Vagabondul
Aa
Vagabondul de Guy de Maupassant
Umbla de patruzeci de zile, căutînd pretutindeni de lucru. Plecase din locul lui de baștină, Ville-Avaray, din departamentul La Manche, pentru că nu se găsea de lucru. Era dulgher, avea douăzeci și șapte de ani, era băiat serios, harnic și rămăsese două luni pe spinarea familiei, el, fiul cel mai mare, nemaiavînd altceva de făcut în șomajul general decât să-și încrucișeze brațele puternice. In casă era din ce în ce mai puțină pîine ; cele două surori ale lui se duceau să lucreze cu ziua, dar cîștigau puțin ; iar el, pentru că n-avea nimic de făcut și mînca ciorba celorlalți.
Atunci ceruse informații la primărie ; secretarul îi răspunse că se găsea de lucru în centrul țării.
Plecase, înarmat cu hîrtii și certificate, cu șapte franci în buzunar și cu o legătură pe băț,o legătură făcută dintr-o basma albastră, în care se aflau o pereche de pantofi de schimb, niște pantaloni și o cămașă.
Mersese fără odihnă, zile și nopți întregi, pe drumuri nesfîrșite, sub arșița soarelui și pe ploaie, fără să ajungă niciodată în ținutul acela tainic în care muncitorii găsesc de lucru.
Întîi se încăpățînase socotind că nu trebuie să lucreze decît dulgherie, de vreme ce era dulgher. Dar, pe toate șantierele la care se prezentase, i se răspunse că tocmai se concediaseră oameni din lipsă de comenzi, așa că se hotări, ajungînd la fundul pungii, să facă orice treabăi s-ar ivi în drum.
Lucră deci întîi la terasamente, pe urmă ca grăjdar, apoi ca pietrar ; tăie lemne, curăță pomii de crăci, săpă o fîntînă, amestecă mortar, legă bușteni, păzi caprele pe un munte, toate astea pentru cîțiva gologani, pentru că nu căpăta decît rareori lucru pe două-trei zile, și atunci numai cerînd un preț mic, care momea zgîrcenia patronilor și a țăranilor.
Acum, de o săptămînă, nu mai găsea nimic, nu mai avea nimic, și mînca numai cîte o fărîmă de pîine din mila femeilor pe care le ruga pe prag, cînd trecea de-a lungul ulițelor.
Se însera. Jacques Randel, zdrobit de oboseală, cu picioarele frînte, cu burta goală, cu disperarea în suflet, mergea desculț pe iarba de pe marginea drumului, pentru că își cruța ultima pereche de pantofi — cealaltă nu mai exista demult. Era într-o sîmbătă, către sfîrșitul toamnei. Nori cenușii se rostogoleau sub cer, grei si iuți, împinși de răbufnirile vîntului care șuiera în copaci. Se simțea că va ploua în curînd. Cîmpul era pustiu acum, în asfințit, în ajunul duminicii. Din loc în loc, pe ogoare, se ridicau, asemeni unor ciuperci galbene, monstruoase, clăi de paie rămase de la treierat ; pâmîntul părea gol, semănat cum era pentru anul vuitor.
Lui Randel îi era foame, o foame de animal, o foame ca aceea care face lupii să se repeadă la oameni. Istovit, își întindea mult picioarele ca să facă mai puțini pași și, cu capul greu, cu sîngele zvîcnindu-i în tîmple, cu ochi înroșiți, cu gura uscată, își strîngea bățul în mină, cu o poftă nelămurită de a pocni din răsputeri primul trecător pe care l-ar fi întîlnit întorcîndu-se spre casă, ca să-și mănînce supa.
Se uita spre marginea drumului, avind în ochi imaginea cartofilor dezgropați, rămași pe pămîntul răscolit. Dacă ar fi găsit cîțiva, ar fi adunat vreascuri, ar fi făcut un foc mic în șant și s-ar fi săturat foarte bine, zău, cu cartofii călduți; rotunzi, pe care mai întîi i-ar fi ținut, fierbinți, în mîinile înghețate.
Dar le trecuse timpul și Randel trebui, ca în ajun, să roadă o sfeclă crudă, smulsă dintr-o brazdă.
De două zile vorbea tare, lungind pasul, urmărit de aceleași gînduri. Pînă atunci, nu se gîndise adunîndu-și toate mințile, toate posibilitățile lui reduse, la meseria lui.: Acum însă, oboseala, goana necontenită după lucrul care nu era de găsit, refuzurile, răstelile, nopțile petrecute pe iarbă, foamea, disprețul pentru vagabond pe care le simțea la cei legați de locul lor, întrebarea care i se punea zilnic : ,,De ce n-ai rămas acasă ?“, supărarea de a nu-și putea întrebuința brațele harnice pe care le simțea pline de putere, amintirea rudelor rămase acasă și care nici ele n-aveau nici un ban îl umpleau treptat de o furie înceată, adunată o zi după alta, în fiecare ceas, în fiecare minut, care-i scăpa, fără vrere, în fraze scurte amenințătoare.
Pocnindu-Se de pietrele care se rostogoleau sub picioarele lui goale bombănea : „Ce ticăloși ... ce ticăloșie .. . porcii. .. lasă să moară de foame un om ... un dulgher ... porcii... nici doi gologani. . nici doi gologani. . . uite că plouă . . . porcii ! .. . “
Il revolta nedreptatea sorții și se supăra pe oameni, pe toți oamenii, pentru că firea mama cea oarbă, e strîmbă, crudă și vicleană.
Repeta, cu dinții strînși : „Porcii !“, privind fumul subțire care ieșea din acoperișuri, la ora asta a cinei. Și fără să se gîndească la cealaltă nedreptate, omenească de data asta, care se numește violență și furt, avea poftă să intre în una din aceste case, să ucidă locuitorii și să se așeze la masă în locul lor.
Își spunea : „Nu mai am dreptul să trăiesc acum . . . de vreme ce mă lasă să crăp de foame ... și eu nu cer decît să muncesc . .. porcii!“ Suferința mădularelor, suferința burții, suferința inimii i se suiau la cap ca o beție primejdioasă, și-i zămisleau în minte o idee simplă ; „Am dreptul să trăiesc, de vreme ce respir, de vreme ce aerul e al tuturor. Va să zică ei n-au dreptul să mă lase fără pîine !“
Ploaia cădea măruntă, deasă, înghețată. Se opri și îngînă : „Ticăloșii. .. încă o lună de drum pînă să ajung acasă .. .“. In adevăr, acum se întorcea acasă, înțelegînd că mai curînd a- vea să găsească de lucru, apucîndu-se de orice, în orașul în care se născuse, în care era cunoscut; decît pe drumurile pe care toată lumea îl privea bănuitor.
Dacă nu mai mergea dulgheritul, avea să se facă salahor, să lucreze la pregătirea tencuielii, la terasamente, la spart piatră. Chiar dacă n-avea să cîștige decît un franc pe zi, tot ar avea ce mînca.
Iși înnodă în jurul gîtului ceea ce-i rămăsese din ultima batistă, ca să nu-i intre apa rece pe spate și pe piept. Dar simți curînd că ploaia îl pătrundea prin pînza subțire a hainelor, și aruncă în jurul lui o privire înspăimîntată, de făptură pierdută care nu mai știe unde să-și ascundă trupul, unde să-și pună capul, care n-are nici un adăpost pe lume.
Noaptea venea, acoperind cîmpia cu întuneric. Zări departe, pe un imaș, o pată întunecată pe iarbă, o vacă. Sări peste șanțul drumului și se îndreptă către ea fără să-și dea prea bine seama ce face.
Cînd se află lingă ea, vaca își ridcă capul mare, și el gîndi : „Dacă cel puțin aș avea o oală, aș putea bea puțin lapte“.
Se uită la vacă ; și vaca se uita la el ; apoi, deodată, îi trase un picior în coaste și strigă : „Sus !"
Vita se ridică încet, lăsînd să-i atîrne ugerul greu sub ea. Atunci omul se culcă pe spate, între picioarele vitei, și bău îndelung, îndelung, apăsînd cu amîndouă mîinile ugerul umflat, cald, care mirosea a staul. Bău cît lapte se afla în izvorul acela viu.
Dar ploaia înghețată cădea și mai deasă, și întreaga cîmpie deșartă nu-i arăta nici o putință de adăpostire. Ii era frig ; se uita la o lumină care strălucea între copaci, la ferestrele unei case.
Vaca se culcase la loc, greoi. Se așeză lîngă ea, mîngîind-o pe cap, recunoscător că fusese hrănit. Răsuflarea grea și fierbinte a vitei, răsuflarea care-i ieșea pe nări ca două șuvoaie de abur în aerul serii trecea peste obrazul muncitorului. Omul îngînă :
— Ție nu ți-e frig acolo.
Iși plimba mîinile pe pieptul ei, de-a lungul picioarelor vitei, ca să găsească un pic de căldură. Și îi veni în gînd să se culce și să-și petreacă noaptea lîngă pîntecele acela cald. își căută locul ca să se așeze bine și-și puse fruntea tocmai pe ugerul puternic, care îl alăptase mai înainte. Apoi, fărîmat de oboseală cum era, adormi pe loc.
Se trezi însă de cîteva ori cu spatele sau cu pîntecul înghețat, după cum se lipise, cu unul sau cu celălalt, de animal; se întorcea ca să-si încălzească și să-și usuce partea de trup care-i rămăsese în aerul nopții ; și adormea la loc, copleșit de somn.
Cîntecul cocoșului îl ridică în picioare. Zorile erau aproape ; nu mai ploua, cerul era senin.
Vaca se odihnea cu botul în pămînt; se aplecă rezemîndu-se în mîini ca să-i sărute nara mare de carne umedă și-i spuse :
— Rămas bun, frumoaso ... pe altădată . . . Ești o vită bună . . . Rămas bun . . .
Apoi își puse pantofii și plecă.
Merse două ceasuri drept înainte, pe același drum ; dar îl năpădi o oboseală atît de mare, încît se așeză pe iarbă.
Se făcuse ziuă ; clopotele bisericilor sunau, bărbați cu cămăși albastre, femei cu bonete albe începeau să treacă pe drumuri , fie pe jos, fie în căruțe, îndreptîndu-se către satele vecine, să-și petreacă duminica la prieteni, la rude.
Un țăran gras care mîna in fața lui vreo douăzeci de berbeci ce behăiau neliniștiți, păziți de un cîine iute, trecu pe drum.
— N-ai cumva de lucru pentru un muncitor care moare de foame? întrebă el.
Celălalt răspunse arunncîd o privire rea asupra vagabondului:
— N-am de lucru pentru oamenii pe care-i intilnesc pe drum.
Dulgherul se întoarse și se așeză în șanțul lui.
Așteaptă vreme îndelungată, privind cum trec țăranii prin fața lui, așteptînd să vadă un chip bun, un chip compătimitor, ca să-i facă aceeași rugăminte.
Alese un fel de tîrgoveț, îmbrăcat cu o redingotă, care purta un lanț de aur pe pintece. Ii vorbi :
— Caut de lucru de două luni. Nu găsesc nimic. Nu mai am un ban în buzunar.
Acel tîrgoveț pe jumătate îi răspunse :
— Ar fi trebuit să citești avizul care e afișat la intrarea în sat. Cerșetoria e oprită pe teritoriul acestei comune. Află că eu sînt primarul și că dacă n-o ștergi iute, pun să te aresteze.
Randel, care începea să clocotească de furie, șopti :
— Pune să mă aresteze dacă vrei, sînt chiar bucuros, pentru că cel puțin așa n-am să mor de foame.
Și se întoarse să se așeze în șanț.
Peste un sfert de ceas, în adevăr, doi jandarmi se iviră pe drum. Mergeau alături, încet, la vedere, strălucind în soare cu tricornurile lor lăcuite, cu curelele galbene și nasturii lor de metal, de parcă ar fi vrut să-i sperie pe răufăcători și să-i alunge departe, foarte departe.