Povestire Africana

Aștepta să răsară luna și simți că părul lui Kibo se zburlește sub mâna lui când îl mângâie ca să stea liniștit și amândoi stăteau la pândă și ascultau în timp ce luna se înălța și le lungea umbrele. Apoi luă câinele de gât și-l simți cum tremură. Toate zgomotele nopții încetaseră. Nu auzise elefantul și David nu-l văzu până ce câinele nu-și întoarse capul și păru că se face una cu el. Apoi umbra elefantului îi acoperi și el trecu fără să facă deloc zgomot și-i simțiră mirosul în briza care venea dinspre munte. Mirosea pătrunzător, dar a bătrânețe și a acru, și când trecu, David văzu că părea să atingă pământul cu colțul stâng.

Așteptară, dar nu mai trecu nici un elefant și atunci David o porni la fugă cu câinele în lumina lunii. Câinele se ținea aproape și când David se opri, câinele își lipi botul de scobitura genunchiului său.

David trebuia să mai vadă o dată elefantul și-l ajunseră la marginea pădurii. Se îndrepta spre munte și mergea încet în adirerea brizei de noapte. David se apropie destul de mult ca să-l poată vedea trecând în lumina lunii și să simtă mirosul de bătrânețe acră, dar nu reuși să-i observe colțul drept. Îi era teamă să se apropie mai mult din cauza câinelui și-l luă cu el și se întoarse împotriva vântului și-l împinse să stea jos la rădăcina unui copac, încercând să-l facă să înțeleagă ce vrea. Se gândi că o să stea acolo, dar când David se îndreptă spre masă elefantului îi simți din nou botul umed în scobitura genunchiului.

Amândoi îl urmară pe elefant până ajunse într-un luminiș. Stătea acolo, clătinându-și urechile uriașe. Trupul îi era în umbră, dar razele lunii îi luminau capul. David își trase mâna îndărăt și strânse ușurel botul câinelui, și apoi se mișcă încetișor și fără să respire înspre dreapta lui, pe lângă suflul brizei de noapte, simțind-o pe obraz, alături de el, nelăsând-o să fie între el și elefant, până-i văzu capul și urechile clătinându-i-se încetișor. Colțul drept era tot atât de gros cât coapsa lui și se încovoia aproape până la pământ.

Împreună cu Kibo se întoarse, vântul răcorindu-i acum ceafa, și o porniră înapoi, ieșind din pădure și venind la loc deschis. Câinele mergea acum înaintea lui și se opri acolo unde David lăsase cele două sulițe de vânătoare pe lângă cărare, când începuse să urmărească elefantul. Le puse pe umăr în teacă lor de piele și cu sulița cea mai bună pe care o ținea tot timpul în mână, o porniră pe cărare către shamba. Luna se ridicase sus pe cer și David se miră de ce nu se auzea zgomotul tobelor dinspre shamba. Era ceva ciudat, căci tatăl sau era acolo și tobele nu băteau.

David se simți obosit imediat ce o porniră din nou pe urmele elefantului. Mult timp fusese mai vioi și într-o formă mai bună decât cei doi oameni și n-avea răbdare cu mersul lor încet și cu opririle regulate pe care tatăl său le făcea la fiecare jumătate de oră. Ar fi putut să înainteze cu mult mai repede decât Juma și tatăl sau, dar când începu să obosească ei erau la fel ca înainte și la prânz se opriră doar pentru cele cinci minute obișnuite și văzu că Juma își mărise puțin pasul. Poate că nu. Poate că numai i se păruse mai grăbit, dar baliga de elefant era acum mai proaspătă, deși nu era caldă când o atingeai. Juma îi dădu să ducă pușca după ce ajunseră la ultimul morman de baligă, dar după un ceas se uită la el și i-o luă înapoi. Urcau întruna pe coasta muntelui, dar acum urma cobora printr-un luminiș în pădure către terenul accidentat dinaintea lor. „Aici începe partea cea mai grea, Davey”, zise tatăl sau.

Atunci își dădu seama că trebuia să fi fost trimis înapoi la shamba de îndată ce-i pusese pe urma elefantului. Juma știuse treaba asta de multă vreme. Tatăl lui o aflase acum, dar nu mai era nimic de făcut. Era încă una din greșelile sale și nu putea face altceva decât să riște.

David se uită la urma mare, turtită și circulară a piciorului elefantului și observă locul în care ferigile fuseseră călcate și în care tulpina unei buruieni se uscase. Juma o smulse și se uită la soare. Juma dădu tulpina ruptă tatălui lui David și el o frecă între degete. David remarcă florile albe care păleau ofilindu-se. Dar încă nu se uscaseră la soare și nu-și pierduseră petalele.

„O să fie a' dracului de greu”, zise tatăl lui. „Să mergem”.

După amiaza târziu erau încă pe drumul care șerpuia prin terenul accidentat. Îi era somn de multă vreme și uitându-se la cei doi oameni își dădu seama că dorința de a dormi e adevăratul lui dușman și ținea pasul cu ei și încerca să meargă în ciuda somnului care îl cuprindea și îl lăsa și care-l dobora. Cei doi se schimbau la fiecare ceas, mergând pe urmele elefantului și cel care era în urmă se uită la el la intervale regulate ca să vadă dacă mai e cu ei. Când se opriră în pădure, în întuneric, David adormi de îndată ce se așeza jos și când se trezi, Juma era cu mocasinii lui în mână și-i pipăia tălpile desculțe să vadă dacă n-a făcut bășici. Tatăl său îl acoperise cu haina și se așezase lângă el cu o bucată de carne rece gătită și doi biscuiți. Îi dădu sticla cu ceai rece.

„Va trebui să mănânci, Davey,” îi spuse tatăl. „Cu picioarele stai bine. Stai la fel de bine că și Juma. Mănâncă încet și bea puțin ceai și culcă-te din nou. N-avem nici o problemă”.

„Iartă-mă dacă am fost atât de somnoros”.

„Tu și Kibo ați fost la pândă și ați mers ieri toată noaptea. De ce să nu fii somnoros? Dacă vrei, să-ți mai dau puțină carne.” „Nu mi-e foame.” „Bine. O să mergem vreo trei zile. Mâine o să dăm din nou de apă. De pe munte coboară o mulțime de pâraie.” „Încotro se îndreaptă?” „Juma crede că știe unde.” „Nu e greu?” „Nu prea greu, Davey.” „O să mă culc din nou” zise David. „N-am nevoie de haina ta.” „Juma și cu mine n-avem nevoie de ea” zise tatăl lui. „Știi că mi-e întotdeauna cald când dorm”.

David adormi înainte ca tatăl sau să-i spună noapte bună. Apoi se trezi cu lumina clarului de lună pe obraz și se gândi la elefantul cu urechile mari care stătea în pădure, cu capul tras în jos de greutatea colților. David se gândi atunci, în toiul nopții, că golul pe care-l simțea când și-l amintea era din pricină că se trezise flămând. Dar nu era așa și avea să descopere acest lucru în următoarele trei zile.

A doua zi fu foarte grea, deoarece cu mult înainte de prânz își dădu seama că nu era vorba de nevoia de somn care deosebea un băiat de un bărbat. Primele trei ore fusese mai vioi decât erau ei și-i ceruse lui Juma să ducă el pușca de 303, dar Juma clătinase din cap. Nu zâmbise și dintotdeauna fusese cel mai bun prieten al lui David și-l învățase să vâneze. Ieri mi-a dat-o el, se gândi David, și astăzi sunt într-o formă mai bună decât am fost atunci. Era, desigur, dar pe la ora zece știa că ziua avea să fie tot atât de grea sau chiar mai grea decât ziua trecută.

Era o prostie să creadă că poate urmări un animal împreună cu tatăl sau și tot așa să creadă că se poate măsura cu el. Știa, de asemeni, că asta nu se datora numai faptului că erau bărbați. Erau vânători de profesie și își dădu acum seama de ce Juma n-ar fi irosit nici măcar un zâmbet. Știau tot ce făcuse elefantul. Își arătau unul altuia urmele fără o vorbă, și când urmărirea devenea mai grea, tatăl lui era întotdeauna de părerea lui Juma. Când se opriră să-și umple sticlele cu apă, la un rău, tatăl lui spuse: „Ține-te bine doar ziua asta, Davey.” Apoi când trecură de terenul accidentat și urcară înspre pădure, urmele elefantului se abătură înspre o veche potecă de elefanți. Îi văzu pe Juma și pe tatăl discutând când ajunse, Juma se înapoi pe unde veniseră apoi la o de dealuri de de pe pământurile păru de departe erau de crestele a trei dealuri albastre care se zăreau la orizont.

„Juma știe unde se duce acum elefantul” îi explică tatăl lui. „Credea și mai înainte că știe, dar elefantul și-a schimbat direcția pe aici.” Se uită înapoi spre locurile pe care le străbătuseră în ziua aceea. „Acolo unde se îndreaptă acum e de-ajuns de bine de umblat, dar o să trebuiască să urcăm.”

Urcară până se întuneca și făcură o nouă tabără într-un loc fără apă. David omorî cu praștia două potârnichi dintr-un cârd care trecuse pe cărare tocmai înainte de apusul soarelui. Păsările mergeau pe vechea cărare de elefanți scuturându-se de praf, curățele și dolofane, și când piatra zdrobi spatele uneia și pasărea începu să se zbată și să se zvârcolească, o altă pasăre fugi să o ciugulească și David puse o noua piatră în praștie și trase și ochi a doua pasăre în coaste. Când alergă și puse mână pe ea, celelate păsări se înălțară fâlfâind din aripi. Juma se uită la el și-i zâmbi de data asta și David luă cele două păsări, calde și dolofane, cu penajul moale, și le izbi cu capul de mânerul cuțitului său de vânătoare.

Și acum, acolo unde își făcuseră tabăra pentru noapte, tatăl lui zise: „N-am văzut niciodată soiul ăsta de potârnichi atât de sus. E foarte bine că ai doborât o pereche de potârnichi.”

Juma găti potârnichile, înfipte în frigare, pe jarul unui foc foarte mic. Tatăl său bău un whiskey cu apă din capacul bidonului său în timp ce stăteau lungiți și priveau pe Juma cum gătește. Apoi Juma le dădu fiecăruia câte un piept cu inimă și el mânca cele două gâturi și spinările și picioarele.

„Situația s-a schimbat foarte mult, Davey,” zise tatăl lui. „Acuma stăm foarte bine cu rațiile.” „La ce distanță suntem de el?” întrebă David.

„Suntem foarte aproape, „ zise tatăl său. „Depinde dacă o va porni la drum când se ridică luna. Astă-seară va apărea mai târziu cu o oră, și cu două mai târziu față de ziua când ai dat de el.” „De ce crede Juma că știe încotro se-ndreapta?” „L-a rănit și i-a omorât askary-ul nu prea departe de locul unde suntem acum.” „Când?” „Acum 5 ani, spune el. Asta poate să însemne oricând. Când erai un toto, zice el.” „Și de atunci a rămas singur?” „El așa zice. Nu l-a mai văzut. Numai a auzit vorbindu-se despre el.” „Cât de mare zice el că e?” „Aproape de 200. Mai mare decât tot ce am văzut vreodată. El zice că există numai un singur elefant mai mare și acela tot de pe aici.” „Mai bine să mă culc,” zise David. „Sper că mâine să fiu într-o formă mai bună.” „Astăzi ai fost grozav,” zise tatăl lui. „M-am mândrit cu ține și Juma a fost și el mândru.”

Noaptea când se sculă, după ce răsărise luna, era sigur că nu se mândreau cu el, poate doar pentru îndemânarea cu care omorâse cele două păsări. Dăduse peste elefant în timpul nopții și-l urmărise să vadă dacă avea amândoi colții și apoi se întorsese să-i caute pe cei doi și să-i pună pe urma lui. David știa că se mândreau cu acest lucru. Dar de îndată ce se pornise urmărirea aceea ucigătoare nu le mai era de nici un folos și chiar era o primejdie pentru reușita lor, tot așa cum fusese Kibo pentru el când se apropiase noaptea de elefant, și-și dădea seama că și unul și celălalt se afuriseau că nu-l trimiseseră înapoi la vreme. Colții de elefant cântăreau 200 de livre fiecare. De când colții aceștia crescuseră mai mari decât lungimea lor obișnuită, elefantul fusese urmărit mereu pentru ei și acum ei trei aveau să-l omoare pentru asta.

David era sigur că aveau să-l omoare acum fiindcă el, David, rămăsese în picioare toată ziua și rezistase după ce pe la prânz mersul îl făcuse praf. Așa că erau mândri probabil că reușise să reziste. Dar nu făcuse nimic folositor în timpul vânătorii și ei ar fi fost într-o situație cu mult mai bună pentru el. De multe ori în cursul zilei dorise să nu-l fi trădat pe elefant și după-amiază își aduse amine că-și dorise să nu-l fi văzut vreodată. Treaz, în lumina lunii, își dădu seamă că acest lucru nu era adevărat.

A două zi dimineață erau pe urmele elefantului, mergând pe o veche cărare de elefanți, un drum de pământ bătătorit străbătând pădurea. Arată de parcă elefanții trecuseră pe aoclo încă din vremea în care lava din munți se răcise și copacii crescuseră și se înălțaseră unul lângă altul.

Juma era foarte sigur și mergea repede. Atât tatăl lui, cât și Juma, păreau să fie siguri de ei și mersul pe cărarea de elefanți era atât de ușor încât Juma îi dădu să ducă pușca de 303 prin lumina mereu întreruptă a pădurii. Apoi pierdură urma din cauza fumegândelor grămezi de bălegar proaspăt și a urmelor rotunde, turtite, ale unei turme de elefanți care trecuse pe potecă, venind dinspre pădurea deasă din stânga urmelor. Juma, furios, îi luă pușca lui David. Se făcu după-amiază până izbutiră să ajungă turma și să o ocolească, văzând formele masive, cenușii, printre copaci și mișcările urechilor mari și ale trompelor care scotoceau, încolăcindu-se și descolăcindu-se, auzind pârâiturile crengilor rupte, bubuitul copacilor dezrădăcinați, și ghiorăiala din pântecele elefanților și plezniturile și zgomotul surd al balegii căzând pe jos.

În cele din urmă găsiră urma bătrânului elefant și, când se abătu pe o poteca mai îngustă de elefanți, Juma se uită la tatăl lui David, zâmbind larg și arătânduși dinții ascuțiți și tatăl lui dădu din cap. Arătau de parcă și-ar fi împărtășit un secret obscen, exact așa cum arătaseră când îi găsise în seara aceea la shamba.

Nu trecu mult timp și ajunseră la secret. Era undeva mai departe spre dreapta, în pădure, și urmele bătrânului elefant duceau într-acolo. Era un craniu tot atât de mare cât pieptul lui David, albit de soare și de ploi. În frunte se vedea o adâncitură profundă și o dâră care pornea dintre ochi și se pierdea într-un șir de găuri inegale acolo unde colții fuseseră tăiați.

Juma le arătă locul în care stătuse marele elefant pe care îl urmăreau cât se uitase la cranii și unde trupul lui îl mișcase puțin mai departe de locul unde se odihnise până atunci și unde vârful colților lui atinsese pământul. Îi arătă lui David singura gaură din marea adâncitură din osul albit al frunții și apoi patru găuri una lângă alta în osul din jurul urechii. Îi zâmbi lui David și tatălui său și luă un glonte dumdum 303 din buzunar și-l potrivi cu vârful în osul frunții.

„Aici Juma l-a rănit pe elefantul cel mare, „ zise tatăl său. „Acesta era askariul lui. De fapt, prietenul lui, fiindcă și el era un elefant uriaș. S-a năpustit și Juma l-a doborât și l-a sfârșit împușcându-l în ureche.”

Juma le arătă oasele împrăștiate și cum trecuse elefantul cel mare printre ele. Juma și tatăl lui David erau încântați de ce văzuseră acolo.

„Cam cât timp crezi că au fost împreună el și prietenul lui?” îl întrebă David pe tatăl lui.

„N-am nici cea mai mică idee,” zise tatăl său. „Întreabă-l pe Juma.” „Întreabă-l tu, te rog.”

Juma discută cu tatăl sau și Juma se uită la Daivd și râse.

„Probabil de 4 sau 5 ori mai mult decât câți ani ai tu, zice el,” îi spuse tatăl lui David. „Nu știe, și de fapt nici nu-l interesează.”

Pe mine mă interesează, se gândi David. L-am văzut în lumina lunii și era singur, dar eu eram cu Kibo. Kibo era și el cu mine. Elefantul nu făcea nimic rău și acum noi l-am urmărit până în locul în care el a venit să-l vadă pe prietenul lui mort și acum îl vor omorî. E greșeala mea. Eu l-am trădat.

Tatăl meu n-are nevoie să omoare elefanți ca să trăiască, își spuse David. Juma nu l-ar fi găsit dacă nu l-aș fi văzut. A avut posibilitatea să-l prindă și tot ce a izbutit a fost că l-a rănit și i-a omorât prietenul. Kibo și cu mine l-am găsit și n-ar fi trebuit niciodată să le spun și ar fi trebuit să păstrez secretul și să-l am pentru totdeauna și să-i las să fie beți la berăria din shamba. Juma era atât de beat, încât nu l-am putut trezi. De aici înainte am să păstrez totul secret. N-o să le mai spun niciodată nimic. Dacă-l vor omori, Juma își va bea partea lui de fildeș sau își va cumpăra o altă soție afurisită. De ce n-ai ajutat elefantul când ai putut? Tot ce-aveai de făcut era să nu fi mers mai departe a doua zi. Nu, asta nu i-ar fi oprit. Juma ar fi mers mai departe. Niciodată n-ar fi trebuit să le spui. Niciodată, niciodată să nu le spui. Încearcă să-ți aduci aminte de acest lucru. Niciodată să nu spui nimic nimănui. Niciodată să nu mai spui nimic nimănui.

Tatăl lui îl aștepta să-i ajungă și-i spuse foarte blând: „S-a odihnit aici. Nu mai merge că înainte. O să dăm acum de el dintr-un moment într-altul.” „Dracu' să ia vânătoarea de elefanți,” zise David foarte liniștit.

„Ce-i asta?” întreabă tatăl lui.

„Dracu' să ia vânătoarea de elefanți”, zise David încetișor.

„Ai grijă să n-o încurci,” îi zise tatăl său și se uită rece la el.

Asta-i, își spuse David. Nu-i prost. Acum știe totul și nu va mai avea încredere în mine niciodată. Ăsta-i un lucru bun. Nu vreau să aibă încredere, fiindcă niciodată n-o să-i mai spun nici lui nici altcuiva ceva, niciodată nimic. Niciodată vreodată, niciodată.

Dimineața urcau din nou pe coasta îndepărtată a muntelui. Elefantul nu mai mergea ca până acum, ci înainta la întâmplare, oprindu-se uneori să mănânce și David își dădu seama că se apropiau de el.

Încerca să-și aducă aminte cum se simțise. Încă nu ținea la elefant. Trebuie să-și aducă aminte de acest lucru. Îi părea doar rău, ceea ce se datora propriei sale oboseli, care-i dădea o înțelegere a vârstei. Prin faptul că era foarte tânăr, își dăduse seama cum trebuie să fie când ești prea bătrân.

Se simțise singur fără Kibo și gândindu-se cum îl omorâse Juma pe prietenul elefantului, se ridicase împotriva lui Juma și făcuse ca elefantul să-i fie frate. Își dădu seama atunci cât de important fusese pentru el faptul că-l văzuse pe elefant în lumina lunii și că-l urmărise și că se apropiase de el în luminiș în așa fel încât să-i vadă colții uriași. Dar nu știa că nimic nu va mai fi vreodată la fel. Acum știa că vor omorî elefantul și că nu va mai putea face nimic. Îl trădase pe elefant atunci când se întorsese la shamba că să le spună. Ei m-ar omorî și pe mine și l-ar omorî și pe Kibo dacă am avea colți de fildeș, se gândi el și știa că nu era așa.

Elefantul se ducea probabil acolo unde se născuse și ei îl vor omorî acolo. Asta le trebuia ca totul să fie perfect. Le-ar fi plăcut să-l omoare acolo unde-l omorâseră pe prietenul lui. Asta ar fi fost ceva grozav. Asta le-ar fi plăcut. Blestemații, ucigași de prieteni!

Se îndreptau acum spre marginea desișului și elefantul era aproape, undeva înainte. David îi simțea mirosul și auzeau cu toții cum rupe și cum strivește crengile. Tatăl lui David îi puse mâna pe umăr ca să-l tragă înapoi și să aștepte la o parte și apoi luă un pumn de cenușă din punga din buzunar și-l aruncă în aer. Cenușa abia se întoarse căzând spre ei și tatăl lui îi făcu un semn de încuviințare lui Juma și se aplecă să-l urmeze în desiș. David se uită la spatele și la fundurile lor intrând în desiș și dispărând. Nu-i auzea cum se mișcă.

David stătea nemișcat și auzea cum mănâncă elefantul. Îi simțea mirosul tot atât de puternic ca și în noaptea aceea în lumina lunii când se apropiase de el și-i văzuse colții lui minunați. Apoi, cum stătea, se făcu liniște și nu mai simți mirosul elefantului. Apoi se auzi un țipăt ascuțit și o bufnitură și o împușcătură a carabinei 303 și după aceea bubuitul profund și dublu al puștii 450 a tatălui său, apoi bufniturile și trosniturile continuară să se îndepărteze și intrând în desiș îl găsi pe Juma tremurând și sângerând pe frunte și pe față și pe tatăl lui alb și furios.

„S-a repezit la Juma și l-a trântit pe jos,” îi spuse tatăl său. „Juma l-a atins la cap.” „Tu unde l-ai lovit?” „Unde dracu' am putut,” spuse tatăl său. „Să mergem după urma de sânge.”

Sânge care era peste tot. Un șiroi înalt cât capul lui David, care țâșnise lucind pe tulpini și frunze și liane și un altul mult mai jos, întunecat și plin de murdării din stomac.

„Lovit la plămâni și în burtă,” îi zise tatăl lui. „O să-l găsim la pământ sau sprijinit, sper, ce dracu',” adaugă el.

Îl găsiră sprijinindu-se și chinuindu-se și într-un asemenea hal de disperare încât nu se mai putea mișca. Se năpustise prin desișul în care se hrănea și trecuse peste o potecă deschisă din pădure și David împreună cu tatăl lui alergară pe urma stropită din plin cu sânge. Apoi elefantul intrase în desișul pădurii și David îl zări în fața lui uriaș și cenușiu, în picioare, rezemat de tulpina unui copac. David îi vedea numai spatele și atunci tatăl lui se duse înainte și el îl urmă și amândoi trecură pe lângă elefant ca și cum ar fi fost o corabie și David văzu sângele care îi țâșnea din coaste și șiroia în jos și tatăl lui ridică pușca și trase și elefantul își întoarse capul cu colții uriași mișcându-se încet și greoi și se uită la ei și când tatăl lui trase și al doilea încărcător elefantul păru să se clatine ca un copac tăiat și se prăbuși bufnind spre ei. Dar nu murise. Se sprijinise de copac și acum se prăbușise, cu grumazul zdrobit. Nu se mișca, dar ochiul lui era cel mai viu lucru pe care îl văzuse David vreodată.

„Împușcă-l în ureche cu 303,” zise tatăl lui. „Hai.” „Împușcă-l tu,” spusese David.

Juma venise șchiopătând și plin de sânge, pielea frunții atârnându-i peste ochiul stâng, osul nasului vizibil și o ureche ruptă și luase fără să spună nici un cuvânt pușca din mână lui David și apăsând țeava puștii aproape de gaura urechii elefantului trase de două ori, smucind și împingând furios trăgaciul.

Ochiul elefantului se holbă la prima împușcătură și apoi începu să se întunece și sângele țâșni din ureche și curse în două șiroaie pe pielea cenușie încrețită. Sângele avea o culoare diferită și David își spuse trebuie să țin minte acest lucru și ținu minte, dar niciodată nu-i fu de vreun folos. Acum întreaga demnitate și măreție și întreaga frumusețe a elefantului pieriseră și nu mai era decât un morman uriaș de piele zbârcită.

„Ei, l-am prins. Davey, datorită ție”, zise tatăl lui. „Acum mai bine ai face un foc ca să-l pun la loc pe Juma. Vino încoa', Humpty Dumpty însângerat. Colții ăia nu fug.”

Juma se apropie zâmbind cu toți dinții, ținând în mână coada elefantului care n-avea păr deloc. Făcură o glumă obscenă și apoi tatăl lui începu să vorbească repede în swahiei. Apa la ce depărtare e? Cât de departe trebuie să mergi că să aduci oamenii care să care colții acolo? Cum te simți, netrebnic și bătrân f… Ce fracturi ai?

Când primi răspunsul la întrebări, tatăl lui zise: „Tu și cu mine ne întoarcem să luăm rucsacurile de unde le-am last. Juma o să strângă lemne și o să pregătească focul. Trusa medicală e în rucsacul meu. Trebuie să aducem rucsacurile înainte să se întunece. N-o să se infecteze. Nu e ca rănile făcute de gheare. Să mergem.”

În seara aceea David ședea lângă foc și se uita la Juma cu obrazul lui cusut și cu coastele rupte și se întreba dacă elefantul l-a recunoscut când a încercat să-l omoare. Spera să-l fi recunoscut. Acum elefantul era eroul lui, așa cum fusese tatăl său multă vreme, și se gândi nu cred c-ar fi putut s-o facă fiind atât de bătrân și de obosit. El l-ar fi omorât și pe Juma. Dar nu s-a uitat la mine ca și cum ar fi vrut să mă omoare. Arăta doar trist, așa cum mă simțeam și eu. Venise la prietenul lui în ziua în care murise.

David își aminti cum pierise întreaga măreție a elefantului de îndată ce ochiul lui încetase să mai fie viu și când tatăl lui se întorsese cu rucsacurile, elefantul și începuse să se umfle, în ciuda răcorii serii. Nu mai era nici un elefant, ci numai un leș cenușiu și zbârcit care se umflă și niște colți pătați, cafenii și gălbui, pentru care-l omorâseră. Colții erau mânjiți cu sânge închegat și cu unghia de la degetul mare răzui puțin sângele care arăta ca o bucată de ceară de peceți și o puse în buzunarul cămășii. Aceasta fu tot ce luă de la elefant în afară de începutul cunoașterii a ce e singurătatea.

În seara aceea, după măcel, tatăl lui încerca în preajma focului să-i vorbească.

„Știi că era un ucigaș, Davey,” zise el. „Juma spune că nimeni nu știe câți oameni a omorât”.

„Încercau cu toții să-l omoare, nu-i așa?” „Desigur,” zise tatăl său, „Cu perechea aceea de colți”.

„Atunci cum putea fi un ucigaș?” „Fie cum vrei.” zise tatăl lui. „Îmi pare rău că ești atât de încurcat în ceea ce-l privește.” „Aș fi vrut să-l omoare pe Juma”, zise David.

„Cred că mergi cam prea departe,” zise tatăl lui. „Juma e prietenul tău, știi asta.” „Nu mai e.” „Nu trebuie să i-o spui.” „O știe,” zise David.

„Cred că-l judeci greșit,” spuse tatăl lui și lucrurile rămaseră așa.

Când fură în cele din urmă înapoi și cu colții în siguranță după tot ce se întâmplase și colții fură rezemați de zidul casei de chirpici, stând acolo cu vârfurile atingându-se, colții atât de lungi și de groși că nimeni nu-i putea crede aievea chiar când îi atingeau și nimeni, nici chiar tatăl lui, nu putea ajunge acolo unde se curbau ca vârfurile să li se atingă, când Juma și tatăl lui și el erau niște eroi și Kibo era câinele unui erou și oamenii care căraseră colții erau eroi, de pe acum niște eroi cam beți și care aveau să fie și mai beți, tatăl lui îi spuse: „Vrei să facem pace, Davey?” „Da,” zise el, fiindcă știa că acesta era începutul a nespunerii niciodată pe care o hotărâse.

„Mă bucur foarte mult,” zise tatăl lui. „E cu mult mai simplu și mai bine.” Apoi se așezară pe scăunelele bătrânilor sub umbra smochinului, colții sprijiniți de zidul colibei, și băură bere din ploști de piele care fură aduse de o tânără fată și de fratele ei mai tânăr, servitorul eroilor, șezând pe jos lângă eroicul câine al unui erou care ținea un bătrân cocoșel, ridicat de curând la rangul de pasăre favorită a eroilor. Ședeau acolo și beau bere și toba mare începu să bubuie și ngoma să înceapă.

SFÂRȘIT