Adio, arme

CARTEA ÎNTÂI

CAPITOLUL I

ÎN VARA TÂRZIE din anul acela, locuiam într-o casă dintr-un sat, dincolo de care, departe, peste fluviu[1]și câmpie, se înălțau munții. Albia fluviului era plină de prundiș și de bolovani uscați și albiți de soare, iar apa curgea limpede în șuvoaie repezi și albăstrii. Trupele treceau pe lângă casă, pe șosea, și praful pe care-l ridicau se așternea pe frunzele copacilor. Praful se așternuse și pe trunchiurile copacilor și frunzele lor căzură mai devreme în anul acela. Trupele mărșăluiau pe șosea și vedeam praful ridicându-se, frunzele căzând în bătaia vântului, soldații în marș și apoi iar șoseaua pustie și albă cu frunzele risipite pe drum.

Câmpia era bogată în grâne; livezile, pline de roade, și dincolo de câmpie munții se înălțau cenușii și golași. În munți se dădeau lupte și noaptea era brăzdată de exploziile artileriei. În întuneric ai fi zis că fulgeră ca vara, dar nopțile erau reci și nu ți se părea deloc că se apropie furtuna.

Auzeam uneori, în întuneric, trecând pe sub ferestre soldați și tunuri trase de tractoare. Noaptea se circula mult pe șosea: treceau catâri împovărați de lăzi cu muniții și camioane cenușii care transportau soldați și alte camioane care, cu încărcătura acoperită cu prelate, abia se mișcau în acest du-te-vino. Tunurile grele, trase de tractoare, treceau și în timpul zilei. Țevile lungi ale tunurilor erau acoperite cu crengi verzi și peste tractoare fuseseră aruncate ramuri și frunze. De cealaltă parte a văii, spre miazănoapte, se zărea o pădure de castani și dincolo de pădure se înălța un alt munte. Și pentru muntele acesta se dădeau lupte, dar fără niciun rezultat, și în toamnă când începură ploile, frunzele castanilor căzură și crengile erau despuiate și trunchiurile înnegrite de ploaie. Viile erau și ele rărite și despuiate și întreg ținutul era pustiit de toamnă și înecat în ploaia cenușie. Cețurile pluteau peste fluviu, norii învăluiau munții și camioanele împroșcau noroiul de pe șosea iar soldații, sub pelerinele lor, erau uzi și murdari de noroi; puștile le erau ude și sub pelerine, prinse de centiron, cele două cartușiere de piele cenușie pline de încărcătoare cu cartușe subțiri și lungi de 6,5 mm, ieșeau în afară în așa fel încât soldații care mărșăluiau pe șosea păreau niște femei în luna a șasea.

Automobilele mici și cenușii treceau în mare viteză; lângă șofer ședea de obicei un ofițer și în spate ședeau alți câțiva. Împroșcau cu noroi mai mult decât camioanele și dacă unul dintre ofițerii care ședeau în spate era încadrat de doi generali și era mărunt de statură, atât de mărunt încât nici nu-i zăreai fața ci numai chipul și spatele îngust, și dacă automobilul gonea neobișnuit de repede se putea să fie regele[2]. Stătea la Udine[3]și trecea aproape în fiecare zi să vadă cum stau lucrurile și lucrurile stăteau foarte prost.

La începutul iernii ploile începură să cadă fără întrerupere și odată cu ploile sosi și holera. Epidemia fu stăvilită și, până la urmă, dintre oamenii de sub arme muriră numai șapte mii.

CAPITOLUL II

ÎN ANUL URMĂTOR fură câștigate multe bătălii. Fu cucerit muntele de dincolo de valea unde creșteau castanii și dincolo de câmpie, pe podișul dinspre sud, fură câștigate câteva bătălii și în august trecurăm fluviul și ne stabilirăm la Gorizia[4], într-o casă care avea zidul acoperit de glicină mov-purpurie și în grădina cu gardul de piatră o fântână și mulți copaci cu umbra deasă. Luptele se dădeau acum în munții din apropiere la o distanță de mai puțin de o milă. Orașul ca și casa în care stăteam erau foarte frumoase. Fluviul curgea în spatele casei și orașul fusese cucerit în chip strălucit, dar nu și munții de dincolo de el și mă bucuram foarte mult că austriecii păreau a voi să revină în oraș când războiul avea să ia sfârșit, deoarece nu-l bombardau ca să-l distrugă ci căutau numai obiectivele militare. Locuitorii rămăseseră pe loc și în oraș erau spitale, cafenele și pe străzile mai dosnice baterii de artilerie și două bordeluri, unul pentru soldați și celălalt pentru ofițeri. Sfârșitul verii, nopțile reci, luptele purtate în munții din spatele orașului, fierăria ciocănită de obuze a podului de cale ferată, tunelul dărâmat de lângă fluviu unde se dăduseră lupte, copacii din jurul pieții și lungul bulevard mărginit de copaci care ducea spre piață; acestea precum și fetele din oraș, regele, care trecea cu mașina și acum puteai să-i vezi fața, gâtul lung și bărbița cenușie de țap; toate acestea, ca și apariția neașteptată a unor interioare de case cu câte un zid prăbușit din cauza bombardamentelor, apoi molozul din grădini și uneori de pe străzi, ca și faptul că în Carso lucrurile mergeau bine făceau ca toamna aceea să fie foarte deosebită de toamna trecută, când trăisem la țară. Războiul se schimbase și el.

Pădurea de stejari de pe muntele de dincolo de oraș pierise. În vară, când intrasem în oraș, pădurea fusese verde, dar acum în locul ei nu mai erau decât cioturi și trunchiuri retezate și pământ răscolit și, într-o zi, la sfârșitul toamnei, când mă aflam pe locul unde fusese pădurea de stejari văzui un nor care venea dinspre munte. Aluneca foarte repede și soarele se făcu palid și totul deveni cenușiu și cerul fu acoperit și norul coborî pe munte și deodată ne învălui și începu să ningă. Ninsoarea era biciuită de vânt, pământul gol fu acoperit, dar cioturile rămaseră afară. Tunurile fură acoperite de zăpadă și pe jos, în zăpadă, se iviră cărări care duceau la latrinele din spatele tranșeelor.

Mai târziu, când am coborât în oraș, mă uitam cum cade zăpada, privind pe fereastra bordelului, cel pentru ofițeri, unde eram cu un prieten, cu două pahare și cu o sticlă de „Asti” și uitându-ne cum cade zăpadă încet și greoi, ne dădurăm seama că în anul acela n-avea să se mai întâmple nimic. Munții din fața orașului nu fuseseră cuceriți; niciunul dintre munții de dincolo de râu nu fusese cucerit. Aveau să fie, dar în anul viitor. Prietenul meu îl văzu pe preotul nostru trecând pe stradă, pășind cu grijă prin zăpada topită și bătu în geam ca să-i atragă atenția. Preotul ridică privirile. Ne văzu și zâmbi. Prietenul meu îi făcu semn să vină sus. Preotul clătină din cap și se depărta. În seara aceea, la popotă, după spaghetti, pe care toți le mâncau foarte repede și cu o mare seriozitate, ridicându-le mai întâi cu furculița în așa fel încât capetele să atârne în aer și apoi băgându-le în gură sau ridicându-le și înghițindu-le fără întrerupere, mai bând din când în când și câte un pahar de vin dintr-o carafă acoperită cu împletitură de rafie – carafa oscila pe un suport de metal și când apăsai cu degetul pe gâtul ei, vinul roșu, limpede, taninos și bun curgea în paharul pe care-l țineai în aceeași mână – după spaghetti, căpitanul începu să-l cicălească pe preot.

Preotul era tânăr și se-nroșea repede. Purta aceeași uniformă ca și noi toți dar avea cusută pe tunica cenușie, deasupra buzunarului de la piept, o cruce de catifea roșu-închis. Pentru îndoielnicul mea folos, căpitanul vorbea într-o italiană stâlcită așa ca să pot înțelege totul perfect, ca nimic să nu-mi scape.

— Preot astăzi cu femei, spuse căpitanul și se uită la preot și la mine.

Preotul zâmbi, roși și clătină din cap. Căpitanul îl cicălea adesea.

— Nu-i adevărat? întrebă căpitanul. Astăzi văzut preot cu femei.

— Nu, zise preotul.

Pe ceilalți ofițeri povestea îi amuza.

— Preot nu cu femei, reluă căpitanul. Preot niciodată cu femei, îmi explică el.

Luă paharul și mi-l umplu, uitându-se tot timpul la mine, dar nepierzându-l din ochi pe preot.

— Preot fiecare noapte cinci contra unu. Toți mesenii izbucniră în râs. Înțelegi? Preot în fiecare noapte cinci contra unu. Făcu un gest și râse zgomotos. Preotul luă lucrurile în glumă.

— Papa vrea ca austriecii să câștige războiul, spuse maiorul. Ține cu Franz Joseph[5]. De acolo îi vin banii. Eu sunt ateu.

— Ai citit vreodată Porcul cel negru? mă întrebă locotenentul. O să-ți fac rost de un exemplar. Cartea asta mi-a zdruncinat credința în Dumnezeu.

— E o carte dezgustătoare și plină de josnicii, spuse preotul. Nu cred că ți-a plăcut.

— O găsesc foarte folositoare, spuse locotenentul. Îți arată cine sunt preoții ăștia. O să-ți placă, zise el.

Zâmbii preotului și el îmi zâmbi pe deasupra sfeșnicului.

— Să n-o citiți, îmi spuse el.

— O să-ți fac rost de ea, spuse locotenentul.

— Toți oamenii care gândesc sunt atei, interveni maiorul. Totuși, nu cred în francmasonerie.

— Eu cred în francmasonerie, spuse locotenentul. E o organizație care are scopuri nobile.

Cineva intră, și prin ușa deschisă se văzu cum cade zăpada.

— Acum că a început să ningă n-o să se mai pornească nicio ofensivă, spusei.

— Desigur că nu, întări maiorul. Ar trebui să pleci în permisie. Să te duci la Roma, la Neapole, în Sicilia…”

— Ar trebui să se ducă la Amalfi, spuse locotenentul. O să-ți dau o scrisoare de recomandare pentru familia mea din Amalfi. Ca pe un fiu au să te primească.

— Ar fi bine să se ducă la Palermo.

— Ar trebui să se ducă la Capri.

— Eu v-aș sfătui să mergeți în Abruzzi[6]și să vă duceți și la familia mea, în Caprocotta, spuse preotul.

— Ia ascultă-l cum vorbește de Abruzzii lui. Acolo e mai multă zăpadă decât aici. Și omul nu vrea să vadă țărani. Să se ducă să viziteze centrele de cultură și de civilizație.

— Are nevoie de fete drăguțe… O să-i dau adresele caselor din Neapole. Fete frumoase și tinere… însoțite de mamele lor. Ha, ha, ha!

Căpitanul ridică palma, cu degetele desfăcute, ca atunci când vrei să faci umbre chinezești pe perete. Umbra mâinii lui se proiecta pe zid. Începu să vorbească din nou, într-o italiană stricată:

— Te duci așa, și arătă spre degetul cel mic.

Toată lumea râdea.

— Uitați-vă aici, zise căpitanul și își rășchira din nou degetele. Și iar, la lumina lumânărilor, umbra mâinii lui se proiectă pe perete. Începu cu degetul cel gros ațintit în sus și spuse, în ordine, numele fiecărui deget: Soto-tenente[7](degetul cel mare); tenente (arătătorul); capitano (mijlociul); maggiore[8](inelarul) și tenente-colonello (degetul cel mic). Te duci soto-tenente și te-ntorci soto-colonello…

Toți râdeau. Căpitanul avea un mare succes cu jocul lui de umbre chinezești. Se uită la preot și strigă:

— Fiecare noapte preot cinci contra unu!

Toți râseră.

— Trebuie să pleci în permisie imediat, spuse maiorul.

— Aș vrea să plec cu tine, să-ți arăt o mulțime de lucruri, spuse locotenentul.

— Când te întorci, să aduci un gramofon.

— Să ne aduci plăci bune de operă.

— Să ne aduci plăci cu Caruso.

— Nu, nu cu Caruso. Rage.

— Ai vrea să ragi ca el.

— Rage, îți spun eu că rage!

— Aș fi tare bucuros dacă v-ați duce la Abruzzi, spuse preotul.

Ceilalți strigau.

— E mult vânat pe acolo. Oamenii or să vă placă și, deși e frig, aerul e limpede și uscat… Ați putea sta la familia mea. Tatăl meu e un vânător renumit.

— Haideți, spuse căpitanul. Să mergem la bordel înainte de a se închide.

— Noapte bună, spusei preotului.

— Noapte bună, îmi răspunse.