O viata

I

Jeanne, după ce‑și termină de făcut bagajele, se apro­pie de fereastră; ploaia nu mai contenea.

Toată1 noaptea rafalele izbiseră în geamuri și pe aco­periș. Cerul greu și încărcat cu apă părea spart, golindu‑se pe pămînt, făcîndu‑l lipicios, topindu‑l ca pe zahăr. Va­lurile de ploaie treceau pline de o căldură apăsătoare. Clipocitul pîrîiașelor revărsate umplea străzile goale și casele, ca niște bureți, sorbeau apa care pătrundea înă­untru și se prelingea pe toți pereții, de la pivniță pînă în pod.

Jeanne, ieșită în ajun de la mînăstire, liberă în sfîrșit pentru totdeauna, gata să simtă toate bucuriile vieții la care visa de atîta timp, se temea că tatăl ei nu va mai vrea să plece dacă cerul nu se limpezea; și, pentru a suta oară în dimineața aceea, scrută zărea.

Apoi își dădu seama că uitase să‑și pună calendarul în săculețul ei de voiaj, Luă de pe perete cartonașul îm­părțit în luni, care avea în mijlocul unui desen data anu­lui în curs, 1819, scrisă cu cifre de aur. Apoi tăie cu creionul primele patru coloane, trăgînd cîte o linie pe fiecare nume de sfînt pînă la 2 mai, ziua ieșirii ei din mînăstire.

O voce strigă de dincolo de ușă:

- Jeannette! Jeanne răspunse:

- Intră, papa! Și tatăl ei își făcu apariția.

Baronul Simon-Jacques de Perthuis des Vauds era un gentilom de modă veche, tipicar și bun. Discipol entu­ziast al lui J.J. Rousseau, iubea natura, cîmpiile, pădurile, animalele, cu un suflet de îndrăgostit. Aristocrat prin naș­tere, ura din instinct anul '93; dar filosof prin tempera­ment și liberal prin educație, ura la culme tirania, cu o ură declamatorie și inofensivă. Marea lui forță și slăbi­ciunea lui cea mare era bunătatea, o bunătate care n‑avea destule brațe ca să mîngîie, ca să dea, ca să strîngă la piept, o bunătate de creator, fără margini, fără rezistență, ca paralizia unui nerv al voinței, ca un vid de energie, aproape un viciu.

Om al teoriei, el făurise un întreg plan de educație pentru fiica sa, voind s‑o facă fericită, dreaptă si sensi­bilă.

Ea stătuse acasă pînă la doisprezece ani, după care, cu toate plînsetele mamei ei, fusese trimisă la Sacre-Coeur. Acolo o ținuse închisă cu strășnicie, izolată, neștiută și neștiutoare de lucruri omenești. Dorea s‑o primească înapoi la șaptesprezece ani, pentru ca s‑o scufunde el într‑un fel de baie de poezie înțeleaptă ca mai tîrziu, în mijlocul naturii fecunde, să‑i deschidă sufletul, să‑i alunge neștiința în ceea ce privește iubirea curată, dra­gostea simplă a animalelor, legile senine ale vieții.

Jeanne ieșea acum din mînăstire luminoasă, plină de viață și însetată de fericire, dornică de toate bucuriile, de toate întîmplările fermecătoare pe care și le imaginase deja în zilele plictisitoare, în nopțile lungi, în singurăta­tea speranțelor ei.

Părea un tablou de Veronese cu părul ei blond, stră­lucitor, care parcă se răsfrîngea și asupra cărnii, o carne de aristocrată bătînd doar puțin în trandafiriu, umbrită de un puf fin, de un fel de catifea abia vizibilă cînd o mîngîia soarele. Ochii ei erau albaștri, acel albastru opac al figurinelor de faianță olandeze. Avea o aluniță pe nara stingă și alta pe bărbie, unde se ondulau cîteva firișoare de păr care aproape nu se distingeau. Era înaltă, bine făcută, cu talia zveltă. Vocea ei clară părea câteodată prea ascuțită; dar rîsul ei deschis împrăștia în jur vese­lie. Deseori, cu un gest familiar, își ducea mîinile la tîmple ca pentru a‑și netezi părul.

Alergă la tatăl ei și‑l sărută, îmbrățișîndu‑l:

- Ei, plecăm?

El zîmbi, își clătină părul albit de timpuriu, pe care‑l purta destul de lung, și întinse mîna spre fereastră:

- Cum vrei să călătorești pe o vreme ca asta? Dar ea îl rugă, alintată și iubitoare:

- Papa, să plecăm, te rog mult! După amiază va fi frumos!

- Dar maică‑ta nu va fi de acord în ruptul capului!

- Ba da, îți promit, asta e treaba mea.

- Dacă reușești s‑o convingi pe mama, eu n‑am nimic împotrivă.

Jeanne o luă la fugă spre camera baroanei - aștep­tase această zi a plecării cu o nerăbdare crescîndă.

De cînd intrase la mînăstirea Saere-Coeur nu pără­sise Rouenul; tatăl ei nu‑i permisese nici o distracție înainte de vîrsta pe care o hotărîse. Numai de două ori o luase cu el la Paris, cîte cincisprezece zile, dar și Pari­sul era tot oraș, iar ea nu visa decît să se ducă la țară.

Acum avea să‑și petreacă vara la proprietatea lor, Peuples, în vechiul castel al familiei ridicat pe faleza de lingă Yport; și își promitea o bucurie infinită de la a‑ceastă viață pe malul mării. Mai tîrziu era de la sine înțeles că părinții îi vor dărui acel loc, unde va locui și după ce se va mărita.

Iar ploaia, care nu mai contenea, era prima mare su­părare din viața ei, Dar, după trei minute ieși, în goană din camera mamei, strigînd prin toată casa:

- Papa, papa! Mama e de acord, pune să înhame caii!

Potopul nu se potolea deloc; s‑ar putea spune chiar că se întețea, cînd caleașca fu adusă în fața ușii.

Jeanne era gata să se urce în trăsură, cînd baroana coborî scările, susținută de o parte de soțul ei și de cea­laltă de o cameristă voinică și înaltă ca un bărbat. Era o normandă din Caux, căreia îi dădeai cel puțin douăzeci de ani, deși n‑avea decît optsprezece. În familie era soco­tită într‑un fel ca o a doua fiică, pentru că fusese sora de lapte a Jeannei. Se numea Rosalie. Treaba ei de căpe­tenie era să‑și ajute stăpîna la mers, deoarece aceasta devenise enormă în ultimii ani, din cauza unei hipertrofii a inimii, de care se plîngea tot timpul.

Gîfîind, baroana ajunse la scara trăsurii, aruncă o privire la curtea șiroind de apă, și murmură:

- Într‑adevăr, nu‑i înțelept ce facem. Soțul ei, veșnic zîmbitor, îi răspunse:

- Dumneata ai vrut‑o, doamnă Adelaide.

Cum baroana purta numele pompos de „Adelaide”, el îi punea mereu în față „doamnă”, ca un fel de respect puțin ironic.

Baroana își continuă mersul și urcă cu chiu cu vai în trăsura care scîrțîi din toate încheieturile. Baronul se așeză lîngă ea, iar Jeanne și Rosalie pe bancheta din fața lor. Bucătăreasa Ludivine aduse grămezi de haine groase pe care le stivui pe genunchii baroanei și două coșuri pe care le ascunseră sub picioare; apoi se cațără pe capră lîngă moș Simon, învelindu‑se într‑o pătură care o aco­perea cu totul.

Portarul și nevastă‑sa veniră să‑i salute; închizînd ușa trăsurii, le dădură ultimele sfaturi pentru drum, apoi porniră.

Moș Simon, vizitiul, cu capul aplecat, cocîrjat sub ploaie, nici nu se mai vedea din mantaua lui cu guler triplu. Vijelia gemea, umplînd drumul cu apă și izbind în ferestre.

în galopul cailor, trăsura coborî spre chei, trecu de‑a lungul vapoarelor care stăteau ca niște copaci desfrunziți sub ploaie, cu catargele, vergile și parîmele profilîndu‑se trist pe cerul înnegurat, și o luă pe bulevardul lung de pe colina Riboudet.

Curînd traversară cîmpiile; din cînd în cînd cîte o salcie înecată, cu ramurile ei plîngătoare înțepenite ca de moarte, se zărea nedeslușit prin valurile de apă. Pot­coavele cailor plescăiau și cele patru roți făceau băi de nămol.

Tăceau cu toții. Pînă și gîndurile păreau la fel de înglodate ca pămîntul. Lăsîndu‑se pe spate, măicuța pi­cotea cu capul în piept. Baronul privea întunecat cîmpurile înmuiate și monotone. Rosalie, cu un pachet pe genunchi, cugeta cu gîndirea neșlefuită a oamenilor din popor. Jeanne, sub șuvoaiele călduțe, se simțea renăscînd ca o plantă închisă pe care o scoți la aer; și bucuria revărsată îi acoperea ca un frunziș tristețea inimii. Nu scotea nici un cuvînt, dar ar fi vrut să cînte, să întindă afară mîinile, să le umple cu apă și să bea; și era totuși fericită să treacă în goana cailor, să vadă peisajele pustii și să se simtă adăpostită în mijlocul acestui potop.

Sub ploaia întărîtată, crupele lucitoare ale cailor sco­teau aburi.

Încetul cu încetul, baroana ațipi. Figura ei, încadrată de sase caltaboși de păr care ii atîrnau de‑o parte și de alta, se lăsă puțin cîte puțin, susținută molcom de valu­rile de grăsime de pe piept care se ridicau pe gît. Capul i se ridica și cobora în ritmul respirației; obrajii i se umflau, în timp ce printre buzele ei întredeschise ieșea un sforăit răsunător. Baronul se aplecă spre ea și‑i puse încetișor în mîinile încrucișate peste pîntecele enorm, un portofel de piele.

Atingerea o trezi și ea privi obiectul cu niște ochi goi, avînd în ei nedumerirea buimacă a celui trezit din somn. Portofelul se deschise. Peste tot în trăsură se răspîndiră monede de aur și bancnote. Ea se trezi de tot, iar rîsul zglobiu al fiicei sale izbucni ca o cascadă.

Baronul strînse banii și i‑i puse pe genunchi:

- Poftim, draga mea, e tot ce a rămas din ferma de la Eletot. Am vîndut‑o ca să pun să se repare castelul de la Peuples, unde vom locui deseori de aici înainte.

Ea numără șase mii de franci, pe care‑i puse liniștită în buzunar. Era o nouă fermă vîndută astfel, din cele treizeci și una pe care părinții le lăsaseră moștenire ba­ronilor. Totuși mai aveau încă vreo douăzeci de mii de livre rentă din pămînturi care, bine administrate, le‑ar fi adus cu ușurință treizeci de mii pe an. Cum trăiau simplu, acest venit ar fi fost suficient dacă n‑ar fi avut în casă acea prăpastie fără fund, bunătatea. Ea le scurgea banii printre degete cum usucă soarele apa de ploaie. Curgeau, se risipeau, dispăreau. Cum f Nimeni nu știa nimic.

De fiecare dată unul dintre ei spunea:

- Nu știu cum s‑a întîmplat, am cheltuit azi o sută de franci fără să cumpăr nimic important.

Această ușurință de a da era de altfel un» dinu* marile bucurii ale vieții lor; și se potriveau în asta într‑un mod înduioșător de perfect.

Jeanne întrebă:

- E frumos acum castelul meu?

- O să vezi, micuța mea, spuse el cu veselie, încetul cu încetul furtuna se potolea; mai rămăsese doar un fel de ceață, un praf ușor de ploaie risipit în aer. Bolta de nori părea să se ridice, să se lumineze; și dintr‑o dată, printr‑o spărtură nevăzută, o rază oblică de soare coborî pe cîmpie. Norii se desfăcură; apăru culoarea albastră a fundalului, apoi ruptura se mări ca o mătase care se destramă și un frumos cer limpede, de un azur clar și adînc se deschise deasupra lumii.

Se simți o răsuflare proaspătă și dulce ca un suspin fericit al pămîntului; și cînd treceau prin dreptul grădi­nilor sau pădurilor, se auzea cîteodată cîntecul vioi al unei păsări ce‑și usca penele, însera. Toată lumea clin trăsură dormea, în afară de Jeanne. De două ori se opriră la cîte un han ca să lase caii să răsufle și să le dea puțin ovăz cu apă. Se auzeau clopote răsunînd departe. Într‑un sătuc aprinseră feli­narele trăsurii;- iar. cerul se lumină și el sub puzderia de stele.

Case luminate apăreau ici și colo, străpungînd întu­nericul cu puncte de foc. Dintr‑o dată, la o cotitură, apăru luna imensă, roșie, parcă adormită.

Era așa de plăcut că lăsară ferestrele coborîte. Jeanne, istovită de visuri, covîrșită de viziuni fericite, se odihnea. Cîteodată, cînd amorțea, stînd prea mult în aceeași pozi­ție, deschidea ochii, privea afară, vedea în noaptea stră­lucitoare cum pier în depărtare arborii de la o fermă, sau, cîteodată, vaci culcate pe cîmp, care își ridicau cape­tele, își căuta o poziție mai comodă, încerca să‑și reînnoade visul pierdut; dar uruitul continuu al trăsurii îi răsuna în urechi, îi risipea gîndurile și ea deschidea din nou ochii, simțindu‑și mintea și trupul frînte de oboseală.