Zbor deasupra unui cuib de cuci

Partea întîi

Feciorii negri în uniformele lor albe deșteptați înaintea mea ca să-și facă de cap pe coridor și să șteargă repede ur­mele pînă ce nu-i prind eu.

Curăță cu cîrpa cînd ies eu din dormitor, tustrei mofluzi și dușmănind toate cîte sînt pe lume, și ceasul din zori și locul în care s-au împotmolit și oamenii pentru care trebuie să slugărească. Cînd urăsc așa ca acum, mai bine să nu mă vadă. Mă strecor pe lîngă perete neauzit ca și colbul din pan­tofii mei de pînză, dar ei au un echipament special ce-mi detectează frica, și-și înalță capetele, tustrei deodată, cu ochii sticlindu-le reci ca niște lămpi amuțite în carcasa unui aparat vechi de radio.

— A venit Șefu. Suu-per Șefu, băieți. Moș Mătură. Ia ține ici, Șefu Mătură...

Și-mi vîră-n mînă o cîrpă de spălat, arătîndu-mi cu de­getul locul pe care vor să-l curăț azi, iar eu mă pun în mișcare. Unul mă pocnește cu coada măturii peste țurloaie ca să m-ajute să mă grăbesc.

— Ha, îl văzurați cum o tulește! Îi mare cît să-mi mînce mere de pe scăfîrlie, da m-ascultă ca un copil de țîță.

Rîd împreună, apoi îi aud șopocăind în spatele meu, cu capetele laolaltă. Bîzîit de mașinărie neagră, dînd în vileag ura și moartea și alte taine ale spitalului. Nu se feresc să-și destăinuie cu glas tare tainele urii lor cînd mă aflu prin preajmă, căci mă cred surdo-mut. Toată lumea mă crede la fel. Eu-s destul de viclean și de ascuns ca să-i prostesc mă­car cu-atîta. Dacă faptul că-s pe jumătate indian mi-a folo­sit la ceva în pîrdalnica asta de viață, m-a ajutat să fiu as­cuns în toți anii ăștia din urmă.

Acum șterg pe lîngă ușa de intrare a secției și, cînd o cheie zăngăne în broască de dinafară, știu că-i Sora șefă după cum încuietoarea primește cheia, docilă și grăbită și cunoscătoare, căci ea a avut de multa vreme de-a face cu aceste zăvoare. Sora șefă lunecă pe ușă aducînd cu ea boarea înghețată a vîntului și încuie ușa la loc, iar eu îi ză­resc degetele întîrziind pe oțelul lustruit – unghia fiecărui deget de-aceelași culoare cu buzele ei. Un portocaliu cara­ghios. Ca și ciocul unui ciocan de lipit. O culoare atît de fier­binte ori de rece că dacă te-atinge nici n-o știi deosebi.

Aduce cu ea un coș împletit din răchită, ca acelea pe care cei din tribul Umpqua le vînd pe șoseaua încinsă sub soa­rele de august, un fel de tolbă pentru scule cu mîner de cînepă. O are încă de cînd am venit eu aicea. Împletitura-i largă așa că pot să văd ce-i înăuntru; nu poartă în ea pudrieră, rujuri, ori mai știu eu ce fleacuri muierești, ci a umplut-o cu o mie de piese de schimb pe care are de gind să le folosească în treburile ei de astăzi – pinioane și an­grenaje, roți de transmisie lucind de atîta folosință, buline minuscule care sticlesc ca porțelanul, ace, forcepsuri, clești de ceasornicar, bobine de sîrmă...

Înclină iute capul spre mine și trece mai departe. Eu mă las împins de teul meu către perete și-ncerc să-i derutez echi­pamentul de detecție, nelăsînd-o să-mi vadă ochii – ei n-au cum să te trădeze dacă-i ții închiși.

În bezna mea aud pocnetul înfundat al tocurilor ei de cauciuc pe pardoseală și clinchetul fiarelor din coșul de ră­chită în cadența pașilor care trec pe lîngă mine. Merge dreaptă și țeapănă. Cînd redeschid ochii, e la capătul cori­dorului, pregătindu-se să intre în camera de sticlă a infirmi­erelor unde-și va petrece ziua așezată la birou, uitîndu-se pe geam și făcînd note în legătură cu ceea ce se petrece sub nasul ei în salonul comun în timpul următoarelor opt cea­suri. Fața ei trădează satisfacția și împăcarea la gîndul celor ce-o așteaptă.

Atunci... da cu ochii de negrii ei. Încă mai stau adunați, ciorchine, șopocaind între ei. N-au auzit-o intrînd în secție. Simt acum că-i arde cu privirea, da-i prea tîrziu. Ar fi tre­buit să se păzească și nu să se-adune prin colțuri atunci cînd e vremea să vină ea. Capetele lor se depărtează, buimace. Ha își ia avînt și se repede spre locul unde ei au rămas în­colțiți la capătul holului. Știe ce și-au vorbit, și se vede de la O poștă că-i furioasă foc. O sa-i rupă în bucăți pe troglodiții ăia nenorociți, mădular cu mădular, așa-i de furioasă. Acum se umflă, se umflă pînă ce-i plesnește halatul la spate și-și extinde mîinile ei telescopice pînă ce-ar ajunge să-i cuprindă pe cei trei ca niște tentacule, de cinci, de șase ori. Aruncă o privire în jur, rotindu-și căpățîna uriașă. Nu-i nimeni sculat s-o vadă, afara de Moș Mătură Bromden, corcitura de indian care s-a ascuns după cîrpele sale și care nu poate striga după ajutor. Așa că ea-și dă drumul de-a binelea, surîsul schimono­sit ajunge un adevărat rînjet, se despică într-un mîrîit ame­nințător, iar ea crește și iar crește pînă se face mare ca un tractor, așa de imensa că pot s-adulmec mirosul mașinăriilor din ea, așa cum simți mirosul unui motor care se-opintește să tragă o povară prea grea. Îmi țin răsuflarea și ma gîndesc că, Dumnezeule, de data asta chiar or s-o facă! De data asta or să lase ura din ei să crească și să dospească peste mă­sură și-o să se sfîșie-n bucăți mai 'nainte să priceapă ce fac.

Dar tocmai cînd ea e gata să-și încovoaie tronsoanele bra­țelor în jurul tuciuriilor, iară ei sînt pe cale să-i sfîșie mărun­taiele cu coada teurilor, pacienții se revarsă pe ușa dormito­rului ca să afle ce-i hărmălaia aceea, așa că ea trebuie să se preschimbe la loc mai înainte ca ei s-o poată surprinde în adevărata și hidoasa-i înfățișare. Pînă cînd bolnavii reușesc să-și alunge somnul din ochi și să priceapă despre ce-i vorba nu zăresc decît obrazul Sorei șefe, surîzînd calmă și rece ca de obicei, zicîndu-le tuciuriilor c-ar fi bine să nu mai stea la taclale, că doar e luni dimineața și-s atîtea de făcut în prima dimineață a săptămînii...

— ...vreau să zic, lunea obișnuită, pricepeți, băieți?...

— Da, dom'șoară Ratched.

— ...și-avem o sumedenie de programări în dimineața asta, așa că poate dacă dezbaterea voastră în grup nu-i atît de urgentă...

— Da, dom'șoară Ratched.

Se oprește și salută din cap pe cîțiva pacienți adunați împrejurul ei, privind-o cu ochi roșii și umflați de somn. Înclină o dată capul spre fiecare. Un gest precis, mecanic. Obrazul ei neted, calculat, croit la precizie, ca al unei pă­puși de lux, cu pielea ca smalțul cărnuriu, un amestec de alb și gălbui, cu albastrul fecioresc din priviri, cu nasul mititel și nările trandafirii – totul armonizîndu-se perfect, în afară de nuanța buzelor și-a unghiilor și de proporțiile sînilor. S-a comis, nu se știe cum, o eroare în confecționarea ei, atunci cînd s-au așezat sînii aceia mari, muierești, pe un produs altminteri desăvîrșit, și se vede bine cît o supără asta.

Bărbații încă se ațin în preajma ei, așteptînd să vadă de ce anume tăbărîse pe tuciurii, așa că ea-și amintește că m-a zărit și zice:

— Și, de vreme ce-i luni dimineața, de ce să nu-ncepem bine săptămîna și să-l bărbierim pe săracu' domn Bromden imediat, pînă nu-ncepe aglomerația de după micul dejun, căutînd totodată să evităm cît putem – ă – dezordinea pe care are obiceiul s-o iște, ce părere aveți?

Înainte ca vreunul să se-ntoarcă și să pună ochii pe mine, eu mă trag tiptil în debaraua cîrpelor, închid ușa după mine și-mi țin suflarea. Bărbieritul înainte de masa de dimineață e lucrul cel mai rău. Cînd ai pus ceva în pîntec, te ții mai tare și mai treaz, și pungașii ăia care lucrează pentru Organi­zație au mai puține șanse să-ți strecoare una din mașinăriile lor afurisite în locul unui aparat de ras. Dar cînd ești băr­bierit înainte de gustare, cum mă silește ea în unele dimineți – la șase jumătate, într-o odaie toată numai pereți albi și chiuvete albe și tuburi albe de neon pe tavan ca să alunge toate umbrele, și pretutindeni în jurul tău chipuri ce țipă încolțite în oglinzi – atunci ce șanse mai ai să te aperi de una din mașinile lor infernale?

Stau pitit în debara și ciulesc urechea, cu inima zvîcnindu-mi în întuneric, și-ncerc să-mi alung frica, încerc să-mi îndrept gîndurile spre altceva – să mă-ntorc îndărăt și să-mi amintesc satul și rîul cel mare Cohimbia, să mă gîndesc, ah, cum odată Tătuca și cu mine vînam păsări dintr-o ascunzătoare între cedri, lîngă Cataracte... Dar ca-ntotdeauna cînd încerc să-mi îndrept gîndurile spre trecut și să m-ascund acolo, frica de lîngă mine mi se strecoară în amintiri, îl simt pe negrul cel pirpiriu apropiindu-se afară în hol, adulmecînd frica mea. Își cască nările ca niște pîlnii negre, capul său ca o baniță legănîndu-se într-o parte și-n alta, cum adulmecă și soarbe în el frica din întreaga secție. Acuma mă simte și pe mine, îl aud chefnind. Nu știe încă unde-s pitit, dar mă amușină și vînează primprejur. Încerc să nu mișc...

(Tătuca-mi spune să nu mișc, îmi spune că dulăul a adul­mecat o pasăre undeva pe-aproape. Am împrumutat un prepelicar de la cineva din Cataracte. Toți cîinii din sat îs corcituri schilave, zice Tătuca, mîncă numai mațe pe pește și n-au clasă de loc – da copoiu' ăsta are instint! Eu nu zic nimic, dar văd deja pasărea în lăstărișul cedrului, tupilată într-un ghem de pene. Cîinele țopăie în cercuri dedesubt, prea mult miros de pasăre împrejur ca s-o poată dibui. Pasărea-i în siguranță cîtă vreme nu mișcă. Se ține bine, dar cîinele continuă să adulmece și s-alerge în cercuri, cu un zgomot tot mai deslușit și mai aproape. Atunci pasărea se pierde, penetul îi tresaltă, țîșnește din copac în bătaia de pușcă a Tătucăi.)

Înainte să fi făcut zece pași din ascunzișul meu, negrul cel pirpiriu și unul din hajmandăi mă înșfacă și mă tîrăsc în odaia bărbierului. Nu mă lupt și nu scot nici un sunet. E și mai rău dacă urli. Îmi înghit țipătul. Îl rețin în mine pînă ce-mi ajunge la tîmple. Încă nu-s sigur că au înlocuit aparatul de ras cu una din mașinăriile alea pînă ce nu mi-ating tîmpla; atunci nu mă mai pot reține. Gata cu vo­ința cînd mi-ating tîmplele. E ca atunci... buton, contact, Alarmă aeriană, Alarmă aeriană, făcîndu-mă să dau drumul la glas așa de tare că nu mai seamănă cu nici un sunet, toți urlă la mine cu mîinile la urechi din spatele unui pe­rete de sticlă, chipurile acelea articulînd cuvinte dar nu se-aude nici un sunet. Urletul meu îneacă toate celelalte su­nete. Ei iar pun în funcțiune mașina de ceață și ea mă-mpresoară cu o ceață albă și rece ca o spumă de lapte, așa de groasă că m-aș putea ascunde-n ea dacă nu m-ar țintui pe locul meu. Nu mai văd prin pîclă nici la zece centimetri înaintea mea și singurul sunet care răzbate peste mugetul meu e strigătul de luptă al Sorei șefe care se năpustește pe culoar, împrăștiindu-i pe bolnavii ce-i stau în cale cu coșul ei de nuiele. O aud cum vine, dar tot nu-mi pot stăpîni urletul. Urlu pînă ce-ajunge la mine. Ei mă țintuiesc în scaun pînă ce ea-mi vîră tolba ei de răchită pe gît și mi-o îndeasă bine c-un teu de spălat.

(Un copoi bălțat hămăie în ceață, alergînd înfricoșat și pierdut căci nu mai deslușește nimic. Pe pamînt nu sînt alte urme decît ale lui, adulmecă în toate direcțiile cu nasu-i rece și roșcat ca de cauciuc, culegînd doar mirosul spaimei sale, al fricii ce i se cuibărește-n mădulare ca un abur fierbinte.)

O să pătimesc și eu la fel, povestind în sfîrșit despre toate acestea, despre spital, despre ea și despre băieți – și despre McMurphy. Am tăcut atîta amar de vreme că acuma o să izbucnească c-un muget din mine ca un potop de ape și-o să ziceți că acela care vă povestește aiurează și bate cîmpii, Dumnezeule! o să credeți că-i totul prea cumplit ca să se fi putut întîmpla vreodată, prea înfricoșător ca să fie ade­vărat! Dar, rogu-vă! Încă-mi vine greu să gîndesc limpede la toate acestea. Da-i totul adevărat, chiar de nu s-a întîmplat.

CÎND SE MAI RISIPEȘTE CEAȚA CÎT SĂ POT VEDEA, mă trezesc șezînd în salonul comun. Nu m-au mai dus la „prăvălia cu șocuri” de astă dată. Mi-amintesc că m-au scos de la bărbier și m-au închis la Izolare. Nu mai știu dac-am mîncat sau nu. Probabil că nu. Pot să-mi amintesc de unele dimineți petrecute la Izolare, tuciuriii aducîndu-mi supliment din toate felurile – zicînd că-s pentru mine, dar de fapt ei le mănîncă – pînă ce tustrei își consumă micul dejun în vreme ce eu zac pe salteaua cu duhoare de urină, holbîndu-mă la ei cum înfulecă ouă cu pîine prăjită. Adulmec mi­rosul de untură și-i aud cum molfăie pîinea. În alte dimi­neți mi-aduc terci rece și mă silesc să-l înghit fără măcar să mi-l săreze.

În dimineața asta pur și simplu nu-mi mai amintesc. Mi-au vîrît pe gît destule chestii din alea la care le zic pilule, așa că nu mai știu de mine pînă ce n-aud ușa de la intrare deschizîndu-se. Deschiderea ei înseamnă că-i cel puțin ora opt, înseamnă c-am stat poate o oră și jumătate în frig și-n nesimțire la Izolare, unde-ar fi putut să vină tehnici­enii și să-mi instaleze orice le-ar fi cerut Sora șefă, și eu nici să nu știu.

Aud zgomote la ușa de intrare a secției, undeva la capă­tul coridorului, în afara vederii. Ușa-ncepe să se deschidă la ora opt și se deschide și se-nchide de-o mie de ori pe zi, hîșic-clic. În fiecare dimineață ședem înșiruiți pe cele două laturi ale salonului comun, făcîndu-ne de lucru cu cuburile în imagini, așteptînd ca o cheie să poposească în încuietoare și să vedem cine mai intră pe ușă. Nu prea avem ce altceva să facem. Cîteodată la ușă apare cîte-un intern, sosit de­vreme ca să vadă cum arătăm înainte de medicație, IM, cum îi zic ei. Alteori vreo soție venind în vizită pe tocuri înalte și cu poșetă lipită strîns de pîntec. Ori vreun cîrd de în­vățătoare, conduse în turul lor de nerodul ăla de la Relații cu publicul, care-ntotdeauna bate din palmele lui umede țipînd cît e de fericit că spitalele psihiatrice au eliminat cru­zimea de modă veche. „Ce atmosferă veselă, nu-i așa?” Se foiește în jurul învățătoarelor care s-au strîns laolaltă de frică, bătînd din palme: „Vai, cînd mă gîndesc la zilele de odinioară, la murdăria, mâncarea proastă, la, ei da, chiar la brutalitatea de atunci, îmi dau atunci seama, stimatele mele doamne, că am parcurs un drum lung în campania noastră!” Noii intrați pe ușă ne dezamăgesc de obicei, dar există întot­deauna șansa de-a se întîmpla și altminteri, și cînd o cheie zăngăne în broască, capetele noastre tresaltă ca trase de sfoară.

În dimineața asta încuietoarea scoate un sunet ciudat; la ușă nu-i un vizitator obișnuit. Se aude vocea unui însoțitor, impacientată și tăioasă:

— Bolnav nou, veniți să semnați de primire; și negrii se pun în mișcare.

Bolnav nou! Toți se opresc din partida de cărți sau de „monopol”, întorcînd capul spre ușa salonului de zi. În mod obișnuit acum eu aș mătura pe coridor și-aș vedea pe cine înregistrează, dar în dimineața asta, cum vă spuneam, Sora șefă mi-a aruncat o mie de kilograme în cîrcă așa că nu mă mai pot clinti de pe scaun. În majoritatea cazurilor eu îs primul care-l văd pe noul „admis”, îl văd strecurîndu-se speriat pe ușă și lunecînd pe lîngă perete, așteptînd ca negrii sa vină să semneze de primire și să-l ducă la duș unde-l des­poaie și-l lasă să tremure cu ușa deschisă, în vreme ce ei țo­paie rînjind în sus și-n jos pe culoar căutînd borcanul cu vaselină.

— Ne trebe vazelină, pentru termometru, îi spun ei Sorei șefe.

Ea se uită de la unul la altul:

— Nu mă-ndoiesc – și le dă un borcan care are cel puțin patru litri. Dar băgați de seamă, băieți, nu vă strîngeți cu toții acolo.

După care îi văd pe doi dintre ei, ori poate pe toți trei, înăuntru la dușuri cu noul „admis”, agitînd termometrul în unsoare pînă ce are un strat gros de vaselină pe el, îngînînd: „Iac-așa, frățioare, iac-așa”. Apoi închid ușa și des­chid toate dușurile pînă ce nu se mai aude nimic în afară de plescăitul urîcios al apei pe dalele verzi. Eu mă aflu prin preajmă în majoritatea cazurilor, și așa văd lucrurile.

Dar în dimineața asta trebuie să șed pe scaun și să ciu­lesc doar urechea cum îl aduc. Totuși, deși nu-l pot vedea, știu că nu-i un caz obișnuit. Nu-l aud tîrșîindu-și pașii înfri­coșat pe lîngă perete și, cînd îi pomenesc de duș, el nu se-n-voiește cu un „da” firav, ci le răspunde c-o voce decisă și răsunătoare că-i cît se poate de curat, mulțumesc.

— Mi-au făcut duș azi de dimineață la tribunal și ieri seara la pîrnaie. Și zău dacă nu cred că mi-ar fi spălat și ure­chile în taxiu încoace dac-ar fi găsit cu ce. Măiculiță, se pare că de cîte ori mă expediază undeva, trebe mai întîi să mă țesale zdravăn înainte, după și în timpul operațiunii. Am ajuns să-mi fac bagajele la primul clipocit de apă. Și aținte din calea mea cu termometrul ăla, Sam, îngăduie-mi o cli­pită răgaz să-mi inspectez noul cămin; n-am mai fost pînă acum într-un institut psihologic.

Bolnavii se privesc între ei cu expresii perplexe, apoi în­torc capul spre ușă de unde mai răzbate încă vocea. Strigînd mai tare decît ar fi trebuit cîtă vreme tuciuriii se află prin preajmă. Vocea îi răsună de parcă s-ar găsi undeva dea­supra lor, vorbindu-le de sus, de parcă ar pluti la cincizeci de metri deasupra capetelor lor, răcnind la mogîldețele de pe pămînt. Pare vocea unui om puternic. Îl aud apropiindu-se pe coridor, și pare puternic și din felul cum pășește apăsat, fără să se furișeze pe lîngă perete; are blacheuri la tocuri făcîndu-!e să zăngăne pe pardoseală ca niște potcoave. Apare în pragul ușii, se oprește să-și ancoreze cîrligele de­getelor mari în buzunare, rămînînd așa, cu picioarele răș­chirate, ca să-l privească cu toții bine.

— 'Mneața, ortaci.

Deasupra capului îi spînzură un liliac de hîrtie, rămas de la sărbători; întinde mîna și-i dă un bobîrnac, făcîndu-l să se rotească.

— E-o zi grozavă de toamnă.

Vorbește oleacă în felul în care vorbea Tătuca, vocea răsunătoare și strașnică, dar nu arată ca Tătuca; Tătuca era indian pur sînge de pe rîul Columbia – o căpetenie de trib – vîrtos și sclipitor ca un pat de pușcă. Insul ăsta-i roșcovan cu perciuni lungi și roșii și cu o claie de păr ieșindu-i de sub șapcă, tînjind de multă vreme după o ninsoare, și-i iat pe cît era Tătuca de înalt, lat în fălci, în umeri și în spete, cu un rînjet larg și drăcesc, și-i vîrtos într-alt fel decît Tătuca, așa ca o minge de baseball sub pielea-i scămo-șată. O cicatrice îi traversează nasul și unul din pomeții obra­jilor unde i-o fi administrat unul o lovitură de pomină la o bătaie, și se mai văd încă semnele copcilor pe cusătura. Rămîne așa în așteptare și, cum nimeni nu face vreo mișcare să-i spună ceva, începe să rîdă. Nimeni n-ar putea spune prea bine de ce rîde; nu se petrece nimic hazliu. Dar nu-i rîsul acela al individului de la Relațiile cu publicul, ăsta-i slo­bod și puternic, țîșnind pe gura larg rînjită, revărsîndu-se în cercuri tot mai largi pînă ce se sparge de pereții întregului pavilion. Nu-i ca rîsul grăsanului de la Relațiile cu publicul. Asta pare adevărat. Mă dumiresc brusc că acesta-i primul rîs sănătos pe care-l aud de ani de zile.

Stă pe loc uitîndu-se la noi, legănîndu-se pe călcîie, și rîde și rîde. Își împreunează mîinile peste pîntec fără să-și scoată degetele mari din buzunare. Bag de seamă cît de mari și de bătătorite sînt mîinile lui. Toată lumea din secție, bol­navi, personal și cine-o mai fi, sînt năuciți de înfățișarea și de rîsul său. Nu mai e chip să-l oprești, nu mai e chip să spui ceva. Rîde pînă ce se satură pentru-o vreme, și-apoi pă­șește în salonul de zi. Chiar și-acum cînd nu mai rîde, ecoul rîsului se agață de el, așa cum sunetele adastă în jurul clo­potului celui mare care s-a oprit din bătut – a rămas în privirea lui, în felul cum surîde și merge fudul, în felul cum vorbește.

— Îmi zice McMurphy, ortaci, R. P. McMurphy, și-s nebun după jocurile de noroc.

Le face cu ochiul și începe să fredoneze un crîmpei de cîntecel: „...și-ori de cîte ori mă-ntîlnesc c-o pereche de cărți, pun... marafeții... jos”, și iar rîde.

Se îndreaptă spre una din mesele de joc, înclină cărțile unui „activ” c-un deget gros și puternic și le examinează c-un ochi pe jumătate închis, clătinînd din cap.

— Da, dom'le de-asta venii în instituția voastră, ca să v-aduc distracție și antren la masa de joc. N-a mai rămas nimeni la ferma aia de muncă silnică Pendleton ca să-mi mai învioreze zilele, așa că mi-am cerut transferul, pricepeți? Aveam trebuință de sînge proaspăt. Tiii, ia uite la glumețu' ăsta cum ține cărțile, arătîndu-le la toți; măi ! O să vă dresez eu, copilași, ca pe niște mielușei.

Cheswick își adună cărțile. Roșcovanul îi întinde mîna ca să i-o strîngă.

— Salut, amice; da ce joci? Pinacle ? 'Mnezeule, nu-i de mirare că nu-ți pasă de-ți văd cărțile. N-aveți un pa­chet de cărți mai ca lumea pe-aici? Păi, ia priviți, am adus cu mine pachetul meu, pentru orice eventualitate, mai arată și altceva în afară de figurile știute – priviți colea să vă lămuriți, ei? Fiștecare-i altfel. Cinzeșdouă de poziții diferite.

Cheswick privește deja cu ochii ieșiți din orbite și ceea ce zărește el pe cărțile alea nu-l ajută deloc să-și revină.

— Binișor, să nu le mînjiți, avem timp berechet și par­tide cîte vreți de jucat. Îmi place să mă folosesc de pa­chetul meu, pentru că celorlalți jucători le trebe cel puțin o săptămînă să poată recunoaște măcar culorile...

Are pe el pantaloni de lucru și-o cămașă, decolorate pînă ce-au ajuns de-un alb lăptos. Fața, grumazul și brațele sînt arse de soare de atîta lucru la cîmp. Pe cap și-a înfipt o scufie neagră de motociclist, iar pe braț duce o jachetă scurtă de piele; în picioare are bocanci cenușii, prăfoși și suficienți de grei ca să poată despica la o adică fundul vreunui om în două. Se desparte de Cheswick, își scoate șapca și se apucă să bată cu ea un nor de praf din coapsă. Unul din tuciurii îi dă tîrcoale cu termometrul, dar el e prea agil pentru ei; se amestecă printre bolnavii „activi” și în­cepe să treacă de la unul la altul, strîngîndu-le mîna mai 'nainte ca negrul să-l poată nimeri. Felul lui de a vorbi, ocheadele, vocea tunătoare și mersul fudul mi-amintesc de vreun comisionar de mașini ori de-un licitator de vite – sau de unul din acei negustori ambulanți cocoțați pe-o scenă pră­pădită la iarmaroc, dinaintea flamurilor fîlfîitoare, îmbră­cat în cămașa-i cu dungi și bumbi lucitori, atrăgînd spre el chipurile oamenilor ca un magnet.

— Ce s-a-ntîmplat de fapt, ca să vă spun tot adevărul, e că m-am pomenit amestecat în cîteva încăierări la ferma aia și tribunalul a hotărît că-s un psihopat. Și credeți voi c-o să mă-ncontrez eu cu tribunalul? Aș, puteți miza pe ul­timul bănuț din buzunar că n-am s-o fac. Dacă binevoiesc să mă scoată de pe cîmpurile alea afurisite de mazăre, mă fac tot ce le dorește inimioara, și psihopat, și cîine turbat ori vîrcolac, căci nu-mi pasă de n-o să mai văd sapă de plivit cît trăiesc. Aflu acum că psihopat îi cel care se bate prea mult și preacurvește prea mult, dar nu prea au dreptate, ce credeți? Vreau să zic, cine-a mai auzit de vreun bărbat care să se sature de iubit? Salut, amice, cum îți zice? Pe mine mă cheamă McMurphy și pun rămășag pe doi dolari că nu-mi poți zice cîte puncte ai în mîna aia de cărți, nu te uita. Doi dolari, ce zici? Naiba s-o ia, Sam! nu poți ședea locului o jumătate de minut fără să mă-nghesui cu afurisitu-ți de termometru?