Cele patruzeci de legi ale iubirii
Aa
Cuprins
Scriitoare de origine turcă, Elif Shafak, s-a născut în Franța, la Strasbourg, în 1971. Și-a petrecut copilăria și adolescența în Spania, după care a revenit în Turcia, împreună cu familia sa. În prezent este profesor la Departamentul de Studii despre Orientul Apropiat al Universității din Arizona. A debutat în literatură în 1994, cu povestirea Kern Gözlere Anadolu, însă a obținut succesul și recunoașterea publicului turc cu primul său roman, Sufiștii, publicat în 1997. Cel de-al doilea roman, Oglinzile orașului, publicat în 1999 și distins în 2000 cu premiul Uniunii Scriitorilor Turci, a impus-o definitiv în literatura turcă. Acestuia i-au urmat Privirea (2000) și Palatul Păduchilor (2002). Elif Shafak a publicat și două romane în limba engleză, Sfântul nebuniilor incipiente (2004; Polirom, 2009) și Bastarda Istambulului (2006; Polirom, 2007). Cărțile ei, traduse în numeroase limbi, se bucură de un succes considerabil, iar presa internațională vede în ea un rival promițător al marelui scriitor turc Orhan Pamuk.
În ultimul său roman, Cele patruzeci de legi ale iubirii (2010), Elif Shafak întrețese cu iscusința unui artizan de covoare turcești firele a două povești pe cât de îndepărtate în timp, pe atât de captivante, creând un model ale cărui detalii bogate se contopesc într-un întreg de o armonie desăvârșită. Viața searbădă a Ellei Rubinstein – o mamă casnică și o soție nefericită din suburbiile Bostonului zilelor noastre – se schimbă din temelii când, la aproape patruzeci de ani, se angajează la o agenție literară și i se cere să scrie un referat despre romanul unui autor necunoscut. Astfel descoperă povestea fascinantei legături spirituale dintre faimosul poet persan Rumi și dervișul sufit Shams din Tabrīz, și forța eliberatoare, modelatoare a iubirii care a schimbat destinele celor doi prieteni și care îl va schimba curând și pe al ei: între Ella și Aziz Zahara, autorul romanului, începe un schimb epistolar, apoi se înfiripă o minunată poveste de dragoste. O apologie a iubirii, privită în multiplele sale ipostaze, romanul Cele patruzeci de legi ale iubirii punctează cu subtilitate diferențele dintre religie și spiritualitate, dintre datorie și iubire.
Lui Zahir și Zeldei
Copil fiind, îl vedeam pe Dumnezeu,
Vedeam îngeri;
Deslușeam tainele lumilor de deasupra și de dedesubt.
Socoteam că toți oamenii vedeau la fel. În cele din urmă, mi-am dat seama că ei erau orbi…
Shams din Tabrīz
Prolog
Binișor, ții între degete o piatră și o arunci în apa curgătoare. Efectul s-ar putea să nu fie ușor de deslușit. O mică încrețitură unde piatra străpunge luciul apei și apoi un clipocit înăbușit de vuietul râului din jur. Atâta tot.
Aruncă o piatră în lac. Efectul va fi nu doar mai vizibil, va fi de asemenea mult mai durabil. Piatra va tulbura apele liniștite. În locul în care va atinge apa se va forma un cerc și, într-o clipită, cercul acela va da naștere altuia și apoi altuia. Curând undele stârnite de căderea pietrei se vor întinde până se vor face simțite pe întreaga oglindă a apei. Abia când vor ajunge la maluri cercurile se vor opri și se vor stinge.
Dacă o piatră cade într-un râu, râul o va lua ca pe o tulburare oarecare în curgerea sa deja năvalnică. Nimic neobișnuit. Nimic de neînvins.
Dacă o piatră cade însă într-un lac, lacul nu va mai fi niciodată același.
Vreme de patruzeci de ani, viața Ellei Rubinstein fusese ca o apă stătătoare – un șir previzibil de obiceiuri, nevoi și preferințe. Deși era o viață monotonă și obișnuită în multe privințe, ea n-o găsea deloc plictisitoare. În ultimii douăzeci de ani, orice dorință pe care o avea, orice persoană cu care se împrietenea, orice hotărâre pe care o lua treceau prin filtrul căsniciei sale. Soțul ei, David, era un dentist de succes, care lucra din greu și câștiga o grămadă de bani. Știuse întotdeauna că legătura dintre ei nu era una foarte profundă, dar stabilirea unei legături emoționale nu trebuia să figureze neapărat pe lista de priorități a unui cuplu căsătorit, se gândea ea, mai ales în cazul unui bărbat și al unei femei care erau căsătoriți de atâta vreme. Existau lucruri mai importante decât pasiunea și iubirea într-o căsnicie, de pildă înțelegerea, afecțiunea, compasiunea și actul cel mai dumnezeiesc pe care îl putea împlini un om – iertarea. Iubirea venea după toate astea. Mă rog, dacă nu trăiai cumva în romane sau filme de dragoste, cu protagoniști impozanți și iubirile lor de legendă.
Pentru Ella, în capul listei de priorități se aflau copiii. Aveau o fiică frumoasă la facultate, Jeannette, și doi gemeni de vârsta adolescenței, fată și băiat, pe nume Orly și Avi. De asemenea, aveau un golden retriever de doisprezece ani, Spirit, care fusese însoțitorul Ellei în plimbările de dimineață și cel mai vesel tovarăș al ei încă de pe vremea când era doar un cățeluș. Acum era bătrân, gras, cu desăvârșire surd și aproape orb; i se cam apropia ceasul, însă Ellei îi plăcea să creadă că avea să trăiască o veșnicie. Dar, din nou, așa era ea. N-ar fi privit niciodată moartea în față, indiferent dacă era vorba de un obicei, o simplă etapă sau o căsnicie, nici măcar când sfârșitul stătea dinaintea ei, limpede și inevitabil.
Soții Rubinstein locuiau în Northampton, statul Massachusetts, într-o casă victoriană spațioasă, care, deși avea nevoie de ceva reparații, era încă splendidă, cu cinci dormitoare, trei băi, parchet lucios din lemn de esență tare, un garaj cu trei locuri, uși franțuzești și, mai presus de toate, un jacuzzi în aer liber. Aveau asigurări de viață, asigurări pentru mașini, planuri de pensie, planuri de economii pentru facultate, conturi bancare comune și, pe lângă casa în care locuiau, două apartamente impunătoare: unul în Boston, iar celălalt în Rhode Island. Ea și David munciseră din greu pentru toate astea. O casă mare, plină de copii, mobila elegantă și mirosul îmbietor de plăcinte abia scoase din cuptor s-ar putea să le pară un clișeu anumitor oameni, dar pentru ei erau imaginea vieții ideale. Își clădiseră căsnicia în jurul acestei viziuni împărtășite și își împliniseră cele mai multe dintre visuri, dacă nu chiar pe toate.
Ultima oară de Ziua Sfântului Valentin, soțul ei îi dăruise un pandantiv în formă de inimă, din diamant, alături de o felicitare pe care scria:
Dragei mele Ella,
O femeie cu un stil de viață liniștit, o inimă generoasă și o răbdare de sfântă. Îți mulțumesc pentru că mă accepți așa cum sunt. Îți mulțumesc pentru că ești soția mea.
Al tău,
David
Ella nu-i mărturisise niciodată lucrul ăsta lui David, însă citind felicitarea, avusese senzația că citea un necrolog. Asta vor scrie despre mine când voi muri, îi trecuse prin minte. Și dacă ar fi fost sinceri, ar fi putut adăuga următoarele:
Clădindu-și întreaga viață în jurul soțului și copiilor, Ella ducea lipsa oricăror tehnici de supraviețuire care s-o ajute să facă față de una singură greutăților vieții. Nu era genul care să arunce prudența pe fereastră. Până și schimbarea mărcii de cafea zilnică era pentru ea un efort major.
Tocmai de aceea nimeni, nici măcar Ella, n-a izbutit să explice în vreun fel ce se întâmplase când a intentat divorț, în toamna lui 2008, după douăzeci de ani de căsnicie.
*
Dar un motiv exista: iubirea.
Nu locuiau în același oraș. Nici măcar pe același continent. Și erau nu numai la mii de kilometri depărtare, ci la fel de diferiți precum ziua de noapte. Stilurile lor de viață erau atât de deosebite, încât ar fi părut cu neputință să-și suporte unul altuia prezenta, darămite să se îndrăgostească. Dar s-a întâmplat. Și încă repede, de fapt, atât de repede, încât Ella nici n-a apucat să-si dea seama ce se petrecea și să se apere, dacă te poți apăra în fața iubirii.
Iubirea a cuprins-o pe Ella la fel de brusc și de neașteptat ca și când o piatră ar fi fost aruncată din senin în iazul liniștit al vieții ei.
Ella
Northampton, 17 mai, 2008
Bătând din aripi, păsările cântau afară, la fereastra bucătăriei sale, în ziua aceea înmiresmată de primăvară. Mai târziu, Ella a revăzut scena în minte de atâtea ori, încât mai degrabă decât un fragment din trecut, i se părea un moment neîntrerupt, care se desfășura încă undeva în univers.
Stăteau în jurul mesei, luând un prânz târziu în familie, într-o sâmbătă după-amiază. Soțul ei își umplea farfuria cu copane de pui fripte, mâncarea lui preferată. Avi se juca cu furculița și cuțitul folosindu-le în chip de bețe de tobă, în timp ce sora lui geamănă, Orly, încerca să calculeze câte guri din fiecare fel putea să mănânce, fără să-si distrugă dieta de 650 de calorii pe zi. Jeannette, care era studentă în primul an la colegiul Mount Holyoke din apropiere, întindea dusă pe gânduri crema de brânză pe încă o felie de pâine. La masă se afla și mătușa Esther, care trecuse să le aducă una dintre faimoasele ei prăjituri marmorate și apoi rămăsese la prânz. Ella avea o mulțime de treburi de făcut după aceea, dar nu era încă gata să se ridice de la masă. În ultima vreme nu aveau parte de prea multe mese în familie și vedea în asta o ocazie minunată ca toată lumea să reînnoade legăturile.
— Esther, ți-a dat Ella vestea cea bună? întrebă dintr-odată David. Și-a găsit o slujbă grozavă.
Deși avea o diplomă în limba engleză și pasiunea ei era literatura, Ella nu făcuse mare lucru în domeniu după terminarea facultății, în afară de-a redacta mici articole pentru reviste destinate femeilor, de-a frecventa câteva cluburi de lectură și de-a scrie ocazional recenzii de carte pentru câteva ziare locale. Asta era tot. Într-o vreme visase să devină un critic de carte renumit, dar apoi a acceptat faptul că viața o purtase în altă parte, preschimbând-o într-o gospodină sârguincioasă, cu trei copii de crescut și nesfârșite responsabilități domestice.
Nu că s-ar fi plâns. Faptul de-a fi mamă, soție, stăpână de câine și gospodină o ținea destul de ocupată. Nu trebuia să-și mai câștige și pâinea pe lângă toate astea. Deși niciuna din prietenele ei feministe de la Smith College nu-i aproba alegerea, era mulțumită să fie o mamă casnică și recunoscătoare că ea și soțul ei si-o puteau permite. Pe deasupra, nu renunțase niciodată la pasiunea pentru cărți și se socotea încă o cititoare împătimită.
Cu câțiva ani în urmă lucrurile începuseră să se schimbe. Copiii creșteau și îi dădeau clar de înțeles că nu mai aveau atâta nevoie de ea ca înainte. Dându-și seama că avea prea mult timp liber și pe nimeni cu care să și-l petreacă, Ella se gândise cum ar fi să-și ia o slujbă. David o încurajase, însă cu toate că vorbeau mereu despre asta, ea profitarareori de oportunitățile care i se iveau, iar atunci când o făcea, posibilii angajatori căutau întotdeauna pe cineva mai tânăr sau cu mai multă experiență. De teamă să nu fie respinsă iar și iar, lăsase pur și simplu subiectul baltă.
Totuși, în luna mai 2008, obstacolul care o împiedicase să-și găsească o slujbă în toți anii aceștia dispăruse pe neașteptate. Cu două săptămâni înainte de cea de-a patruzecea aniversare, s-atrezit lucrând pentru o agenție literară cu sediul în Boston. Soțul ei îi găsise slujba prin unul dintre clienții lui – sau poate prin una dintre amantele lui.
— O, nu-i mare lucru, se grăbi acum Ella să explice. Nu fac decât să citesc, cu jumătate de normă, pentru o agenție literară.
Însă David era hotărât să n-o lase să-și disprețuiască slujba cea nouă.
— Haide, spune-le că e vorba de o agenție literară renumită, o îndemnă cu un ghiont, iar când ea refuză să-i facă pe plac, își aprobă cu însuflețire propriile cuvinte. E un loc faimos, Esther. Ar trebui să-i vezi pe ceilalți asistenți! Fete și băieți abia ieșiți de pe băncile celor mai bune facultăți. Ella e singura care se întoarce la muncă după ce-a fost casnică ani de zile. Ei, nu-i așa că e o figură?
Ella se întreba dacă, în adâncul sufletului, soțul ei nu se simțea vinovat că o ținuse departe de o carieră sau că o înșela – acestea fiind singurele două explicații care îi treceau prin minte pentru faptul că acum deborda de entuziasm.
Zâmbind încă, David își încheie discursul:
— Asta numesc eu chutzpah[1]. Suntem cu toții mândri de ea.
— E o binecuvântare. A fost întotdeauna, zise mătușa Esther pe un ton atât de sentimental, de parcă Ella ar fi plecat de la masă și ar fi dispărut pe vecie.
Toți o priviră drăgăstos. Chiar și Avi se abținu de la orice remarcă cinică, iar lui Orly păru să-i pese pentru prima oară de altceva decât de înfățișarea ei. Ella se sili să aprecieze acest moment de bunăvoință, însă se simțea cuprinsă de o oboseală copleșitoare, cum nu mai încercase vreodată până atunci. Se rugă în taină să schimbe cineva subiectul.
Jeannette, fiica ei cea mare, trebuie să-i fi auzit rugăciunea, căci se amestecă dintr-odată în discuție:
— Și eu am o veste bună.
Toate capetele se întoarseră către ea, cu fețele luminate de așteptare.
— Eu și Scott ne-am hotărât să ne căsătorim, anunță Jeannette. O, știu ce-o să spuneți! Că nici n-am terminat încă facultatea și toate celelalte, dar trebuie să înțelegeți că amândoi ne simțim pregătiți pentru următoarea mare mutare.
O tăcere stânjenită se așternuse peste masa din bucătărie, pe măsură ce căldura care îi învăluise cu o clipă în urmă se risipea. Orly și Avi schimbară niște priviri inexpresive, iar mătușa Esther îngheță cu mâna încleștată pe paharul cu suc de mere. David puse furculița jos ca și când i-ar fi pierit pofta de mâncare și se uită printre pleoape la Jeannette, cu ochii lui căprui, încrețiți de riduri adânci la colțuri. I se făcuse gura pungă, de parcă tocmai înghițise niște oțet.
— Grozav! Mă așteptam să-mi împărtășiți bucuria și în schimb am parte de tratamentul ăsta rece, se plânse Jeannette.
— Tocmai ai spus că te măriți, observă David ca și cum Jeannette n-ar fi știut ce spusese și avea nevoie să fie informată.
— Tată, știu că ți se pare puțin cam în pripă, dar Scott m-a cerut zilele trecute și am acceptat deja.
— De ce? întrebă Ella.
După felul în care o privi Jeannette, socoti Ella, nu era genul de întrebare la care se așteptase fiica ei. Ar fi preferat să fie întrebată „Când?” sau „Cum?”. Oricare dintre cele două cazuri ar fi însemnat că putea să se apuce să-și cumpere rochia de mireasă. Întrebarea „De ce?” era cu totul altă mâncare de pește și o prinsese complet nepregătită.
— Pentru că îl iubesc, cred, răspunse Jeannette pe un ton ușor condescendent.
— Draga mea, ce voiam să te întreb era: de ce atâta grabă? stărui Ella. Ești însărcinată sau ceva de genul ăsta?
Mătușa Esther se trăgea de păr cu o față posomorâtă, pe care se citea suferința. Scoase o tabletă de Antacid din buzunar și se apucă s-o crănțăne.
— O să fiu unchi, zise Avi chicotind.
Ella luă mâna lui Jeannette și i-o strânse ușor.
— Poți să ne spui întotdeauna adevărul. Știi asta, nu-i așa? O să fim alături de tine orice s-ar întâmpla.
— Mamă, vrei să încetezi, te rog, cu asta? o repezi Jeannette retrăgându-și mâna. Nu e vorba de nicio sarcină. Mă faci să mă simt stânjenită.
— Încercam doar să te ajut, răspunse Ella calm, deși calmul era o stare care se dovedea din ce în ce mai greu de atins în ultima vreme.
— Să mă insulți, vrei să spui. Se pare că singurul chip în care ne poți vedea pe mine și pe Scott căsătorindu-ne e dacă sunt cu burta la gură! Ți-a trecut vreodată prin cap că aș putea, chiar aș putea, să vreau să mă căsătoresc cu tipul ăsta pentru că-l iubesc? Ieșim deja împreună de opt luni.
Asta stârni batjocura Ellei.
— Mda, de parcă ți-ai putea da seama de firea unui bărbat în opt luni! Tatăl tău și cu mine suntem căsătoriți de aproape douăzeci de ani și nici măcar noi nu putem pretinde că știm totul unul despre celălalt. Opt luni nu înseamnă nimic într-o relație!
— Lui Dumnezeu i-au trebuit doar șase zile ca să creeze întregul univers, zise Avi radiind, însă privirile reci aruncate de toți cei de la masă îl reduseră din nou la tăcere.
Simțind tensiunea crescândă, David, cu privirea ațintită la fiica lui cea mare și fruntea brăzdată de gânduri, interveni:
— Draga mea, să ieșiți împreună e una, iar căsătoria cu totul alta – asta încearcă mama ta să spună.
— Dar, tată, credeai că o să ieșim împreună la nesfârșit? întrebă Jeannette.
Trăgând adânc aer în piept, Ella zise:
— Ca să fiu absolut sinceră, ne așteptam să găsești pe cineva mai bun. Ești prea tânără ca să te implici într-o relație serioasă.
— Știi ce cred eu, mamă? răspunse Jeannette cu un glas atât de hotărât, încât părea de nerecunoscut. Cred că îți proiectezi propriile temeri asupra mea. Însă numai fiindcă tu te-ai măritat atât de tânără și ai făcut un copil când erai de vârsta mea nu înseamnă că eu am să fac aceeași greșeală.
Ella se înroși de parcă ar fi fost pălmuită. Dintr-un cotlon al minții ei se ivi dintr-odată amintirea sarcinii dificile care dusese la nașterea prematură a lui Jeannette. Cât fusese bebeluș și apoi copil de-o șchioapă, fiica ei storsese toată energia din ea, motiv pentru care a așteptat alți șase ani înainte de-a rămâne din nou însărcinată.
— Iubito, ne-am bucurat pentru tine când ai început să ieși cu Scott, spuse David prudent, încercând o altă strategie. E un tip de treabă. Dar cine știe cum o să gândești când o să termini facultatea? Lucrurile s-ar putea să fie diferite atunci.
Jeannette încuviință ușor din cap, gest care exprima ceva mai mult decât o falsă acceptare. Apoi zise:
— Edin cauză că Scott nu este evreu?
David dădu ochii peste cap, nevenindu-i să creadă. Se mândrise întotdeauna că era un tată cultivat și lipsit de prejudecăți, evitând acasă remarcile negative despre rasă, religie sau sex.
Totuși Jeannette părea neînduplecată. Întorcându-se spre maică-sa, o întrebă:
— Poți să mă privești în ochi și să-mi spui că ai avea în continuare aceleași obiecții dacă Scott ar fi un tânăr evreu și s-ar numi Aaron?
Glasul lui Jeannette mustea de amărăciune și sarcasm, iar Ella se temea că acestea căpătaseră amploare în sufletul fiicei sale.
— Iubita mea, o să fiu absolut sinceră cu tine, chiar dacă s-ar putea să nu-ți placă. Știu cât de minunat e să fii tânăr și îndrăgostit. Crede-mă, știu foarte bine. Dar să te căsătorești cu cineva dintr-un mediu diferit e un risc uriaș. Ca părinți, vrem să ne asigurăm că faci alegerea corectă.
— Și de unde știți că alegerea voastră corectă e într-adevăr alegerea corectă pentru mine?
Întrebarea o descumpăni puțin pe Ella. Oftă și își masă fruntea de parcă ar fi fost în pragul unei migrene.
— Îl iubesc, mamă. Lucrul ăsta înseamnă ceva pentru tine? Îți mai amintești măcar cuvântul? Îmi face inima să bată mai repede. Nu pot trăi fără el.
Ella se auzi chicotind. Nu voia să ia în râs sentimentele fiicei sale, chiar deloc, dar probabil că tocmai așa suna chicotitul ei înfundat. Din motive necunoscute, se simțea foarte neliniștită. Mai avusese certuri cu Jeannette și înainte, cu sutele chiar, însă astăzi i se părea că e vorba de o altfel de ceartă, mult mai cuprinzătoare.
— Mamă, tu n-ai fost niciodată îndrăgostită? ripostă Jeannette cu o undă de dispreț în glas.
— Of, mai scutește-mă! Vrei să încetezi să visezi cu ochii deschiși și să te trezești la realitate? Ești așa de… – Ella aruncă o privire spre fereastră, căutând un cuvânt mai dramatic, până când în cele din urmă îi veni în minte – … romantică!
— Ce-i așa de rău în a fi romantic? întrebă Jeannette, părând jignită.
Într-adevăr, ce era așa de rău în a fi romantic? se întrebă Ella. De când o deranja atât de tare romantismul? Incapabilă să răspundă la întrebarea care-i stăruia într-un cotlon al minții, continuă totuși.
— Haide, draga mea, în ce secol trăiești? Bagă-ți bine în cap, femeile nu se căsătoresc cu bărbații de care se îndrăgostesc. Când sunt la înghesuială, aleg un tip care să fie un tată bun și un soț de încredere. Iubirea e doar un sentiment înduioșător care întotdeauna se ivește și dispare rapid.
Când termină de vorbit, Ella se întoarse spre soțul ei. David își împreunase mâinile în față, atât de încet încât parcă le-ar fi mișcat pe sub apă, și se uita la ea ca și cum n-ar mai fi văzut-o niciodată.
— Știu de ce faci asta, zise Jeannette. Mă invidiezi pentru fericirea și tinerețea mea. Vrei să faci din mine o gospodină nefericită. Vrei să fiu ca tine, mamă.
Ella încercă o senzație ciudată de greutate în golul stomacului, de parcă ar fi avut înăuntru o piatră uriașă. Era oare o gospodină nefericită? O mamă între două vârste prinsă în capcana unei căsnicii eșuate? Iar soțul ei la fel? Dar prietenii și vecinii? Dintr-odată avu sentimentul că toată lumea din jurul ei o compătimea în secret, și această bănuială era atât de puternică, încât i se tăie respirația.
— Ar trebui să-i ceri scuze mamei tale, spuse David întorcându-se spre Jeannette cu o față încruntată.
— E în regulă. Nu aștept niciun fel de scuze, zise Ella abătută.
Jeannette îi aruncă maică-sii o căutătură batjocoritoare. Brusc, își împinse scaunul în spate, aruncă șervetul deoparte și ieși din bucătărie. După un minut, Orly și Avi îi călcau în tăcere pe urme, fie într-un act neobișnuit de solidaritate cu sora lor mai mare, fie fiindcă se saturaseră de discuția asta pentru oameni mari. Mătușa Esther plecă și ea îndată, bâiguind o scuză jalnică în timp ce își crănțănea vârtos ultima tabletă de Antacid.
David și Ella rămaseră la masă, cu un aer apăsător de stânjeneală plutind între ei. Pe Ella o durea că trebuia să înfrunte acest gol, care – știau bine amândoi – nu avea nimic de-a face cu Jeannette sau cu oricare dintre copiii lor.
David apucă furculița pe care o lăsase deoparte și o cercetă o vreme.
— Deci să trag concluzia că nu te-ai căsătorit cu bărbatul pe care îl iubeai?
— O, te rog, nu asta am vrut să spun.
— Atunci ce-ai vrut să spui? întrebă David, vorbind încă cu furculița. Am crezut că mă iubeai când te-ai măritat cu mine.
— Chiar te iubeam, răspunse Ella, însă nu se putu abține să adauge: atunci.
— Deci, când ai încetat să mă iubești? întrebă David fără nicio expresie.
Ella se uită uluită la soțul ei, ca o femeie care nu-și mai văzuse niciodată chipul și care se privea pentru prima oară în oglindă. Oare încetase să-l iubească? Era o întrebare pe care nu și-o mai pusese până atunci. Ar fi vrut să răspundă, însă îi lipsea nu atât voința, cât cuvintele. În adâncul sufletului știa că trebuiau să-și facă griji pentru ei, nu pentru copii, în schimb, făceau ceea ce se pricepeau amândoi mai bine: lăsau zilele să treacă, rutina să preia controlul și timpul să se scurgă cu inevitabila lui lentoare.
Izbucni în plâns, incapabilă să stăvilească tristețea necontenită care, fără să-și dea seama, devenise o parte din persoana ei. David întoarse fata chinuită în altă parte. Știau amândoi că ura s-o vadă plângând la fel de mult pe cât ura ea să plângă dinaintea lui. Din fericire, chiar atunci sună telefonul, salvându-i.
David răspunse.
— Bună ziua… da, este. Numai puțin, te rog.
Ella își veni în fire și vorbi tare, făcând tot posibilul să pară în toane bune.
— Da, Ella sunt.
— Bună, Michelle la telefon. Scuze că te deranjez în weekend, ciripi o voce de femeie tânără. Dar Steve m-a rugat ieri să verific cum merge treaba și pur și simplu mi-a ieșit din minte. Ai reușit să te-apuci de manuscris?
— Ah, oftă Ella, amintindu-și abia acum de corvoada care-o aștepta.
Prima ei sarcină la agenția literară era să citească un roman scris de un autor european necunoscut. Apoi trebuia să scrie un referat amănunțit despre acesta.
— Zi-i să nu-si facă griji. M-am apucat deja de citit la el, minți Ella. Ambițioasă și hotărâtă. Michelle era genul de persoană pe care nu voia s-o supere cu prima ei sarcină de îndeplinit.
— O, bine! Cum e?
Ella șovăi, neavând habar ce să spună. Nu știa nimic despre manuscris, în afară de faptul că era un român istoric, centrat pe viața faimosului poet mistic Rumi, despre care aflase că era numit „Shakespeare-ul lumii islamice”.
— O, e foarte… mistic, chicoti Ella, sperând să scape cu o glumă.
Dar Michelle era în întregime serioasă.
— Mda, zise ea pe un ton plat. Ascultă, trebuie să te pui pe treabă. S-ar putea să-ți ia mai mult decât te-aștepți să scrii un referat despre o carte ca asta…
În receptor se auzi un murmur tot mai îndepărtat, pe măsură ce glasul lui Michelle se stingea. Ella și-o imagina jonglând cu mai multe lucruri deodată verificându-și e-mailurile, citind o recenzie despre unul din autorii ei, luând o gură din sendvișul cu ton și salată și făcându-și unghiile – toate în timp ce vorbea la telefon.
— Mai ești pe fir? întrebă Michelle un minut mai târziu.
— Da, sunt.
— Bine. Ascultă, aici e o nebunie. Trebuie să închid. Dar nu uita că termenul de predare e peste trei săptămâni.
— Știu, zise Ella brusc, străduindu-se să pară mai hotărâtă. O să-l respect.
Adevărul era că nu știa sigur dacă își mai dorea să evalueze în vreun fel acest manuscris. La început fusese atât de nerăbdătoare și de încrezătoare. I se păruse palpitant să fie prima care citea un roman nepublicat, scris de un autor necunoscut, și să joace un rol, chiar și unul foarte mic, în destinul lui. Dar acum nu mai era convinsă că se putea concentra asupra unui subiect atât de irelevant pentru viața ei precum sufismul și asupra unui timp atât de îndepărtat precum secolul XIII.
Michelle trebuie să-i fi simțit ezitarea.
— E vreo problemă? o întrebă și, neprimind niciun răspuns, deveni insistentă. Ascultă, poți să ai încredere în mine.
După un moment de tăcere, Ella hotărî să-i spună adevărul.
— Doar că nu sunt sigură că zilele astea mă aflu în starea de spirit potrivită ca să mă concentrez asupra unui roman istoric. Vreau să spun că mă interesează Rumi și restul, dar subiectul îmi este străin. Însă ai putea să-mi dai alt roman – înțelegi, unul cu care să relaționez mai ușor.
— Asta e o părere eronată; răspunse Michelle. Crezi că lucrezi mai bine cu cărți despre care știi ceva? Nici gând! Doar pentru că trăiești în statul ăsta, nu te poți aștepta să redactezi numai romane a căror acțiune se petrece în Massachusetts, nu-i așa?
— Nu asta am vrut să spun… zise Ella și imediat își dădu seama că rostise de prea multe ori fraza aceea în cursul după-amiezii. Aruncă o privire spre soțul ei, ca să vadă dacă băgase și el de seamă lucrul ăsta, dar expresia lui David era greu de descifrat.
— În cea mai mare parte a timpului trebuie să citim cărți care nu au nicio legătură cu viețile noastre. Face parte din munca noastră. Chiar săptămâna asta am terminat lucrul la o carte scrisă de o iraniană care ținea un bordel în Teheran și care a fost silită să fugă din țară. Ar fi trebuit să-i spun să trimită manuscrisul la o agenție iraniană?
— Nu, sigur că nu, bâigui Ella, simțindu-se toantă și vinovată.
— Stabilirea unei legături între oameni și ținuturi, culturi îndepărtate nu e oare una dintre virtuțile literaturii de calitate?
— Sigur că da. Ascultă, uită ce-am spus. O să ai referatul pe birou înainte de termen, se dădu bătută Ella, urând-o pe Michelle pentru că o trata de parcă era cea mai idioată persoană în viață și urându-se în același timp pe sine pentru că lăsa lucrul ăsta să se întâmple.
— Minunat, așa te vreau, încheie Michelle cu vocea ei tărăgănată. Nu mă înțelege greșit, dar cred că nu trebuie să uiți că sunt zeci de oameni care ar fi încântați să aibă slujba ta. Și cei mai mulți au jumătate din anii tăi. Asta o să te motiveze.
Când puse receptorul în furcă, Ella îl descoperi pe David privind-o cu o mină solemnă și rezervată. Părea că așteaptă să reia discuția de unde o lăsaseră. Dar ea nu avea chef să mediteze la viitorul fiicei sale, dacă ăsta era motivul pentru care își făceau griji din capul locului.
*
Mai târziu în ziua aceea, Ella stătea singură pe verandă, în balansoarul ei preferat, admirând apusul în nuanțe de roșu-portocaliu din Northampton. Cerul părea atât de jos și de deschis, încât aproape puteai să-l atingi. Mintea i se liniștise, sătulă parcă de tot zgomotul care se învârtejea înăuntrul ei. Plățile la cardul de credit din luna respectivă, obiceiurile alimentare nesănătoase ale lui Orly, notele slabe ale lui Avi, mătușa Esther și prăjiturile ei jalnice, sănătatea precară a lui Spirit, câinele ei, planurile de căsătorie ale lui Jeannette, aventurile secrete ale soțului ei, lipsa de iubire din viața ei… Una câte una, le încuie pe toate în mici cutii din mintea ei.
În acea stare de spirit, Ella scoase manuscrisul din mapa lui și îl săltă ușor în mâini, de parcă l-ar fi cântărit. Titlul romanului era scris pe copertă cu cerneală indigo: Dulce blasfemie.
I se spusese că nimeni nu știa prea multe despre autor – un oarecare A. Z. Zahara, care locuia în Olanda. Manuscrisul fusese trimis la agenție din Amsterdam, împreună cu o vedere. Pe fața acesteia era fotografia unor câmpuri de lalele în nuanțe orbitoare de roz, galben și purpuriu, iar pe verso – o notă redactată cu un scris delicat:
Dragă Domnule / Doamnă,
Salutări din Amsterdam Povestea pe care v-o trimit pe această cale are loc în Konya secolului XIII, în Asia Mică. Dar cred sincer că transcende țările, culturile și secolele.
Sper că veți avea timp să citiți Dulce blasfemie, un roman istoric și mistic despre legătura extraordinară dintre Rumi, cel mai bun poet și cel mai venerat lider spiritual din istoria Islamului, și Shams din Tabrīz, un derviș necunoscut, nonconformist, urmărit de scandaluri și plin de surprize.
Iubirea să vă însoțească mereu și să fiți înconjurat mereu de iubire.
A.Z. Zahara
Ella își dădu seama că vederea îi trezise curiozitatea agentului literar. Dar Steve nu era omul care să aibă timp să citească operele unui scriitor amator. Prin urmare, îi înmânase coletul asistentei lui, Michelle, care îl pasase mai departe noiiei asistente. Așa ajunsese Dulce blasfemie în mâinile Ellei.
Nici nu bănuia măcar că n-avea să fie o carte oarecare, ci cartea care urma să-i schimbe întreaga viață. În timp ce o citea, viața ei avea să fie rescrisă.
Ella întoarse prima pagină. Pe ea era o notă despre autor.
[1] Cuvânt de origine ebraică, popularizat în engleza modernă prin intermediul literaturii și cinematografiei, având sensul de „curaj”.
