Insulele lui Thomas Hudson
Aa
PARTEA ÎNTÎI
BIMINI
I
Casa era construită pe cel mai înalt punct al îngustei limbi de pămînt ce se întindea între port și mare. Rezistase la trei uragane și fusese durată solid, ca o navă.
Palmieri înalți, care se îndoiau în bătaia alizeelor, își aruncau umbra asupra ei. Pe ușa dinspre ocean puteai coborî drept spre faleză, spre plaja cu nisip alb, spre Gulf-Stream. Apa curentului era de obicei de un albastru închis, de te uitai la ea de departe, cînd nu bătea vîntul. Dar, cînd intrai în ea, te întîmpina o apă de un verde deschis deasupra nisipului alb și fin și puteai zări umbra oricărui pește mai mare cu mult înainte ca acesta să ajungă prea aproape de țărm.
Era un loc minunat de scăldat, ferit de primejdii în timpul zilei, dar nu și noaptea. Noaptea, rechinii ajungeau foarte aproape de mal, ieșind la vînat la marginea curentului și, în nopțile liniștite, de pe terasa de sus a casei puteai auzi cum peștii pe care-i hăituiau ei împroșcau apa în toate părțile, iar de coborai la țărm, vedeai dîra fosforescentă pe care o lăsau în apă. Noaptea, rechinii nu se temeau de nimic, în schimb totul se temea de ei. Ziua însă se ațineau departe de nisipul acela alb și neîntinat și, chiar de se arătau, le puteai zări umbrele de la mare distanță.
Un bărbat pe nume Thomas Hudson, care era pictor bun, locuia acolo, în casa aceea și acolo, ca și în alte părți ale insulei, muncea el cea mai mare parte a anului. Dacă ai trăit la acea latitudine destul de multă vreme, atunci schimbarea anotimpurilor devine la fel de importantă ca oriunde în altă parte, iar Thomas Hudson, care era îndrăgostit de insulă, nu voia să piardă nici o primăvară ori vară, nici o toamnă ori iarnă.
Uneori arșița verii era prea puternică atunci cînd cădea vîntul în august, sau cînd nu băteau cîteodată alizeele în iunie și iulie. Prin septembrie și octombrie, sau chiar pe la începutul lui noiembrie se putea întîmpla să se abată vreun uragan, iar din iunie încolo în orice clipă te puteai aștepta la vreo capricioasă furtună tropicală. Dar în adevăratele luni de uragane domnea o vreme splendidă atunci cînd nu se pomeneau furtuni.
Thomas Hudson studiase furtunile tropicale timp de mai mulți ani, încît putea spune numai uitîndu-se la cer cînd se pregătea vreo tulburare tropicală, cu mult înainte ca barometrele să-i indice apariția. Știa cum să estimeze furtunile și ce măsuri să ia în fața lor. De asemenea știa ce înseamnă să supraviețuiești, împreună cu ceilalți locuitori ai insulei, unui uragan și ce legături apăreau între toți cei ce trecuseră prin el. Știa de asemenea că uraganele puteau fi atît de amarnice încît să nu le poată supraviețui nimic. Cu toate astea, întotdeauna se gîndise că, de avea să se abată asupra insulei unul cumplit, ar fi vrut să fie și el acolo și să fie șters de pe fața pămîntului cu casă cu tot, dacă avea să fie năruită.
Casa arăta aproape în aceeași măsură și a casă și a navă. Așezată acolo tocmai ca să înfrunte furtunile, fusese durată în solul insulei ca și cum ar fi fost parte din ea; dar pe toate ferestrele vedeai marea și avea un sistem de ventilație în cruce, așa încît aveai parte de răcoare chiar și în nopțile cele mai zăpușitoare. Casa fusese văruită în alb ca să fie răcoroasă vara, și se vedea de departe, din largul Gulf-Streamului. Era punctul cel mai ridicat de pe insulă în afară de șirurile lungi ale copacilor înalți de casuarina, cei dintîi pe care-i zăreai atunci cînd urmăreai cum se ridică insula din valuri. Îndată ce distingeai pata întunecată a copacilor de casuarina înălțîndu-se deasupra orizontului mării, zăreai și linia albă a casei. Apoi, în vreme ce te apropiai vedeai cum se înalță insula în toată lungimea ei, cu palmieri, casele sale din scîndură, cu linia albicioasă a plajei și, dincolo de ea, verdele din South Island. Thomas Hudson nu putea zări niciodată casa, acolo pe insulă, fără ca priveliștea ei să nu-l facă fericit. Iarna, cînd bîntuiau vînturile dinspre nord și se făcea cu adevărat rece, casa era călduroasă și confortabilă fiindcă era înzestrată cu singurul șemineu de pe insulă. Era un șemineu imens, și Thomas Hudson punea pe foc lemne aruncate de valuri pe țărm.
Clădise o stivă mare de lemne din astea lîngă peretele dinspre sud al casei. Lemnele erau albite de soare și roase de nisipul mînat de vînt și unele bucăți îi plăceau atît de mult, încît nu se îndura să le pună pe foc. Dar totdeauna după furtuni mari afla pe țărm și mai multe bucăți de lemn aruncate de valuri, și găsea amuzant să pună pe foc chiar și bucățile ce-i plăceau. Știa că marea avea să sculpteze altele și, în cîte o noapte mai răcoroasă, rămînea în fotoliul cel mare dinaintea focului, citind la lumina lămpii așezate pe masa grea de lemn și, în vreme ce citea, ridica din cînd în cînd privirea de pe carte și asculta vîntul de nord-vest care bîntuia afară, vuietul valurilor ce se spărgeau la țărm, și privea buștenii mari, albiți, care ardeau.
Uneori avea obiceiul să stingă lampa și să se întindă jos pe covor și să urmărească jocul de culori pe care-l dădeau flăcării sarea și nisipul ce pătrunseseră lemnul. Stînd pe podea, era la același nivel cu lemnele care ardeau și vedea exact linia flăcării acolo unde se desprindea de lemn și asta îl și întrista și-l făcea și fericit totodată. Orice lemn care ardea îl tulbura totdeauna în chipul acesta. Însă cînd ardea lemn aruncat de valuri, îi trezea o tulburare pe care n-o putea defini. Îi trecea prin minte că poate nu era bine să-l pună pe foc cînd îl îndrăgise atît de mult; dar nu se simțea cîtuși de puțin vinovat.
Cînd stătea întins pe podea se simțea la adăpost de vînt, deși vîntul șuiera cu adevărat prin toate colțurile mai joase ale casei, ca și prin cele mai mărunte fire de iarbă din insulă, prin scaieții și ciulinii de nisip și chiar prin nisip. Cînd stătea întins pe podea simțea izbitura brizanților și își amintea că în același fel simțise canonadele de artilerie grea pe cînd stătuse lipit la pămînt aproape de o baterie, cu mulți ani înainte, pe cînd era un tinerel.
Iarna, soba aceea era mare lucru, și în cursul tuturor celorlalte luni se uita la ea cu dragoste și se gîndea cum va fi cînd avea să vină din nou iarna. Pe insulă iarna era cel mai minunat anotimp și în tot restul anului aștepta cu nerăbdare sosirea iernii.
II
În anul acela cînd veniră pe insulă băieții lui Thomas Hudson, iarna trecuse de mult și primăvara era și ea pe sfîrșite. Lucrurile fuseseră puse la cale în așa fel încît toți trei să se întîlnească la New York, ca să vină împreună cu trenul și apoi cu avionul de pe continent. Avuseseră loc și obișnuitele necazuri cu mama celor doi băieți. Ea plănuise o călătorie în Europa, fără să-i spună bineînțeles nimic tatălui copiilor cînd își făcuse planul și voia neapărat să aibă copiii cu ea în timpul verii. Dacă el ținea morțiș, îi putea trimite copiii în vacanța de Crăciun, după ce trecea Crăciunul, bineînțeles; Crăciunul propriu-zis aveau să și-l petreacă alături de ea.
Thomas Hudson se familiarizase cu stilul ei și, în cele din urmă, avu loc obișnuitul compromis. Cei doi băieți mai mici aveau să vină să stea la tatăl lor pe insulă vreme de cinci săptămîni, și apoi aveau să plece de acolo pentru a se îmbarca la New York pe un vas de linie francez, la clasa studenți, pentru a o întîlni pe mama lor la Paris, unde trebuia ea să-și cumpere cîteva articole de îmbrăcăminte. În timpul călătoriei, de ei avea să aibă grijă fratele lor mai mare, Tom. După aceea, tînărul Tom urma să-și întîlnească și el mama, care făcea un film prin sudul Franței.
Mama tînărului Tom nu-i ceruse fiului ei să vină și ar fi preferat să-l știe pe băiat pe insulă cu taică-său. Dar i-ar fi plăcut să-l vadă, așa că urmă un compromis convenabil cu hotărîrea de neclintit a mamei celorlalți doi băieți. Aceasta era o femeie fermecătoare care în viața ei nu-și schimbase niciodată un plan odată ce-l făcuse. Planurile ei erau totdeauna întocmite în taină, ca ale unui mare general, și erau impuse eu aceeași rigiditate. Se mai putea face cîte un compromis, dar niciodată vreo schimbare fundamentală, indiferent dacă planul fusese conceput în vreo noapte de insomnie, ori în vreo dimineață plină de draci, sau în cursul vreunei seri sub imperiul ginului.
Planul era plan și hotărârea cu adevărat hotărîre și, cunoscând toate astea și fiind bine instruit în timpul procedurilor divorțului, Thomas Hudson era fericit că se ajunsese la un compromis, și copiii aveau să vină să stea cinci săptămâni cu el. Dacă numai cu cinci săptămâni ne-am ales, atunci ăsta ni-i norocul, gîndi el. Cinci săptămîni e destul de mult timp dacă ți se îngăduie să stai împreună cu cei care ți-s dragi și alături de care ai vrea să trăiești mereu. Dar mai întîi de toate, de ce-am părăsit-o pe mama lui Tom? Mai bine nu te gîndi la asta, își spuse. E una dintre treburile la care e mai bine să nu te gîndești. Și-s minunați și copiii pe care ți i-a dăruit cealaltă. Tare ciudat și tare complicat e totul și numai tu știi cîte dintre trăsăturile lor bune i se datoresc ei. E femeie minunată și nu trebuia s-o părăsești nici pe ea. Apoi își spuse: Da. Am fost nevoit.
Nu se mai amăra prea mult din nici o pricină. Încetase de mult să se mai amărască și, înhămîndu-se la muncă, își alungase sentimentele de vinovăție cît putuse, iar acum nu-i mai păsa decît că băieții aveau să vină și că trebuiau să aibă parte de o vară minunată. Apoi avea să se întoarcă din nou la treabă.
Reușise să înlocuiască orice, în afară de copii, prin muncă și prin ritmul obișnuit al unei vieți de muncă necurmată pe care și le statornicise în insulă. Socotea că durase ceva care va dăinui și și-l va ține acolo. Acum, ori de cîte ori jinduia după Paris, prefera să-și aducă aminte de Paris decît să se ducă acolo. Același lucru îl făcea cu toată Europa și cu mare parte din Asia și Africa.
Își aminti ce spusese Renoir cînd aflase că Gauguin plecase în Tahiti ca să picteze. „De ce oare-i nevoit să cheltuiască atîta amar de bani și să se ducă atît de departe ca să picteze, cînd se poate picta atît de bine la Batignolles?” Suna mai bine în franțuzește: „quand on peint si bien aux Batignolles”, și Thomas Hudson se gîndi la insulă ca la un quartier al său, unde se stabilise definitiv și-și cunoștea toți vecinii și trudea cu aceeași îndîrjire cu care trudise și la Paris pe vremea cînd tînărul Tom era abia prunc.
Uneori se mai desprindea de insulă pentru a pescui în largul coastelor Cubei, sau ca să se ducă în munți, toamna. Dar își închiriase ferma pe care o avea în Montana, pentru că acolo cea mai bună perioadă era vara și toamna, iar acum toamna băieții trebuiau să se ducă la școală.
Cîteodată era nevoit să meargă la New York ca să se întîlnească cu cel ce-i vindea lucrările. Acum însă mai des acesta îi făcea vizite și la plecare lua pînzele cu el în nord. Reputația lui de pictor fusese stabilită și era respectat atît în Europa cît și în propria-i țară. Avea un venit stabil din concesionarea dreptului de a extrage petrol pe terenul care fusese al bunicului său. Fusese de fapt o pășune, dar atunci cînd o vînduseră, se păstrase dreptul de proprietate asupra subsolului. Aproape jumătate din acest venit se ducea pe pensia alimentară; restul însă constituia fondul ce-i dădea siguranță financiară, așa încît putea picta exact cum poftea fără să fie influențat de nevoia de a vinde. De asemenea îi dădea libertatea de a locui unde voia și a călători cînd avea chef.
Avusese parte de succes aproape în orice, în afară de viața matrimonială, deși nu-i păsase niciodată cu adevărat de succes. Nu-i păsa decît de pictură și de copii și chiar și acum era îndrăgostit tot de prima femeie pe care o iubise. De atunci iubise multe femei și uneori cîte una venea să stea în insulă. Simțea nevoia să vadă femei și o vreme erau binevenite. Îi plăcea să le știe acolo, uneori chiar pentru mai multă vreme. Dar, pînă la urmă, era totdeauna fericit cînd le vedea plecate, chiar și atunci cînd îi plăceau. Învățase să nu se mai certe cu femeile și învățase și cum să nu ajungă la căsătorie cu ele. Aceste două lucruri fuseseră aproape la fel de greu de învățat ca și deprinderea de a se apuca de pictat în chip statornic și cu bună rînduială. Învățase și spera că învățase odată pentru totdeauna. Știa să picteze de-o groază de vreme, și socotea că învăța cu fiecare an mai mult. Îi venise însă greu să învețe cum să picteze în chip statornic și să-și impună o disciplină, mai ales pentru că în viața lui fusese o vreme cînd nu se prea împăcase cu disciplina. Niciodată nu fusese cu adevărat necugetat, dar fusese nedisciplinat, egoist, neîndurător. Acum își cunoștea păcatele și nu numai pentru că i le spuseseră și multe femei, ci și pentru că și le descoperise singur. Se hotărîse să fie egoist numai pentru pictura lui, neîndurător numai în munca lui și să-și impună disciplina și s-o accepte ca atare.
Avea să-și îngăduie plăcerile vieții în limitele acestei discipline pe care și-o impusese și avea să muncească din greu. Iar în ziua aceea era foarte fericit deoarece copiii aveau să sosească a doua zi dimineață.
— Domnule Tom, nu doriți nimic? îl întrebă Joseph, valetul. Ați lăsat treaba deoparte pe ziua de azi, așa?
Joseph era înalt și-avea o față prelungă și foarte tuciurie, iar mîinile și picioarele imense. Purta haină și pantaloni albi și umbla cu picioarele goale.
— Mulțumesc, Joseph, nu mai am nevoie de nimic.
— Puțin gin tonic?
— Nu. Cred că am să mă duc să iau un pahar la localul lui Bobby.
— Mai bine beți unul aici. E mai ieftin. Cînd am trecut pe-acolo, domnul Bobby era cam prost dispus. Prea multe băuturi de amestecat, spunea el. Una de pe un iaht i-a comandat ceva căreia îi spunea White Lady și el i-a dat o sticlă de apă minerală din aia americană, pe etichetă cu o doamnă într-un veșmînt de plasă albă contra țînțarilor, șezînd lîngă un izvor.
— Mai bine aș lua-o din loc într-acolo.
— Mai întîi să vă pregătesc eu o băutură. Tot ați primit niște scrisori cu vasul poștal. Numai bine puteți să vă citiți scrisorile și să vă beți paharul și apoi o porniți spre domnul Bobby.
— În regulă.
— Mai bine așa, spuse Joseph. Fiindcă am și pregătit băutura. Nu-s chiar atît de multe scrisori, domnule Tom.
— Unde-s?
— În bucătărie. Le aduc cu. Pe vreo două e un scris de femeie. Una-i din New York. Alta din Palm Beach. Frumos scris. Una de la domnul care vă vinde tablourile, din New York. Iar vreo cîteva nu știu nici eu de unde-s.
— Nu vrei să și răspunzi tu în locul meu la ele?
— Da, domnule. Dacă așa vreți. Și așa am eu mai multă școală decît îmi dă mîna.
— Mai bine adu-le încoace.
— Da, domnule Tom. E și un ziar.
— Pe ăla lasă-l pentru micul dejun, te rog, Joseph.
Thomas Hudson se așeză, își citi corespondența, în vreme ce sorbea din băutura rece. Mai citi o dată una din scrisori și apoi le puse pe toate în sertarul biroului.
— Joseph, strigă el. E totul pregătit pentru băieți?
— Da. domnule. Avem și două lăzi de Coca-Cola. Tînărul Tom, bănui că-i mai nalt ca mine, așa-i?
— Încă nu.
— Credeți că acum mă poate da jos?
— Nu cred.
— Am avut de furcă cu băiatul ăsta de atîtea ori cînd eram numai noi între noi, continuă Joseph. Tare-i caraghios acum să-i spun „domnule”. Domnul Tom, domnul David și domnul Andrew. Trei dintre cei mai buni și mai afurisiți copii pe care i-am văzut vreodată. Dar cel mai pungaș e Andy.
— De la început a fost pungaș, spuse Thomas Hudson.
— Și s-a făcut tot mai pungaș, adăugă Joseph plin de admirație.
— Vara asta să le fii o bună pildă.
— Domnule Tom, doar nu vă bate gîndul să le fiu eu băieților o pildă bună în vara asta. Poate acum vreo trei, patru ani, cînd eram și eu neprihănit. Am de gînd să mă iau eu după Tom. A fost pe la o școală aleasă și a deprins apucături bune și alese. N-am să pot arăta taman ca el, dar am să mă port ca el. Liber, degajat, dar politicos. Apoi am de gînd să fiu deștept ca Dave. Asta-i partea cea mai grea. Apoi am să mă apuc să învăț cum de izbutește Andy să fie atît de pungaș.
— Să nu te apuci și tu de pungășii pe-aici.
