Don Quijote in Est

„Seara, deschid televizorul, să văd cu ce i-am mai uluit pe străini”.

Octavian Paler

Prima carte apărută după 1989, Don Quijote în Est (București, Editura Albatros, 1994) constituie în opera lui Octavian Paler un moment de răscruce, într-un sens cât se poate de propriu al termenului: aici se întretaie și se decantează modalități de scriitură, teme și obsesii care vin din cărțile anterioare (iar unele se îndreaptă spre viitor) cu altele, dacă nu complet noi, atunci mult nuanțate, cu probleme și atitudini pe care căderea dictaturii le-a adus la expresie, fie și pentru că, trecând „peste un prag de foc și de sânge”, devine obligatoriu „să-ți judeci viața până la capăt”. La fel ca în cărțile anterioare (similitudinile fiind, mai ales, din acest punct de vedere, cu Polemici cordiale, 1983), și acum scriitorul recurge compozițional la îmbinarea discursivă (care l-a consacrat și a impus, chiar, în mare măsură, timbrul scriiturii sale) dintre epistolă, confesiune și eseu, în ceea ce s-ar putea numi eseu autobiografic tocmai pentru că preeminența ideilor supune celelalte modalități. În cărțile ulterioare, raportul se schimbă, pentru ca în Deșertul pentru totdeauna (2001) și Autoportret într-o oglindă spartă (2004) confesiunea să devină dominantă.

Aici, ca și în cărțile sale anterioare, Octavian Paler păstrează legătura cu activitatea sa de publicist și reia în volum unele articole care în prealabil au apărut ca editoriale în România liberă (unde deținea funcția de director onorific). Don Quijote în Est nu este, însă (și aici cartea se desparte de cele mai multe dintre volumele eseisticii sale predecembriste, inclusiv de Polemici cordiale), o culegere de articole, așa încât textele preluate din gazetă își pierd autonomia și sunt integrate ca părți indivizibile (după ce au fost îndepărtate, de cele mai multe ori, referințele punctuale la evenimentele zilei care au funcționat ca pretext pentru reflecție) ale unei construcții unitare și de mare rigoare. De altfel, la un moment dat, cărții la care lucrează cu atâta pasiune, Paler îi consacră, în ziar, O confesiune: „Fie că am fost crezut sau nu, eu am spus adevărul când m-am considerat un Don Quijote care se bate cu morile de vânt. Și știu că riscul lui Don Qijote este eșecul. Dar mai știu ceva: că uneori eșecurile ne definesc mai bine decât reușitele deoarece arată până unde au năzuit iluziile și credințele noastre. Dacă n-am renunțat, încă, la gazetărie este pentru că n-am putut. N-am reușit să nu ies din singurătatea scrierii cărții la care lucrez («Don Quijote din Est»!) pentru a spune ce cred despre o lume care se îndepărtează, din nenorocire, din ce în ce mai mult de ceea ce am așteptat în decembrie 1989”[1].

Elaborată la începutul fierbinte al anilor ’90 (și păstrând acuitatea acelui timp), Don Quijote în Est fixează o figură care îl obsedează pe Octavian Paler încă de la 20 de ani, care îi traversează mai toate cărțile, păstrându-se constant de la Scrisori imaginare (1979) și pe care se gândise s-o prindă într-o carte (potrivit mărturiei din Autoportret într-o oglindă sparta) încă din anii ’80. Momentul postcomunist al redactării și faptul că era destinat publicării în Occident, fiind scris la îndemnul lui Constantin Tacou[2], dă proiectatului volum o altă anvergură. Planul meditației individuale (constant în scrierile autorului) este dublat și, mai mult, surclasat de un plan al interogației colective. Don Quijote în Est e, întâi de toate, o carte complexă și foarte nuanțată despre identitatea românească ce, după aproape cinci decenii în care fusese confiscată și fabricată politic, are, în sfârșit, posibilitatea de a fi reflectată de o gândire liberă. Cine și cum suntem noi românii este întrebarea obsedantă a cărții prin care aceasta se înscrie, de altfel, într-o istorie a complexului identitar românesc care, cel puțin pentru scriitori, a început cu pașoptiștii, a trecut prin marile dezbateri și polemici ale epocii interbelice și își păstrează întreaga intensitate (inclusiv temperatura înaltă a interogațiilor și incertitudinilor) până astăzi. Din acest punct de vedere, Don Quijote în Est este înrudit, în perimetrul strict al istoriei recente, cu Românii despre ei înșiși de Mihai Botez, Apel către lichele de Gabriel Liiceanu, Românii după ’89 de Alina Mungiu, Cele două Românii de Gabriela Adameșteanu, Focul ascuns în vatră de Adrian Cioroianu, Țară europsită de Călin-Andrei Mihăilescu, Adio, adio patria mea cu î din i, cu â din a de Radu Pavel Gheo, Năravuri românești de Ruxandra Cesereanu ori Europa dumitale de Mircea Vasilescu.

Structura cărții este concepută ea însăși pentru a sluji tema identitară. După o confesiune autonomă (primă meditație la temă prilejuită de reîntoarcerea în țară dintr-o călătorie făcută în 1992 în SUA[3]), volumul este alcătuit sub forma unui dialog epistolar purtat cu un foarte bun prieten din tinerețe (făgărășan de origine, având tată partizan, executat politic, el însuși fiind exmatriculat din facultate și invitat, mai târziu, să devină colaborator al Securității), emigrat în Occident. Epistolele încapsulează paginile de meditație și confesiune, permițând abordarea romanității din unghiuri complementare, nu o dată divergente. Cei doi interlocutori (al doilea, în opinia mea, fiind realizat ficțional) nu se tem, de altfel, să-și confrunte opiniile contrare. Andrei îi încriminează pe cei din țară cărora „puțin le-a păsat că România se rupea de tradițiile ei, transformându-se într-o colonie penitenciară. Altceva îi preocupa, să parvină, să profite, să fie pe creasta valului”, ca și pe scriitori pentru că „v-ați mulțumit să faceți «literatură» într-o vreme în care scriitorul trebuia să strige, ca Soljenițîn, toate ororile care se petreceau în jurul lui”. Cel rămas în țară este nemulțumit și uimit „de ce țineți voi, neapărat, să fiți procurorii noștri” și constată amar diferența care trece inclusiv prin semnificația cuvintelor: „Suntem români, și cei din emigrație și cei de aici, dar limba română vorbită de voi și limba română vorbită de noi, chiar dacă utilizează aceleași cuvinte, au ajuns, s-ar zice, să fie aproape două limbi diferite. Cea din cărțile noastre este o limbă vorbită cu călușul în gură, plină de șoapte, de revolte înăbușite, o limbă, uneori scrâșnită, din care respiră frica și speranța. Exact cum a fost viața noastră! E un document! într-o cafenea din Paris sau într-un apartament din Washington, se vorbește, desigur, altfel”.

Acest tensionat dialog duce la fixarea (nu o dată în fraze memorabile) a trăsăturilor romanității, unele dintre ele de regăsit în mai toate scrierile consacrate temei. Astfel (veritabil laitmotiv al cărții), românilor le lipsește apetența pentru tragedie („poate că acesta e cel mai mare cusur al nostru, de care suntem și mândri, că nu există tragedie pe care să n-o putem persifla”), căreia îi preferă melodrama (care „are la noi un succes garantat”), ca și cea pentru gravitate, sfințenie ori respectul pentru sentimente. Suntem, în schimb, bârfitori, resemnați, versatili, solidari doar în frică și divizați în mai toate celelalte: „Niciodată nu mi-aș fi închipuit că voi descoperi tocmai aici, între ai mei, că homo hominis lupus nu e o născocire calomnioasă a poeților și filosofilor. Ne-am isterizat cu toții, am devenit o societate de lupi liberi și hămesiți. Și cum să accept că frica ne ținea laolaltă, iar libertatea ne învrăjbește?”. Această imagine identitară (contrazicând stereotipurile curente din comunism) devine, chiar pentru cel care o înregistrează, înspăimântătoare: „Doamne, oare chiar așa arătăm?”.

Nu lipsesc din radiografia identitară nici referințele la trecutul comunist, nici cele (veritabil fir roșu al discursului identitar românesc) la Occident. Acesta ni s-a înfățișat, în opoziție la sloganurile comuniste, „doar ca un pământ al făgăduinței” sau ca spațiu ocrotitor pentru transfugi: „Occidentul a devenit ceea ce, în mod tradițional, în istoria noastră a fost pădurea. Nici tătarii, nici turcii, nici arnăuții domnilor pământeni nu aveau mijloace să cotrobăie munții și să-i prindă pe cei ascunși acolo”. Paler nu ezită, însă, să vorbească nici despre frustrările românilor ajunși în Occident, „tratați ca niște provinciali ai Europei”, și nici despre neajunsurile civilizației occidentale: „Aici, comunismul a creat un «om acrobatic». Acolo, pragmatismul a creat un om robotizat, o mașină superioară și eficientă de făcut bani”.

„Omul acrobatic” este sintagma prin care Octavian Paler încearcă să surprindă atributele omului care a suportat dictatura comunistă: a trăit într-o cușcă, a fost dirijat și supravegheat, a învățat să execute jonglerii sau să meargă pe sârmă, atât pentru a-i face pe plac „dresorului”, cât și din iluzia că astfel se poate sustrage acestuia, astfel încât „strădaniile noastre «acrobatice» ne-au împins uneori să imităm duplicitatea bufonilor din tragedii”. Lumea post-totalitară îl obligă, însă, să rămână în rol: „Am ieșit dintr-o lume închisă și, în loc să ajungem la lumea deschisă pe care o speram, ne-am trezit într-un haos agresiv, alunecos, ca o mâzgă. […] Cele două lumi, una lăsată în urmă, alta foarte tulbure, deocamdată, plină de riscuri, pentru care nu sunt, poate, pregătit, mă atrag la fel de puțin, la drept vorbind, în clipa de față. Atârn între ele. Îmi continui, deci, în condiții schimbate, destinul de «acrobat»„.

Ce legătură există, însă, între tribulațiile identității românești și Don Quijote? Doar în Estul Europei, crede Octavian Paler, cavalerul își poate recâștiga forța exemplară pentru că: „Îndeosebi într-un infern iluziile sunt necesare. De aceea Don Quijote a înfruntat în Est teroarea și spitalul psihiatric, după ce în Occident a înfruntat indiferența și râsetele”. În România, în particular, Don Quijote ar trebui așezat pe soclul rămas gol după retragerea falșilor idoli politici, cu șanse, astfel, de a juca un rol terapeutic: „în atmosfera încărcată de ura care ne otrăvește viața, azi, capacitatea lui Don Quijote de a iubi are multe șanse să pară un miracol și să ne pună, în consecință, pe gânduri”. Nu în ultimul rând, Don Quijote întrupează valoarea eșecului, atât de prețuită de Octavian Paler; figura lui trebuie să fi prezidat revoluția din decembrie 1989 (sunt pagini de intensă evocare a evenimentelor din 21 și 22 decembrie la care scriitorul a participat nemijlocit) și, mai ales, iluziile care i-au urmat în Piața Universității, acolo unde „noi ne-am permis să participăm la mitul unui eșec. […] Socotelile celor care ne-au persiflat au ieșit, de altfel, pe dos, fiindcă evenimentele au confirmat întru totul destinul lui Don Quijote. Hulită, batjocorită, «Piața Universității»» a devenit, spre disperarea detractorilor săi, o legendă”.

Proiectat acum la scară comunitară și continentală, Don Quijote a funcționat în cărțile anterioare, ca și în volumul de față, de altfel, ca „un fel de alter ego sentimental”, câștigat la ieșirea din adolescență. „Emul voluntar” al cavalerului, scriitorul încearcă „prin intermediul lui Don Quijote să-mi înving sau să-mi ascund unele slăbiciuni”, fiind vorba despre „o utopie prin care am încercat să-mi dau curaj împotriva unor inhibiții, dar, în măsura în care o pasiune poate oglindi calitățile și cusururile unui om, aici, în această utopie, am pus, probabil, tot ce e mai bun în mine ca ardoare și ca naivitate”. Nu mai puțin, modelul prezidează, prin comparație, și o necruțătoare examinare de sine: „N-am săvârșit conștient nicio porcărie, n-am provocat, conștient, niciun rău nimănui, însă mă tem că am tăcut prea mult, că am strigat prea puțin, că m-am controlat excesiv, că mi-am controlat prea mult vorbele, atitudinile, că mi-am pus singur zăbala în gură, că m-am îmbrăcat singur cu o cămașă de forță nevăzută, și m-am silit să dorm, să umblu, să trăiesc în ea, că mi-am tăiat mereu ghearele, obligându-mă să nu stârnesc un mare scandal, chiar atunci când îmi venea să urlu, că am preferat prea des gustul sălciu al unei vieți rezonabile, iar acum, trecut de șaizeci de ani, am nostalgia sincerității «nebunești» a lui Don Quijote”[4].

Înclin să cred că Don Quijote are o rădăcină mai adâncă în biografia lui Octavian Paler, că această fantasmă livrescă îl leagă, în mod paradoxal, de figura paternă. După cum o mărturisește în mai multe rânduri, scriitorul s-a format într-un adevărat cult al tatălui, țăran din Lisa, care a avut întotdeauna o încredere extraordinară în destinul fiului (menit să ajungă, încă din copilărie, un om mare, de preferință subsecretar de stat), mort în 1954, după ce în spital i se refuzaseră antibioticele pentru că nu era colectivist. Este una din traumele nevindecate la care autorul revine mereu: „Am vorbit despre toate acestea în trei cărți ale mele, dar în forme care să nu alerteze cenzura, și nu pot să-mi iert că am reușit să fiu discret când logic era să urlu că tatăl meu a fost victima unui asasinat politic. Am închis în mine o rană, care nu s-a cicatrizat nici azi, dar nu cumva ar trebui să recunosc, oare, că am mers pe sârmă chiar în jurul mormântului tatălui meu?”. Scriitorul păstrează, în schimb, toată viața în imediata apropiere fotografia tatălui, făcută în 1914, „călărind un superb cal negru și cu sabia ridicată”. Descrisă de două ori în Don Quijote în Est, fotografia revine în Autoportret într-o oglindă spartă însoțită de precizarea: „Calul e negru, ca pana corbului, cu ținte albe pe frunte și pe glezne. Și mă făcea să mă gândesc la faimosul Ducipal al lui Alexandru «Machedon»”[5], ale cărui istorii tatăl i le povestea adesea. Sunt tentată să cred, astfel, că propria fantasmă este construită în replică omagiantă la imaginea din obsedanta fotografie paternă: împăratul exemplar își găsește însoțitorul în cavalerul rătăcitor și livresc.

Scrisul de o frumusețe concisă, atică, dramatismul vibrant al ideilor, autenticitatea și profunzimea implicării fac din Don Quijote în Est una dintre cele mai substanțiale și, probabil, mai exacte radiografii identitare, nu tocmai puține, care au încercat să surprindă nevrozele, dilemele, nesiguranțele, spaimele și speranțele romanității, să răspundă întrebării: cum suntem noi românii? Cu oarecare efort, spune aici Octavian Paler, am putea deveni frații lui Don Quijote, mai mult o aspirație (ca orice fantasmă), decât un model tangibil.

Sanda Cordoș

N-are armură, nici cal. E îmbrăcat în haine obișnuite și întregul lui aspect e al unui pieton oarecare. Nici nu-l observi, în primul moment, în vânzoleala tulbure a străzii. De abia într-un târziu îți atrage atenția prin felul său descumpănit și ezitant de a se strecura prin mulțimea grăbită. Înțelegi, atunci, că bărbatul acesta, de o vârstă nesigură, fără să fie bătrân, se simte ca un strigoi, printre ceilalți, și-l privești mai puțin distrat, încercând să-ți explici unde l-ai mai văzut. O clipă, vrei să te iei după el, din curiozitate. Apoi, renunți. Ce rost are? Trebuie să fie unul din acei încăpățânați care mai cred în idealuri într-o lume haotică. Un posibil ratat, care n-a priceput că, pentru ceilalți, „nebunie” înseamnă „ceea ce n-avem curajul să facem”. Te mai uiți o dată spre el, aproape cu duioșie. Dar un singur om poate avea dreptate, vreodată, împotriva majorității? La urma urmei, înainte de a muri, Don Quijote însuși a recunoscut că a fost nebun.

Mă aflu în imensul aeroport din New York, e aproape amiază, stau, cu bagajele lângă mine, pe un scaun mai retras, și-mi spun, poate dintr-un complex de provincial, că trăim într-un paradox aproape perpetuu azi. Lumea se umple cu „săli de așteptare”, în vreme ce se grăbește din ce în ce mai mult. Altădată, înainte de apariția trenurilor și avioanelor, nu existau săli de așteptare. În schimb, faimosul festina lente, al romanilor, încă mai avea un înțeles. Dovadă că a fost preluat în diverse limbi. Hâtez-vous lentement, sună un vers celebru din Boileau. Eile mit Weile, au zis germanii. Iar noi: „Graba strică treaba”. Dar apariția sălilor de așteptare a fost un semn că omenirea nu mai e dispusă să se grăbească încet. Alergăm între naștere și moarte. Ne-a cuprins o nevroză a nerăbdării care ne face să ne simțim, uneori, pe scaunele sălilor de așteptare, ca într-o cușcă.

Într-un fel, sunt atins și eu de acest morb, chiar dacă, în alte privințe, mă dovedesc un retrograd. N-am mai avut răbdare să stau la hotel, deși camera era plătită până la ora douăsprezece, mi-am luat valizele și am venit la aeroport. Mă temeam de traficul newyorkez. Mi-am zis că e mai prudent s-o pornesc din vreme, să nu risc vreun ambuteiaj.

Sau, cine știe, poate că atât mi-a rămas din înțelepciunea țăranilor din satul copilăriei mele care se duceau la gară cu multe ceasuri înainte pentru a fi siguri că nu vor pierde trenul. Acum îmi pare rău că m-am grăbit și trebuie să mă înarmez cu răbdare. Mai sunt vreo cinci ore până la plecarea avionului spre București și, cum punctualitatea nu face parte dintre calitățile românești, acest răgaz poate spori și mai mult cu ajutorul Tarom-ului. Funcționarul american pe care l-am întrebat, mai adineaori, când vor fi primite bagajele pentru cursa Tarom a zâmbit cu tâlc. S-ar părea că începem să fim cunoscuți exclusiv prin defectele noastre.

Ceea ce ar fi, totuși, un progres, dacă mă gândesc la sondajul de opinie făcut pe Broadway, de corespondentul unui ziar românesc, din care rezultă că strada americană nu știe, de fapt, mai nimic despre noi. Cel mult, a auzit de legenda sinistră a lui Dracula, de „un general sau un președinte dement care a sfârșit prin a fi împușcat”, acesta fiind Ceaușescu, sau de mititei și sărmăluțe. În rest, răspunsurile date la întrebarea „ce știți despre români și despre România?” mi-au provocat o stare care oscila între disperare și umilință. Unii ne-au plasat prin America de Sud, iar alții aflau cu acel prilej că existăm. Un polițist a stat o clipă pe gânduri, încurcat, după care a zis, pe jumătate glumind, pe jumătate serios: „O luați pe prima stradă la dreapta, vă duceți la aeroport, vă urcați în avion, coborâți în Europa și mai întrebați”. Să râzi? Să plângi? Nu credeam că ignoranța americanilor, în ce ne privește, e atât de mare. Și noi care, la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, i-am așteptat, ani la rând, să ne vină în ajutor! Eram convinși că nu-l vor lăsa pe Stalin să pună stăpânire pe noi. Bietul tata a murit fără să afle că americanii nici nu știau prea bine unde ne găseam noi.

Cu ce gânduri mă despart de America? într-o seară, în Florida, am trecut printr-o spaimă care altora li se poate părea stupidă. Eram la St. Petersbuig. Găsisem muzeul „Dali” abia la ora închiderii, după ce amețisem în mașină din pricina căutărilor infructuoase, și am pornit-o înapoi spre Tâmpa. Deodată, am avut senzația că ne învârteam printr-un labirint care nu se mai termina. Casele cochete, cu un singur etaj sau doar cu parter, vopsite în culori pastelate, care, în mod normal, trebuiau să-mi dea impresia unui fericit antioraș, lipsit de nevrozele metropolelor moderne, au ajuns să-mi pară, prin infinita lor multiplicare, pe spații de neimaginat în Europa, ca făcând parte dintr-un peisaj aproape abisal. Ceea ce nu mi s-a întâmplat la New York, lângă zgârie-nori, mi s-a întâmplat în acel „sat” monstruos ca întindere, parcă fără început și fără sfârșit, în care ne afundam ca într-o mlaștină elegantă. Am intrat în panică. Nimeni nu mergea pe jos, condiția de pieton fiind, practic, suprimată din cauza distanțelor. Un motiv în plus ca aceste distanțe să mi se pară neomenești. La un moment dat, m-am simțit ca un disc stricat care se va învârti până ce se va rupe arcul. Eram conștient că sensibilitatea mea conservatoare îmi juca o festă, de aceea nici n-am vorbit cuiva despre faptul că, în acele clipe, până și jungla mi se părea mai logică. Orice american s-ar fi uitat la mine lung. Și pe bună dreptate. Asemenea reacții nu sunt firești, oricât m-aș strădui eu să le explic. Una e să te simți într-un aeroport, ca acesta, în pântecul unei balene și alta să te sperii de un oraș ca St. Petersburg sau Los Angeles, fiindcă ies din ceea ce m-am obișnuit eu să consider „oraș”.

Și, totuși, n-aș zice că mă număr printre europenii care antipatizează America. E vorba de o incompatibilitate, de fapt. Eu nu pot iubi decât orașe ca Florența sau ca Aix-en-Provence. Ori Făgărașul, din adolescența mea. Am nevoie de o ambianță care să nu mă anihileze, fie prin prea multă singurătate, fie prin prea puțină. La New York, au fost momente când m-am simțit ca un barbar într-o Romă supertehnicizată, dar n-am avut, în genere, impulsuri de frondă. Cel mult, mi-am permis mica răutate de a le sugera unor bravi americani că, în America, istoria se află la nivelul albumelor de familie. Deschizi un album, vezi străbunicii unui american și cu asta ai ajuns aproape de începutul istoriei Americii. Cuiva care mi-a vorbit despre iluziile americanului obișnuit i-am mărturisit, cu o ironie involuntară, că eu nu reușesc să mi-l închipui pe Don Quijote, aici, altfel decât ca parodie, în costum de cowboy, amuzând spectatorii la un rodeo, sau ajutat de societățile filantropice care se ocupă de vagabonzi și de idealiști ratați. America are o excelentă intuiție a valorii reușitelor. Îi lipsește, însă, cu desăvârșire, intuiția valorii eșecurilor, din care pricină progresul este aici mult mai la îndemână decât măreția, iar Don Quijote, sunt aproape sigur, n-ar avea șanse să fie înțeles. Interlocutorul meu mi-a amintit că prin America bântuie misionarii ca altădată căutătorii de aur. E adevărat, dar acești misionari „modernizați” se folosesc de stații de amplificare sau de studiourile de televiziune, au nevoie de impresari, nu de scutieri, și nu se bat cu morile de vânt.

Dincolo de aceste răutăți mărunte n-am mers. Nu e genul meu să dau cu tifla. Și de ce aș face-o? Nu vreau să fiu ipocrit, mi-ar plăcea să am și eu un cont la bancă, o casă frumoasă și un automobil bun, din care să nu curgă piesele, ca din al meu. Nu disprețuiesc câtuși de puțin bucuriile „vulgare”, legate de confort, de atributele civilizației. Problema e alta. Îmi e greu să mă împac cu un anumit cult al reușitei, al succesului, care transformă în „afacere” totul, prietenia, cultura, conversațiile zilnice. Mă îndoiesc că, în accepțiunea pe care i-o dau pragmaticii, „a reuși” înseamnă, cu adevărat, a da existenței un sens. Pot pricepe că filosofia celebrului time is money a creat prosperitatea Americii, dar înțeleg mult mai bine filosofia hamalului care, într-o dimineață, în gară la Napoli, când l-am rugat să-mi ducă valizele, mi-a răspuns zâmbind: „Nu, domnule, azi am mâncat”. Cu lipsa mea de spirit practic nici nu e de mirare, de altfel. Ceea ce nu înseamnă, Doamne ferește, că aș fi contra prosperității! Atât ar mai trebui ca, în mizeria de la noi, să susțin că ar fi cazul să ne ferim de pericolul de a trăi bine, pentru a ne apăra de o opulență găunoasă. Ar suna ca o necuviință. Dacă Occidentul e preocupat mai mult de combaterea colesterolului decât de combaterea egoismului, nu rezultă de aici că de vină este bunăstarea și că noi avem motive să fim satisfăcuți de șansa de a o duce mizerabil.

Ce-ar fi să caut biroul Tarom-ului?… Nu, e mult prea devreme… Sau să mă descotorosesc de valize, ca să pot da o raită prin aeroport? Mai casc gura, trece timpul, îmi cheltuiesc ultimii dolari. Mai am cincizeci pe care i-am păstrat pentru orice eventualitate… Asta îmi aduce aminte de o întâmplare veche, oribilă, legată de singura călătorie pe care am făcut-o împreună cu fiul meu. Fusesem invitat la Congresul presei italiene și m-am zbătut să-i ofer și lui ocazia de a merge, pentru câteva zile, în străinătate. Era în 1974, spre sfârșitul verii. Congresul avea loc la Rimini. Ca să reușim să ne descurcăm acolo, am cumpărat „la negru” cincizeci de dolari. Am plecat cu ei. Nu știam că era interzis să ai bani străini. La frontieră, vameșul m-a întrebat: „Aveți valută?”. „Da, am.” Și i-am arătat cei cincizeci de dolari. „Adeverință aveți?”, a continuat vameșul. „Ce adeverință?” „Că aveți dreptul să dețineți acești bani.” „Dar sunt ai mei…”, i-am spus, de parcă eram căzut din lună și nu pricepeam de ce-mi trebuia adeverință pentru un ban ce-mi aparținea. Modul meu cam aerian de a trece prin viață (nimeni nu m-a crezut atunci că ignoram, într-adevăr, dispozițiile) mi-a jucat un renghi urât. „Mi-au rămas dintr-o altă călătorie”, am mințit. Am înțeles în cele din urmă în ce capcană căzusem, dar era prea târziu. Vameșul ne-a poftit, pe mine și pe fiul meu, să coborâm din tren. A trebuit să ne supunem, să pierdem biletele pentru vagonul de dormit și să așteptăm până seara când, după lungi ezitări, vameșii ne-au restituit pașapoartele, confiscându-mi cei cincizeci de dolari. Eram convins că fusesem „prădat” și eram decis să protestez la întoarcere împotriva tratamentului umilitor la care fusesem supus, dar după ce am revenit în București m-am trezit convocat la Direcția Generală a Vămilor unde un ofițer de Securitate mi-a pus câteva întrebări în legătură cu blestemata sumă de cincizeci de dolari, apoi mi-a zis, sec, că serviciul vamal de la Curtici a greșit lăsându-ne să ne continuăm călătoria și că voi fi trimis în judecată pentru deținere ilegală de valută. Până la urmă, am fost fericit că am scăpat de proces…

Renunț la idee. Am depășit faza când mă uitam în vitrine, calculându-mi, în gând, puținii dolari din buzunar. Și, apoi, ajung și la noi azi mărfuri străine, chiar dacă multe provin din mahalalele Occidentului. Mai bine stau aici. Mă deranjează perspectiva de a porni cu valizele în căutarea unui depozit de bagaje. Sunt nu numai ne-modern, ci și comod…

Un fost bucureștean, șofer de taxi la New York acum, pe care l-am cunoscut la o întâlnire a românilor, a trecut pe aici și mi-a spus, grăbit, că „e o problemă, se pare” cu avionul ce trebuia să vină de la București. „Un accident?” „Doamne ferește.” „Sau n-a plecat la vreme din București?” Nu știa. A aflat doar că avionul nu va sosi la ora normală.

Sper să nu fie nimic rău. Cât privește prelungirea așteptării… asta e, ce pot să fac? Și, în definitiv, așteptarea intră în stilul nostru de viață. Dacă orarul nu e respectat, un occidental se enervează, se înfurie, se plânge că n-are timp de pierdut, amenință. Îi lipsește resemnarea orientală care pe noi ne ajută să vârâm orice în destin și să ne simțim într-o sală de așteptare ca într-o locuință provizorie. În optica noastră, timpul nu e al nimănui. Nici măcar al zeilor. Îl pierdem cu sentimentul că n-avem încotro. Și, hotărât lucru, nu ne plictisim la fel în Est și în Vest… Apoi, de o jumătate de secol, istoria însăși e pentru noi o sală de așteptare. Mai întâi, am așteptat să vină americanii, fără să ne gândim că Occidentul era obosit de războiul cu Hitler, nu ținea să înceapă unul cu Stalin, nu mai avea energie decât pentru un „război rece”. După aceea, am așteptat să moară Stalin. Pe urmă, am așteptat să moară Ceaușescu. Acum așteptăm să ieșim din debandada post-totalitară. Așa că suntem obișnuiți să așteptăm. Ne-am făcut o bună educație, în această privință. Probabil, e singurul lucru pe care-l știm bine, să așteptăm și să ne mințim.

Ar trebui, totuși, să încerc să aflu ceva mai precis. O voi ruga pe doamna de alături să aibă grijă, puțin, de bagajele mele.

Avionul a aterizat forțat în Islanda. Sau în Irlanda. N-am înțeles bine. „Dar mai vine?” „Cred că da”, mi-a răspuns, evaziv, negresa de la Informații. „Când?” „Nu știu, domnule. Sorry.” N-ar fi exclus să-mi petrec noaptea aici, căci nu mai am bani pentru o cameră la hotel. Cincizeci de dolari nu-s destui.

Când am venit în America, în urmă cu trei luni, mi-am închipuit că, depărtându-mă de România, îmi voi găsi o brumă de detașare de care aș avea foarte mare nevoie. N-am făcut decât să mă conving de rezistența unor obsesii. Și iată-mă acum, într-un aeroport, mare el însuși cât un oraș, unde viața seamănă cu o bandă rulantă, gândindu-mă cu un sentimentalism idiot la câinii vagabonzi din București, la gropile care te împiedică, la noi, să umbli cu capul în nori sau la șoferii care te înjură, din nimic, greu de egalat în mitocănie. Depărtarea dă chiar prafului de pe străzile noastre ceva aparte. Tandru, aș zice, dacă nu m-aș teme că sună ridicol. Oricum, numai acolo decepțiile și singurătatea mea au un sens. Altundeva, ele nu înseamnă nimic.

Poate că, în genere, noi românii nu prea avem vocație de emigranți. Am cunoscut în America români plecați din România de o jumătate de secol care nu s-au vindecat de nostalgii nici acum. Întreabă mereu, pe oricine vine din București, „ce mai e pe-acasă?”. Nu mai au pe nimeni în țară, decât, cel mult, rude îndepărtate și, eventual, câțiva foști colegi, bătrâni acum, dar trăiesc mai departe cu un fel de ochi, nevăzut, în ceafă. S-ar zice că paradisul pierdut al copilăriei e pentru noi o temniță din care nu putem evada. Sau, dacă se întâmplă s-o facem, avem nostalgia închisorii. Memoria nu e, în cazul nostru, un bagaj pe care-l lași la prima garderobă.

O explicație ar fi că avem în urma noastră multe generații de țărani legați de pământ. O mare parte a populației orășenești de la noi este născută la sat, a copilărit la sat, are mormintele la sate sau provine din părinți ori din bunici veniți de la țară, iar modernitatea noastră s-a înfiripat, se știe, pe o civilizație țărănească. Încât cosmopolitismul poate să prindă rădăcini doar în situații speciale la noi. Suntem sortiți să gândim că un om normal are o singură patrie. Restul sunt țări. Cei mai mulți dintre noi antipatizează sincer, am impresia, faimosul ubi bene, ibi patria. Ideea că, oricât de rea, pâinea de-acasă e mai bună stârnește de obicei un orgoliu liric. La drept vorbind, abia comunismul a adus, masiv, în România cosmopolitismul și a încercat să-l transplanteze cu forța, sub forma degradată a internaționalismului marxist.

Ar mai fi de spus că multor români plecați în lume le lipsesc, probabil, unele lucruri pe care, acasă, nici nu le observăm. Nici plăcerea românească a taifasului (care exprimă și o carență, poate, și anume că suportăm rău singurătatea, dovadă că au existat atât de puțini asceți la noi), nici înclinația noastră de a crea din nimic zvonuri, fiindcă ne sunt, se pare, mai necesare decât certitudinile, nici „filosofia” bășcăliei, care ne-a ajutat să ne defulăm, dar și să bagatelizăm nenorocirile, nu sunt apreciate în Occident. Probabil, nici înțelese. Din punctul nostru de vedere, occidentalii nu au prea mult umor. Noi avem prea mult și, din păcate, nu de calitatea cea mai bună. Nu rezistăm când e vorba să luăm ceva peste picior. Și poate că acesta e cel mai mare cusur al nostru, de care suntem și mândri, că nu există tragedie pe care să n-o putem persifla. Din toate nenorocirile abătute peste noi, nu cred să fi scăpat vreuna de care n-am râs. Ne-a fost mai ușor să opunem disperării o ironie decât o revoltă, ne-a fost mai simplu să combatem amărăciunile prin zeflemea. Numai de dorul care ne încearcă prin străini și de moarte nu s-a râs niciodată. Iar alăturarea aceasta spune multe, presupun.

Decalajul creat după război între Est și Vest pune și el probleme spinoase celor veniți în Occident când vor să-și exercite vechile profesiuni. De regulă, sunt nevoiți să treacă prin purgatorii umilitoare, să-și vadă invalidate experiența, pregătirea, capacitatea, iluziile, să îndure privațiuni la care nu s-au așteptat ori să facă munci pe care, acasă, le-ar fi socotit inferioare, până reușesc să-și asigure o situație mai stabilă și, cu puțin noroc, chiar mulțumitoare în plan material. În plan sufletesc, acomodarea se dovedește un proces și mai dificil, rareori dus până la capăt și, nu o dată, imigrantul est-european descoperă că indiferența lumii libere poate fi la fel de crudă ca poliția politică pe care a detestat-o acasă. Singurii care au reușit, de bine, de rău, să se integreze într-o nouă lume sunt cei care, într-un fel sau altul, au tăiat legăturile cu trecutul, devenind oameni „fără bagaj”. Ei au luat-o, practic, de la capăt. Ceilalți au ajuns să fie niște ființe ambigue. Nu mai sunt nici oameni ai Estului, n-au devenit nici „occidentali”. Unii regretă, poate, că au plecat, fiindcă în țările unde trăiesc se simt câteodată ca într-un ghetou psihologic, dar orgoliul și calcule materiale îi împiedică să se întoarcă definitiv. Vin doar în vizită, să-și impresioneze rudele și cunoscuții, cu aerele lor de occidentali care n-ar mai putea trăi într-un oraș atât de plin de praf, ca Bucureștiul, după care reintră în singurătatea lor civilizată și meschină unde duc dorul bârfelor din România.

Cât despre mine… în adolescență, mi-a plăcut deviza unuia din cei șapte înțelepți ai Greciei antice, Bias din Priene: „Port totul cu mine”. Nu aveam decât un cufăr plin cu cărți, uniforma liceului și două, trei cămăși, cam aceasta era toată bogăția mea. Nici azi nu sunt mult mai bogat. Am o mașină veche, vreo zece mii de cărți, un dulap cu haine, cam pe aici se oprește toată averea mea. Locuiesc într-o casă plină de praf și de molii, de unde aștept să fiu dat afară. Dar niciodată nu m-am gândit serios să emigrez din România. Au existat momente, culmea, după revoluție, când am trecut de la euforie la lehamite, în care mi-am zis, obosit, dezorientat, de ce n-aș pleca? N-are importanță unde mă duc. Oriunde, dar departe. Să fiu ca un mort care nu se mai poate întoarce. Pe urmă, îmi spuneam singur: „Prostii”. Știam bine, în fond, că nu puteam face asta și de ce. Nici disperările mele nu au sens decât în lumea în care mă întorc.

A venit un grup masiv de pasageri asiatici. Thailandezi? Chinezi din Taiwan? Nu mă prea pricep să disting diferențele și risc să fac greșeli grosolane. De altminteri, în general Orientul mă pune în încurcătură. În fața abisurilor Asiei m-am simțit totdeauna ca o gânganie. Am revelația insignifianței mele, individul din mine se simte redus la zero. În plus, n-am reușit să pătrund în intimitatea misterelor gândirii orientale. Nu sunt în stare să concep viața ca un zbor de muște purtate de vânt, nu-mi place să-mi imaginez omul ca pe o furnică așezată pe obrazul timpului, am nevoie de iluzia, foarte europeană, probabil, că „odiosul eu” e ceva mai mult decât o porcărie de care e bine să te detașezi. Cândva, am avut șansa unei călătorii în India, pe care am ratat-o lamentabil. Înainte de plecare, am citit sau am recitit cam tot ce am putut găsi despre înțelepciunea orientală, iar în ziua în care m-am suit în avion aveam cu mine patru sau cinci caiete, pregătite pentru a descrie cu lux de amănunte procesul inițierii la fața locului. Și am notat, conștiincios, totul, zilnic. Dacă la întoarcere aș fi îndrăznit să dau publicității acele caiete, aș fi oferit, probabil, mărturia neplăcută, dar sinceră a unui eșec, deoarece, pe măsură ce m-am afundat în lumea indiană, mi-am dat seama că nu înțelegeam aproape nimic din modul ei de a gândi, nu-mi apropiam decât banalități, clișee, amănunte pitorești, adevăruri exotice; celelalte îmi rămâneau străine, căci continuam să judec misterele orientale după logica mea de european. Am priceput atunci că mintea și sufletul meu nu trec ușor de o graniță care s-ar situa, probabil, undeva între Caucaz și Urali. Până acolo e spațiul unde mai înțeleg câte ceva, deși… ei, da, mi s-a întâmplat aici să mă întreb dacă Europa există cu adevărat. America a fost descoperită și, în linii mari, acum știu ce e, bănuiesc. O țară unde totul e posibil, cu excepția gratuității eroice. Cavalerii rătăcitori sfârșesc aici prin a face chetă sau se apucă de altceva. Dar Europa? A fost descoperită, oare, sau există doar un continent botezat astfel? în ciuda faptului că mă simt sufletește, european și că aștept un avion care să mă ducă în Europa, nu ascund că am momente când mă tem că „Europa”, ca realitate spirituală, e un vis, chiar și la Paris sau la Roma, nu numai la București. Un vis de pe la 1600. Ca să descopere America, marinarii lui Columb n-au avut decât să străbată un ocean. Într-o zi, unul din ei, cățărat pe frânghii, a strigat fericit: „Pământ!”. Ca să descopere Europa, „exploratorii” au trebuit să străbată secole, iar expediția navighează încă în serioase incertitudini… La urma urmei, ce este specific gândirii europene? Mi-ar fi mai ușor, poate, să spun ce „nu este”! îmi amintesc că în timpul revoluției culturale din China un pictor a fost obligat să meargă pe stradă, în semn de căință, cu un tablou legat de gât: un autoportret. Nu cred că unor europeni le-ar fi trecut prin cap că un autoportret este un lucru infamant. În Europa, Narcis s-a sinucis, dar n-a fost lovit cu pietre. Carnea și sângele în care clocotesc pasiunile noastre n-au fost socotite vulgare, nedemne, decât de cei care s-au tăvălit pe mărăcini ori și-au biciuit trupul, pentru a-și reprima dorințele, închipuindu-și că asta-i face plăcere lui Dumnezeu. În rest, spiritul european a oscilat mereu între Dumnezeu și istorie, neputând face abstracție de „eu”, care, inclusiv în formele sale detestabile, pare să fie o „specialitate” europeană.

Dar, dacă e așa, nu înseamnă oare că, în prezent, Estul european este chiar mai european decât Occidentul? în Vest, individul se manifestă îndeosebi în afaceri, în inițiative economice, în comerț, în rețeaua serviciilor, pe scurt în domeniile unde are o șansă de a reuși, de a obține bani, de a-și crea o situație, pe când în Est, ieșit dintr-o lungă mortificare, el năvălește, zgomotos și dezorientat, în toate direcțiile. E isterizat de o libertate pe care nu știe s-o utilizeze, dar niciodată, probabil, n-au vorbit atâția oameni în același timp. Dacă la noi fiecare individ s-ar sui pe un bolovan pentru a-și rosti monologul, România ar semăna acum cu un imens Hyde Park. Oratori disponibili se găsesc din belșug. Numai ascultătorii lipsesc deocamdată. Eu însumi aș putea încropi un fel de discurs, susținând, în dorința de a părea cum nu sunt, că-mi place să calc prin gropi, că mi-a intrat în sânge această plăcere și nimeresc cu un instinct foarte sigur în cea mai măruntă groapă, oricât de dificil ar fi accesul la ea, în caz că se află în drumul meu; în fond, nu pentru asta există gropile pe lume, ca să cadă unii în ele, pentru a-i distra pe ceilalți?… De ajuns. Nu sunt în Hyde Park. Mă aflu într-o sală de așteptare a aeroportului din New York. Și am rămas singur. N-am chef să devin propriul meu clovn. Pe deasupra, sunt lucruri despre care nu se poate vorbi punându-ți făină pe obraz. Nici nu i-ar sta bine unui ardelean „cam ombrageux”, cum am fost caracterizat eu, să maimuțărească o dezinvoltură care-i lipsește.

Vin alți călători. Vin, de unde? Pleacă, unde? Ne intersectăm, o secundă, fără să ne întâlnim cu adevărat. Asta îmi aduce aminte de un film pe care l-am văzut aici, pentru că nu l-am prins în București, dacă va fi rulat vreodată la noi. E vorba de Grand Hotel. Un film ratat, după părerea mea. Mi-ar fi plăcut să dezvolte ideea de la care pornește, că, într-un furnicar de oameni care se lovesc zilnic unii de alții, schimbă chiar câteva cuvinte, pe scări, în lift, în hol, în restaurant, nimeni nu se întâlnește, în realitate, cu nimeni și că, în definitiv, așa-i viața. La New York am înțeles mai bine ca oriunde că singurătatea cea mai atroce nu e cea de care te lovești într-un deșert, ci singurătatea pe care o descoperi uneori pe o stradă arhiaglomerată, iar aici mă simt ca unul din clienții de la Grand Hotel. Nu mă întâlnesc cu nimeni dintre cei care trec pe lângă mine sau stau pe scaunele din jur. Sunt singur într-o sală de așteptare care, acum, e plină de lume. Și, ca de obicei, mă dovedesc o natură contradictorie. Jinduiesc în singurătate după puțină gălăgie, dar când nimeresc în îmbulzeală am nostalgia liniștii.

Am rămas din nou singur. Un bătrân care a stat lângă mine a lăsat pe scaun un ziar unde se anunță că, în Germania, vremea e neobișnuit de rece. Cauza principală: „vântul din Est”. Firește, firește. Toate angoasele vin din Est. Se poartă „moda Est” în spaime, în violență, în nefericire. Polițiștii germani își pun, am auzit, mănuși de cauciuc când arestează est-europeni, prinși fără acte. Să nu se contamineze, probabil, de „boala Estului”… Oare unde vor fi fiind ceilalți călători pentru cursa Tarom? în mod normal, ar fi trebuit să-și facă apariția. E aproape patru după-amiaza.

în Biblie, se zice, undeva, că umblând prin lume ai mai multe șanse de a-l întâlni pe Dumnezeu. Eu, dacă nu săvârșesc astfel un sacrilegiu, cred exact pe dos. Aici, am avut permanent sentimentul că sunt un intrus. Nu mă pot converti la religia pragmatismului, sub semnul căreia trăiește America, la fel cum nu mă pot apropia de budism. Orientul te face să te simți ca o insectă. America m-a silit să văd în sentimentalismul meu o infirmitate. Don Quijote n-a trecut oceanul pe urmele conchistadorilor. Și, poate, chiar în restul Occidentului a murit.

Am aflat că avionul va veni. „Când?”, m-am grăbit să întreb, bucuros că, în sfârșit, ies din nesiguranță. „întrebați mai târziu. Deocamdată, nu știm.” Cu această ocazie, am reușit să descopăr câțiva români într-o altă sală. I-am recunoscut după bagaje. Niciun străin nu târăște după el într-o călătorie atâtea valize, pachete și sacoșe de mână, ca noi. M-am apropiat, am tras cu urechea și m-am convins că nu mă înșelasem. Vorbeau românește. O femeie, mai în vârstă, adormise. Mi-a revenit în memorie atmosfera sălilor de așteptare de la noi. Lipseau numai cojile de semințe, pe jos, și fumul acru. Încolo, aceeași resemnare placidă care ne ajută să așteptăm orice, oricât.

Iar am rămas singur… Alergătura cu mijloace din ce în ce mai perfecționate, spre ce?, pe care o percepi într-un aeroport mai bine ca oriunde, ascunde, presupun, o angoasă. Omul modern și-a pierdut, se pare, puterea de a sta pe loc și de a visa. Când nu aleargă, i se pare că nu face nimic, că lasă timpul să treacă inutil. Îl amenință atunci „răul de a exista”… Noi am fost cruțați de acest rău. Am fost ocupați să ne temem pentru viață. Frica noastră cea de toate zilele nu ne lăsa vreme pentru spaime de alt ordin. Dar nu tocmai de aceea reușeam să așteptăm fără să așteptăm nimic precis? însăși așteptarea era, uneori, și poate mai este, o formă de speranță.

M-am mutat cu bagajele în sala unde i-am văzut pe pasagerii români care așteaptă cursa Tarom-ului. E șapte seara, acum. Trebuia să fim, la această oră, departe de țărmul Americii, deasupra oceanului, încep să dau semne de nerăbdare. Am obosit să tot laud capacitatea noastră de a aștepta. Îmi e și foame. Mă încăpățânez, totuși, să păstrez cei cincizeci de dolari. În România, această sumă înseamnă acum pensia mea pe două luni. Și nu am șanse să-mi rotunjesc pensia dacă mă las de gazetărie, cum mă bate gândul. Am scris prea multe articole cu care n-am reușit să clatin niciun fir de praf. Tot ce am izbutit a fost să-mi pierd câțiva prieteni și să-mi câștig câțiva dușmani. Și ar fi timpul să mă întreb dacă nu e mai convenabil să discut cu moliile din camera mea decât să perseverez într-un idealism ridicol. La cei șaizeci și șase de ani ai mei, a trăi cu idei false e mai rău decât a deveni dependent de sedative.

Fără să audă niciun anunț, ceilalți pasageri români s-au sculat de pe scaune și au format o coadă. Au aflat oare că se vor primi bagajele? Sau au făcut-o din reflex? Decenii în șir, noi am trăit „anormalitatea” ca pe singura „normalitate” posibilă. Asta ne-a format într-un anume fel, dar ne-a și deformat. Un negru, funcționar al aeroportului, încearcă să explice pasagerilor de la coadă că e prea devreme, că n-are rost să stea în picioare, să se înghesuie. Vom fi anunțați când va începe operația de primire a bagajelor. Pasagerii ascultă, fără să spună nimic, și nu se clintesc. „Deranjează pe cineva că stăm la coadă?”, se hotărăște, în cele din urmă, o femeie corpolentă să-l lămurească pe negru. „Nu.” „Atunci?” în fața acestei logici dezarmante, negrul dă înapoi. Ridică din umeri și se îndepărtează. Nu pare să fi priceput mare lucru. Și cum să priceapă? Pentru noi, cozile sunt ca niște cântece de sirenă. Le rezistăm greu. Dacă nu te așezi la o coadă, ai senzația că pierzi „ceva” și rămâi cu un vag sentiment de frustrare.

Adevărul e că nici noi nu ne mai înțelegem uneori, pe deplin. Multă vreme, nu mi-am dat seama ce anume mă intriga, mă nedumerea, după revoluție, în felul nostru de a ne comporta. Abia mai târziu m-am lămurit că, ani la rând, am semănat unor acrobați care mergeau pe sârmă, concentrându-ne toate resursele de prudență în acest mers, specific omului care trăiește într-un regim totalitar și se vede obligat să fie atent unde pune piciorul. „Specialitate” învățată de nevoie, „acrobația” ne-a intrat, cu timpul, în obișnuință, părându-ni-se normală. Ea ne-a ajutat să ne ferim de primejdii, să ne „descurcăm”, să „supraviețuim”, dar ne-a și luat ceva. Acum ne vine greu să ne dezbărăm de ce-am învățat. Reflexele noastre continuă să funcționeze la fel ca înainte, făcându-ne să mergem, adesea, și pe pământ de parcă am avea o sârmă sub picioare, altminteri nu ne simțim în siguranță. Or, aceasta trebuie că ne dă în ochii străinilor un aer, în același timp, bizar și dramatic… Observ că inclusiv în confesiuni am reflexe de acrobat. M-a izbit aici în America un mod de comunicare, simplu, direct, practic, fără prea multe nuanțe și fără ocoluri, cu care eu unul mă împac greu. Mi se pare uscat, rece. Și nu cred că la mijloc e numai gustul meu pentru digresiuni, pentru speculație, care se vede contrariat. Mă tem că lunga deprindere de a vorbi cu gura închisă, de a mă folosi de aluzii, de subînțelesuri, pentru a trece de vigilența cenzurii, își arată, în continuare, efectele. Nu e chiar atât de simplu să spui că unu și cu unu fac doi, după ce te-ai ferit de asta aproape o jumătate de veac. În plus, la noi există, cum ziceam, o plăcere naturală, irepresibilă, de a sta de vorbă, la taifas („povestiți?” era întrebarea rituală în satul meu, în loc de „bună ziua”, când treceai pe lângă doi sau mai mulți oameni) pe care nu știu dacă alții o cunosc. La nivel național, avem gustul pălăvrăgelii, la fel cum americanii au geniul stoarcerii banilor din piatră seacă. La orice vârstă și chiar în pragul morții, nu ne săturam să stăm de vorbă. Tradiția franceză a saloanelor presupune un spațiu închis, aristocratic. Noi, din acest punct de vedere, suntem infinit mai democratici. Nicăieri, poate cu excepția sudului Italiei, nu se bârfește atât de mult și cu atâta plăcere ca în România. Eu am reușit să devin guraliv chiar pe tema singurătății…

Dar mă opresc. Am impresia că ar trebui să mă așed și eu la coadă.