îmi storceam maioul de transpirație, făceam un duș și mă culcam fericit. Această pasiune a eșuat în umilință. Într-o zi, cum mergeam foarte mândru de mine pe bicicletă, undeva în afară de oraș, am simțit o lovitură puternică în spate, m-am trezit zburând prin aer și am aterizat la câțiva centimetri de o bornă kilometrică de pe marginea șoselei. Eram, cum se spune la box, complet groggy. M-am ridicat de jos fără să-mi dau seama ce se întâmplase, când am văzut un camion îndepărtându-se și, de la fereastra cabinei șoferului, cineva făcându-mi un semn batjocoritor cu mâna. Așadar, fusesem azvârlit intenționat de camionul care se îndepărta încet, poate pentru că însoțitorul șoferului să aibă timp să savureze spectacolul. M-am scuturat de țarină, mi-am îndreptat cum am putut cadrul bicicletei care se îndoise astfel încât roțile se adunaseră, se ghemuiseră ca labele unui animal crispat, m-am suit pe bicicleta care acum arăta jalnic și caraghios, mai înaltă și cu cocoașă parcă, și am plecat. Lumea se uita la mine curioasă și probabil aveam un aer de Don Quijote pe o mârțoagă sui generis. Abia așteptam să se termine acel calvar. Eram furios și umilit. Nu mai aveam nici o plăcere să merg cu bicicleta.

Ajuns acasă, am aruncat-o într-o magazie și din ziua aceea cariera mea de ciclist amator s-a încheiat. Lamentabil, după cum vedeți.

A doua pasiune a fost șahul. Jucam în fum de țigară ore întregi fără să mă pot desprinde de pe scaun. Parcă mă țintuia cineva acolo. Nu mâncăm, mă durea stomacul de foame, dar continuăm. Nu exista nimic mai important decât tabla aceea cu șaizeci și patru de pătrate. Întreg universul încăpea acolo. A fi sau a nu fi? Nu, a câștiga sau a nu câștiga, aceasta era întrebarea. Vroiam să câștig neapărat și sufeream când mâncăm bătaie. Totdeauna am fost un orgolios și nu mă puteam dezminți... Ca să-mi menajez orgoliul, m-am apucat să studiez jocul. Mi-am cumpărat cărți de șah și nopți întregi am aprofundat teoria deschiderilor, am repetat finaluri, am analizat combinații. Treptat, povestea asta m-a acaparat cu totul. Contractasem boala... Acum nu numai orgoliul mă împingea înainte. Dimineața eram ca un bețiv căruia îi lipsea porția de alcool.

Apoi, am învățat să „citesc” o partidă și ceasuri întregi citeam partide de șah. În tramvai, în autobuz, făceam același lucru. Într-o zi, am descoperit că puteam să joc fără tablă. Șah orb. Și, firește, mi-a făcut plăcere să-mi demonstrez posibilitățile la acest capitol nou. La început, mă mulțumeam să joc cu spatele la tablă, notând mutările pe o foaie de hârtie. Adversarii îmi anunțau răspunsurile lor. Ulterior, am complicat puțin regia acestui spectacol. Stăteam singur într-o cameră, lângă un telefon, iar adversarii mei în altă cameră. Eu fără tablă, ei cu tablă și ne comunicam mutările la telefon... Până când, într-o altă zi, am descoperit că nu mai aveam nevoie nici de adversari. Puteam să-mi fiu eu însumi adversar. Am început să joc singur, gândind pe rând din perspectiva albului și a negrului. Am făcut asta mai întâi la tablă. Mutăm piesa albă, pe urmă îmi combăteam intențiile cu piesele negre.

Acest joc, nu știu dacă vă dați seama, era destul de periculos. Până atunci nu-mi pusesem la încercare decât memoria. Acum atacam chiar unicitatea ființei mele. Dintr-odată, ființa mea s-a rupt în două. Una care juca cu piesele albe, alta care juca cu piesele negre. Aceste jumătăți din mine se combinau, se refăceau, se reuneau, într-o continuă sfâșiere și reconstituire a unității mele. După un timp am renunțat și la tablă. Stăteam întins în pat și ore întregi, cu ochii în tavan, mă luptam corp la corp cu mine însumi, cum zicea Van Gogh, dar nu ca să creez ceva, ci ca să câștig o partidă pe care în același timp o pierdeam. Pentru că dedublarea mea era însoțită, vă imaginați de ce, de o rapidă dezagregare a tuturor lucrurilor normale. Acum, nu mai aveam nici o șansă. Nu mai puteam câștiga nici o partidă fără ca ea să însemne în același timp o înfrângere. La jumătatea oricărui elan urma o jumătate de prăbușire. Eram sfâșiat în două și mă sfâșiam și mai mult. Începeam să mă suspectez pe mine însumi și, cumva, să mă apăr de propria mea umbră sau s-o urmăresc bănuitor pe furiș ca să-i aflu intențiile. Cel care mă privea din oglindă era adversarul meu. Trebuia să nu mă uit în ochii lui ca să nu mă divulg. Trebuia să mă feresc de mine însumi și trebuia să mă lovesc pe ascuns. Astfel, tot ce până atunci fusese clar în raporturile cu mine însumi a fost lovit dintr-odată de o confuzie gravă. Iar nenorocirea era că nu mă puteam opri. Mă comportam întocmai ca un morfinoman. M-am dus la un doctor, i-am cerut sfatul, dar el, fie că n-a înțeles ce se petrecea cu mine, fie că se va fi gândit că oricum n-aveam să-l ascult, m-a sfătuit destul de plictisit să las șahul și să nu mai joc. „În chestiile astea, a zis el, există o singură soluție, cea radicală. La fel ca la orice drog. Tai drogul. Așadar, tabla de șah trebuie dăruită unui prieten sau aruncată.” Ușor de zis. Am ascuns tabla acasă, ca să n-o mai văd, și am încercat să nu mă mai gândesc la șah. Căutam treburi care să-mi ocupe întreg timpul și să mă obosească. În zadar. Ajunsesem chiar să am unele tulburări psihice și mă credeam un incurabil.

Norocul meu a fost că tocmai atunci mi-a căzut în mână o povestire a lui Zweig despre un jucător de șah care a înnebunit tot așa, jucând șah orb cu el însuși. M-am speriat îngrozitor, iar spaima a reușit ceea ce nu reușise doctorul. Instinctul meu de conservare m-a ajutat să-mi țin jurământul, căci în noaptea aceea am jurat să mă vindec și să nu mai joc. Dar era cumplit de greu. Sufeream, mai rău ca un alcoolic căruia i se smulge din față paharul. Probabil, și într-un asemenea caz trebuie o perioadă de dezintoxicare. Încet, încet, toxinele se elimină și revii la normal. Totuși, încă multă vreme, cum vedeam o tablă de șah tresăream. Mi se făcea frică și plecam mai departe, dar ceva ca o taină continua să existe. Prin urmare această pasiune a eșuat pe pragul nebuniei.

Ca să uit de șah probabil, m-am avântat în altă pasiune. Ascultam muzică. Ore întregi ascultam același concert de vioară sau aceiași concert de pian. Aveam o discotecă cu aproape tot ce considerăm eu „mare” în materie de muzică simfonică. Și cum veneam acasă, puneam în funcțiune picupul, după care șapte sau opt ore mă scăldam în muzică uitând orice altceva... Cred că această pasiune a fost mai lungă decât celelalte. Știam pe dinafară concertele și simfoniile respective, dar tot le ascultăm. Le cântam cumva în gând înainte. Până mi-am dat seama că de fapt nu mai ascultăm, ci ascultam ceea ce există în mine, iar sunetele propriu-zise se târau ca o umbră după muzică din capul meu. Eu, în realitate, pe aceea o ascultăm. De la o vreme, aproape mă deranja muzica reală. O concura pe prima care cântă în mine și mă împiedica s-o gust. S-a întâmplat ca atunci când te amuză să-ți auzi ecoul vocii, până ce, la un moment dat asta te împiedică să mai vorbești și să auzi normal. Dar altceva m-a făcut să renunț la această pasiune...

Noi suntem ca un cântec, nu credeți? Un cântec nu se poate cânta niciodată de la sfârșit spre început. Trebuie să-l cânți totdeauna îndreptându-te spre sfârșit. Pe parcurs, în timp ce cânți încă și muzică te îmbată, îți dai seama că sfârșitul se apropie totuși, oricât l-ai amâna. Încerci să lungești puțin notele, dar asta nu dă cântecul înapoi, nu reînvie ceea ce a murit din muzică între timp. Amâni doar sfârșitul. Te încăpățânezi să nu recunoști o evidență. Că orice cântec are un sfârșit. Oricât ar fi de frumoasă o melodie, vine o clipă când ea e acoperită de tăcere. Când tăcerea e mai puternică decât muzica. Astfel că orice cântec, orice concert mi se părea că nu este decât un continuu avertisment. Mi se repeta mereu că frumusețea, vraja sunt provizorii. Că după ele va urmă tăcerea. Că sunetele acelea minunate pe care le ascultăm se vor preface în tăcere, în cenușă. Muzică vă muri. Nu putem în timpul concertului să fugim înapoi prin desișul sunetelor spre clipa când, îmbătați de muzică, am deschis buzele și am început să murmurăm. Pe măsură ce înaintezi în emoție, te apropii și de sfârșitul ei. Nimic nu te poate salva. Nu există decât frumuseți trecătoare. Eternă e doar tăcerea. Concertele care întrerup tăcerea nu fac decât s-o tulbure câteva clipe ca o piatră care lovește suprafața încremenită a unui lac. Atât durează muzica. Atât durează cât și cercurile concentrice de pe luciul unui lac. Restul, da, restul e tăcere. Orice am face. Concertele sunt ca și noi. Accidente ale tăcerii. O, dacă am putea să ne întoarcem de la jumătatea unui concert înapoi spre începutul lui! Dar nu se poate. Un cântec îmbătrânește în timpul cât îl cântam. El începe tânăr, luminos, plin de încredere și de speranță. Se maturizează, continuă îngândurat, apoi deodată îmbătrânește. Uneori îmbătrânește solemn, alteori îmbătrânește melancolic. Asta n-are importanță. Ceea ce contează e că se apropie de sfârșit și de moarte. O moarte somptuoasă nu e mai puțin moarte... Dacă am încerca să ne întoarcem... dar nu, nu se poate. Nici să ne oprim. Știți cum se aude un cântec atunci când acul care se rotește pe disc nu mai înaintează... O puneți că un concert se poate relua de la capăt le câte ori vrei. Nu e adevărat. De fiecare dată nu e întocmai același concert. E ceva schimbat. Ceva, infim poate, schimbat în tine însuți. Discul e același, dar tu nu mai ești același dinainte. Ești altul, mereu altul. Și astfel, dacă asculți toată viața același concert, de fapt asculți mereu alte concerte. Așa cum nu putem citi aceeași carte oricât am vrea. Nu, asta e o himeră. Chiar dacă citim aceeași carte va trebui să recunoaștem la sfârșit că am citit nenumărate cărți. De fiecare dată altă carte, pentru că de fiecare dată eu nu mai eram eu cel dinainte, ci altul, puțin său mult schimbat... Numai că la o carte e mai ușor să-ți dai iluzia că poți să rămâi la aceeași pagină. Chiar dacă și asta e o iluzie. O minciună. Pentru că, dacă rămâi la aceeași pagină, de fapt citești mereu o pagină nouă pe măsură ce îmbătrânești... Dar cărțile sunt mai generoase cu iluziile noastre. Putem să le citim mai încet, să întârziem, să amânăm, să revenim, să ne mințim, să uităm fatalitatea sfârșitului, în timp ce ascultând un concert e imposibil să faci asta. Iată de ce am renunțat și la muzică.

Mi-a rămas însă cea mai mare pasiune a mea. Mă veți întreba care e. Ce nume are. Și mi-e foarte greu să-i dau un nume. Dacă i-aș spune „încredere în ceea ce e frumos” ar suna cumva retoric și pe undeva neadevărat. N-am fost niciodată de un optimism prea robust. Dimpotrivă, am fost mereu vulnerabil. Călcâiul lui Ahile, la mine, s-a extins, așa, cam pe trei sferturi din trup. Poate tocmai de aceea, pentru că mă simțeam atât de vulnerabil am început să vorbesc atât de mult despre speranță. Și, cum să vă spun, nu vorbeam pur și simplu despre speranță. O sacralizam. Aveam în fața vieții atitudinea unui mistic de fapt. Mă emoționa lumina și-mi spuneam că nu e chiar o vorbă goală religia simțurilor. Îmi plăcea să visez chiar că e posibilă un fel de atitudine vegetală în fața lumii. Visam să ajung să stau ca o plantă la soare, să mă comport ca un arbore, care atins de lumina amiezii uită cu totul de frig.

N-o să vă surprindă prin urmare că iubesc marea. Poate o să vă surprindă puțin pretenția că o iubesc altfel decât ceilalți oameni. Dar vă asigur că pretenția asta nu ascunde nici o vanitate. E vorba de altceva. Adeseori, vara, pe plajă, mă uitam în jur și mă întrebam ce reprezenta marea pentru necunoscuții care stăteau la soare să se bronzeze, sporovăind veseli sau prăbușiți în clipa lor interioară. Pentru unii, marea era cu siguranță un exil provizoriu din plictiseală și mediocritatea vieții obișnuite. Veneau pe plajă și trăiaucâtva timp în afara destinului lor. Sau vroiau să prindă puteri, ca să reziste până la vară viitoare. Marea era pentru ei ca o cură de întinerire forțată. Cu trupul gol la soare, încercau să uite că erau mai bătrânidecât în verile precedente. Alții veneau dintr-o nevoie de barbarie. Nu erau niște barbari adevărați pentru că nu aveau curaj să renunțe decât temporarși parțial la confortul civilizației, la tramvaie, la vacarmul orașelor. Aduceau, dealtfel, și pe plajă vacarmul. Erau bolnavi de el. Nu se puteau lipsi, cei mai mulți, nici de mașini. Umblau în schimb în picioarele goale cu iluzia că au regăsit natura elementară. Iluzie de o clipă. Erau niște barbari ratați, ce să vă spun... Eu mă duceam la mare din alte motive. Regăseam acolo stratul cel mai primitiv al pasiunilor mele. Aveam pe nisip o plăcere aproape vicioasă. Îmi erade ajuns să mă întind pe nisipul fierbinte, să simt curii soarele îmi dogorește trupul, să aud cum marea foșnește confuz la câțiva pași de mine continuând o melopee din care nu pricepeam nimic decât că eternitatea nu e altceva decât murmurul indiferent al tăcerii, golul prin care alergăm, pe care îl întrerupem o clipă cu fuga noastră, dar în momentul când ne-am prăbușit se reia... așadar, îmi era de ajuns să simt asta ca să regăsesc acel adevăr elementar din mine și să mă întorc la pasiunea mea...

Iubeam deci și liniștea plajelor goale și strigătele celor care aleargă pe nisip, cum iubeam și fântânile și setea sau templele vechi, năpădite de iarbă, și preotesele îngenuncheate în imaginația mea pe treptele lor. Și, după cum bănuiți, eram convins că nu există altă înțelepciune decât aceea de a vedea partea însorită a adevărului că trăim. Un prieten care locuia în alt oraș și căruia îi plăcea să mă zgândăre mi-a scris odată că el nu știa ce e speranța și ce-ar putea face cu ea. Îmi amintea chiar faptul că grecii au scos-o ultima din cutia Pandorei, considerând-o cel mai mare dintre rele. Oamenilor, zicea el, n-ai voie să le vorbești despre speranță dacă vrei să-i salvezi. Miroase a paradis. Speranța ne-a pregătit doar să înghițim mai bine cacialmaua. I-am răspuns că această cacialma este singurul lucru pe care-l avem. Și pentru că-mi vorbise despre greci, am vrut să-i povestesc despre fecioarele care undeva în Grecia veche dansau și cântau, ținându-se de mână, și, cântând încă, se desprindeau, una câte una, din cerc și se aruncau în abis. Vroiam să-i spun că eu aș fi dansat și aș fi cântat alături de ele, dar n-aș fi putut să mă desprind din cerc. Până la urmă i-am povestit altceva, cum, odată, am mers o noapte întreagă printr-un desiș de jnepeni ceva mai înalți decât un om, în jurul unei cabane, la vreo câteva sute de metri de ea, cu convingerea că mergeam în linie dreaptă. Poate că și viața e așa. Mergem în cerc, în jurul unui punct pe care nu-l vedem și care, totuși, poate, e aproape, foarte aproape.

Mai gândeam astfel în ziua când am pornit pe drumul care m-a adus în această gară pustie unde o aștept acum pe Eleonora, după ce am așteptat zadarnic un tren.

Eram într-o frizerie. Țin minte fiecare amănunt... Era chiar înaintea echinocțiului de primăvară. Aerul se încălzise brusc. Cerul se limpezise. Plutea peste oraș o lumină vegetală, cum îmi plăcea mie, care mă îmbăta și promitea o primăvară înaltă. Un vânt călduț ștergea ultimele dâre de frig. Lumea zâmbea pe străzi și se simțea în aer că miracolul începea. Ce mai, afară erau prezente toate argumentele filosofiei mele... În timp ce frizerul mă tundea, vedeam în oglindă, la garderobă, o femeie cam de patruzeci de ani, cu un aer simplu, modest îmbrăcată și cu ceva blând și casnic în atitudini. Una din acele femei care nu trebuie să fie nici frumoase, nici bine îmbrăcate, care au un fel de maternitate elementară și o blândețe resemnată și tăcută, trăind între gesturi mici. Stătea la garderobă, în aceeași poziție, fără nici o mișcare, fără nici o vorbă, privind în gol. De fapt, aveam impresia că nici măcar nu se gândea. „Uite așa ar trebui să stau și eu, dacă vreau să fiu ca un copac”, mi-am zis. Când venea un client, îi luă cu mișcări automate pardesiul și pălăria și le așeza în cui. La plecare, îi ținea pardesiul, dădea apoi de două-trei ori cu peria, mulțumea cu voce înceată pentru bacșișul primit, după care își relua imobilitatea și tăcerea. La un moment dat am văzut-o cum se îmbracă, și-a luat o pungă de plastic și era gata să se îndrepte spre ușă când s-a întâmplat ceva. Probabil, unul dintre frizerii care lucrau de partea cealaltă, și mai spre fund, i-a zis ceva ce nu auzisem. Eu o vedeam numai pe ea. A stat câteva clipe fără să spună nimic, privind fix spre partea din fund a frizeriei. Apoi deodată s-a congestionat și a început să strige. Și pe măsură ce striga, vocea ei se subția, devenea țipăt, până când țipătul s-a sfărâmat. Ea își dădea seama că vocea n-o mai ajută și țipa atunci și mai tare. Nu înțelegeam nimic din ce spunea, dar țipătul acela nesigur, ca o lamă de cuțit care se frânge, suna atât de strident încât era înfricoșător. Nu mai era un țipăt omenesc. Era un țipăt animalic plin de disperare și de neputință. Nu știu cât a durat astfel, dar parcă nu se mai termină și simțeam că nu mai puteam să suport. Și poate și mai mult m-a înfricoșat faptul că în acest timp nimeni din frizerie n-a întors privirea spre locul acela. Ca și cum tot ce vedeam și auzeam erau născociri ale imaginației mele. Pentru ceilalți, femeia aceea tăcea în continuare la garderobă ei sau plecase. Înțelegeți? Țipătul ei nu exista. În zadar țipa, nimeni nu vroia s-o audă. Inclusiv eu, de fapt. Căci în tot acest timp nu m-am sculat de pe scaun să mă întorc. L-am lăsat pe frizer să mă tundă mai departe. Și numai după ce femeia s-a dus undeva în spatele frizeriei, unde își lăsau frizerii halatele, căcii se făcuse rău, l-am întrebat pe cel care mă tundea: „Ce s-a întâmplat?” Ca și cum eu nu fusesem de față sau mă gândisem la altceva, nu fusesem atent. Frizerul mi-a explicat atunci că femeia lucra acolo de mai multă vreme și fusese concediată, iar ea, neavând din ce trăi, venea totuși și-și făcea treaba mai departe fără nici un salariu, mulțumindu-se cu ceea ce primea bacșiș. Unul dintre frizeri îi aruncase o vorbă grosolană, adăugând că nu era nevoie de ea acolo, de ce venea... Îi auzeam încă gemetele când am plătit și am plecat cât am putut mai repede. Simțeam că trebuia să ajung afară. Să n-o mai aud pe femeia aceea gemând. Și parcă țipătul ei plutea în continuare ca un tăiș de pumnal în aerul frizeriei, deși ceea ce se petrecuse nu zdruncinase nici un detaliu. Rumoarea era aceeași ca de obicei. „Criză de isterie, a zis unul. Am mai văzut noi de-astea.” Atât. Înțelegeți? Acesta a fost singurul comentariu pe care l-am auzit...

Afară era primăvară. Dar, dintr-odată, am avut sentimentul că toată primăvara aceea care începea eraindecentă. A fost ca o revelație. Am știut în aceeași clipă că nu voi mai putea să mă mint niciodată. Țipătul dizgrațios și disperat, aproape animalic, al acelei femei sfâșiase brutal tot ce țesusem eu cu grijă ani de zile. Fericire? Lumină? Frumusețe? Gogoși! Cacialma, domnilor. Nu există decât țipătul și tăcerea. Gemetele de animal înjunghiat și exclamația: „Am mai văzut noi de-astea”. Atunci am priceput prima oară că trăisem într-o minciună aurită. Omul? Nu există „omul” decât în tratatele de filosofie care se mulțumesc cu abstracțiuni. În realitate există mai multe feluri de oameni. Există călăul, există victima, există martorul care se amuză, există martorul indiferent, care nu aude sau pleacă pentru că nu-i place spectacolul, îl deranjează sau îl face să sufere. Mai există și cel care se revoltă. Dar pe acesta nu-l poți vedea totdeauna; îl copleșesc martorii, dintre care se aleg mereu și călăii și victimele pentru că spectacolul trebuie să meargă fără oprire.

Așa a eșuat pasiunea mea pentru o frumusețe umană abstractă. Mi-am dat seama că țipetele există, însă nu le auzim. Nu vrem să le auzim. Suntem surzi, iar cei care țipă se chinuiesc să țipe și mai tare văzând că nimeni nu-i aude. Toți își văd de treburile lor mai departe, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat, iar tu te simți atunci ca o păpușă dezarticulată. Ca să recapeți senzația că ești om trebuie să observi un semn că te aude cineva. Altfel înnebunești. Și ca să nu înnebunești, țipi și mai tare. Și deodată observi că vocea nu te mai ascultă. Țipătul a ajuns la limitele lui și s-a frânt. Tăcerea a fost mai puternică decât el.

Cred că femeia aceea a înnebunit văzând că nimeni nu se uita la ea decât prin oglindă, nimeni nu-i da atenție. Dacă cineva, unul singur dintre cei de-acolo s-ar fi întors spre ea și i-ar fi zis „Ce vrei? De ce țipi?” probabil s-ar fi oprit. Ar fi dat o explicație sau ar fi plecat. Dar așa, văzând că țipă în zadar, a țipat și mai tare ca să fie auzită. Se simțea probabil ca sub un clopot de sticlă din care privea lumea care își continua mișcările netulburată. Ea vroia să iasă de sub clopotul de sticlă, să-l sfărâme și n-avea pentru asta decât o singură armă, disperarea ei. Disperarea cu care a început să țipe ca și cum ar fi bătut cu pumnii în clopotul invizibil de sticlă. Până când țipătul s-a frânt.

M-am întors atunci la prima mea pasiune, înțelegând că ea e singura care merită să fie trăită, care nu te dezonorează. Pasiunea pentru dreptate. Am priceput că există atâta nedreptate pe lumea asta încât cineva însetat de dreptate vă avea totdeauna ceva de făcut. Niciodată nu va ajunge la capătul pasiunii sale. Niciodată nu-și va epuiza șansele. Va eșua, dar o va putea lua de la capăt, chiar dacă nu va lăsa în urma lui nici o dâră de dreptate, ci numai una de sânge. Așa a început să mă obsedeze din nou dreptatea, după ce renunțasem de mult la cariera de judecător. Probabil, mi-am zis, toți trăim sub o crustă de sticlă, datorită ei nu auzim și tot datorită ei nu suntem auziți. Și trebuie să ne hotărâm să spargem această crustă. Am revenit a doua zi la aceeași frizerie. Femeia nu mai era, iar cel care o făcuse să țipe citea liniștit un ziar. Am întrebat de ea. Nimeni nu știa nimic. „E bolnavă?” Au ridicat din umeri. „Dar unde locuiește?” Nu știau. Când am ieșit pe ușă, am auzit 0 voce zicându-le celorlalți batjocoritor: „Încă unul care s-a țicnit”. Și puteam da, într-adevăr, această impresie. Am venit încă de vreo trei ori la frizerie fără nici un rezultat. Poate ca să scape de mine, unul mi-a dat într-o zi o adresă vagă, un nume de stradă de la marginea orașului. M-am dus acolo. Era o stradă nenorocită, sordidă. Am intrat din casă în casă întrebând. În zadar. A trebuit să renunț.

Ceva se schimbase însă definitiv în viața mea. Mai exact se zdruncinase. Am început să mă duc la tribunal să asist la procese. M-am apucat să studiez și dosarele unor procese încheiate demult. Aveam un prieten la arhivă. S-a mirat mai întâi, pe urmă m-a lăsat în pace. Din păcate i-am făcut necazuri, pentru că întâlnindu-mă într-o zi cu un judecător care judecase unul din acele procese i-am zis că dăduse o sentință greșită. Atunci mi s-a interzis accesul la arhivă. Mă mulțumeam să asist la procesele care se judecau, cele care mi se păreau complicate și importante. Îmi notam ce spuneau martorii, ce spunea acuzarea, ce spunea apărarea. Odată, după ce s-a citit sentința, m-am ridicat să protestez împotriva verdictului. Am fost scos din sală. A doua zi, directorul liceului unde eram profesor mi-a pus în vedere că de multă vreme îmi neglijam orele de curs, că făceam școala de râs și că va fi nevoit să mă concedieze dacă nu-mi băgam mințile în cap. O vreme am ocolit tribunalul. Pe urmă, într-o amiază când am plecat de la liceu, n-am mai rezistat și m-am strecurat din nou în sala de judecată. Văzându-mă, un aprod m-a întrebat amical: „Ați fost bolnav?” Probabil n-arătam prea bine. Am dat din cap, încuviințând. La plecare, același aprod m-a însoțit câțiva pași ca să mă întrebe: „Am văzut că scrieți tot timpul, pot să vă fiu și eu de folos?” Am plecat neștiind ce să-i răspund.

În vremea asta, de câte ori ieșeam pe stradă mă uitam la toate femeile mai simple în speranța că o voi reîntâlni pe femeia de la frizerie. Ajunsese un fel de obsesie. Mă urmărea țipătul ei oribil, insuportabil. Uneori mă înfuriam și dacă aș fi întâlnit-o aș fi fost în stare s-o strâng de gât. Datorită țipătului ei, toate se răvășiseră de la locul lor. Bruma mea de echilibru se dusese dracului...

Acum mergeam ca un câine ținut în zgardă, la școală.Gândul mi-era continuu la faptul că trăim sub o crustă de sticlă datorită căreia nu auzim ceea ce trebuie să auzim. Vroiam să-i oblig pe cei din jurul meu să audă. Să le strig: „Nebunilor, nemernicilor, nu vă prefaceți că nu auziți. Întoarceți-vă și întrebați-o pe femeia care țipă: «Ce vrei, femeie?» Sauporunciți-i: «Încetează!» Luați-o de mină și dați-o afară. Scuturați-o de umeri: «Femeie nebună, ce te-a apucat, de ce faci gălăgie aici?» Sau orice altceva.Dar pentru numele lui Dumnezeu, întoarceți capul. Numai atât faceți măcar. Nu vă continuați gesturile ca și cum nimic nu s-ar întâmpla. Smulgeți-vă măștile de sticlă”... Înțelegeți, aceasta a devenit pasiunea sau, dacă vreți, nebunia mea. Să smulgmăștile de sticlă. Lumea e plină de măști de sticlă.Te uiți și nu le vezi. Mingii fața unei femei și nu simți masca asta de sticlă. Se îmbrățișează doiamanți și nu simt unul la celălalt masca de sticlă. Se sărută și nu simt. Mama își crește copilul și nu simte cum odată cu obrazul se lărgește și masca de sticlă.Nu, aceste măști nu se văd. Dar opriți-vă undeva, vroiam să le strig, și țipați, cereți ajutor, amenințați.Imediat veți observa măștile de sticlă. Figurile rămân impasibile. Fiecare își vede de viața sa, sub clopotul său de sticlă. Într-o zi, în mijlocul pieței am făcut această experiență. Era duminică dimineața și toată lumea se plimba. Deodată m-am oprit și am început să țip. Nimeni nu s-a apropiat de mine să întrebe ce vreau. Trecătorii au iuțit pașii și în câteva clipe în jurul meu era gol. Peste câtva timp, pe motiv că nu eram în toate mințile și că nu puteam fi lăsat să predau elevilor, am fost concediat de la liceu. Dar nu m-am întristat. M-am bucurat chiar. Acum aveam cât timp vroiam să mă duc la tribunal.

Când m-a văzut, aprodul m-a salutat zâmbind: „Bine ați venit din nou pe la noi. Ce mai faceți?” M-am aplecat și i-am spus la ureche: „Fac procesul țipetelor”. A rămas perplex și sunt convins că în clipa aceea m-a crezut nebun. „Bine, bine, sigur... Înțeleg... Poftiți.” Bietul om nu știa cum să fie mai prietenos cu mine, să nu mă supere. Se temea probabil să nu mă reped să-l strâng de gât. Din ziua aceea, când mă zărea își făcea de lucru în altă parte, dar mă studia pe furiș cu o mare curiozitate. L-am surprins chiar făcându-i un semn discret unui grefier, cu înțelesul „ăsta e”. Nu era, dealtfel, singurul care mă evită. Lumea mă cam părăsise. Până și amicul meu de la arhivă se ferea de mine după ce s-a auzit că m-am dus la președintele tribunalului și i-am propus să-i dea în judecată pe cei de la frizerie.

Vă dați seama că și președintele tribunalului m-a crezut nebun. De fapt, vroiam numai să văd cum reacționează la propunerea mea. Nu mă așteptam s-o ia în serios.

Seara, acasă, am început, totuși, singur să fac un asemenea proces. Am enumerat mai întâi, pe hârtie, conștiincios, argumentele care pledau contra femeii de la frizerie:

― a tulburat liniștea unui local public;

― nimeni dintre cei de-acolo nu era, în fond, vinovat de concedierea ei;

― cei prezenți n-au făcut altceva decât s-o lase să țipe; nimeni n-a bruscat-o; și totuși, în loc să se liniștească, ea a continuat și mai tare;

― fiecare avea propriile sale necazuri, chiar fără să fi fost concediat; totuși nici unul nu se apucase să-i reproșeze ei necazurile sale;

― țipătul nu este un argument, este o izbucnire de disperare; dacă fiecare și-ar țipa disperările pe toate drumurile, nu s-ar mai putea trăi.

Pe altă hârtie, notam argumentele care erau de partea ei:

― femeia nu voise decât să muncească onest, să-și ducă viața ei amărâta până la capăt; și dintr-odată s-a văzut lipsită de această posibilitate;

― ea n-a răspuns glumei sau grosolăniei unui frizer; ceea ce a strigat în ea a fost disperarea care o sufoca;

― un om într-o asemenea situație este la fel de aproape de moarte și de nevoia de tandrețe, de înțelegere; e în stare atunci să cerșească un semn de care în condiții obișnuite se poate lipsi; și, când nici cerșindu-l nu-l poate obține, urlă ca un animal; prin acest urlet, omul face o ultimă încercare de a se salva înainte de a se scufunda cu totul;

― dacă unul, unul singur dintre cei de față ar fi reacționat, ea s-ar fi oprit; dar toți o priveau prin oglindă sau îi întorceau spatele;

― țipătul nu este un argument, dar este o dovadă că omul acela nu mai are ce face cu logica.

Așa a început o altă nebunie de a mea... Cum să vă explic mai bine? Tot firea mea m-a împins și spreasta. Căci, dacă asemănați viața cu un joc de ruletă, îmi era cu neputință să mă învârt printre mese și să mizez puțin, cu târâita, ca să nu risc. Nu, eu mizam de fiecare dată tot ce aveam în buzunar. Și ce jalnici mi se păreau cei care își drămuiau pasiunile, că nu cumva să se trezească săraci. Nu-mi plăcea să trăiesc din mărunțiș, aveam alte idei și alt sânge în arterele mele decât ei. Vroiam să risc totul pe un număr câștigător. Și, ca să fiu pe deplin sincer, la început eram chiar convins că voi câștiga. Riscul meu nu era decât pe jumătate risc. Doream să fiu admirat doar pentru nepăsarea cu care azvârleam totul pe masă și așteptam apoi calm să se învârtă discul ruletei. Abia când acesta se oprea și vedeam că m-am înșelat, rămâneam descumpănit. Cum se întâmplase? Nu-mi explicam. „Trebuie să fie o greșeală”, îmi ziceam atunci. Și iarăși o luăm de la capăt, bănuind că unii murmurau, poate, în spatele meu: „ăsta are nervi de oțel” sau „e nebun”... Mai târziu, lucrurile s-au mai schimbat. Nu mai aveam insolența jucătorului sigur de el, ci mizam strângând pumnii, în vreme ce, în loc de murmure admirative, bănuiam râsete înăbușite. Acum îmi trebuia toată înverșunarea de care eram în stare ca s-o iau de la capăt. Fiecare pasiune mă sărăcea cu totul, mă aducea în pragul falimentului și îmi trebuia un timp să-mi revin. Dar echilibrul nu-mi pria. Curând, ardeam și speram iarăși.

Numai că de data aceasta descoperisem și altceva, dincolo de faptul că-mi doream numerele câștigătoare pentru a mă apăra de o resemnare sălcie. Descoperisem îndoiala și chiar necesitatea îndoielii. Vechea mea încăpățânare de a crede fără rezerve mi se părea acum un fel de orbire. M-am gândit că, pentru a nu greși, trebuia să caut în orice idee și contrariul ei, să cântăresc. Dreptatea nu stă pe un singur talger, mi-am zis, ci în balanță, în cumpăna dreaptă a ambelor talgere.

Toate raționamentele mele au început astfel să devină procese. Orice gândeam, căutam și reversul. Oricărei lumini, îi căutam umbra. Oricărei vorbe, îi căutam ecoul. Nu mai era nimic „curat”. Totul era „murdărit” de contrariul acelui lucru. Eram un fel de Sisif, dacă vreți, care-și arunca singur stânca pe coasta muntelui odată ajuns sus. Într-un fel, mă întorsesem la viciul de a juca șah cu mine însumi. Acum transformam fiecare idee într-o partidă de șah. Într-un proces. Câte idei, atâtea procese, atâtea partide de șah. Făceam exact același lucru ca atunci când jucam pe rând, tot eu, cu piesele albe și cu piesele negre.