Primele 49 de povestiri

BĂTRÎNUL MEU.

Dacă stau și mă gândesc bine, cred că bătrânul meu era făcut să fie un' om gras, știți, un om din aceia scunzi și rotofei, dar n-a ajuns așa niciodată, decât la urmă și pentru scurtă vreme și atunci nu din vina lui, fiindcă alerga numai în cursele cu obstacole și putea să ia în greutate oricât ar fi vrut. Îmi aduc aminte că-și punea bluza de cauciuc peste două pulovere și peste ea o cămașă largă de transpirat și mă lua cu el înainte de prânz, să alergăm, când era soarele mai fierbinte. Câteodată, pe la patrii dimineața, când sosea la Torino, se repezea cu trăsura de la gară la grajduri și făcea o cursă de probă cu unul dintre caii lui Razzo și atunci, pe rouă aceea' care acoperea totul și pe soarele acela care abia începea să încălzească, îl ajutam să-și scoată cizmele și își punea o pereche de teniși și toate puloverele pe el și o porneam la drum.

— Iv.ca ei, mergând pe vârfurij de colo până colo prin fața vestiarului în care se-m-bracau jocheii, să ne mișcăm puțin.

Și atunci o porneam la pas de-a lungul peluzei,; înconjurând-o poate o dată, el înainte alergând în-' tins și apoi ocoleam poarta și ne îndreptam spre una dintre șoselele acelea, mărginite de o parte și de cealaltă de copaci, care pleacă din Sân Șiro. Când ajungeam la șosea, o luam înainte și dă-i bătaie, dar J ci, când mă uitam înapoi, alerga ușor în spatele meu, l și după câtva timp mă uitam din nou și-l vedeam j| că a început să asude. Asuda, nu glumă și se ținea i după mine fără să mă piardă din ochi și când mă, prindea că rnă uit la el, zâmbea și-mi zicea: „Ce zici? Asud, nu glumă!” Când bătrânul meu zâmbea, nn se putea să nu zâmbești și tu. Alergam așa, în direcția munților și deodată bătrânul meu striga: „Ei, Joc!” și mă uitam înapoi și el se și așezase Ia umbra unui copac și-și înfășurase în jurul gâtului • prosopul cu care fusese încins.

Mă-ntorceam și mă așezam lingă el și scotea din buzunar o coardă și începea să sară în plin soare și sudoarea îi curgea șiroaie pe față și el sărea într-una în praful acela alb și coarda vâjâia, vâjâia, vâjj, vâjj, vâjj și soarele era tot mai fierbinte și el sărea într-una în sus și-n jos pe peticul acela de șosea. Da, da, era o adevărată desfătare să-l vezi pe bătrânul meu cum sărea coarda. O învârtea când repede, când încetișor, cum îi venea. Da, da, trebuia să-i fi văzut pe macaronari cum se uitau la noi când treceau pe-acolo, ducâudu-se la oraș, mergând pe lângă boii aceia mari și albi care trăgeau carele. Cred și eu că se uitau la el ca la un om care și-a ieșit din minți. Și atunci, începea să-iivârte coarda și mai repede, până se opreau cu toții locului și-l priveau și după aceea își îndemnau boii cu gura și cu joarda s-o pornească din nou la drum.

Gând stăteam așa și mă uitam la el cum lucrează în soare, mi-era, fără doar și; poate, tare drag. Avea haz și lucrase din greu și la urmă făcea niște salturi grozave, de-i curgea sudoarea pe față ca apa și după aceea agăța coarda în copac și venea sa se. Așeze lingă mine, sprijinindu-se cu spatele de trunchiul copacului, și-și înfășură în jurul gâtului prosopul și puloverul.

— E greu al dracului să nu iei în greutate, Joc, îmi zicea el și se lăsa pe spate și închidea ochii și respira adânc. Nu e ca atunci când ești puști.

Apoi se scula și, înainte de a începe să se zvânte sudoarea pe el, o porneam la pas înapoi spre grajduri. Așa se păstra greutatea de care aveai nevoie. Se frământa tot timpul din cauza asta. Mai toți jocheii dau jos cât vor în timpul curselor. La fiecare cursă se pierde cam un chil, însă bătrânul meu avea, ca să zic așa, pielea groasă și nu putea să-și păstreze greutatea fără toată'alergătura asta.

Îmi aduc aminte că într-o zi, pe când eram la Sân Șiro, Regoli, un mic macaronar care călărea pentru Buzoni, după ce se cântări, trecu prin pa-

— Ileramgway – Nuvele doc ', lovindu-și cizmele cu biciușca și se duse la bar să bea ceva rece, iar bătrânul meu, care se cântărise și el, ieși, cu șaua sub braț, roșu la față, obosit și cu costumul de mătase cam strâmt pe el și rămase acolo uitându-se la micul Regoli, care bea la bar, j calm și cu aerul lui de puști și l-am întrebat: „Ce s-a întâmplat, tăticule?”, gândindu-mă că Regoli l-o fi lovit cumva sau cine știe ce i-o fi făcut și el se uita lung la Regoli și zise: „Ah, fir-ar al dracului de treabă!” și se duse la vestiar.

Ei și poate că totul ar fi mers bine dac-am fi rămas la Milano și dacă n-am fi alergat decât la Milano și Torino, fiindcă dacă existau alergări ușoare, apoi astea erau.

— Pianola2, Joe, îmi zicea bătrânul când descăleca în boxa câștigătorilor, după o alergare despre care macaronarii spuneau că fusese o cursă cu obstacole drăcească.

L-am întrebat o dată de ce zice așa.

— Cursa asta se aleargă singură. Săriturile sunt primejdioase numai când viteza e mare. Aici, nic viteza nu-i cine știe ce și nici săriturile nu-s cu ade vărat periculoase. Și întotdeauna viteza… Nu salturile îți joacă festa.

La Sân Șiro erau cele mai minunate curse din câte am văzut, dar bătrânul se plângea că duce o viață de câinc. Trebuia să faci naveta mereu între 1 Loc îngrădit lângă hipodrom, unde sunt plimbați caii înainte de alergare.

— Fără obstacole (it.).

Mirafiore și Sân Șiro și să alergi aproape în fiecare zi și pe deasupra să mai și călătorești cu trenul o dată la două nopți.

Îmi plăceau și mie caii la nebunie. Era ceva grozav să-i vezi cum trec pe pistă înspre locul de plecare. Jucau din picioare, încordați și jocheii îi struneau și din când în când îi lăsau să mai alerge puțin. Și când ajungeau la start mă topeam, nu alta. Asta mai ales la Sân Șiro, cu peluza aceea mare și verde și cu munții cieparte în zare și cu macaro-narul acela gros care era starter și ținea în mână un bici lung și cu jocheii care-și mângâiau caii și deodată coarda zvâcnea în lături și clopotul începea să sune și toți porneau grămadă și după aceea începeau să se înșire unul câte unul. Știți cum o pornesc caii în pluton. Dacă ești sus la tribună cu binoclul la ochi, îi vezi doar cum se reped înainte și clopotul sună într-una, de parc-ar suna de o mie de ani și după aceea apar trecânci vijelios turnanta. Nimic nu se poate compara cu asta.

Bătrânul meu îmi spuse însă într-o zi, la vestia? Câncâ își punea hainele ce oraș:

— Ăștia nu-s cai, Joe. La Paris oamenii ar duce gloabele astea și le-ar omorî ca să le ia pielea și copitele.

Asta în ziua în care câșcigase Prernio Commer-cio, călărind pe Lanterna, pe care o scosese prima pe ultima sută de metri, de parc-ar fi scos un dop din gâtul unei sticle.

Și imediat după Premio Commcrcio am luat-o din loc și am plecat din Italia. Bătrânul meu se certase cu Holbrook și cu un macaronar gras cu pălărie de paie, care-și tot ștergea fața cu batista, la o masă la Gallena'. Vorbeau cu toții franțuzește și cei doi se luaseră de bătrânul meu, pentru nu știu ce chestie, în cele din urma, bătrânul tăcu și ședea la masă și se uita-la Holbrook și cei doi îl tot certau, vorbind când unul, când celălalt și macaronarul acela gras îl întrerupea mereu pe Holbrook.

— Nu vrei să te duci să-mi iei • unsportsman, Joe? Mă întrebă bătrânul meu, și-mi dădu doi șoldi ~, fără să-și ia privirea de la Holbrook.

Așa că am plecat și m-am dus în față la Scala 3, ca să iau ziarul și m-am întors și am stat ceva mai la o parte, pentru că nu voiam să mă bag în su-'-• flețul lor și bătrânul meu ședea rezemat de spătarul • scaunului și se uita la ceașca lui de cafea și se juca cu lingurița și Holbrook și macaronarul acela gras stăteau în picioare și macaronarul își ștergea fața și l clătina din cap. M-am apropiat și bătrânul meu îmi, zise, ca și cum cei doi n-ar fi, stat acolo: —• Nu. Vrei o înghețată, Joe?

* Ansamblu arhitectonic de galerii și arcade amenajate de-a lungul clădirilor care înconjoară Piața Domului din Milano ji străzile, aflate în imediata apropiere a acestuia. Se află aci” magazine-: și localuri. Elegante; Galleria este unul din locurile, preferate de plimbare ale. Milanezilor.

~ Bani, monedă măruntă (it)…

3 Celebru teatru de operă și balet din Milano, construit în 1778, important centru al vieții muzicale din Italia.

Holbrook se uită atunci la bătrânul meu și zise rar și răspicat:

— Ești un porc-de-câine și plecă împreună; cu macaronarul cel gras, făcându-și loc printre mese.

Bătrânul meu ședea pe scaun și încerca să-mi zâm-bească, dar era alb la față și arăta de parcă i-ar fi fost tare rău și mi se făcuse frică și un gol în stomac, fiindcă îmi dădeam seama că se întâmplă ceva și nu vedeam cum se poate să-r spună cineva bătrî-niilui meu „porc-de-câine” și să plece așa, fără să pățească nimic. Bătrânul meu desfăcu ziarul și după ce cercetă cu atenție cotele curselor îmi zise:

— În lumea asta, Joe, trebuie să-nghiți multe.

Și după trei zile plecam pentru totdeauna din Milano, cu trenul de Torino și ne duceam la Paris, după ce vândusem la licitație, în fața grajdurilor lui Turner, tot ce nu putusem pune într-un cufăr și într-o valiză.

Am ajuns la Paris dimineața în zori și am coborât într-o gară mare și murdară, care – îmi spuse bătrânul – se chema Gare de Lyon. În comparație cu Milano, Parisul era un oraș grozav de mare. La Milano ziceai că fiecare om merge la treaba lui și ca tramvaiele se duc și ele acolo unde trebuie și că din asta nu iese nici o încurcătură, dar la Paris totul era încurcat și nimeni nu descurca nimic. Până la urmă, au început să-mi placă totuși unele cartiere și apoi, ce mai, aici erau cele mai grozave curse de cai din lume. Ai fi zis că ăsta-i și lucrul care făcea ca totul să meargă cum trebuie și aproape singurul lucru pe care puteai sa te bizui era ca auto-» buzele mergeau zilnic la stadioanele unde se țineau cursele, ducându-te, orug-ar fi fost, drept acolo,

De fapt, n-am ajuns niciodată să cunosc orașul prea • • bine, pentru că de la Maisons nu veneam cu bătrânul la Paris decât o dată sau de două ori pe sap- ' tămână și întotdeauna mă ducea la Cafe de la Paix și ne instalam acolo pe terasa din rând cu Opera,

Împreună cu ceilalți prieteni din Maisons și cred j că locul acela era unul dintre cele mai aglomerate j din oraș. Dar, spuneți, nu e ciudat că un oraș atât j de mare ca Parisul să n-aibă și el o Galleria? Ei, j și ne-am stabilit la Maisons-Lafitte, unde locuiam!

Mai toți, în afară de cei din Chantilly, la o doamnă!

Mayers, care ținea o pensiune. Maisons e, cred, cel mai drăguț loc în care am trăit vreodată. Orașul nu-i cine știe ce, dar e acolo un lac și o pădure pe cinste, pe unde hoinăream toată ziua, eu și încă uil băiat și bătrânul îmi făcuse o praștie și am vânaa cu ea o mulțime de chestii și cea mai grozavă a fost o coțofană, într-o zi, Dick Atkinson, puștiul] 'doborî cu praștia un iepure și l-am dus sub un co-j pac și ne-am așezat în jurul lui și Dick a scos nișta țigări și deodată, țuști, iepurele sări în tufiș și dispăru și am alergat după el, dar nu l-am mai ga sit. Ții, ce mai petreceam la Maisons! Mrs. l MayeJ.

Îmi dădea dimineața de mâncare pentru la prârfil și după aceea plecam și hoinăream toată ziua. AM

1 Prescurtare de la mistress (engl.), doamna.

Învățat să vorbesc franțuzește repede. E o limbă ușoară.

Imediat după ce am ajuns Ia Maisons, bătrânul a scris la Milano să i se trimită permisul și până a venit a fost tare necăjit. Stătea la Cafe de Paris din Maisons, împreună cu alți jochei, pe care-i cunoscuse când alerga la Paris, înainte de război și care locuiau în Maisons și aveau tot timpul să stea la cafenea, pentru că la grajdurile cailor de curse lucrul pentru jochei se termină pe la vreo nouă, Dimineața, la 5,30, scot la antrenament primul lot de cai și pe cel de-al doilea – la 8. Asta înseamnă că trebuia să te scoli devreme și să te culci devreme. Și când aleargă pentru cineva, jocheul n-are voie să tragă la măsea, fiindcă antrenorul îl ține din scurt dacă e puști și dacă nu-i puști are grijă el singur să nu bea. Așa că de cele mai multe ori când nu lucra, omul se instala la Cafe de Paris împreună cu ceilalți și stăteau acolo două-trei ore cu un pahar de – să zicem – vermut cu apă minerală în față și vorbeau și-și povesteau tot felul de istorii și jucau biliard, ca la un fel de club sau ca la Galleria din Milano. Numai că nu era chiar ca la Galleria, pentru că acolo treceau mereu alți oameni pe lingă mese, iar aici, toată lumea ședea pe la mese.

Ei și bătrânul primi în cele din urmă permisul. l-l trimiseră, fără nici un cuvânt și bătrânul alergă de vreo două ori. La Amiens, undeva în provincie și prin locuri din astea, dar nu i se oferi nici un angajament. Toți îl îndrăgiseră, și ori de câte ori veneam ia carenea inaime-ae pnnz n gustam <^^^ l cu cineva, pentru că bătrânul meu nu era zgârcit, j ca mulți dintre jocheii care-și câștigaseră primul lor dolar alergând în cursele organizate în '904 la Ex-l poziția Universală din St. LouisJ. Așa zicea bătrânul j meu când voia să-i necăjească pe George Burns. Dar j ai fi zis că toți se fereau să-i propună batonului vreun angajament.

Plecam zilnic din Maisons cu mașina, la curse și j ăsta era cel mai plăcut lucru din toate. M-am bucurat când s-au întors caii de la Deauville și s-a sfârșit vara. Chiar dacă asta însemna că se terminase cu] hoinăreala prin pădure, pentru că ne duceam la curse la Enghien, Tremblay sau la St. Cloud, ca să-i • < privim din tribuna antrenorilor și a jocheilor, învățasem, firește, o mulțime de lucruri despre aler-j gări, mergând cu toți tipii aceia și de fiecare dată ne distram de minune.

Îmi aduc aminte că am fost o dată la Saint Cloud. Era o alergaremare, de vreo două sute de mii de franci, cu: șapte concurenți și War Cloud mare favorit. M-am dus cu bătrânul în padoc să văd caii și cai ca ăia n-ați mai văzut niciodată. War Cloud era un cal înalt, cu părul galben, făcut parcă numai să alerge la curse. Nu mai văzusem cal ca ăsta. Îl duceau de dârlogi prin jurul padocului și când trecu 1 Expoziție organizată în orașul St. Louis, centru industrial j din statul Missouri, pentru aniversarea a 100 de ani de la semnarea actului prin care S. U. A, au cumpărat de la Franța-(aprilie 1803), teritoriul statului Louisiana.

^ _, _„^ «. U» j”j, «mu-suimt l'n goi m stomac, atât de frumos era. Nu mai fusese nicicând pe lume un cal atât de minunat și de zvelt, născut pentru curse. Mergea în jurul padocului cu pași lini și măsurați, mișcându-se ușor de parc-ar fi știut ce: face și nu zvârlea și nu se cabra și nu-și holba ochii înnebunit, cum fac mârțoagele care au fost drogate. Era atâta lume, încât nu i-am mai putut vedea de-cât picioarele lucind auriu pe lângă mine și bătrânul meu își făcu loc prin mulțime și m-am dus după el la vestiarul jocheilor, din spatele copacilor și acolo se adunase o grămadă de lume, dar omul cu pălărie tare de la ușă îl salută pe bătrân și intrarăm și toți băieții ședeau și se-mbrăcau; unii își trăgeau cămașa peste cap, alții își trăgeau cizmele și mirosea a cald și a sudoare și a vaselină și afară lumea stătea și se uita înăuntru.

Bătrânul se duse și se așeză lângă George Gardner, care-și trăgea pe el pantalonii, și-l întrebă: „Ei, cum e, George?”, pe tonul cel mai obișnuit, căci n-avea rost să se ferească, fiindcă George putea să-i spună sau să nu-i spună nimic.

— N-o să câștige, zise George în șoaptă, aplecân-du-se și încheindu-și buzunarele de la spate.

— Atunci, cine? Întrebă bătrânul, aplecându-se și el așa ca nimeni să nu-l poată auzi.

— Foxless, zise George, și-n caz că-i așa, păs-trează-mi și mie vreo două bilete.

Bătrânul îi spuse ceva lui George, cu glasul lui obișnuit și George îi zise: „Să nu care cumva să li joci pe caii pe care ți-i spun”, ca și cum ar fi glumit și am șters-o și ne-am făcut loc prin mulțimea care se uita înăuntru, ca să ajungem la chioșcul unde se vindeau biletele de 100 de franci pentru pariul mutual. Eu însă știam că se pregătește ceva necurat, pentru că George era jocheul lui War Cloud. În drum, bătrânul ia o foaie din cele galbene cu cotele cailor și War Cloud era trecut cu 5 la 10, Cefi-sidote, al doilea, cu 3 la l și al cincilea, în coada listei, Foxless – cu 8 la 1. Bătrânul meu parie cinci mii pe Foxless câștigător și o mie plasat și apoi ne-am dus în spatele tribunei, ca să urcăm și sa găsim un loc de unde să putem urmări cursele.

Eram înghesuiți ca sardelele și primul se-ndrepta spre pistă un om îmbrăcat în redingotă, cu joben gri pe cap și cu o cravașa îndoită în mână și după el veniră caii, cu jocheii în șa și cu câte un băiat de la grajduri ținând caii de dârlogi, de o parte și de alta. Calul acela mare și galben, War Cloud, era în frunte. La prima vedere nu ți se părea atât de mare și abia apoi vedeai ce picioare Jungi are și cât de bine e legat și cum se mișcă. Dumnezeule, ca! Ca ăsta na mai văzusem niciodată, îl călărea George! Gardner și caii treceau încet pe pistă, în spatele batonului cu joben gri, care mergea ca și curn ar fi r fost August Prostu la circ. După War Cloud, care -j pășea lin și auriu în soare, venea un cal negru și j frumos, cu un cap drăguț, având în șa, pe Tommy l Archibald și după calul acela negru se-nșirau, unul j după altul.

— Cinci cai,. Trecâhd într-o procesiune lentă i prin fața tribunei și a pavilionului de cântărire. Bătrânul îmi spuse că Foxless e ăla -negru și m-am uitat bine la el și, nimic de zis, era el frumos, dar nu se compara cu War Cloud.

Toată lumea îl aplauda pe War Cloud și chiar era un cal grozav. Procesiunea făcu ocolul pistei și trecu de cealaltă parte a peluzei și apoi se întoarse și August Prostu le spuse băieților de la grajduri să lase caii liberi pe rând, ca să poată trece în galop prin fața tribunelor îndreptându-se spre potou și ca fiecare să-i poată vedea în voie. Abia se aliniaseră la start, că se și auzi gongul, și-i văzui de cealaltă parte a peluzei, pornind-o ca niște jucării, în pluton și îuând prima turnantă. Mă uitam la ei cu binoclul și când trecură prin faâEfcpoastră, War Cloud alerga în urmă bine, în frunte nind un cal murg. Se apro-piară, făcură ocolul pistei și reveniră în galop și War Cloud era mult în urmă și calul acela Foxless alerga ușor în frunte. Ții, ce grozav e când îi vezi trecând prin fața ta și după aceea te uiți la ei cum se-ndepărtează și se fac din ce în ce mai mici și apoi se îngrămădesc cu toții la turnante și iar se înșiră când ajung în linia dreaptă și-ți vine să-njuri de toate alea f în sfârșit, ocoliră și ultima turnantă și o porniră pe linia dreaptă, cu Foxless în frunte. Oamenii aveau un aer ciudat și spuneau mereu cu glasul stins de parc-ar fi fost bolnavi: „War Cloud” și caii se apropiau în galop și -deodată țâșni ceva din pluton, chiar în lentila binocluâui meu, o săgeată galbenă cu cap de cal și toți începură să strige ca niște nebuni: „War Cloud”. Calul înainta cum nu se poate mai repede, apropiindu-se de Fox-less, care, biciuit nebunește, de jocheu, alerga cât poate s-alerge de repede un cal negru și timp de-o secundă fură alături unul de celălalt, dar War Cloud părea să alerge de două ori mai repede, cu picioarele lui lungi și cu capul întins înainte și când trecură linia de sosire erau unul lângă altul și pe tabela de marcaj numărul 2 fu în prima căsuță, ceea ce însemna că Foxless câștigase.

Tremuram tot și nu știam ce-i cu mine și după aceea ne-am înghesuit să coborâm de la tribună ca să așteptăm, împreună cu ceilalți, în fața tabelei unde avea să se anunțe cât plătea Foxless. Cinstit vorbind, prins de desfășurarea cursei, uitasem cât de mulți bani pariase bârorânul meu pe Foxless și tare-aș fi vrut să câșuge War Cloud! Dar acuma, că totul se terminase, mă simțeam grozav de bine știind că pariasem pe câștigător.

— Ce zici, tăticule, așa-i c-a fost o cursă grozavă?

Bătrânul, cu pălăria tare dată pe ceafa, se uită lung la mine.

— Strașnic jocheu mai e și Gardner ăsta! Zise el. Trebuie să fii un as în meserie ca să-l ții pe War Cloud să nu câștige.

Firește, știam tot timpul că e ceva în neregula. Dar să m i-o spună așa în față, asta nii-a stricat loc cheful și nu m-am mai bucurat nici când au afișat rezultatele și clopotul a sunat. Începerea plăților și am văzut că Foxless plătea 67,50 pentru 10. În jurul meu, oamenii spuneau într-una: „Săracu War Cloud! Săracu War Cloud!” Și mi-am zis că tare aș fi vrut să fiu jocheu și să-l fi călărit eu în locul porcului ăluia. Și avea haz ca mă gândeam ca George Gardner e un porc, fiindcă îmi plăcuse întotdeauna și în afară de asta ne și spusese cine avea să fie câștigătorul cursei. Cu toate astea, cred ca de fapt chiar așa și era.

După cursa asta, bătrânul se umplu de bani și începu să vină mai des la Paris. Când erau curse la Tremblay, la întoarceri, în drum spre Maisons, băieții ne lăsau în oraș și ne duceam împreună pe terasa de la Cafe de la Paix și ne uitam la oamenii care treceau pe stradă. Era amuzant să stai acolo. Trecea multă lume și veneau tot felul de țipi și încercați să-ți vândă diferite lucruri și-mi plăcea să stau acolo cu bătrânul meu. Și petreceam amândoi de minune. Veneau țipi care vindeau niște iepuri tare amuzanți, care săreau când apăsai pe o pară de cauciuc și veneau la masa noastră și bătrânul glumea cu ei. Vorbea franceza așa cum vorbea engleza și oamenii aceia îl cunoșteau, fiindcă nu se poate să nu recunoști un jocheu… Și mai și ședeam întotdeauna la aceeași masă și se obișnuiseră să ne jtie acolo. Unii vindeau ziare cu anunțuri de căsătorie, niște fete vindeau ouă de gumă, din care, când le apăsai, ieșea un cocoș și un bătrân jerpelit și prăpădit trecea cu niște vederi din Paris și le arăta la toată aj și, desigur, nimeni nu le cumpăra și atunci se întorcea și-ți arăta ce avea sub vraful de cărți poștale – un teanc de ilustrate porcoase – și foarte mulți oameni începeau să se caute prin buzunare și să cumpere ilustrate.

Da, îmi mai aduc aminte de tipii ăia ciudați care treceau pe-acolo. Fetele care pe la ora prânzului căutau pe cineva să le invite la masă și vorbeau cu bătrânul meu, care glumea cu ele în franceză și fetele mă mângâiau pe cap și plecau. O dată, la masa de lângă noi s-a așezat o americană cu fetița ei și amândouă mâncau înghețată și eu mă tot uitam la fată și era grozav de drăguță și i-am zâmbit și mi-a zâmbit, dar asta a fost tot, pentru că după aceea le-am căutat în fiecare zi pe ea și pe maică-sa și mă gândeam cum să-i vorbesc și mă-ntrebam: dacă aș fi cunoscut-o i-ar fi dat voie maică-sa să meargă cu rnine la Tremblay sau la Auteuil? Dar de atunci nu le-am mai văzut niciodată. Cred însă că n-ar fi ieșit oricum nimic, fiindcă, tot gândindu-mă așa, mi-am adus aminte că socotisem că mijlocul cel mai bun de a intra în vorbă cu ea era să o întreb: „Mă scuzați, dar poate că vă interesează ce cal va câștiga azi la cursele din Enghien?” și m-ar fi luat drept un escroc și nu un om care vrea într-adevăr să-i spună ce cal câștiga.

Stăteam la Cafe de la Paix, bătrânul și cu mine și chelnerul era foarte atent cu noi, pentru că bătrânul meu bea whiskycare costa cinci franci paharul și asta însemna că la socoteală avea să ia un bacșiș gras. Bătrânul bea atunci mai mult ca oricând, dar nu mai călărea de loc și pe lângă asta mai și zicea că wbisky-uâl face să slăbească. Eu însă observam că totuși se îngrașă. O rupsese cu băieții din Mai-sons și se părea că nu-i p-lace altceva decât să stea cu mine acolo, pe bulevard, în fiecare zi pierdea bani la curse. Când pierdea, după ultima cursă rămâ-nea mofluz până ajungeam la masa noastră și-și bea primul whisky, după aceea devenea iar 'vesel.

Se apuca să citească Paris Sport și deodată se uita la mine peste ziar și mă-ntreba: „Unde ți-e fata, Joe?”, glumind pe chestia că-i spusesem povestea cu fata de la masa vecină. Și eu mă-nroșeam, dar îmi făcea plăcere să glumească despre asta. Mă bucuram.

— Fii cu ochii-n patru, Joe, zicea el, o să se-n-toarcă.

Mă-ntreba tot felul de lucruri și de multe ori rî-dea de ce-i spuneam. Și după aceea începea să-mi povestească despre cursele de cai în care alergase în Egipt, sau la St. Moritz pe gheață, asta înainte de a muri mama și cum era în timpul războiului când se organizau curse adevărate în sudul Franței, fără premii, pariuri sau public, fără nimic, numai așa, ca să se antreneze caii. Alergări în toată regula, cu jochei care mânau caii ca niște diavoli. Doamne, eram în stare să stau să-l ascult vorbin'd pe bătrân ore întregi, mai ales după ce băuse un păhăruț, două. Îmi povestea cum vâna dihori în Kentucky pe vremea când era băiat și ce timpuri erau altădată în America, înainte ca totul să se fi dus de râpă. Și-mi zicea:

— Joe, când o să punem mâna. pe bani, o să te întorci în America și o să te duci la școală.

— Da de ce să mă-ntorc acolo ca să merg la școală, când totul s-a dus de râpă? Îl întrebam.