Sarbatoarea de neuitat

Vremea rea începea pe neașteptate. Venea peste noapte și știai că toamna s-a sfârșit. De acum încolo, noaptea, trebuia să închidem ferestrele din pricina ploii, iar vântul rece smulgea frunzele copacilor din Place de la Contrescarpe. Frunzele zăceau pe jos, ude leoarcă și vântul izbea ploaia în autobuzul mare, verde, oprit la capătul liniei; Café des Amateurs, cu geamurile aburite de căldura și fumul dinăuntru, gemea de lume. Era o cafenea tristă și murdară, unde se îngrămădeau bețivii din cartier, care răspândeau un miros greu de trupuri nespălate și duhneau acru a băutură; de aceea mă feream să intru acolo. Clienții obișnuiți ai cafenelei des Amateurs, atât bărbații cât și femeile, erau tot timpul beți, mai bine zis atâta timp cât aveau pe ce să se îmbete; de obicei beau vin, pe care îl consumau cu litrul sau cu jumătatea. Pe pereți se vedeau reclame de băuturi alcoolice cu nume ciudate, dar puțini erau aceia care și le puteau îngădui, cel mult un păhărel la început, ca apoi să se îmbete temeinic cu vin. Femeile bețive erau poreclite poivrottes, ceea ce însemna bețivane înrăite.

Café des Amateurs era cloaca de pe rue Mouffetard, acea minunată stradă îngustă, plină de prăvălii, de tarabe și de lume, care ducea în Place de la Contrescarpe. În casele vechi, cu multe apartamente, se găsea la fiecare etaj, lângă scară, câte un closet turcesc, având de ambele părți ale deschizăturii o mică ridicătură de ciment striată, de forma unei tălpi de gheată, pentru ca nu cumva să alunece vreun locataire; noaptea closetele erau golite cu ajutorul unor pompe în niște camioane-cisterne trase de cai. Vara, când toate ferestrele erau deschise, auzeam zgomotul pompelor și ne izbea o duhoare puternică. Cisternele erau vopsite brun sau în culoarea șofranului, iar în nopțile cu lună, când lucrau pe rue Cardinal Lemoine, cilindrii aceia pe roate, trași de cai, aminteau de tablourile lui Braque[1]. Niciuna n-ar fi izbutit să golească însă Café des Amateurs, unde sta afișată legea împotriva beției în localurile publice, cu toate articolele și sancțiunile prevăzute în ea, dar afișul îngălbenit era tot atât de punctat de muște și disprețuit, pe cât de constantă și rău mirositoare era clientela de bețivi a localului.

Odată cu primele ploi reci de toamnă, peste oraș se lăsa brusc o tristețe grea; acoperișurile clădirilor înalte și albe pe lângă care treceai se pierdeau în întuneric, iar pe strada cufundată în bezna umedă nu mai zăreaidecât ușile închise ale unor mici dughene: de plante medicinale, de papetărie, de ziare, firma moașei – de categoria a doua – hotelul unde murise Verlaine și în care eu închiriasem o cameră de lucru la mansardă.

Trebuia să urc șase etaje, dacă nu chiar opt până la mansardă și acolo era tare frig, iar eu știam cât de scump costă un braț de vreascuri și trei legături de surcele de pin cât o jumătate de creion, legate cu sârmă, pentru ațâțat focul și apoi cele câteva bucăți de lemn mai tare, uscate doar pe jumătate, pe care trebuia să le cumpăr ca să-mi pot încălzi cât de cât odaia. Am trecut deci peste drum, de unde puteam zări acoperișul hotelului în ploaie, ca să văd dacă ieșea fum prin vreun coș și încotro îl mâna vântul. Dar cum nu era nici urmă de fum, m-am gândit cât de rece trebuie să fie coșul și ce mă fac dacă nu trage și mi se mai și umple odaia de fum; mi-am zis că-i păcat de lemne și de bani, și am pornit mai departe prin ploaie. Am luat-o la vale, trecând pe lângă Lycée Henri IV și pe lângă vechea biserică Saint-Etienne du Mont, am străbătut piața Pantheonului, unde vântul sufla îngrozitor, am cotit la dreapta în căutarea unui adăpost și, în cele din urmă, am dat în Boulevard Saint-Michel, am trecut pe partea unde vântul nu bătea chiar atât de tare și mi-am văzut de drum, lăsând în urmă Muzeul Cluny, am traversat Boulevard Saint-Germain, ajungând în sfârșit în Place Saint-Michel, unde știam o cafenea bună.

Era o cafenea într-adevăr simpatică, bine încălzită, curată și primitoare; mi-am atârnat vechiul meu impermeabil în cuier să se usuce, mi-am pus pălăria uzată pe agățătoarea de deasupra banchetei și am comandat o cafea cu lapte. După ce chelnerul mi-a adus-o, am scos din buzunarul hainei un caiet și un creion și am început să scriu. Scriam despre întâmplări petrecute la noi, în Michigan, dar cum era o zi posomorâtă, rece și bătea un vânt sălbatic, am descris-o aidoma în povestire. Trăisem asemenea zile de sfârșit de toamnă în copilărie, și în adolescență, și în prima tinerețe, totuși în anumite locuri puteai să scrii despre ele mai bine decât în altele. Aceasta înseamnă să te transplantezi, mi-am zis, ceea ce probabil e la fel de necesar pentru oameni ca și pentru orice alt fel de ființe vii. Dar cum băieții din povestirea mea tocmai începuseră să bea, mi s-a făcut și mie sete și am comandat un rom St. James. Avea un gust grozav pe o zi atât de friguroasă, și mă simțeam foarte bine în timp ce scriam mai departe, fiindcă romul gustos de Martinica îmi încălzise și trupul și sufletul.

La un moment dat a intrat în cafenea o fată și s-a așezat singură la o masă lângă fereastră. Era tare frumușică; fața proaspătă îi strălucea de tinerețe ca o monedă nouă – dacă s-ar putea bate monedă dintr-o piele netedă și proaspătă ca o floare după ploaie – iar părul ei negru ca pana corbului, era tuns scurt și tăiat în diagonala de-a curmezișul obrajilor.

O priveam și prezența ei mă tulbura. Aș fi vrut s-o descriu în povestirea la care lucram sau în alta, dar cum se așezase într-un loc de unde să poată supraveghea strada și intrarea, am înțeles că aștepta pe cineva. Așa că mi-am văzut înainte de scris.

Povestirea se desfășura de la sine, și atât de repede, încât abia izbuteam s-o aștern pe hârtie. Am mai comandat un rom St. James și mă uitam și la față de câte ori îmi ridicam privirea ori îmi ascuțeam creionul cu ascuțitoarea, lăsând să cadă spirala subțire de rumeguș în farfurioara de sub paharul cu rom.

Te-am văzut, fată frumoasă, și ai devenit a mea, chiar dacă aștepți pe altcineva, oricine ar fi, chiar dacă n-am să te mai văd niciodată, îi spuneam în gând. Și tu ești a mea, și tot Parisul este al meu, după cum eu aparțin acestui caiet și acestui creion.

Pe urmă am început iar să scriu și m-am cufundat atât de adânc în povestire, încât am uitat de toate. Acum scriam ceea ce voiam eu și nu mă mai lăsam târât de povestire; nu mai ridicam ochii de pe hârtie, pierdusem noțiunea timpului, nu mai știam unde mă aflu, nici măcar rom St. James n-am mai comandat. Mi-era lehamite de această băutură, deși nu mi-era gândul la ea. Când am terminat în sfârșit povestirea, m-a cuprins o mare oboseală. Am recitit ultimul paragraf, mi-am ridicat ochii și m-am uitat după fată, dar n-am mai găsit-o. „Sper că a plecat cu un om bun”, mi-am zis. Totuși eram trist.

Am închis povestirea în caietul pe care l-am vârât în buzunarul interior al hainei, apoi am cerut chelnerului să-mi aducă o duzină de portugaises[2] și o jumătate de carafă din obișnuitul vin alb, sec, al localului. De câte ori încheiam o povestire, mă simțeam vlăguit, dar totodată trist și fericit ca după o noapte de dragoste, și nu mă îndoiam că povestirea de acum era foarte bună, deși numai recitind-o a doua zi aveam să-mi dau seama precis dacă era într-adevăr.

În timp ce mâncam stridiile cu gustul lor puternic de apă de mare, amestecat cu un ușor iz metalic pe care vinul alb de la gheață îl făcea să dispară lăsându-ți pe limbă doar gustul mării și savoarea delicioasă a miezului, și pe măsură ce sorbeam lichidul rece din fiecare scoică și apoi îmi clăteam gura cu vinul aspru, senzația de pustietate mi-a trecut; am început să mă simt iar fericit și să fac planuri.

Acum, când a început vremea rea, mi-am zis, am putea să plecăm pentru un timp din Paris și să ne ducem undeva unde în loc de ploaie s-ar cerne zăpada printre brazi, acoperind drumurile și coastele munților; ne-am alege un loc destul de înalt, pentru ca noaptea, când ne întoarcem acasă, să auzim zăpada scârțâind sub pașii noștri. Ceva mai jos de Les Avants era o pensiune unde se mânca admirabil și unde vom fi numai noi amândoi, ne vom lua și cărți, iar noaptea, în pat, ne va fi cald și vom privi prin ferestrele deschise stelele strălucitoare. Acolo ar trebui să plecăm. Călătoria cu trenul, clasa a treia, nu costă prea scump. Iar la pensiune vom plăti doar cu puțin mai mult decât cheltuim la Paris. Aș renunța la camera de hotel unde lucrez și n-aș mai avea de plătit decât o chirie derizorie pentru apartamentul din rue du Cardinal Lemoine 74. Publicasem câteva articole într-un ziar din Toronto, pentru care trebuia să primesc onorariul. Aș putea continua să scriu oriunde și în orice condiții, iar bani de drum aveam.

Poate că departe de Paris aș fi putut scrie despre Paris, așa cum la Paris puteam scrie despre Michigan. Pe atunci nu-mi dădeam seama că era prea devreme, fiindcă nu cunoșteam încă destul de bine Parisul. Acest lucru l-am înțeles abia mai târziu. Oricum, am luat hotărârea să plecăm, dacă soția mea va fi de acord; mi-am terminat stridiile și vinul, am plătit și am pornit pe drumul cel mai scurt către casa din vârful colinei, urcând Montagne Sainte-Geneviève, prin ploaia care acum încețoșa numai aspectul orașului, nu și viața mea.

— Găsesc că e o idee minunată, Tatie, spuse soția mea.

Chipul ei cu trăsături gingașe era luminat de un zâmbet și, la orice hotărâre, îi sclipeau ochii de parcă ar fi primit un dar prețios.

— Când plecăm?

— Când vrei.

— Eu doresc și acum. Mă cunoști doar!

— Când o să ne întoarcem, poate că va fi vreme frumoasă și cer senin. Îmi place grozav când e senin și frig afară.

— Sunt sigură că va fi frumos, zise ea. E foarte drăguț din partea ta că te-ai gândit să plecăm.