Caminante

avertisment

„Jurnalul” din Mexic este primul meu jurnal adevărat, scris sub impresie directă, cuprinzând ce-am gândit și ce-am simțit, zilnic, într-o lume care m-a surprins și prin scindări și prin timpul ei echivoc.

„Contrajurnalul” (adică textul tipărit cu caractere cursive) l-am scris ulterior, când mi-am recitit jurnalul. L-am scris, uneori, din nevoia de a continua o mărturisire, un gând, dar de cele mai multe ori pentru a corecta o părere, convins că, între timp, am înțeles mai bine unele lucruri Și, poate, nu e nimic nefiresc în dorința de a da însemnărilor ulterioare rolul de ecou sau de replică la prima treaptă a întâlnirii mele cu Mexicul. Căci există călătorii care nu se termină niciodată.

Vă veți duce în locul

cu agave sălbatece

pentru a ridica o locuință

de agave și cactus,

pentru a împleti rogojini

de agave și cactus.

Și vă veți duce în locul

de unde provine lumina

și veți arunca sulițe:

vultur de aur, tigru de aur,

șarpe de aur,

iepure și cerb de aur.

Și vă veți duce în locul

de unde-și trage originea moartea

și veți arunca sulițele

pe stepa aceasta:

vultur de azur, tigru de azur,

șarpe de azur,

iepure și cerb de azur

Și când veți fi aruncat

sulițele și veți fi atins zeii,

galbenul, albastrul,

albul și roșul,

vultur, tigru, șarpe,

iepure, cerb,

așezați între mâinile

zeului timpului,

ale vechiului zeu,

umbra care va veghea asupra lui.

(Cântec aztec pentru Zeița Mamă)

păsări și arbori

Se vede că sunt născut în Zodia Racului. La fiecare călătorie cu avionul mi s-a întâmplat la fel. Mai întâi o angoasă tulbure, ca un mâl care îmi apasă gândurile. Apoi, treptat, mă liniștesc. Dimineața, când mă îndrept spre aeroport, de obicei nu mai am nimic. Aproape mă mir că evit în general să mă folosesc de un mijloc atât de rapid și mai comod totuși decât trenul. Iar în clipa aceasta mă gândesc chiar cu detașare la cele trei accidente de avion pe care le-am avut. Ciudat. Mi-e mai frică de ideea zborului, se pare, decât să stau ca acum într-un avion care se zvârcolește uneori în ceața lăptoasă, ca și cum s-ar fi atins de ceva gelatinos. De unde se vede că, oricât am vorbi despre Icar, sufletele ne vor aparține pământului pe care-l zăresc fragmentar jos, punctat de păduri însingurate.

Îmi vin în minte arborii pictați de Mondrian. Fără trunchi, cu coroanele întoarse spre pământ, spre rădăcini, ca și cum ar vrea să refacă o unitate pierdută, să închidă cercul. De fapt, nu e un cerc, ci un oval. Însă și pe un oval se poate merge la nesfârșit.

Cei mai mulți pasageri încearcă să ucidă cumva timpul până la destinație. Citesc romane polițiste, dorm, încropesc conversații sau, pur și simplu, stau cu ochii ațintiți în gol. Dacă ar putea, ar comprima orele. Nu ne mai interesează, oare, decât să ajungem la țintă? La urma urmei, acest adevăr n-ar fi nou. Theophile Gautier a trecut la patru sute de metri de catedrala Chartres fără să vrea s-o vadă.

Peste câtva timp, vom ateriza la Amsterdam. Plouă.

Această atmosferă posomorâtă convine, cred, Amsterdamului. Bănuiesc orașul plin de statui reci, de bronz coclit. Severitatea zidurilor trebuie să fie mai puțin tăioasă acum. Iar în vântul umed trebuie că par mai puțin anacronice morile de vânt din tablourile lui Ruisdael. Dacă mai există și în aer liber asemenea mori de vânt, ele se învârt, probabil, fără să macine nimic. Unul dintre puținele lucruri gratuite pe care și le permite lumea de azi.

Dintr-un orășel văd țâșnind săgeata unei catedrale. Aceasta îmi amintește că am vrut să scriu odată o Reabilitare a Evului mediu. Căci „noaptea Evului mediu” constituie, mi se pare, una dintre cele mai încăpățânate platitudini didactice. Giotto și Dante nu pot fi decât abuziv anexați Renașterii, ca precursori. Și cum să împăcăm setea de absolut din edificiile gotice cu ideea că în afara Renașterii n-ar exista decât barbarie și confuzie? Poate greșesc și merg prea departe afirmând că Renașterea este o oboseală luminoasă a Evului mediu, dar, oricum, sunt convins că, împotriva prejudecăților curente care reduc Evul mediu la tenebre, în unele privințe atunci s-a îndrăznit mai mult. Săgeata gotică e semnul unui spirit care a țintit direct cerul, în timp ce, mai înțeleaptă, mai practică, Renașterea a preferat să descopere pământul. În Evul mediu, omul a visat să obțină aurul creându-l. Mai târziu, el s-a consolat să-l găsească. Oricâte zâmbete ne-ar stârni regia ocultă din jurul retortelor ce fierbeau inutil, putem vorbi doar de amăgire. Și nu le putem contesta alchimiștilor o îndrăzneală de care aventurierul, gata să împuște pentru o pepită de aur, va râde. Neobținând nimic, ei vroiau totul. Cu mâinile goale, vorbeau de piatra filosofală. Icar e, poate, un mit mai potrivit pentru Evul mediu decât pentru Renaștere.

Mă întrerup. Cineva din spate, vorbind despre Amsterdam, îl compară cu Veneția. „Veneția nordului”. Ca și Stockholm-ul. Din moment ce un oraș e străbătut de canale, el e în mod automat comparat cu Veneția. Și sunt atâtea „Veneții”, încât m-am plictisit să aud această comparație, a cărei justificare e, în realitate, pur scenografică. Oare ce legătură poate exista între un oraș romantic, bolnav de trecut, cum e Veneția, și unul solid, corect și întreprinzător?

Nu cred că Amsterdamul e dispus să trăiască din amintiri. Numai umbra lui Rembrandt trebuie că revine din când în când printre zidurile înnegrite de ploaie și timp, amestecându-se cu ultimele tipuri de automobile.

festina lente

Fiecare secol are, poate, un mal du siecle al său. Al nostru ne împinge să n-avem răbdare... Trenuri, avioane, vapoare, toate gâfâie, își ambalează la maximum motoarele aruncând în aer trâmbe de fum... bilete de avion, bilete de vapor, bilete de tren, gări, aerogări, porturi, „Parisul în două zile”, „Mexicul pe scurt”, vize de intrare, vize de ieșire, hoteluri, „Taxi!”, pliante, cine mai are timp să citească Odiseea? Suntem grăbiți, „legați-vă centurile, peste câteva clipe vom decola”, trenurile pleacă toate „peste cinci minute”, Ladies and Gentlemen, Mesdames et Messieurs, Senoras y Senores, nu mai e timp, nici măcar să alergăm în prima librărie, să citim cartea pe drum... nu-i nimic, poate data viitoare, atunci... și, la urma urmei, ce vroia Homer? Atâtea încurcături pentru ca să aducă un grec șiret pe un țărm pietros unde abia creștea iarbă pentru capre... Nu, din păcate, nu mai e timp, suntem între o gară și alta, între un avion și altul, îmbătându-ne de graba noastră ca de un scop... Doamne, și totuși am vrut ceva, am dorit ceva, dar ce anume? Ne-ar trebui un popas, puțină liniște, să ne adunăm gândurile... dar, vai, semaforul arată că trenul nu mai poate să aștepte, scara avionului s-a retras, „Legați-vă centurile de siguranță!”, iar vaporul se desprinde de chei. Să lăsăm Odiseea, să răsfoim ghidurile și mai ales să nu uităm să trimitem cunoscuților și necunoscuților ilustrate, însoțite de câteva rânduri, eventual cu vorbe prescurtate, în vreme ce continuă zgomotul roților pe șine, vuietul elicelor în aer, iar pe puntea vaporului toată lumea zâmbește auzind un vals desuet: „Valsuri, acum? Cine mai are vreme de valsuri, mon cher? Ne trebuie altceva, care să ne sugereze beția vitezei în cursele de formula unu...” Festina lente? Cine a spus asta? A, da, am învățat pe vremuri la orele de latină că poeții îi sfătuiau pe romani să se grăbească încet, în schimb cohortele înarmate făceau să trepideze drumurile imperiului... Dar ce rost are să ne aducem aminte de dictoane depășite? Ele sună ca valsul acela de pe vapor. Deși, ar fi o glumă bună ca în gări și aerogări, în loc să se anunțe trenurile și avioanele care vin și care pleacă, să se repete de fiecare dată aceste două cuvinte, festina lente, mai întâi, rar, silabisit, apoi din ce în ce mai repede, până nu se va mai înțelege nimic. Inclusiv înțelepciunea o vrem în forme concentrate. Nu mai avem chef să reluăm raționamentele, să cântărim argumentele, vrem să sărim direct la concluzie, nu mai avem răbdare să citim o carte întreagă, vrem o frază frumoasă, înțeleaptă, atât.

Am lăsat în urmă nu mai știu câte hoteluri uitate, prin care am dormit, gări și aeroporturi din care nu mi-au rămas, din cele mai multe, decât un gust de fum, de soare sau de ceață, o culoare sau nici atât, fără să fiu, nici prin vocație, nici prin palmares, ceea ce se numește un globe-trotter. Dar mă întreb dacă nu cumva tocmai cei care vântură lumea în toate părțile o cunosc cel mai puțin. Când să reflecteze la ceea ce au văzut? Abia au vreme să se amăgească, poate, că lumea nu mai are secrete pentru ei. Odinioară, în vreme ce Stephens își deschidea drum cu securea în mână spre templele și piramidele civilizației maya, Prescott, aproape orb, scria pe tăblița sa de ardezie Cucerirea Mexicului, descoperind lumii, fără să treacă pragul camerei sale de lucru, civilizația aztecă, în ce mă privește, mă simt atras de Prescott, nu de Stephens. Căci am rămas un etern diletant între profesioniștii călătoriilor.

Aterizăm. Peste o jumătate de oră vom pleca.

peste ocean

Zburăm peste oceanul pe care l-au traversat cândva căutătorii de aventuri și de aur. Un Cortes și ceilalți spanioli din Estremadura, „leagănul conchistadorilor”, care recunoșteau cu insolență că n-au mers în America să are pământul. Săgeata gotică devenise catarg de corabie. Alchimiștii îi cedaseră locul lui Columb. Acum, omul nu se mai amăgea că ar fi în stare să creeze aur. Mai realist decât cei ce se îmbătaseră cu iluzia că-l vor crea ei înșiși, vroia să-l smulgă din mâinile celor care-l aveau. Noii aventurieri ai aurului nu mai erau interesați de piatra filosofală, ci de ce puteau prăda. De aceea, probabil, spaniolii n-au dat nici o atenție piramidelor în Mexic. În schimb, tezaurul lui Moctezuma a devenit repede o legendă și o obsesie.

Se pare că implacabilul Cortes a excelat în aventuri galante. De abia după ce zidul pe care încerca într-o noapte să se urce s-a prăbușit, rănindu-l, spre hazul concetățenilor săi, a pornit să-și caute norocul și să-și uite rușinea în aventuri mai dure, în care succesul depindea în primul rând de lipsa de scrupule. Dacă e exact ce-am învățat la școală, echipajele corăbiilor plecate spre îndepărtatele terrae incognitae erau compuse din indivizi deprinși să folosească mai bine cuțitul decât spada. Și care ar fi râs în nas cuiva care i-ar fi provocat la duel după legile onoarei cavalerești.

La drept vorbind, există două Spanii. Una care i-a dat lui Columb, dintr-un tezaur secătuit, sume importante pentru a achita cu ele costul expediției. Alta care i-a dat lui Don Quijote doar un cal, un scutier și o iluzie. Una care a amestecat crima cu rugăciunea și n-a cunoscut mila. Alta care n-a cunoscut consolarea. Una căreia Columb și Cortes i-au adus mii de tone de aur. Alta căreia blândul, uscățivul și încăpățânatul Don Quijote i-a dat ceva care nu se poate cântări.

Din păcate, multe lucruri s-au spus totdeauna în treacăt și cu jumătate de voce. Inclusiv faptul că descoperitorul Americii a făcut drumul înapoi cu mâinile legate în lanțuri. Și că Don Quijote n-a dat totdeauna greș.

se vede New York-ul...

Mondrian și-a părăsit aici arborii pentru a picta compoziții cu linii drepte, ca avenidele newyorkeze, cu pătrate și dreptunghiuri, ca un animal geometric și fabulos sau ca un labirint cu sclipiri galbene și roșii... hartă a unei utopii, paradis parcelat sau cimitir cu alei strălucitoare, e greu de spus ce trebuie mai întâi să vedem în aceste compoziții în care ni se propune să deslușim entuziasmul pictorului, refugiat în ultimii ani ai vieții la New York și cucerit, se zice, de vitalitatea metropolei și a jazz-ului... Într-un amurg vinețiu care mi-a dat înverșunări rousseau-iste, eu am visat însă aici că pădurile, păsările, lichenii și bizonii se vor reîntoarce într-o zi să recucerească orașul. Poate, fiindcă pe străzile botezate cu cifre, m-am gândit că la New York singurătatea nu face compromisuri. Cine n-are bani e singur. Cine nu se descurcă e singur. Iar eu n-am nici bani, nici spirit practic.

În realitate, despre americani am aflat mai mult din acest episod povestit de biografii lui Daumier decât din trecerea mea prin New York. Într-o zi, un prieten, care îi cunoștea jena financiară, i-a anunțat vizita unui colecționar american, precizându-i că acesta nu se interesa decât de pânzele care costau scump. Câteva zile după aceea, americanul a venit la Daumier în atelier și arătându-i o mare pânză l-a întrebat:

― Cât?

Pictorul a îndrăznit încurcat.

― Cinci mii de franci.

― Cumpăr. Și celălalt?

De data aceasta, se zice, pe Daumier l-a părăsit curajul.

― Șase sute de franci.

― Nu cumpăr, a replicat americanul.

Pe aeroport, doi tineri se despărțeau. Ea (o tânără mexicană) plângea. S-a îndreptat spre avion ca spre eșafod. Acum flirtează cu un bărbos între două vârste, râzând des ca să-și arate probabil dantura superbă. Și bănuiesc că la Ciudad de Mexico o așteaptă altcineva. Ce ne-am face fără consolări? Mai ales că, are dreptate Gide, este un timp când râzi și este un timp când îți amintești că ai râs.

Fac un calcul și constat că vom sta în Mexic treisprezece zile. Treisprezece zile care, în calendarul aztec, formau exact o săptămână.

Am adormit și când m-am trezit din somn avionul se pregătea de aterizare. Ciudad de Mexico. Cerul incendiat al vechilor azteci se apropia de noi ca o febră în care urma să coborâm.

fiesta

Apoi, aeroportul. Un aeroport din care n-am reținut nimic în afară de lumina gălbuie. Mașinile care ne-au dus la hotel (un hotel purtând numele unui muzeu la care râvnesc demult, Del Prado*). M-am pomenit într-o cameră desfăcându-mi valizele și după aceea coborând în stradă.

* După călătoria în Mexic, am trecut o seară prin Madrid. Și a doua zi dimineață, am avut trei ore la dispoziție. Exact atât cât spune titlul cărții lui Eugenio d'Ors despre muzeul Prado unde am așteptat sub un soare aproape administrativ să se deschidă porțile: Trei ore în muzeul Prado. Evident, titlul acesta nu e decât o ironie pentru călătorii care vin la Prado între două curse cu avionul. Dar vorba înțeleptului Saadi: „Mă plângeam că nu aveam încălțări. Trecând prin dreptul moscheii din Damasc, am văzut un om fără picioare. Și am încetat să mai cârtesc împotriva destinului”.

Am întâlnit destul de des călători care, din spaima că nu vor vedea ceea ce ar trebui să vadă, își alcătuiesc programe minuțioase, după ghidurile cele mai autorizate, hotărâți să nu scape nimic important, să vadă totul, să cântărească totul. Dar, uneori, tocmai din frica de a nu scăpa esențialul nu te alegi cu nimic. Pupila se dilată ca la pisici în întuneric și privești obiectele fără să le mai vezi. Cum s-a zis, poate că adevărurile mari sunt uneori atât de aproape, încât doar de aceea nu le observăm fiindcă le căutăm. Ar trebui numai să deschidem ochii și să privim.

Ceea ce încerc să fac în această primă seară la Ciudad de Mexico. Întâia tentație a fost să iau o hartă a orașului. Să începem să-l explorăm. Pe urmă am renunțat. Am renunțat chiar să întreb pe ce stradă înaintăm. M-am încredințat pur și simplu întâmplării, într-o agitație de carnaval.

Căci am nimerit în plină fiestă. Peste tot se vând cornete cu confetti, măști și pălării de pai multicolore. Se strigă, se cântă, se aruncă petarde. Sărbătoarea explodează și hohotește în jurul nostru.

Întreg orașul pare ieșit pe străzi. Sunetele unor instrumente necunoscute însoțesc dansatori cu panașe viu colorate și măști de lemn sau de piele, în fața noastră, un tânăr metis are o torță în mână. Și lângă el o damigeană cu benzină. Își umple gura cu benzină, pe care apoi o pulverizează, suflând, în aer și-i dă foc creând impresia unui aruncător de flăcări. Nimeni nu-i dă atenție, noi ne ferim de teamă să nu ne atingă cumva flacăra care zboară câteva secunde prin aer, dar el își continuă netulburat spectacolul ca pe o scenă. Ceva mai departe, indieni în costume tradiționale pregătesc din faină de porumb și din lapte de var faimoasele tortillas, puternic condimentate, care ard buzele europenilor, în timp ce mexicanii zâmbesc îngăduitor. Câțiva turiști s-au oprit și privesc scena cu aerul pe care-l vor fi avut aztecii văzând „bastonul” cu care conchistadorii ucideau victima îndreptându-l spre ea.

Obosit de drum, de distanțe și de melancolii mă uit cu o vagă perplexitate, la început, la tinerii care aruncă în obrazul trecătorilor o pulbere parfumată. Apoi îmi amintesc ceea ce am citit despre vechile sărbători care se celebrau în Mexic când înspica porumbul. Tinere fecioare dansau atunci cu pieptul gol, apoi culegeau florile plăpânde și dansând, cântând, în procesiune solemnă, azvârleau peste spectatori polen. Poate e tot polen și pulberea parfumată pe care mi-o șterg de pe față...

Odinioară, aztecii erau convinși că beția îi punea în comunicare cu zeii. Acum, de două zile orice vânzare de alcool e interzisă în capitală. În vârtejul fiestei, unii au și uitat, parcă, sau n-au aflat încă de ce suflă în tiribombe, de ce poartă măști ciudate, ca vechiul zeu al vântului, sau de ce și-au pus coifuri caraghioase, care mă fac o clipă să tresar, căci asemenea coifuri am văzut la Goya, așezate de Inchiziție pe capul muribunzilor.

Nu există, poate, ceva mai trist decât un om care vrea să fie vesel cu orice preț. Dar fiesta nu cere eforturi. Dimpotrivă, pare să se bazeze pe o totală lipsă de efort, în ciuda uriașei energii pe care o risipește. Bărbați în puterea vârstei se comportă ca niște copii, fără să se teamă de ridicol. Totul se întâmplă natural, fără reguli și fără limite, cu o sinceritate care încântă și derutează. Mă uit și ascult fascinat și nedumerit. Se aud strigăte, exclamații ascuțite și strada seamănă din ce în ce mai mult cu un vulcan.

Fiesta e, probabil, tot ce se spune despre ea, drog, petrecere, spectacol și mai mult decât atât. În această noapte, ea dictează ritmul după care trăiește orașul. Strada e transformată într-o scenă imensă și spectatorii sunt constrânși să devină actori.

În cele din urmă, însă, curiozitatea cedează în fața oboselii. Am în urmă douăsprezece ore de zbor cu avionul. La un moment dat, zgomotul mă amețește. Simt nevoia liniștii și, brusc, câinele negru al singurătății începe să-mi dea târcoale în plină fiestă. De vină e, poate, și faptul că am nimerit fără nici o inițiere într-o noapte atât de fierbinte. Strecurându-mă prin mulțime, mă întreb de ce spunea Camus că tăcerea nu mai e posibilă decât în orașele zgomotoase...

Ne întoarcem la hotel, lăsând în urmă fiesta, care aruncă mai departe lavă colorată pe străzi.

nevoia de sărbătoare

Înainte de a ajunge în Mexic și chiar după aceea, câteva zile, am fost convins că fiesta e un produs al unei lumi care se distrează ușor. Abia după ce mi-am pierdut o noapte citind pe nerăsuflate, într-o ediție franțuzească, Labirintul singurătății al lui Octavio Paz, am înțeles că puteam să trec prin Mexic fără să văd decât aparențe. Așa cum râsul, la Baudelaire, nu e străin de tristețe, fiesta nu e străină, se pare, de singurătate. Dimpotrivă, singurătatea ar fi, după Octavio Paz, motorul acestei explozii de veselie. Altfel spus, mexicanul are nevoie de sărbători pentru a-și combate tristețea, pentru a ieși din sine însuși. Fără ele, fără zgomotul și strălucirea lor, nu s-ar putea elibera, periodic, de materiile inflamabile pe care le poartă în sine.

Fiesta ar fi, deci, nu o simplă problemă de temperament, ci un remediu sau cam așa ceva. În ea, mexicanul se descarcă de toate tăcerile de până atunci și se răzbună pentru frustrările lui. Se dezlănțuie fără limite, pentru a uita ceea ce-l îngrădește în restul timpului. Cântă, dansează, aruncă petarde, nu mai are nici o prejudecată, pentru a fi, măcar o noapte, în afara superstițiilor sale. Se bucură violent ca să-și poată relua după aceea singurătatea.

N-am cum să știu cât adevăr există în această imagine a fiestei, dar cu ajutorul ei îmi pot explica, mai ușor și logic, de ce nici un prilej de sărbătoare nu e pierdut în Mexic. Calendarul mexican e ticsit de sărbători. „Sunt peste o sută într-un an”, mi-a precizat cineva, și, prima oară, am crezut că n-am auzit bine. Dar auzisem bine. Orice pretext e bun pentru a spori numărul sărbătorilor și vacarmul lor.

„Pentru ce dansați?”, l-a întrebat un curios pe unul din dansatorii care în zilele de sărbătoare transformă pavajul străzii în scenă. Răspunsul a venit sec. Porque no? „Pentru ce nu?” Un răspuns care nu înseamnă nimic și în același timp poate însemna totul. Într-adevăr, pentru ce nu? De aceea există dansul. De aceea există măștile. Indienii cu panașe multicolore vin duminica și dansează în fața bisericilor. I-am văzut și eu. Nu aud murmurul rugăciunilor, au fața imobilă, nu-i interesează, se pare, nici măcar sfântul în onoarea căruia se dansează. O fac la fel cum odinioară dansau în onoarea zeului Ploii. Nu-i interesează, poate, nici spectatorii. Un singur lucru contează în acele clipe. Dansul lor. Pentru ce nu? Dansul se transformă în sens. Sufletul se eliberează de zgură. Se limpezește.

Parcă totul se întâmplă pentru a spori paradoxurile. Fiesta nu e o mască veselă. E chiotul unui taciturn. Desfrânarea unui timid. Mexicanul iese atunci din rezerva sa obișnuită. De obicei prea tăcut, îi e greu să vorbească normal în aceste împrejurări. Se descarcă violent. Nimeni sau aproape nimeni nu mai este celde toate zilele. Oameni care sunt îndeobște reținuți și discreți strigă acum în gura mare. Tot ce-a fost măsură se răzbună prin exces. Timizii cântă și prudenții trag cu pistolul. În febra petrecerii, e de ajuns, se zice, un orgoliu rănit și pistolul intră în acțiune sau lucește o machete, lancea folosită la tăiatul trestiei de zahăr, pentru a răzbuna o ofensă. De la sărbătoare la moarte nu e atunci decât un pas.

Am greșit, așadar, vorbind despre fiestă ca despre un drog. Beția ei n-are nimic comun cu ceea ce se întâmplă în tristele paradisuri provizorii ale consumatorilor de marijuana. ( cea ce n-am înțeles în prima seară a fost tocmai funcția fiestei. Vulcanul este în realitate dans pe vulcani. Sărbătoarea purifică sufletele de toxinele singurătății, de aceea șansa oferită de fiestă nu trebuie pierdută. S-ar zice că, prin vacarm, mexicanul strânge puteri ca să poată tăcea până la următoarea sărbătoare, după ce măturătorii vor strânge de pe străzi florile de hârtie călcate în picioare.