Viata ca o corida

1

De dimineață, fiindcă a început iar să plouă, mi-am amintit de mare. M-am revăzut la Costinești unde am descoperit plăcerea de a mă arunca, ieșind din valuri, pe nisipul cald. Abia depășisem treizeci de ani. Închiriam două camere, într-o casă țărănească, foarte aproape de mare, de unde ne duceam prin grădină la plajă. Rămâneam acolo până la prânz, iar după-amiaza jucam pinacle. Eram patru. Uneori ne opream, tăiam un pepene în patru și-l mâncam, mânjindu-ne pielea bronzată cu zeama roșie picurată din feliile pe care le devoram până la coajă, după care ne spălam la fântână pe mâini și jucam mai departe. Din cei patru, doi au murit. Eu am îmbătrânit. Dar plaja a rămas aceeași, valurile se lovesc la fel de țărm, cerul e, vara, la fel de strălucitor și intens, iar marea tot atât de îmbietoare cu apa ei verde-albastră. Și, firește, vor rămâne tot așa când din cei patru nu va mai exista nimeni. Cu minunata și teribila ei nepăsare, pe care noi nu o vom putea învăța niciodată, natura uită tot, chiar și pe cei care au iubit-o încercând, prin această dragoste, să se cramponeze de o vară pe care ar fi dorit-o nesfârșită.

Pe atunci, îmi respectam încă jurământul de a nu mai scrie. N-aveam nici măcar un carnet cu mine, în care să-mi însemn gândurile. Mă trezeam dimineața devreme și, după ce înfulecam ceva, mă duceam pe plajă, unde mă trânteam pe nisip, decis să capăt culoarea iodului. Trăiam într-un prezent orb și ars de soare, fără să privesc în urmă. Acum când cobor vara, de pe faleză, una din scările de ciment care duc la Neptun pe plajă, simt că marea, cerul au o cruzime pe care altădată n-o cunoșteam. Crede-mă, nu e deloc plăcut să fii un om cu experiență. Sufăr de un exces de memorie, cum suferă alții de un exces de acid gastric. Aud mereu pași în urmă și nu mă pot stăpâni. Întorc capul. Brusc, ochii mi se umplu de ceva neclar, iar din această nebuloasă reînvie un miros, un sunet sau un crâmpei de drum pe care-l credeam uitat și pe care uneltirile misterioase ale subconștientului îl scot la suprafață.

Din păcate, n-am izbutit niciodată să țin un jurnal multă vreme, m-am plictisit repede, n-am avut răbdare și n-am putut fi nici destul de sincer. De aceea am renunțat, încât n-am posibilitatea să confrunt ceea ce am trăit cu ceea ce îmi amintesc că am trăit. Nu mai dispun decât de ceea ce îmi amintesc că am trăit. Cu alte cuvinte, îmi place, nu-mi place, depind de memoria mea. Dacă mecanismele ei secrete vor să suprime o parte din ceea ce am trăit, e ca și cum acea parte de viață nici n-ar fi existat. Iar dacă o schimbă, luminând-o altfel de cum a fost în realitate, n-am de unde să știu că nu așa am trăit-o. Cum ai zice tu, ironizându-mă, am ajuns să pun memoria pe același plan cu zeii și cu destinul. Exist, în timp, atât cât îmi permite și cum îmi permite ea să exist. Am ceea ce vrea ea să am. În rest, port în mine, fără să știu, un adevărat cimitir în care se află ceea ce am uitat că am văzut, că am auzit, că am fost.

Într-o dimineață, la mare, m-am trezit înaintea celorlalți. Abia mijea de ziuă. M-am dus pe plajă, care la ora aceea era pustie, am făcut o baie, după care am alergat pe nisip. Treptat, se conturau valurile, crestele lor de spumă, întinderea nesfârșită de apă încrețită de vânt. Cerul încă nu exista. Diminețile la mare sunt, cum ai observat, dimineți fără cer. Zeii nu pot viețui acolo decât în apă. Dorm în adâncuri, trezindu-se când și când cu buzele pline de sare și cu părul încâlcit de alge. Cuprins de o bucurie juvenilă, m-am hotărât atunci să scriu o carte care să se cheme, ei, da, „Errare divinum est”. La vârsta pe care o aveam și mai ales pe o plajă, vara, în zori, nu era greu să-mi închipui că defectele mi-au fost mai utile decât calitățile și, idealizându-mi greșelile, să le consider partea cea mai reușită a vieții mele.

N-am perseverat, totuși, în acel elan de moment. Am amânat proiectul, ca atâtea altele, pentru mai târziu. Iar mai târziu am fost din ce în ce mai puțin apt să scriu o asemenea carte. Am pierdut și bruma de insolență pe care o aveam în tinerețe. Am ajuns chiar la contrariul ei; nu numai că n-am deprins indiferența strălucitoare a mării, dar am devenit din ce în ce mai conștient că nu mi-o voi putea însuși niciodată.

Și chiar mă gândeam într-una din zilele când au început ploile, ce drum ciudat am parcurs. Am crescut printre certitudini și am descoperit foarte târziu, și cu destule dificultăți, îndoiala. Am vorbit despre partea divină a greșelii pentru a mă consola cu ideea că o greșeală poate fi utilă numai dacă găsești în ea ceva care te ajută să trăiești. Am început prin a fi, ca orice copil, un mic zeu și a trebuit să treacă timp pentru a ajunge cu adevărat om. Mi-am cucerit conștiința vulnerabilității după ce am fost, fără niciun efort, infailibil. Încât dacă aș scrie acum o carte de confesiuni, mi-am spus, ea ar trebui să se cheme, cu primele cuvinte din versul celebru al lui Terențiu, „Homo sum…”

Semnificativă schimbare de optică. Între cele două momente încape, ca între două borne, o viață de om. Seara, m-am decis să mă apuc de treabă. Ulterior, însă, lucrurile s-au complicat. Nu vroiam să fiu propriul meu confident. De câte ori am încercat să țin un jurnal, nu mi-am putut înfrâna impulsul de a căuta să par în el mai bun decât sunt; îndulceam ceea ce îmi convenea mai puțin sau omiteam cu totul aspectele care mă dezavantajau, care mă puneau într-o lumină proastă. Pe ultimul, dezamăgit de rezultat, l-am azvârlit direct în pubelă. Apoi, aveam nevoie de un reper în funcție de care să mă analizez, să mă judec, pentru a nu mă compara doar cu propriile mele dorințe.

2

O vorbă veche pretinde că Dumnezeu a creat omul pentru ca omul să-i spună povești. Bănuiesc că această vorbă plină de tâlc a fost născocită de un solitar care, dându-i, aparent, lui Dumnezeu o justificare, și-a creat sieși un alibi. Fiindcă n-avea cui să-i spună poveștile sale, s-a hotărât să-și imagineze un interlocutor. Căci nimeni nu e, se pare, atât de singur încât să stea de vorbă cu sine, despre sine, fără să resimtă asta și ca o suferință.

În ce mă privește, lucrurile stau și mai rău. Dacă trebuie să-mi vorbesc numai mie, risc să devin confuz, să mă încâlcesc în explicații înjumătățite ori să renunț. Odată, așteptam trenul undeva nu departe de Oradea sau poate chiar la Oradea, nu mai țin minte, e mult de-atunci. Era noapte, mă întorceam la București, mă simțeam frânt de oboseală și, așezându-mă pe una din băncile de pe peron, am adormit. M-am pomenit într-un tren care mergea, între două vagoane, pe podeaua metalică mobilă de deasupra tampoanelor, complet buimăcit, înfrigurat, speriat, întrebându-mă cum ajunsesem și ce căutam acolo. Eram destul de treaz pentru a pricepe că trecusem printr-o mare primejdie, dar nu îndeajuns pentru a mă desprinde de bara de care mă țineam strâns, așteptând să mă lămuresc ce se întâmplase. Și nu mă lămuream deloc. După un timp, a trecut cineva care m-a întrebat de ce nu intram în vagon. I-am explicat că, probabil, dormisem adânc, nu observasem venirea trenului și abia când trenul s-a pus în mișcare am sărit de pe bancă, disperat că rămân în gară, și m-am agățat cum am putut. Pe măsură ce vorbeam, mă linișteam. Chiar am râs: „Asta a fost.” După care m-am asigurat că mă aflam, într-adevăr, în trenul pentru București și m-am dus să-mi caut un loc.

Întotdeauna am gândit mai limpede când a trebuit să mă fac înțeles de altcineva. De aceea, unui jurnal intim îi prefer un jurnal spus, mărturisit cuiva. Mi se lămuresc mai bine lucrurile când le explic unei alte persoane. Vorbindu-mi numai mie, multe rămân neexprimate ori exprimate numai pe jumătate. Îmi e de ajuns că presimt adevărul. Nu mă mai obosesc să-l curăț de coajă. Pot să fiu arbitrar, să trec peste amănuntele supărătoare sau complicate și chiar să amân totul pentru altă dată. Pe când dacă vorbesc altcuiva, trebuie să fiu măcar politicos. După ce am început, coerența devine o chestiune de bun simț. Ideea că sunt ascultat mă obligă, mă constrânge. Din respect, din jenă, din vanitate, nu mai sar peste explicații importante, doar pentru că mi se par cunoscute sau prea încurcate, și mă feresc cât pot de ispita de a fi prea înțelegător cu mine, temându-mă să nu stârnesc un zâmbet amuzat. De fapt, monologul meu n-a fost niciodată decât o formă de a recunoaște că nu-mi sunt mie însumi de ajuns.

Acum, n-a fost nevoie să-mi născocesc un interlocutor ad-hoc. Datorită ție, m-am întrebat odinioară cine sunt, ce sunt. Ne despărțeau prea multe, poate chiar mai multe decât cele care ne apropiau, ca să nu simt dorința să mă delimitez. Și prea susțineai cu înflăcărare că orice evocare e o farsă, un abuz de încredere, că trecutul, fiind mort, nu mai are nimic să ne spună, pentru ca să nu-mi fi adus aminte de tine, din nou, în acest moment.

Aveai pe masă un carton pe care scriseseși cu litere de-o șchioapă: „Înțelepciunea. Mod de întrebuințare.” Dedesubt erau trecute mai multe reguli. Nu le mai țin minte pe toate, dar primele două sunau așa: „Să mă bucur de ceea ce am, să nu cer mai mult.” Și: „Trăiește ziua de azi, indiferent cum arată.” Amândouă sintetizau foarte bine părerea ta că nefericirea pleacă de la ambiția de a vrea mai mult decât putem avea, de a ține și să trăim, și să ne amintim. „Trebuie să alegi, ziceai. Ori te hotărăști să privești fotografiile îngălbenite, ori le arunci și faci altele.” În ce te privește, nu aveai nicio ezitare: „La gunoi cu ceea ce a fost! Trăiască tot ce este și, mai ales, ce va fi!” Și nu glumeai. Dincolo de aceste strigăte războinice, chiar credeai că e mai înțelept să nu întorci capul. „Prefer să mă ocup de ceea ce am”, îți motivai refuzul, cu încăpățânare. „Dar ceea ce ai rezultă din ceea ce ai avut”, am gândit atunci.

Și așa gândesc și azi.

3

Într-o zi, înainte de a declara război amintirilor,ai zis: „Nu cumva visez viața mea de acum și, trezindu-mă, mă voi reîntoarce la existența pe care am întrerupt-o prin vis?” Eu nu merg atât de departe, să mă cred un toreador care s-a culcat și visează că stă în fața unei mașini de scris. Așadar, de unde până unde am ajuns să mă preocup de tauromahie?

E adevărat, de când mă știu am locuit prin tot felul de castele din Spania. Aproape că am uitat câte au fost. În unele am locuit puțin, câteva clipe, o zi ori o noapte, în altele am lâncezit săptămâni întregi și chiar ani. Îndeosebi după ce m-am îmbolnăvit de un interes incurabil pentru vestitul cavaler de la Mancha, nu m-am mai jenat de condiția mea de castelan. M-am consolat cu ea, așa cum te consolezi cu ridurile care îți apar pe față cu vârsta. Mi-am găsit chiar justificări, iar cea mai importantă dintre ele a fost aceea că sunt în stare să mă las impresionat într-o mai mare măsură de ceea ce îmi imaginez decât de ceea ce văd. Poate că imaginația a fost marea gafă a zeilor. Datorită ei, s-au trezit concurați, corectați. Sedentarii au început să călătorească, timizii au prins curaj, păcătoșii și-au permis să se viseze inocenți, oameni banali, lipsiți cu totul de spirit aventurier, s-au lansat în aventuri incredibile.

Ca mine acum. Pe nesimțite, căutând un termen de comparație, de ajuns de exigent pentru a mă pune pe gânduri, m-am trezit prins în păienjenișul unor preocupări ce-mi păruseră până atunci exotice, străine de mine; prins așa cum toreadorul e prins în dansul pe care-l face cu taurul, cu destinul. Întâmplări mărunte și diverse s-au întâlnit, s-au amestecat în ultimele două săptămâni și au acționat în același sens, uneori dincolo de logica imediată, determinându-mă să mă interesez pentru prima dată în mod serios de coride. Însăși confesiunea mea o văd acum ca o confruntare, cu propria-mi umbră, cu trecutul, cu ceva din mine. Și ca o pândă. Ce zăresc dacă privesc afară? Câțiva plopi înalți, uzi și singuri. Câteva case fără etaj și cu acoperișuri de țiglă. O frântură de stradă, desprinsă din bulevard chiar în dreptul ferestrei mele, care înaintează de-a lungul unui parc minuscul. Norii care se târăsc, greoi, umflați de apă. A început iar să plouă. Mai văd un zid, al casei de vizavi, acoperit în întregime cu iederă. Și cam atât. În schimb, imaginația n-are limite, nici nu e neapărat rezonabilă.

Nu mă îndoiesc că, dacă s-ar fi ivit ocazia, te-ar fi interesat coridele mai mult decât pe mine. Tu aveai, cumva, plăcerea luptei. Prietenia însăși trebuia să fie pentru tine o luptă. Vroiai să te confrunți, să câștigi, nu să dărui. În plus, marea ta pasiune pentru animale, dublată de o competență în materie alături de care ignoranța mea era de-a dreptul ridicolă, te-ar fi transformat repede într-un cunoscător de prima mână al calităților unui taur de temut. În timp ce eu trebuie să fac față unor grave lacune, înfruntând și privirea ta ironică, pe care o simt ațintită spre mine.

Dar e mai bine așa. Oare nu deosebirile dintre noi mi-au luminat, într-o vreme, mai puternic credințele? Din multe puncte de vedere, ești cel mai potrivit interlocutor. Inteligența ta caustică e un inconfort de care am nevoie ca să-mi organizez haosul fără să fiu nici prea indulgent, nici prea sigur că adevărurile la care mă opresc sunt unicele posibile. E o favoare, în fond, să nu te poți amăgi că ești crezut pe cuvânt. Ea te silește să cauți argumente, să te îndoiești, să cântărești totul. Iar faptul că vocea ta îmi sună în urechi mușcătoare mă ajută să mă feresc de vanitățile simple, care nu te duc spre nimic. Rămâne să mă confrunt cu vanitățile mai complicate, cum e aceasta, de a explica unui om care era cândva convins că amintirile ne degradează, de ce cred eu că destinul nu e totuși orb, ci acționează în virtutea unor cauze. O fac, te asigur, fără nicio ranchiună, dimpotrivă, cu sentimentul că îmi dai un sprijin prețios; explicându-ți ție anumite lucruri, mă voi lămuri și eu asupra lor, poate, mai mult ca până acum.

În sfârșit, să nu lungesc niște motivări prea generale. N-are rost să te plictisesc cu preliminarii. Voi încerca să-ți arăt de ce m-am pomenit deodată în această toamnă că-mi asemăn viața cu o coridă.

4

Potrivit unei preziceri pe care o ghicitoare i-a șoptit-o mamei, când eram copil, trebuia să mor la patruzeci și patru de ani. Nu s-a întâmplat așa (din fericire),în schimb la patruzeci și patru de ani mi-am publicat prima carte. Coincidența aceasta, de care mi-am amintit într-o dimineață, m-a făcut să privesc bănuitor mașina mea de scris, o „Smith Corona” veche, uzată, care dă mereu semne alarmante de epuizare și pe care o repar continuu, cu spaima că într-o zi va ceda definitiv. Nu cumva am încetat să mai trăiesc din momentul în care am devenit robul ei? Nu cumva am rămas fantoma celui care a trăit, iar literatura este subterfugiul pentru o viață secundă? Uneori nu știu dacă a scrie are vreun sens. Știu bine numai că alte lucruri au pentru mine și mai puțin sens.

M-am revăzut student, ocupând cu încă doi chiriași, unul cântăreț de biserică, altul funcționar, o cămăruță modestă, cu lut pe jos și fără lumină electrică, în marginea Bucureștiului, în Ferentari. Dintr-un amestec ciudat de pudoare și orgoliu, colegilor mei de cameră nu le-am suflat o vorbă despre ambițiile mele literare. Aveam impresia, nu-mi explic de ce, că sutele mele de pagini înnegrite m-ar fi coborât în ochii lor. Îmi țineam de aceea manuscrisele sub cheie, într-un cufăr cu care tata făcuse războiul. Lucram de obicei noaptea, și numai după ce ei se hotărau să se culce. Atunci îmi trăgeam lampa de gaz aproape, ca să nu-i tulbure lumina, și pretextam că aveam de întocmit o lucrare de seminar. În rest, mă foloseam de diminețile libere când amândoi indiscreții posibili, și cântărețul de biserică și funcționarul, lipseau, plecați cu treburi. Scriam plin de entuziasm, îmi puneam mari speranțe în steaua mea, exagerându-mi probabil foarte tare meritele literare, dar nu vorbeam cu nimeni despre asta. Mă hotărâsem să pun la punct trei volume, unul de versuri, un roman și o culegere de eseuri, în care piesa de rezistență era o încercare de „reabilitare a Evului mediu”, să le dau împreună la o editură. Versurile depășeau de-acum substanțial dimensiunile unei plachete. Romanul era aproape încheiat. Privește în jur, oricare dintre necunoscuții pe care-i lași în urmă poate fi omul pe care-l căutai, era concluzia și, dacă pot spune astfel, filosofia lui. Corectam, tăiam, adăugam, reveneam. Mă bătea gândul să desprind din volumul de eseuri „reabilitarea Evului mediu”, înlocuind-o cu alte texte, și s-o dezvolt pentru a forma, singură, o carte întreagă.

Ajuns în această fază, nu m-am mai despărțit de manuscrisele mele. Le purtam cu mine într-o servietă neagră, ca să le am mereu la îndemână. Făceam asta și dintr-un motiv ceva mai greu de mărturisit, pentru că poate părea hilar: îmi era teamă, nu râde, să nu-mi fure cineva manuscrisele, să nu se întâmple un incendiu în cartier etc. Ce vrei, eram foarte tânăr, n-aveam simțul proporțiilor, iar în momentele fericite nutream convingerea că hârtiile care burdușeau servieta mea neagră erau extrem de prețioase.

Episodul care a urmat are un defect grav. Pare un artificiu literar, unul din nenumăratele pretexte cu manuscrise pierdute sau găsite din întâmplare care au devenit aproape o modă. Din nenorocire, am avut însă prilejul să constat pe pielea mea că destinul depinde uneori de amănunte. Cum să bănuiesc în după-amiaza aceea de toamnă pașnică, blândă, din 1948, când am intrat în librăria din apropierea bisericii Kretzulescu, în aceeași clădire, cred, unde se află acum librăria „Dacia”, că mă apropiam de o răscruce dramatică a existenței mele? Viața mea de atunci încoace ar fi arătat, poate, altfel dacă în ziua aceea aș fi fost bolnav, dacă îmi vedeam de drum sau dacă librăria ar fi fost în reparație. Dar am fost sănătos, librăria era deschisă și am intrat, iar aceste amănunte, aparent inocente, fără însemnătate, au luat chipul sorții.

În acea vreme, aveam obiceiul să citesc prin librării, din motive, ca să zic așa, de jenă financiară. Încercasem, în paralel cu studiile universitare, să mă angajez undeva, la o asociație a metalurgiștilor, casier temporar, dar încurcând prea repede chitanțele am fost sfătuit să mă las păgubaș. Am ratat apoi o tentativă de a ocupa la o editură un post de corector și un concurs pentru o funcție mai bine plătită, de redactor sportiv, unde am trecut cu succes proba scrisă, dar am stricat totul în discuția finală când, fiind întrebat „care e scriitorul meu preferat”, am răspuns senin (fiindcă aceasta era preferința mea de atunci) „Gide”, care nu era bine văzut în vremea respectivă. În consecință, o duceam destul de prost cu banii, nu-mi puteam permite să-mi cumpăr cărțile dorite, și cum nici nu mă înduram să aștept intrarea lor în biblioteci îmi satisfăceam prin librării nerăbdarea de a fi la curent cu ultimele noutăți. Din când în când schimbam exemplarul, pentru a le face pe vânzătoare să creadă că răsfoiam altă carte, că nu mă hotărâsem, că mă informam, alegeam încă. Metoda dădea în general rezultate. Foarte rar, câte o vânzătoare mai nervoasă mă lua la refec. Îmi economiseam astfel, în cazul cărților ieftine, mărunțișul pentru tramvai, iar în cazul celor scumpe, liniștea pusă la încercare de fructul oprit. Numai că am plătit aceste mici avantaje cu vârf și îndesat. Cu o catastrofă, care mi-a dezechilibrat viața.

Tot soarta a vrut ca în după-amiaza aceea de toamnă din 1948 să dau peste o carte care m-a tulburat. Am stat până la ora închiderii și atunci, invitat energic de vânzătoare să mă grăbesc și amețit de lectura în care mă cufundasem, am ieșit precipitat, uitându-mi servieta lângă peretele unde citisem. Mi-am dat seama că n-o mai aveam abia când am ajuns pe chei, la stația tramvaiului 8. Am fugit imediat înapoi, îmbrâncind trecătorii de care mă izbeam, dar am găsit librăria închisă. Vânzătoarele plecaseră, înăuntru domnea întunericul. Am rămas prostit pe trotuar, îmi vâjâia capul și de câteva ori m-am lipit de geamul vitrinei, încercând să zăresc prin întuneric servieta în locul unde o lăsasem. Într-un târziu, după ce m-am învârtit pe loc, tot așteptând o minune care nu se mai întâmpla, m-am desprins de-acolo, distrus, punându-mi toate speranțele în șansa de a-mi regăsi manuscrisele a doua zi. A urmat o noapte albă. Înainte de a miji zorii, m-am sculat cu grijă ca să nu-i trezesc pe colegii mei de cameră, m-am spălat în curte și fără să pot înghiți nici măcar o bucată de pâine m-am îndreptat spre tramvai. Întunericul abia se subția, primii muncitori se duceau la lucru, era încă mult până la ora deschiderii librăriilor, dar nu mai aveam răbdare.

Când am ajuns pe Calea Victoriei bătea un vânt rece și burnița mărunt. Am început să patrulez pe trotuar, uitându-mă continuu la ceas. Minutele treceau greu, exasperant de încet, și pe măsură ce strada se anima simțeam că mă înăbuș de emoție. Panica, teama că servieta dispăruse sporeau și dacă diavolul mi-ar fi propus atunci un pact, i-aș fi dat sufletul numai să mă ajute. Când librăria s-a deschis în sfârșit și am năvălit înăuntru, ud, agitat, m-am dus direct la locul unde citisem. Lângă perete nu se afla însă nimic. Numai după aceea am început să întreb: „Vă rog, n-ați găsit aseară…?” Vânzătoarele s-au uitat la mine mirate și au clătinat din cap. Nu, nu găsiseră nimic. Una mai binevoitoare a venit cu mine și am făcut împreună turul librăriei. Fără niciun rezultat. Am îngânat „mulțumesc” și am ieșit. Eram zdrobit, năucit, golit de orice gând…

Un an întreg după asta, am încercat să reconstitui cele trei manuscrise. Am reușit să pun pe hârtie ideile din ceea ce urma să fie, dezvoltată, „Reabilitarea Evului mediu” și din alte eseuri, precum și versuri disparate, însă asta reprezenta puțin. Din roman n-am putut reconstitui decât fragmente. Când mi-am dat seama că eforturile mele erau inutile și că, paradoxal, tocmai ceea ce îmi aminteam din manuscrisele pierdute mă împiedica să le refac, deoarece mă persecuta continuu gândul că în forma inițială existase „ceva” mai inspirat, într-o oră de furie și disperare, am desăvârșit farsa pe care mi-o jucase întâmplarea printr-un gest de un patetism îndoielnic: am jurat să renunț la literatură.

Mi-ar fi greu să spun acum ce a contat atunci mai mult. Înverșunarea? Hotărârea de a ieși dintr-un cerc vicios, căci nu mai puteam scrie altceva? Sau prăbușirea încrederii în perspectivele mele literare? Fapt e că mulți ani mi-am ținut jurământul, ajuns cu timpul un pretext romantic, o scuză aproape duioasă pentru vanități și inerții destul de prozaice. Până ce, într-o altă toamnă, m-am hotărât, în sfârșit, să-l calc, să devin sperjur.

5

Îți plăcea să schițezi „caractere”, după modelul lui La Bruyère, și erai teribil de încântat de ideea ta. „Pentru mine asta înseamnă terapie, medicament, cură, ziceai. Nu urmăresc gloria. Nu vreau cititori. Sibila din Cumae scria pe frunze de stejar și după aceea risipea frunzele în vânt. Eu nu-i pot urma exemplul. Nu se știe ce capricii are vântul. (Și râdeai.) Poate duce o foaie tocmai la cei despre care scriu. Dar urmez exemplul papei Alexandru Borgia căruia îi plăcea să vadă cum ard câlții. Cum termin un «caracter», adun hârtiile, aprind chibritul și mă uit cum se preface totul în scrum. Ca viața. Altfel, cine știe, m-ar putea mușca dorința, într-o zi, să public ceea ce scriu. Și ar fi un adevărat scandal.”

Prietenii încercau să te convingă să scrii ceva în care să crezi. Era păcat, ziceau ei, să se risipească atâta inteligență și spirit. Tu te amuzai de fiecare dată: „Ha! Ha! Ce rost are? Prefer să fac elogiul pulberei acum, când sunt viu. Rezultatul e același, de ce să mă mint?” Susțineai că, în sine, dorința de a tipări o carte e o dovadă de narcisism și te lăudai că aveai tăria să închei ce scriai cu aceeași exclamație: „Gata! Acum să vedem cât de sincer e scrumul”. Îi asemuiai pe autorii care țin să împărtășească altora problemele lor cu pustnicii care povestesc în marile aglomerații ce au aflat în sihăstrie, uitând că zeii n-au nevoie de intermediari, cine vrea îi găsește singur. Și declarai că tu nu crezi în modestia celor ce pretind că-și deschid sufletul numai fiindcă, nescriind, n-ar mai avea niciun rost pe lume: „Fleacuri. Vor să ne colonizeze sufletul, de fapt. Au descoperit însă cea mai subtilă formă de vanitate. Vanitatea modestiei.”

Dacă ai fi aflat că am blestemat literatura și am jurat să stau departe de ea, ai fifost încântat, fără îndoială. Pe când eu am toate motivele să fiu nu numai stingherit de această ispravă, ci și destul de încurcat. Nu mă dumiresc cum am putut să mă complac într-o hotărâre melodramatică și pripită care, în mod normal, trebuia încălcată a doua zi.

Uneori, am senzația că o altă ființă a apărut atunci înăuntrul meu și a pus, treptat, stăpânire pe mine; că a existat o luptă surdă între cele două „eu”-uri, până ce unul dintre ele, cel uzurpator ca să-l numesc astfel, mai agresiv sau mai viclean, a reușit să-l reducă la tăcere pe junele ce dorea să reabiliteze Evul mediu. Altminteri, n-aș fi lăsat să treacă atâția ani până m-am decis să mă întorc în același punct.

Această lungă înstrăinare de literatură și, poate, de mine însumi, dacă e adevărat că înclinația spre literatură ține de cea mai intimă fibră a mea, îmi ridică multe semne de întrebare. Cu ce voce vorbesc acum? Cu a celui care am fost? Sau cu a celui care am devenit? M-am întors oare, într-adevăr, în același punct? Sau am devenit altul pe ruinele vechii identități? Mai trăiește în mine cel care a copilărit într-un mit, într-un sat de la poalele munților Făgăraș? Sau am rămas exclusiv cel ieșit în istorie, ca fluturele dintr-o crisalidă? Ori, poate, am ajuns un hibrid, un amestec de identități care acum nu mai pot fi separate deoarece s-au amestecat ca apele Dunării cu cele ale mării? Timpul (incoruptibil corupător!) a scăldat totul în urmă într-o lumină nesigură, în care nu e ușor să desparți adevărul de iluzia adevărului.

Mai am senzația uneori că o voce nesuferită se ridică din mine, împotriva mea. Ea ține să-mi arate păcatele, defectele, contradicțiile, atrăgându-mi atenția că indiferența politicoasă și binecrescută e mai rea decât ironia. Mă întrerupe când mă justific prea mult și mă șicanează când sunt la strâmtoare. Această voce… oare cum s-o fi zicând în loc de „vedenie” pentru ceea ce ți se pare că auzi? Îmi cunoaște aproape toate secretele, dar nu intervine niciodată pentru a-mi lua apărarea, pentru a-mi oferi o scuză. Din contră, accentuează ceea ce aș vrea să evit și îmi pune în evidență complexele. Zile sau săptămâni întregi tace, pentru ca, brusc, s-o reaud; „N-am ce-ți face, trebuie să mă suporți.”

În fine, ai înțeles, presupun, că ilustrez, se pare, și eu vorba unui înțelept antic: primejdiile nu vin numai de la alții.