Un om norocos

1

Visam că fusesem suit pe o masă, gol, cineva mă lovea peste testicule cu nuiaua, iar eu plângeam de rușine, și am fugit ca să nu mai aud râsetele care însoțeau fiecare lovitură; apoi m-am văzut la un proces, unde eram judecat pentru că furasem haine să mă îmbrac, iar procurorul citea cu o voce peltică rechizitoriul, „cer condamnarea lui Daniel Petric la...”, restul n-am mai auzit deoarece, îmbrâncind ușierul, am fugit și de-acolo și m-am pierdut printre trecătorii care umpluseră străzile orașului în noaptea de Paști... Mirosea a primăvară, a sărbătoare, și tot uitându-mă la luminările aprinse care licăreau în întuneric m-am pomenit în fața casei unde locuia tata. Am vrut să trec mai departe, n-avea rost să-l caut după atâta vreme tocmai în noaptea de Paști, când am auzit o bătaie în geam. M-am oprit intrigat. Casa era cufundată în beznă, nu venea dinlăuntru nici un alt semn de viață. Și deodată m-am gândit că tata, rămas singur în noaptea de Paști, intrase în agonie și cerea ajutor. Am luat-o la fugă, dar pe măsură ce alergam auzeam și mai tare degetul care bătea în geam și, după un timp, am înțeles că eram urmărit. Numeroși oameni cu lumânările aprinse fugeau după mine și, în loc să se stingă, flăcările luminărilor creșteau, unindu-se într-un incendiu uriaș. Ca să scap de urmăritori m-am refugiat într-o pivniță. De cum am coborât treptele umede am simțit, cu groază, că mi se încolăcește ceva apăsător pe piept. Am ieșit imediat, să cer ajutor celor care mă urmăreau, dar acum străzile erau pustii, nu se mai vedea nici o lumânare aprinsă, un întuneric de nepătruns domnea peste tot. Disperat, m-am oprit la prima casă și am bătut în geam. Nu mi-a răspuns nimeni, în schimb am auzit pe cineva fugind, ieșind din curte, apoi pe poartă și pierzându-se în întuneric. La fiecare casă unde băteam în geam se întâmpla același lucru; oamenii o luau la fugă. Nu vedeam decât umbre care se îndepărtau grăbite și se topeau în noapte. Până la urmă, tot încercând în zadar să găsesc pe cineva care să mă ajute, m-am pomenit afară din oraș. Mergeam din ce în ce mai greu, abia respirând și-mi simțeam inima gata să pleznească. Probabil, din pricina asta am alunecat și m-am rostogolit într-o râpă. Când m-am oprit în sfârșit și m-am ridicat dintre bălăriile între care căzusem, am descoperit că mă aflam între ruinele unei vechi arene. De jur împrejur, la o distanță nu prea mare, se ridica un zid înalt. Eram fericit acum deoarece scăpasem de apăsarea de pe piept, inima îmi bătea aproape normal, zorită numai de emoția prin care trecusem, iar deasupra mea cerul se spuzise de stele. Abia când m-am dezmeticit, am priceput că nimerisem într-un fel de capcană și m-a cuprins din nou teama. M-am așezat între bălării ca să mă gândesc ce trebuia să fac. Să încerc să escaladez zidul? Părea imposibil. Nu mă simțeam destul de puternic pentru asta. Să-l acopăr cu flori și ghirlande de buruieni, ca să nu-l mai văd, să nu mă demoralizeze și să cultiv apoi pământul, așteptând să apară într-o zi acolo și o femeie pe care s-o iubesc? ea mi-ar fi alungat Urâtul și ar fi născut copii care la rândul lor, crescând, ar fi cultivat pământul și ar fi făcut alți copii. Sau să mă culc pe spate, cu fața la stele? la urma urmei, cerul înstelat se vedea și de-acolo, în toată splendoarea lui, la fel ca de oriunde. Dar nu, nu mă puteam resemna să rămân acolo. Singura soluție era să mă rog lui Dumnezeu să mă ajute să scap din capcană. Și chiar am început să bolborosesc, speriat, o rugăciune când mi-a trecut prin minte că Dumnezeu este Marele Dresor în fața căruia tremură toate fiarele pământului și că eu, ah cât de bine cunoșteam mirosul de la circ, mă aflam de fapt într-o cușcă pe acea mică bucată de pământ, înconjurată de un zid înalt, de unde Dumnezeu, la cererea oamenilor, vroia să mă scoată printr-un act de supunere necondiționată care avea valoarea unei capitulări. Mi-am încleștat imediat buzele și mi-am înfipt unghiile în carne ca să nu mai spun nici un cuvânt din rugăciune. Eram gata chiar să scot un urlet de fiară îndârjită, ca să-mi dau curaj, când am auzit un sunet cunoscut, a cărui proveniență n-o puteam totuși preciza. Am ciulit urechile, m-am concentrat îndelung și în cele din urmă m-am lămurit. Erau valurile unei mări. Dincolo de zid se găsea, așadar, o mare. Această descoperire m-a umplut de bucurie, fiindcă totdeauna iubisem marea, iar bucuria mi-a dat puterea pe care n-o aflasem ceva mai devreme în disperare. M-am agățat cu unghiile de fiecare accident al zidului, mi-am jupuit mâinile și genunchii până ce, cu un suspin de ușurare, am reușit să-l escaladez. Grăbindu-mă să cobor, fericit de isprava mea și nerăbdător să mă arunc în primul val ca să mă spăl de sânge și să simt mirosul mării, am alunecat, am căzut din nou și m-am trezit. M-am trezit în patul meu, în camera mea, la azilul de bătrâni despre care vreau să vorbesc. Lăsasem fereastra deschisă când mă culcasem și de-afară, de pe țărm, vuietul mării se auzea foarte clar în liniștea dimineții.

Am tras pătura peste mine, încercând să adorm din nou. Dar îmi fugise somnul. Îmi părea rău că nu ajunsesem la sfârșitul visului și, ca să mă consolez, m-am gândit că poate nu ajungem niciodată la finalul viselor, totdeauna ne trezim înainte de a cunoaște ce se întâmpla până la urmă; idee care mă persecută acum, dar peste care am trecut repede atunci. M-am sculat, mi-am aprins o țigară și m-am dus la fereastră. Încă nu se făcuse ziuă. Noaptea mai atârna deasupra mării ca o zdreanță murdară care se destrăma. La ora aceea pe țărm nu era nimeni. Doar pescărușii dădeau ocol stâncilor de marmură, unde urma să fie cimitirul cel nou. Brusc, mi-am amintit de durerile mele de stomac și de sfatul lui Dinu. Nu mai trebuia să fumez având stomacul gol. Probabil, din pricina acelui obicei prost mă alesesem cu un ulcer care mă supăra în fiecare primăvară și toamnă. Am strivit țigara în scrumieră improvizată dintr-o cutie de conserve și am aprins o mică lampă cu spirt ca să-mi încălzesc un ceai. N-aveam altceva. Ceai cu biscuiți. După ce-am mâncat, mi-am aprins o nouă țigară și m-am întins în pat. Mă preocupa visul din care abia mă desprinsesem și care, dincolo de unele amănunte trăite, înfipte ca niște spini în carnea mea, fusese destul de exact în esența lui; undeva în memoria mea exista într-adevăr un zid, care mă despărțea de trecutul meu.

Când țigara a ajuns să mă ardă la degete, m-am ridicat, am strivit-o în scrumieră și m-am dus din nou la fereastră. Aerul dimineții îmi făcea bine, era răcoros și plăcut mușcător. Acum marea se vedea până departe, iar orizontul ardea ca o presimțire. Din clipă în clipă, soarele trebuia să răsară. Mi-am adus aminte ce-mi zisese Moașa în ajun: „Simte-te bine, domnule sculptor, ca în vacanță, de ce te grăbești? Doar nu te silește nimeni să te grăbești. Profită de asta, cât timp mai poți. În locul dumitale m-aș duce pe țărm, aș face o baie în mare, m-aș plimba. În sfârșit, dacă ai chef, du-te în cătun. Ia-l pe amicul dumitale, doctorul Dinu, să-ți arate plăcerile cătunului. În mocirlă, la vânat de cerbi, și prin case la vânat de văduve”. Și râsese cu poftă, foarte mulțumită de umorul ei. Mă plânsesem că Bătrânul uitase parcă de mine după ce mă chemase acolo. Trecuseră mai multe săptămâni de la sosirea mea și nu primisem de la el nici un semn că dorea să discute cu mine despre noul cimitir pentru care venisem. Moașa evitase cu abilitate un răspuns exact. După obiceiul ei, se folosise de o glumă pipărată ca să iasă din încurcătură. Dar n-am contrazis-o. Învățasem, în împrejurări foarte pedagogice, să nu-i contrazic pe cei ce reprezentau autoritatea și să nu intru în conflict cu nimeni îmbrăcat în uniformă, chiar dacă era vorba doar de un halat alb. Când un doctor îmi dă o rețetă, o băgam în buzunar, prefăcându-mă că voi înghiți ce mi se recomandă să înghit. Cu atât mai mult n-avea rost s-o înfrunt pe Moașa; ea se ocupa de administrația azilului și de mult timp nu-mi mai îngăduiam să mă arăt isteț cu cei de care depindeam într-un fel.

Am ieșit pe țărm, am făcut o baie în mare, care m-a înviorat de-a binelea, după care m-am dus să-l caut pe Dinu. În definitiv, ideea Moașei nu era deloc rea. Tot nu fusesem eu niciodată în cătun. Îl cunoșteam numai din poveștile exaltate ale bătrânilor, cărora le străluceau ochii când vorbeau despre acea mică așezare de pescari, de dincolo de baltă, ca despre un paradis interzis. Dar Dinu mi-a spus că abia după-amiază, când se mai debarasa de treburi, putea să meargă cu mine. „Eu îmi câștig pâinea”, a râs el, făcând aluzie la faptul că așteptând să mă cheme Bătrânul și să moară cineva, ca să cioplesc prima piatră funerară în cimitirul de marmură, eu n-aveam, practic, nici o obligație. Drept care m-am întors în cameră, încercând să mai dorm un ceas, două. N-a fost însă chip. Cum m-am lungit în pat, am constatat că baia în mare nu mă spălase și de mâlul visului care-mi stăruia în minte, mă preocupă.

Și înțeleg de ce. A fost prima oară când mi-am dat seama clar că nu mai eram foarte sigur de trecutul meu și că raporturile mele cu el nu mai sunt cele normale; mi-l amintesc fragmentar, cu fisuri, cu pete albe, cu semne de întrebare, dar ceea ce îmi aduc aminte mă urmărește și în somn. Poate că amintirile mele s-au amestecat cu ale altora, ca apele râurilor în mare, sau, poate, am uneori senzația că în evenimentele trăite există aluviuni din vise numai fiindcă nu sunt sigur câtă autenticitate există în întâmplările care m-au împins pe acel țărm, unde am cioplit morminte de marmură pentru bătrânii azilului, și de-acolo în acest pod așteptând să vină furtuna, să-mi joc ultimul rol, de pilot de furtună. Sunt momente când mă îndoiesc de unele lucruri, că am făcut Școala de Belle Arte, că am fost însurat, că am stat la închisoare și am visat să eliberez animalele de la un circ. Pe urmă îmi spun că asta n-are importanță; ceea ce ni se pare că am trăit ne exprimă la fel de bine ca amintirile autentice. Trecutul poate fi ca păcatul originar pe care nu l-am săvârșit noi, însă îl plătim noi. Orice e cu putință în lumea asta, inclusiv că vinovații să se îmbrace în robă de judecători și să condamne victimele. După cum e foarte posibil ca absolut totul să fie real, să-mi aparțină, și ca impresia de nesiguranță pe care o am să nu fie altceva decât o viclenie a instinctului meu de conservare, o încercare, de care nu sunt pe deplin conștient, de a mă menaja, de a-mi ușura situația în propriii mei ochi sau de a pune măcar o îndoială în locul explicațiilor pe care nu izbutesc să mi le dau. În orice caz, nu-i mai iau în derâdere pe cei ce vorbesc de infern; există infernuri trăite și nu totdeauna cei care le-au străbătut sunt inocenți.

În semn de penitență, m-aș putea condamna să rămân aici, dar cât s-ar putea trăi așa? Pentru dinții ascuțiți ai guzganilor problemele mele n-au, bineînțeles, nici o importanță, în schimb trecutul meu ciopârțit, îndoielnic și tiranic mă silește să mă întorc mereu în urmă, cu ochii deschiși sau în vis, și să pun cap la cap amintirile vii, înainte ca furtuna pe care o aștept să măture și să purifice totul, pentru a înțelege cum a început (s-o numesc boală? ruptură? soartă? Dinu i-a zis o dată schizofrenie, întrucât ca psihiatru nu vroia să opereze cu noțiuni aproximative, dar nu-mi place cuvântul, sună prea brutal, și nici nu știu dacă e întrutotul exact) și când? pricina care m-a împins să lupt împotriva mea cu o tenacitate penibilă, să afișez de timpuriu, cu o mare seriozitate, resentimente în care nu credeam, și să ascund cu grijă afecțiuni în care credeam. De cum deschid ochii privesc printre scânduri cerul, pândesc zgomotele posibile din hangar, cu toate că din momentul în care m-am suit în acest pod n-am auzit pe nimeni umblând pe-acolo și, când nu mai am nimic de făcut, zic și eu că e plictisitor să nu te înșeli niciodată; apoi mă analizez, simțind în gură gustul sălciu al tuturor prostiilor în care m-am avântat cu înflăcărare.

Și pe urmă nu țin să mă căiesc, să fiu iertat. Pentru atât de puțin n-aș sta aici la pândă. Și spun asta fiindcă m-am debarasat de modestie ca de o cămașă de forță în cimitirul de marmură. Îmi doresc ceva mult mai important decât iertarea acum, iar întrucât știu că fiecare pierde pentru sine, dar dacă reușește să-și dea sieși un sens, va reuși să dea și lumii unul, mă feresc să-mi ascund păcatele ca animalele care își ascund excrementele și mă lipsesc, nu dezinteresat, de orice scuză; în fapt, mărinimoșii te pot umili mai rău decât cei mai cârcotași acuzatori, acoperindu-ți eșecul, ca pe o murdărie, cu mila lor.

Uneori, înclin să cred că, dacă ar fi rugați să spună ce știu, pescarii din cătun ar ridica din umeri, tăcând, apoi s-ar uita țintă în ceștile lor de cafea pentru a-i da de înțeles celui care i-a întrebat că din punctul lor de vedere discuția e încheiată. Așa făceau și cu noi, cu mine și cu Dinu, când mergeam să vânăm cerbi în mlaștină. Ori poate s-ar mira auzind de azil. „Ce azil? Un azil de bătrâni? Nu, n-a existat niciodată prin părțile noastre așa ceva”, ar zice, poate. „Bine, bine, dar cenușa?” mă pomenesc șoptind. La care ei ar adăuga plictisiți: „Au ars niște bălării”. „Și cerbii?” „Care cerbi?” „Un sculptor pretinde că a cioplit pietre funerare în Stâncile de marmură de pe țărmul mării și că vina aici în mlaștină cerbi”. „A trecut unul cam nebun prin cătun, e drept, dar nu mai știm nimic despre el. Cât privește cerbii, au existat cândva cerbi în pădurea de sălcii de lângă mlaștină, dar a dat o molimă în ei și au pierit cu toții. Asta s-a întâmplat demult”. După care, socotind că au fost mult prea guralivi, pescarii s-ar închide în muțenia lor... Dacă trecutul ar fi la fel de mut sau dacă ar trece ca pojarul fără să lase urme, aș fi tentat, poate, să le dau cu tifla guzganilor, cum făceam cu oamenii respectabili pe vremea când nu eram decât un mucos obraznic. Din fericire, așa ceva nu mai e cu putință. Confuz, ros de semne de întrebare, dar sâcâitor și lipit de umerii mei ca o cocoașă, pe care o voi duce cu mine în mormânt, trecutul mă împiedică să scap cu jumătăți de măsură.

2

Unii sunt de părere că e bine să greșești la o vârstă cât mai fragedă și că erorile sunt cu atât mai grave cu cât le comiți mai târziu. Nu mai ai timp să înveți din ele. Din acest punct de vedere, nu pot să mă plâng. Soarta m-a ajutat să greșesc grav la o vârstă când alții abia își julesc genunchii. Destinul m-a luat de mâna într-o după-amiază, m-a scos pe stradă și m-a dus până la micul cimitir din cartierul nostru, un cimitir aproape părăsit, năpădit de ierburi și de păsări. Intrasem de multe ori acolo, cu celelalte haimanale cu care mă înhăitasem, cum zicea tata, să ne jucăm printre morminte, dar niciodată nu-mi trecuse prin cap să pătrund singur. Dar ziua aceea mă aștepta să mă împartă în două ființe, una care eram și una care vroiam să par. Și, Doamne, cât soare există la începutul acestei rupturi! Dacă lumina are miros, atunci după-amiaza aceea mirosea toată a lumină, a suc de lumină; lumină care se scurgea blânda, cucernică și mieroasă pe brazii tineri din gardul dărăpănat, pe pietrele funerare, pe florile și ierburile grase ce acopereau mormintele. Cerul era limpede ca un pahar bine spălat, iar soarele cobora încet dincolo de acoperișul bisericuței în jurul căreia apăruse cimitirul.

Ducându-mă înlăuntru, destinul mi-a arătat ce era necesar: să citesc numele de pe pietrele funerare. După aceea s-a retras și a așteptat să fac eu ce-i revenea lui. Și am făcut, într-adevăr. Am mers de la o piatră funerară la alta, încercând să silabisesc numele săpate pe ele. Învățasem să mă descurc cât de cât cu alfabetul înainte de a mă duce la școală, de la un librar care mă punea să-i car pachete de cărți de la magazie, și mă distra să-mi pun la încercare bietele mele cunoștințe, de care eram foarte mândru. La numele complicate, mă împiedicam. Nu reușeam să le pronunț. Renunțam și treceam mai departe, căutând altele mai simple. Pietrele funerare erau în general modeste; cele mai multe, putrezite sau înverzite de licheni. La un moment dat am ajuns însă în dreptul unui mormânt frumos, bine întreținut, plin de flori și cu o cruce mică de marmură neagră, având un medalion de porțelan cu imaginea unui copil bucălat și surâzător. Poate că atunci destinul a tresărit dacă ațipise cumva. N-ar fi vrut să trec mai departe. Acel mormânt era motivul pentru care mă adusese acolo, în cimitir. Dar s-a liniștit și a surâs ironic probabil când a văzut că silabiseam numele de sub medalionul de porțelan. Știa că pășisem pe cărarea lui. Nu mai puteam evita să alunec.

Nu-mi venea să cred. M-am uitat încă o dată la fotografie, apoi la literele săpate în piatră, fără să pricep nimic. Era numele meu. De fapt, inițiala prenumelui meu, Daniel, și numele întreg, Petric, dar în clipa aceea nu bănuiam că avusesem un frate, care se chemase Dinu.

Am plecat acasă destul de tulburat, dar hotărât să nu suflu o vorbă despre descoperirea mea. În săptămânile următoare am pus tot felul de întrebări ocolite rudelor și vecinilor, fără să mă dau de gol, până ce am aflat adevărul. La drept vorbind, nu înțeleg prea bine ce s-a petrecut cu mine atunci și de ce m-am răzvrătit cu atâta înverșunare împotriva unui mort. Fapt e că m-am pomenit deodată gelos la culme pe Dinu și că zâmbetul lui îngeresc mi-a devenit nesuferit, dându-mi o poftă devoratoare de a semăna unui diavol. Eram pregătit, fără îndoială, prin temperament și prin caracter pentru această dorință și nu așteptam poate decât un prilej, un pretext, ca să mi-o pun în aplicare, dar a jucat un rol important, bănuiesc, în reacția mea și revelația ― o, cât sânge rău mi-a făcut! ― că, în contrast cu răceala ce mi-o arăta mie, tata îl iubise enorm pe Dinu care, ziceau vecinii, fusese un băiat extrem de cuminte. Într-o iarnă, jucându-se îmbujorat și fericit, se îmbolnăvise de pneumonie. Trupul lui de înger șubred rezistase doar trei zile. După care a murit.

Am înțeles că, zguduit de moartea fratelui meu, care îi lăsase în suflet o rană nevindecată, tata dorise în sinea lui ca eu să umplu un gol. Și îmi închipui ce neplăcut i-a fost să constate că nu-i semănam lui Dinu în nici o privință. Printr-o ironie a destinului, eram exact inversul celui dispărut. De la înfățișare, la caractere, nimic nu ne apropia și totul ne deosebea. Dinu nu se îndepărta niciodată prea mult de poarta casei. Eu hoinăream prin tot cartierul. Dinu n-ar fi rupt o floare. Eu veneam acasă cu obrazul învinețit după scandaluri. Dinu era silitor. Eu dovedeam o mare înclinație spre lene. Dinu promitea de mic să calce, supus, pe urmele tatei. Eu arătam de mic o vocație de ratat recalcitrant. Mințeam cu ușurință și mă foloseam de asta ca să mă sustrag poruncilor părintești, dovedind încă de pe atunci resursele de ipocrizie de care m-am folosit mai târziu cu pricepere și nesocotință.

Trebuie să spun însă că încă dinaintea întâmplării de la cimitir eu și tata ne suportăm destul de greu unul pe altul. Succesele, poate mai degrabă sociale decât artistice, obținute în cariera de pictor îi alintaseră două însușiri naturale, vanitatea și plăcerea de a domina, încât nu mai accepta nici măcar din partea unui copil să fie contrazis, contrariat, iar eu îi semănam într-un fel; nu mă interesa decât ceea ce avea legătură cu mine. Era mărunt și rotofei, cu o burtă pe care încerca în zadar să și-o ascundă și, fiindcă avea complexul de a fi prea scund, nu suferea oamenii înalți la care trebuia să privească în sus. Prima dezamăgire pe care i-am produs-o a fost, probabil, trupul meu deșirat. Au urmat curînd altele. Făcea eforturi vizibile să mă impresioneze, să stimuleze în mine mândria de a avea drept tată un pictor reputat. Fericit de câte ori era lingușit, adulat, înclinat să nu observe că mulți roiau în jurul lui din interes, nu concepea că tocmai fiul lui își putea permite să facă excepție de la datoria semenilor de a-l admira. Când a observat că nu mă lăsam strivit de reputația lui ― în realitate îl iubeam dar pentru nimic în lume nu i-aș fi mărturisit-o, ― ba mi-am permis chiar să nu-i privesc, din frondă, tablourile și să-i declar că meseria lui nu mă atrăgea, m-a repezit: „Ești un mucos, încă n-ai dreptul să ai păreri”. După asta m-a copleșit adesea cu reproșuri amenințătoare; că nu eram bun de nimic, că-l făceam de râs, că va fi vai și-amar de mine. Avea mania discursurilor și ținea să-și exerseze și pe pielea mea darurile sale oratorice. Numai că eu nu eram ca auditoriul lui obișnuit. De cum se pornea să-mi facă morală, începeam să casc plictisit, ca să-l pedepsesc, deoarece știam că nu suportă să nu fie ascultat cu smerenie. Când vroiam să-l scot din sărite, izbucneam în râs, ceea ce reprezenta în ochii lui o adevărată insultă, pentru care o palmă răsunătoare pe obrajii mei era prea puțin; de obicei, asemenea obrăznicii aveau urmări și mai rele.

Rezultatul a fost că ne îndepărtam unul de altul și că amestecam în relațiile dintre noi din ce în ce mai multe resentimente care m-au împins, ori m-au ajutat, să vreau să fac totul pe dos. Îi plăceau lui romanțele? Eu le detestam. Se lăuda că muncise din greu ca să-și întemeieze un rost? Cu atât mai mult m-am simțit îndemnat să-mi pierd timpul hoinărind prin cartier unde mă înhăitasem, cum zicea el, „cu toate gunoaiele”.

Desigur, pentru firea autoritară a tatei ― părea născut să comande ― existența unui copil neascultător ca mine era o mare tristețe. Dar mult mai grav s-a dovedit faptul că în fața mea tata își pierdea mulțumirea de sine care fusese totdeauna principalul său sprijin. Asta a însemnat pentru el o adevărată catastrofă. Poate m-ar fi iertat în cele din urmă că nu-i semănam lui Dinu și m-ar fi iubit în felul său, fie și numai fiindcă eram un vlăstar din trunchiul Petric, dacă aș fi îndeplinit o condiție: să joc, față de el ― m-ar fi crezut cu mare ușurință ― și mai ales față de alții, mascarada fiului iubitor, pătruns de admirație pentru tatăl său. Atunci relațiile dintre noi ar fi devenit suportabile. Numai că, din nefericire pentru amândoi, tocmai asta nu vroiam eu. Bănuiala că părerea lumii îl interesa chiar mai mult decât afecțiunea mea m-a jignit, a dat aripi nesocotințelor mele, m-a împins să-i arăt, îndrăzneală nerușinată!, că nu-mi păsa de autoritatea lui. Or, așa ceva un om ca el nu putea să-mi ierte. Înțeleg foarte bine asta. Îi reproșez tatei numai faptul că nu și-a dat seama cât de simplu putea să rezolve totul: dacă dorea să spună „alb”, ar fi fost de ajuns să spună „negru” pentru ca eu să mă decid pentru culoarea albă; după cum dacă nu s-ar fi arătat atât de afectat de isprăvile mele, aș fi obosit poate cu timpul să mai joc acest joc nesăbuit și primejdios; dar tata nu s-a hotărât să fie indiferent decât atunci când s-a dezgustat cu totul de mine; când a fost prea târziu ca să se mai schimbe ceva.

Uneori, părea ros de regrete. Atunci încerca să fie binevoitor cu mine. Dar de fiecare dată se întâmpla că făceam o gafă care strică totul și ne readucea pe poziția inițială de combatanți; el pentru a-și impune ideile cu forța, eu pentru a le lua în derâdere. Când mă certa, trânteam ușile prin toată casa până ce biata mamă, care era din ce în ce mai bolnavă și abia se mai ridica din pat, izbucnea în plâns. Asta ne înstrăina și mai mult unul de altul și ne-a fost și mai ușor să ne șicanăm reciproc, cu rare izbucniri de tandrețe pe care ne grăbeam să le uităm amândoi, de parcă ne era rușine de ele. Tata îmi striga la masă dacă spuneam ceva neconvenabil: „Tu să taci din gură. Când o să-ți câștigi singur pâinea pe care o mănânci, vei avea dreptul să vorbești. Deocamdată, nu e cazul. Am renunțat să mai aștept recunoștință de la tine, dar îți pretind măcar să taci.” Eu replicam acestui ordin împingând ostentativ farfuria; apoi mâncăm pe ascuns, ca să pot juca, o zi sau două, comedia unei greve a foamei.

Se întâmpla să am și eu câteodată mustrări de conștiință, când mă apăsa răceala dintre noi și eram gata să-i ceriertare: „Tată, sunt un netrebnic, dar te iubesc”; însă niciodată n-am ajuns cu căința până acolo; totdeauna a intervenit ceva, fie o izbucnire a lui, fie o prostie de a mea, încât relațiile dintre noi continuau să rămână ostile, iar nevoia de dragoste era amânată pentru vremuri mai bune; care n-au mai venit niciodată, fiind împiedicate definitiv de povestea cu Dinu.

Descoperirea pe care o făcusem în cimitir s-a dovedit, într-adevăr, hotărâtoare. Ea m-a îmbrâncit să înaintez, mai departe decât vroiam, pe drumul confruntării cu tata; un drum aspru, dificil pentru amândoi, care nu putea să se termine decât prost. Sub puntea ruptă, s-a căscat o prăpastie pe care timpul n-a făcut decât s-o lărgească. De ce? Lucrurile au fost desigur mult mai complicate. Eu le simplific pentru a le înțelege cât de cât. Îmi spun prin urmare că prea semăna Dinu cu un înger, ca eu să nu doresc să semăn diavolului. Aveam ochii întunecați, spre deosebire de ai fratelui meu care fuseseră curați și albaștri, nu mai lipsea decât să mă port pe măsura privirii mele sumbre, mânat de răutatea, otrăvită de gelozie, de a zgândări cicatricea din sufletul tatei, cu atât mai mult cu cât el, comparându-mă probabil întruna cu Dinu, nu-și ascundea dezamăgirea din ce în ce mai adâncă pe care i-o provocam eu. Mă purtam anume ca să nu mai fie posibilă nici o confuzie între mine și cel dispărut. Stricăm tuburile cu vopsele sau intram în casă plin de noroi murdărind covoarele. Și de câte ori tată avea accese de mânie sau crize de disperare, mulțumirea de sine se clătina, se prăbușea; de aceea a început să vadă cu timpul în mine un adevărat pericol, un conspirator împotriva fericirii sale.

Într-o zi, m-a chemat la el. Stătea în fotoliu și răsfoia o revistă. M-a lăsat să aștept, prefăcându-se cufundat în lectură. În sfârșit, când a socotit că făcuse o pauză destul de educativă, a ridicat ochii spre mine: „A, tu erai?” M-a invitat să iau loc pe celălalt fotoliu. Era semn rău. Însemna că trebuia să mă pregătesc să ascult o predică plictisitoare despre cum trebuie să se poarte un copil care, întâmplător, a avut norocul să aibă un tată cunoscut, un tată de care vorbea lumea, ce mai, aproape o celebritate, și al cărui nume, prin forța lucrurilor și grația destinului, îl purtăm, deci trebuia să știu ce purtăm, să respect acest nume, „nu să-l terfelești prin toate maidanele, cu toate haimanalele de la care ai învățat să... ai înțeles, băiete?” „Nu, n-am înțeles”, i-am replicat obraznic. „Cum n-ai înțeles?” s-a enervat tata. Și a început să-mi explice din nou: „Numele pe care-l porți tu nu e un nume oarecare. Trebuie să fii demn de el”. „Păi nu s-ar putea să mi-l schimb?” am făcut eu pe prostul. Și am simțit imediat, din ochii tatei, că lovisem bine. Nu se așteptase la atâta impertinență. „Pleacă, du-te, să nu te mai văd”, m-a expediat el furios.

Poate că mama ar fi reușit să lămurească lucrurile, să mă împace cu tata, dar boala ei se agrava din ce în ce și toată casa mirosea a medicamente și a presimțiri de moarte. Când intram la ea în cameră, se ridică încet, cu greutate și zâmbea ca să-și ascundă lacrimile. Câteodată avea lungi discuții cu tata, pe care le ascultăm acum lipindu-mi urechea de ușă. li vorbea despre mine, implorându-l să fie mai îngăduitor. „Poartă-te și tu mai atent cu el. E un copil, totuși”. Biata mamă. Era îngrijorată din pricina mea. „Ce ghinion am avut să moară Dinu” era, aproape invariabil, răspunsul tatei. Aceste frânturi de discuție întretăiate de Plânsetele mamei m-au înrăit și mai mult. Vroiam din tot sufletul să-i dau dreptate tatei, să aibă motive să mă considere un diavol, un vagabond, o rușine. El nu-mi ierta faptul că nu semănam fratelui meu mort, eu nu-i iertam faptul că vroia să nu am propria mea identitate. Uneori, mă duceam la cimitir și priveam, pe crucea de marmură neagră, chipul lui Dinu. Aș fi avut poftă să-l bat, să-l tăvălesc prin praf, să-i vâr iarbă în gură, să-l oblig s-o înghită, ca să-l pedepsesc, să mă răzbun și mă îndârjeam până la lacrimi fiindcă Dinu îmi zâmbea mai departe.

Recunosc că fantezia mea se dovedea nesecată când era vorba de făcut ceva rău. Născoceam tot felul de prilejuri ca să-l scot din sărite pe tata și eram foarte încântat de eficacitatea mea. Aș spune chiar că într-o privință, pe care șovăi s-o judec, am înțeles de mic acest termen la modă în secolul nostru. Cu cât tata era mai disperat, cu atât însemna că eu eram mai eficient. Îmi măsuram succesul în reacțiile lui. Când turba și strângea pumnii, mă simțeam foarte aproape de victorie, adică de momentul când nu se mai putea stăpâni și începea să urle.

Cine știe? Poate dacă s-ar fi stăpânit multă vreme aș fi renunțat să aștept o asemenea criză. Dar era și prea exasperat și prea impulsiv pentru asta. El avea o încredere nelimitată în dreptul său de a-mi porunci; eu aveam o încredere nelimitată în dreptul meu de a nu-l asculta. În felul acesta amândoi eram rigizi și tiranici. El nu admitea decât părerile sale. Eu eram, din principiu, în dezacord cu aceste păreri.

Dealtfel, insist asupra copilăriei mele tocmai fiindcă, fără să vrea, tata mi-a deschis gustul pentru orbire și intoleranță care și-a avut partea sa în ceea ce s-a întâmplat mai târziu. Dorind să mă strivească sub greutatea autorității sale, el a declanșat în mine o opoziție înverșunată care n-a lăsat să se piardă nici un defect de-al meu. M-am războit cu tot ce era în mine timiditate, îndoială, modestie și am pus în locul lor o dorință aprigă de a-mi da dreptate, indiferent ce făceam. Am devenit un fel de fanatic al nesupunerii, un fel de bigot al nesăbuinței și îmi cheltuiam energiile până la secătuire în această încleștare, încât nu mai aveam ochi și urechi pentru nimic altceva. Ironia era că depindeam astfel din ce în ce mai mult de tata; așteptam cu pumnii strânși ca el să-mi ceară un anumit lucru, pentru a proceda pe dos. Și cred că nu greșesc când spun că am avut de la o vârstă fragedă doi profesori care m-au învățat să-mi pierd cumpătul: tata și eu. Nici unul dintre noi nu dorise să devină așa ceva, dar peste dorințele noastre asta reprezentam fiecare și pe măsură ce relațiile noastre erau mai rele intram amândoi mai bine, mai adânc, în rolurile noastre.

Conflictul a izbucnit până la urmă cu toată puterea. Întreaga iubire de care aș fi fost capabil s-a mutat în dorința ca tata să mă deteste. Nu trecea o zi fără să-i înveninez viața și fără să-l exasperez. Cred că am fost pentru el mai mult decât o povară. Bănuiesc că am fost tragedia lui. Mai ales că-mi făceam treaba metodic, nu-i dădeam nici un răgaz și nici o speranță și nu m-am lăsat până ce n-am simțit că răceala tatei, apoi antipatia lui s-au schimbat în ură. Își aranjase viața destul de bine, cu gloria se descurcă, iar eu îi stricam reputația; era peste puterile lui să se împace cu asta. De câte ori primea oaspeți și avea nefericita inspirație să mă închidă în cameră, băteam cu pumnii în ușă până ce, dacă nu era larma prea mare și se auzeau zgomotele, se vedea nevoit să-mi deschidă, spumegând de furie și îngrozit de ce va urma; deoarece în prezența prietenilor și cunoscuților lui eram totdeauna și mai îndrăzneț, îmi arătam cu cruzime sentimentele antipaterne și răspundeam la amabilități cu o proastă creștere care mă înfiora uneori și pe mine. Cred că aceste demonstrații care mă epuizau, dar mă umpleau de euforia triumfului, l-au făcut să nu mă mai ia nicăieri cu el.

Dar și pe mine mă costau aceste sminteli. Străbătând infernul răzvrătirii și geloziei, copilăria mea n-a mai avut decât un sens: de a-i da tatei motive să se înstrăineze, să mă urască și să regrete și mai mult moartea lui Dinu. Singurul farmec pe care l-am cunoscut în această luptă pentru a-mi cuceri o identitate a fost unul veninos; și singură lecție pe care o învățam zilnic era aceea a urii. Dacă tata încerca uneori, probabil cuprins de remușcări, să mă mângâie, îl respingeam. Eram mai încăpățânat decât el. Când mă bătea, se oprea să mă întrebe: „Mai faci?” Aștepta să zic un „nu” de circumstanță, ca să mă lase în pace. Nu era, în fond, un om rău și regretă, poate, că trebuia să mă pedepsească. Mă uitam atunci în ochii lui cu dușmănie și ziceam: „Da, mai fac”. Îl sileam să mă bată din nou, în timp ce eu, ca să nu izbucnesc în lacrimi, îmi înfigeam dinții până la sânge în degete. „Te omor, striga tata disperat, te omor.” Îl înfruntam: „Asta și vreau. Ca să intri la pușcărie”. El mă privea lung și aproape mă înduioșa furia lui neputincioasă. Se congestionă la față, arăta ca un rac fiert, iar buzele căpătau un tremur nervos. Cred că nu l-am iubit niciodată mai mult ca în asemenea momente când el mă ura. Și, în ciuda a tot ce se întâmplase, aș fi găsit poate tăria să mă căiesc dacă mi-ar fi zis pe nume. Dar nu mă striga, de multă vreme, „Daniel”. Evita. De parcă se jurase să nu mai rostească nici un alt nume de copil în casă în afară de cel al lui Dinu; sau, poate, ținea să-mi arate și în acest fel că socotea ziua mea de naștere o zi de doliu și că numai de mila mamei n-o însemna cu negru în calendar. Locuiam pe atunci lângă un circ. Tata se plângea că nu putea suporta mirosul animalelor, din care pricină căuta mereu o altă casă în care să ne mutăm. În schimb, eu mă grăbeam să dau fuga la gardul care ne despărțea de platoul unde își așezase circul uriașul său cort și mă zgâiam printr-o spărtură, așteptând să fie scoși leii și tigrii la plimbare. Călcându-mi peste mândrie, m-am rugat de câteva ori să mă ducă într-o seară la spectacolul anunțat cu afișe mari. Tata m-a privit de fiecare dată de sus: „Eu la circ? Ce să caut eu la circ?” Și apăsa pe „eu” pentru a sublinia ce incompatibilitate profundă exista între persoana lui și circul pe care-l detesta din toată inima. Din ranchiună, ca să mă răzbun pentru acest refuz, mi-am umplut camera cu fotografii de lei, tigri și pantere și am făcut o adevărată pasiune pentru junglă și pentru deșerturi; pasiune pe care tata mi-a impus-o. Așa am ajuns să-mi construiesc un bârlog al meu unde mă retrăgeam și dădeam frâu liber imaginației. Pe un perete, deasupra leilor, tigrilor și panterelor, am prins cu pioneze o fotografie mare cu un șarpe boa dormind și cu o maimuță care își arăta fundul roșu. Pe celălalt, am atârnat poza unui deșert gălbui, cu un cer metalic, sub care se vălureau până la orizont dune de nisip. În felul acesta, când mă închideam în camera mea, ceea ce se întâmpla din ce în ce mai des, aveam de ales între două imperii. Uneori, alegeam jungla. Alteori, deșertul. Simțeam nisipul pe buze și în ochi sau mă împiedicam de liane ceasuri întregi în care visam cu ochii deschiși fără să-mi fie nici foame, nici somn. Îmi cunoșteam în amănunt imperiile. Dună cu dună și copac cu copac. Și îmi erau la fel de dragi. Îmi fixam reședința temporară în funcție de preferințe, însă în oricare dintre aceste imperii eram singurul stăpân. Nu mă mai contesta nimeni. Adevărata mea copilărie s-a petrecut, poate, sub soarele deșertului și al junglei, pregătindu-mă, fără să știu, pentru sala cu oglinzi de la azil.

Tata venea uneori să-mi facă morală. Mă învinuia că-mi pierdeam timpul și mă amenința că mătură „gunoaiele” de pe pereți; adică imperiile mele. Atunci îmi arătam colții: „Îndrăznește”. Știa la ce mă refer. Suferea de migrene teribile și era o adevărată sărbătoare pentru mine să tropăi, când îl durea capul, în camera alăturată. De aceea trântea ușa și mă lăsa în pace.

O singură dată l-am rugat din nou, după ce jurasem să nu-i mai cer nimic, să mă ducă într-o seară la circ. Doream din tot sufletul Bă văd de aproape animalele la care visam și pe care nu le zăream decât printre scândurile gardului. N-a vrut. M-a repezit. „Nu meriți”, mi-a aruncat el, disprețuitor. De ciudă, am intrat în absența lui și am rupt fotografia lui Dinu de pe birou, ceea ce mi-a adus o bătaie soră cu moartea. „Cu mâna mea te omor, nemernicule”, răcnea tata. După ce m-a bătut, a strâns cu grijă bucățile fotografiei rupte, s-a trântit pe un fotoliu și a început să plângă. Îmi era milă de el, dar îl și urăm în clipa aceea fiindcă pentru mine, știam, n-ar fi plâns niciodată.

Cam tot pe atunci, întrucât mama nu mai putea să aibă grijă de casă, tata a dat un anunț la mica publicitate: „Caut persoană corespunzătoare pentru menaj”. La masă l-am întrebat: „Tată, cum trebuie să fie o persoană corespunzătoare?” „Ești obraznic”, a curmat el discuția. În ziua următoare s-au prezentat mai multe femei, și mai tinere și mai vârstnice, până ce a ales-o pe Luchi. Era cea mai zdravănă și mai ciolănoasă dintre toate, de unde am tras concluzia că tatei îi plăceau femeile voinice. Venise înainte o fată slabă, cu privirea visătoare, care mie mi-a plăcut foarte mult. Tata, însă, nici nu s-a uitat bine la ea că i-a și trântit ușa în nas, mințind: „Locul nu mai e liber, domnișoară”. Apoi s-a îndepărtat bombănind: „Asta a greșit adresa. Căuta o mânăstire”. În schimb, cum a zărit-o pe Luchi, i-au scânteiat ochii. Era cam șleampătă, dar masivă, impunătoare, cu șolduri late și cu părul lucios și negru. „Cum ai zis că te cheamă, fetițo, Luchi?” „Da”, râse lat Luchi, cucerindu-l definitiv pe tată care a angajat-o pe loc. „Luchi e corespunzătoare?” am întrebat eu la masă. „Daniel, se poate?” m-a pus la punct mama. Era una dintre ultimele dăți când s-a mai târât ca să mâncăm împreună. Tata n-a zis nimic. Mi-a aruncat o privire ucigașă, atât.

Nu mult după asta am avut prilejul să mă răzbun. M-am furișat noaptea sub scara camerei de serviciu cu o pisică în brațe, iar când tata s-a strecurat în cămăruța unde dormea Luchi, am strâns pisica de coadă, silind-o să miaune. M-am apropiat, chinuind biata pisică și chiar am zgâriat cu labele ei ușa, până ce am auzit, înlăuntru, pași; atunci am fugit și m-am ascuns sub scară, așteptând să se închidă ușa ca să revin.

Nu făceam asta ca s-o răzbun pe mama. Din partea mea, tată putea să transforme toată casa în bordel. Dar am intuit că hărțuindu-l în asemenea împrejurări câștigam o biruință importantă. Și n-am greșit. L-am auzit scrâșnind: „Trebuie să fie ticălosul de Daniel”. Dar Luchi l-a oprit să mă bată, iar a doua zi tata mi-a arătat două bilete: „Mergem diseară la circ”.

Seara, s-a plâns că-l durea capul. „Dacă vrei. du-te tu, mi-a zis. Îți dau voie”. Știam ce urmărise. Doream însă prea tare să văd animalele de la circ ca să rezist ispitei, încât l-am lăsat să se bucure că o angajase pe Luchi și m-am dus la spectacol.

Ceea ce s-a petrecut în arenă a fost o mare decepție pentru mine. Sălbăticiunile pe care mi le închipuisem mândre și semețe se comportau ca niște pisici. Se lăsau comandate cu biciul. Uneori, mai mârâiau și le scânteiau ochii. Atunci deveneam atent, așteptând cu sufletul la gură să sară și să-și înfigă, spre groaza spectatorilor, colțiiîn dresor. Dar de fiecare dată se auzea un nou pocnet de bici și animalele redeveneau supuse și ascultătoare, făcându-și cumințite numărul.

În mintea mea a încolțit în seara aceea o idee: să mă furișez într-o noapte în circ, după terminarea spectacolului, și să eliberez animalele din cuști. Tot mai des mă așezam la spărtura din gard prin care se vedea bine cortul circului. Așteptam să se potolească toate zgomotele, să se stingă luminile și atunci puneam la punct planurile mele cutezătoare. Când m-am socotit pregătit, m-am hotărât, profitând de împrejurarea că tata era ocupat cu Luchi, să trec la fapte. M-am strecurat, fără să mă zărească nimeni, în circ și, dibuind, am reușit să ajung în zona cuștilor. Dar acolo visul meu s-a spulberat. Cuștile erau bine ferecate. Am plâns descoperind asta.

În nopțile următoare, m-am trezit de câteva ori leoarcă de transpirație. Aveam fel de fel de coșmaruri. Mă visam vârât în cușcă, bătut cu biciul și mă deșteptam urlând. Când, într-o noapte, tata a apărut în prag îngrijorat, am fost gata să mă arunc în brațele lui și să plâng, ca să-mi liniștesc spaimele, dar el, bănuind că anume urlasem, ca să-l scol din somn, m-a drăcuit și s-a dus să ia un somnifer ca să poată readormi.

Până la urmă ara ajuns să-mi fac din cuștile animalelor de la circ un simbol. Tata vroia să mă vâre în cușcă, să mă îmblânzească. Eu țineam să rămân liber, sălbatec, nedomesticit. Și am jurat să fug de-acasă. Într-o seară, am ieșit pe poartă și nu m-am oprit decât în pădure. Ceva mai târziu am auzit voci și am zărit două felinare; mă căutau, mă strigau, tata îmi promitea că nu mă va bate. Eu stăteam ascuns după un tufiș și tăceam. După ce au dispărut felinarele și nu s-a mai auzit decât vântul foșnind prin frunze, mi s-a făcut frică; nu izbuteam să-mi dau destul curaj spunându-mi că eram liber și aproape m-am bucurat când tata a venit înapoi cu un câine polițist care mi-a adulmecat repede ascunzișul, silindu-mă să mă reîntorc în cușcă și să mă duc la școală unde singura mea consolare erau cărțile despre junglă și despre deșerturi, mai ales cele cu poze, pe care le găseam în bibliotecă.