Dromichet

Cartea întîi

ODRID

1.

DINCOLO DE ISTRU

Un pîlc de călăreți cărora vîntul le flutura coamele brune se avînta pe armăsarii înviorați de trecerea vijeli­oasă-a Istrului. Erau primii sau poate ultimii, căci cine putea ști să îi distingă dintre atîtea triburi care trăiau la nordul apei într-o eternă hăituire cu cei din sud. în fruntea lor un tarabostes purta un steag cu cap de lup și corpul de dragon prin care vîntul urla asemeni fiarelor flămînde coborîtoare iarna din codrii-ntunecați ai munți­lor. Pulberea nisipoasă lăsa în urma lor un nour alb pînă intrau în văile-nverzite, și îi făcea pe dată nevăzuți, pierduți în neguri. Ajunși însă în umbra unor cetini pe-un vîrf de deal se văzu primul dintre ei str.unindu-și armăsarul. Și la un semn al lui descălecară toți. Rămase singur el cu ochii-n zare, mai mult gîndind decît privind. Descăleca legîndu-și calul lîngă o tarla cu iarbă grasă. Apoi pilcul se strînse tăcut și tainic în jurul tarabostelui, ce le rosti laconic, vorbind parcă cu sine :

— Vreau să-l găsesc pe Odrid!

— Odrid? Cel care ne-a prădat turmele albe? Spuse cu o mînie reținută unul din cei în vîrstă.

— Nu el! Nu el! accentua tarabostele.

— Atuncea moesii, prietenii lor.

— Nici ei. Sînt de mult pașnici. își fac lucrul pămîntu-lui și meșteșugul trandafirilor. Au ce le trebuie și chiar mai mult. Doar aur n-au și încă nu-i cunosc prea bine gustul. Cu grecii fac un fel de trampă. Dau miere și ulei de flori.

— Hî, hî, se scaldă grecii-n apă parfumată!

— Nobilii greci, ce-au luat cu timpul obiceiuri feme­iești. Ei nu mai sînt ce-au fost odată Achile și Ulysse. Despre eroii lor ei înșiși cred că-i o poveste. în schimb, ei au ajuns departe ca oameni pașnici.

6

— Dar bine taraboste, atuncea de ce vin spre noi, de ce ne pradă ca tîlharii?

— Nu sînt ei cei care ne pradă, cu toate că de-ar fi pe-aproape ar face-o cînd și cînd.

— Dar furii-aceștia nu sînt greci? Vorbesc pițigăiat ca ci, dacă-ți aduci aminte, cel prins la oi, vorbea ca noi și semăna cu chipul Machedonului din tetradrahme.

Cuvîntul acesta avu însă menirea să-ntoarcă gîndul tarabostelui spre amintiri. Atunci, mîinile lui cătă de grabă în chimirul înflorat ceva. Era o tetradrahmă în care degete bătătorite cereau să deslușească-un chip. Și-l desluși. Deschise-n fața tuturor palma și aurul fanatic își ridica aripa-n soare. Chipul lui Machedon zîmbea. îl arun­case ele plăcere-n sus în baia de lumină. O clipă luă foc arzînd privirile, și-n aerul ce tremura trandafiriu pică pe palmele-nălțate.

— Oh, ce tînăr e! grăi admirativ și melancolic, ca pentru sine cel bătrîn.

— A murit la 33 de ani. A îndrăznit să moară la această vîrstă pentru-a rămîne mereu tînăr.

— Noi nu avut-am fericirea-aceasta!

— Și dacă-ai fi avut-o ai fi rămas un Machedon? îi i eplică cu vocea jumătate unul din pilc.

— Aicea nu, răspunse tarabostele cu fruntea sus. Dar dincolo... după ce vom muri luptînd pentru pămînt și țară, vom fi ca el... primiți în nesfîrșitele grădini cu brațele deschise de Zalmo... Și dealul se cutremură sub ei, iar zările jucau ca valurile-n orizontul mării. Săriră în picioare-nfrigurați. Aveau cu toții ochii umezi și cerul li se apropia privindu-l în curcubeu multicolor.

— Zalmoxis! Zalmoxis! strigară-nsuflețiți și-apoi primiră ca o veste bună ecoul lui îndepărtat :

—...almoxis... oxis.

Caii păreau o clipă așteptînd, ciulind urechile, izbind pămîntul cu copita ritmic. Și se-așternea o liniște de rugă­ciuni păgîne, iar vîntul aducea din depărtatele dumbrăvi mireazma paradisului ceresc.

Mulți dintre călăreți încălecară obișnuiți cu jurămin­tele războiului și începutul luptei, dar tarabostele rămase calm și gînditor, părînd un uriaș în prelungirea umbrei lui.

— Aș vrea să mă-ntîlnesc cu Odrid!

— Odrid este-un tîlhar, tună un glas răzbunător de-alături.

7

— Toți sîntem niște tîlhari! se auzi răspunsul tarabos-telui în murmurul întrebător al călăreților. Un anumit oracol a îndemnat pe cei flămînzi la pradă.

— Ca lupii? Ca odrizii?

— Ca lupii, dar nu asupra oamenilor și nici asupra lupilor. îngăduit ne este a prăda tainele gliei.

— Dar cum?

— Oracolul vorbește-n pilde. N-au înțeles înțelepciu­nea lui. Noi înșine n-am înțeles prea mult și ne-am luat ca steag flămînda și nesătula gură a lupului.

— Și ce-ar fi trebuit să înțelegem, taraboste?

— Știu eu? Străbunii ne-au lăsat legenda că noi marca familie-nvrăjbită a tracilor ivitu-ne-am pe lume dintr-un lup și-o principesă. Și tarabostele tăcu, apoi privi pe cei din jur nedezlipiți cu gîndul la Zalmoxis și nu voi ca să-i despartă de-acest gînd.

— Vreau să vorbesc cu Odrid!

— Odrid este un lup. Nu vei putea vorbi cu el. întregul trib alăturea lui și-a tălmăcit oracolul. S-au transformat în lupi.

— Se poate, dar... sîntem cu toții traci. Noi, dacii și ei odrizii. Cu toate acestea sîntem între noi dușmani. Ne batem și învinge cel mai tare dintre lupi. Numai atunci cînd ne auzim limba, numai atunci ne amintim că vorba ne e aceeași, că sîntem una, marea familie a lupilor.

— Dar, taraboste, nu numai neamul tracilor e împăr­țit în lume. Cei care vin din sud, spuse bătrînul, ne aduc vești că înșiși grecii sînt împărțiți în patru țări bătîndu-se-ntre ei. De la războiul Troiei, chiar zeii au intrat în luptă.

— Așa este, bătrîne! Ei însă se unesc în fața dușmanu­lui comun! Și tresăriră toți gîndindu-se la perși.

— Nu este trib să nu dorească supunerea celor din jur, să nu viseze chiar împărăția împinsă pînă-n cele patru colțuri ale lumii! A face o împărăție cu un neam, cum este cel al tracilor, înseamnă a uni întîi neamul acesta învrăjbit. Și Machedon a reușit-o. Acuma însă împărăția lui s-a destrămat. Dacă nainte de-a pleca spre Babilon el nu uita că este trac, unindu-ne, imperiul lui ar fi rămas. Dar pentru un erou a fost destul cît a făcut.

— Cine-ar putea ca să urmeze acest vis? Cînd încă nu știm bine de unde pînă unde se întind tracii, care sînt triburile lor, deși vorbim aceeași limbă și poate credem în același zeu. Și-atuncea, taraboste, ne-ntrebăm care-i acel bărbat, care să reușească unirea tracilor și să devină rege peste regii tracilor?

— Noi, dacii, vajnicii daos, sîntem cei mai puternici, și cei ce-am înțeles mai mult misterul de-a fi daos. Venim de dincolo de munți și-am coborît pe ape pîn-la Istru.

— Dar geții V

— Geții sînt daos ca și noi. Sînt dacii din cîmpie. Statornicirea lor acolo nu i-a înstrăinat de noi. Avem aceiași preoți ce din altarul lor deschis spre soare privesc în stînga și în dreapta munților. Sîntem, cum ni se spune geto-daci. Iată un început.

— Și totuși între geți se mai dau lupte.

— Așa e. Vor înceta cînd peste regi va fi un singur rege. împărăția noastră neamestecată, ca să rămînem ceea ce sîntem...

In timpul acesta unul din arcași clipi nedumerit în zare. Apoi își puse umbră manile. Voi să strige sugrumat.

— Ce e? Se întrebară toți sărind pe cai, privind într-acolo unde mîna se întinsese mută.

— Stați! Ii opri tarabostele. Intîi să știm încotro merge și cine ar putea să fie, cu cît ei numără mai mult ca noi.

— Se-ndreaptă către Istru mergînd spre șerpuirea văii.

— Nu sînt cumva ai noștri?

— Nu! Nu poartă steagurile noastre și năvălesc lipsiți de ordine ca niște lupi.

— Dar sînt cu mult mai numeroși ca noi. Ce ziceți, ne-avîntăm în luptă?

— Pentru ce luptă? întrebă tarabostele.

— Niciodată nu s-au întîlnit două oști fără luptă. De nu vrem noi, o vor ei.

— Nu trebuie să căutăm cu dinadinsul lupta, putem să ne ascundem.

— Dar uite, taraboste, ei vor să treacă Istrul. Și din­colo de apa sfîntă e doar pămîntul nostru. Cum să-i lăsăm? Și tarabostele căzu o clipă în descumpănire.

— Vor să ne prade. Vor să ne prade. Să le ieșim în cale. Se-nfierbîntară toți.

— Da! Vor să ne prade. Au năvălit ca lupii peste oi, își spunea singur tarabostele, în timp ce ochii lui priveau la văile ascunse sau la colinele acoperite de păduri, gîndind distanțele și-nchipuind un plan. Apoi li se rosti în grabă :

9

— Să vă împărțiți în trei cete și mergeți după mine culcați pe cai. Vrem neștiuți să le cădem în spate, chiar în apropierea apei, naintea căreia cu caii osteniți vor poposi, căci uite-i cum aleargă.

într-adevăr, coloana aceea aluneca nebună în văi ca apele din munte.

— Îi vom împinge-n Istru și îi vom săgeta neîntrerupt. Acoperiți-vă cu scutul, căci știu a trage cu arcul înapoi. La primul fluierat ne resfirăm în trei. apoi ne năpustim spre ei. Zalmoxis! rosti ca pe un ordin și tarabostele cu pilcul lui se mistuiră-n negura din văi.

— Nu-i mai vedem! Nu-i mai vedem! Se auziră gla­suri dintre ei. Veni însă îndată pe șoptite vorbă, din om în om, să meargă în tăcere după taraboste. Din măgură trecură-ntr-o pădure și așteptară cu sufletul la gură ascunși să-și vadă-n vale protivnicii. Trecu un timp și începură a se-ndoi de planul tarabostelui, cînd din împrejurimi se auzi nechezuri și-o larmă înspăimîntătoare de urlete și țipete.

— Ce sînt aceștia, lupi sau oameni? Se întrebau privind uimiți în vale.

— Sînt lupi, sînt lupi ce mușcă din spinarea cailor.

— Lupi cu două picioare. Și temători să nu necheze armăsarii, tarabostele îi abătu cît mai departe. Apoi cînd iureșul trecu, se mistuiră și ei în văi, păstrîndu-se în margini de păduri și-n umbră de coline. Se-apropiau acum. Departe se vedeau lucind solzii do diamant ai Istrului. Se subția pădurea și-și spălăcea culorile în colbăitul ce­nușiu și-apoi în pulberi albicioase. în capătul acela do pă­dure se strînse întreg pilcul. N-avură încă timp a măsura cu ochiul distanța pîn-la Istru și de a hotărî ca să le cadă lupilor în spate pe șesul care cobora-n terase către apă, că și reapărură lupii în lungi convoaie strîmtorați în văi, și-acuma răsfirați în voie. Venind de sus unii se năpusteau în alții.

— Să ieșim din desiș! porunci tarabostele și să-i urmăm din spate. Cînd vor băga de scamă se vor grăbi spre apă. De nu, vom trece peste ei. Oricum, să fiți atenți la fluier. Din stînga și din dreapta îi vom învălui. Cu toții vor sări în apă. Și-acolo se vor pierde. Gata. Plecăm.

Norul de praf se înălța și se lățea. Caii zvîcniră într-acolo. Pulberea lipicioasă făcură pe toți albi. Unii se-amestecară în devălmășia lupilor și alergau spre Istru. Se auzi deasupra vălmășagului semnalul tarabostelui. Abia

10

atunci au presimțit primejdia. Trei stoluri se desprinderi din norul alb. Stolul din mijloc stătu pe loc. Și ploaia de săgeți venea din toate părțile. Caii se îndemnau la apă. Arcașii lupilor voind să se întoarcă primeau refuzul animalelor, care-i zvîrleau în valuri. în locul lor alții soseau și cei căzuți piereau sub ropotul copitelor. Se aruncară toți cu cai sau fără în șuvoiul Istrului. Ceata din mijloc îi adîncea în apă purtîndu-i către vale, unde îi aștepta arcașii lovindu-i drept în față. Șuvoiul îi purta la vale îneeîndu-i. Cei care reușeau să-l treacă aveau spinările însîngerate. Unii mai atîrnau pe șei, purtînd săgețile înfipte-n carnea cu sîngele spălat de valuri în care caii lor simțind zadarnica povară îi azvîrleau, sau dacă reușeau s-ajungă dincolo în pulberea nălbită, în calea lor ieșeau atuncea disperații. Unii mureau sub lovitura de copite, iar ultimii ce mai scăpau din apă fugeau mărunt spre orizontul înșelător al stepei.

Soarele era încă sus privind unda senină-a apei. Valul număra clipa și clipa număra valul. Sprijinit de cal, tarabostele asculta în apa cea sfîntă izvoarele lumii, cuvintele zeilor.

în Istru se-ntuneca Hadesul și strălucea Apollo.

în apele Istrului și în stepa cea mare a geților nu se mai zărea nimeni. Caii cătau smocuri de iarbă pe-aproape. Numărul lor era acum mult mai mare. îi adunară pe toți prinzîndu-i de-ai lor de căpestre. încălecară din nou și agale porniră spre țara odrizilor.

— Trebuie să-mi duc gîndul la capăt, spuse cel mare. L-am cunoscut pe Odrid. Nu ne-am încrucișat armele. Pare ca toți dintre noi și graiu-i la fel. El, poate e singu­rul care cunoaște istoria lupilor, misterul ce-nvăluie nea­mul acesta.

— Și cu jaful de oi cum rămîne?

— Ne vor da caii în loc. Dar mai mult decît asta ne-nvoim să păstrăm prietenie, să ridicăm peste Istru o punte-a frăției din monoxile sute și sute. Noi le vom da oi, fără pradă, iar ei caii, vinul lor dulce și uleiul lor gras de măsline. Poate vom reuși să nc-apropiem și pe moesi. în ultima vreme odrizii și moesii n-au mai dus lupte.

Trecură de-a dreptul spre dealul înalt, mergînd în tăcere. Opriră din nou în poienile mari priponind caii în

iarba cea fragedă. Priviră cu teamă pămîntul plin de misterele al odrizilor. Se așezară-n poiană pe paturi de iarbă și mușchi privind cerul. Bolta lui Apollo. clopotul cel de azur ce picură-n aer lumina. Petreceau norii cei albi cu privirea de la un capăt la altu-al pămîntului. Lumea și-o-nchipuiau ca o jumătate de măr sau harbuz. Nu-nțelegeau cum norii ajunși la zenit se-njumătățesc și dispar. Acolo-ncepea marginea lumii, iar totul părea că trece în moarte. Poarta cea mare din Hades stătea totdea­una deschisă. Soare și cer născînd și murind în fiece zi. Vezi, își ziceau unii, soarele suie și norii coboară, toate se schimbă, numai zeii rămîn. Și-atuncea, apropie­rea de zei, pe lîngă clipa frumoasă a vieții, ce trece, e totul. O zeu, o zeu, închide poarta cea neagră din Hades și lasă-mi cerul albastru...

Și sub cerul albastru, deasupra pădurilor negre apăru maiestuos acvila munților. Mai mulți dintre daos săriră. Cătară săgețile-n tolbă, le puseră în arc și țintiră. Acvila străpunsă coti larg privind cerul albastru în care murea soarele roșu al sîngelui.

— De ce-ați vînat acvila? înti-ebă tarabostele.

— E-un semn către zei. Sacrificiul zilei acestea. Heca­tomba de lupi împrăștie fumul pe-altare în Hades.

— O zei, o zei, gîndim la voi în timp de nevoie și-atunci cînd se-mbată frumoasa alcătuire a mâinilor voastre, își spunea tarabostele șoptit, mîngîiat de aromele ierbii pe față. Simțea mersul domol și troscotul plin de lapte în gurile cailor. Pocneau cînd și cînd cu copita.

— Li-e sete la cai! Li-e sete la cai! Se ridicară cu toții.

— Și nouă ni-e sete și foame.

— Să prînzim ce avem, apă vom găsi la izvoare. Vom căuta drumuri apoi și loc de popas pentru noapte.

Fiecare se duse și căutară la șei desage de in și de cînepă. Se strînseră în cerc. Netezeau iarba. întindeau cîte un petec de pînză albită. Și apoi pe covorul cel verde înflorea galben tortul de mei. Custuri lucitoare tăiau în pătrate cașul de oi și curățau ceapa. Niciodată nu li se părură mai bun prînzul acesta. Mulțumiră deci zeilor. Lip­sea însă apa. Se pregătiră de drum. Trimiseră nainte iscoade să descopere urme de om și s-adulmece prospețimea izvoarelor. Dar nu primeau nici o veste. Oricum, drumul lor trebuia să ducă de la apa cea sfîntă a Istrului mereu

12

către sud. Ieșeau din umbrare și se așezau în loc însorit, lăsînd să le cadă lumina pe mîna cea dreaptă, semn că merg către sud. Parcurgeau dealuri cu finețe bogate, neintrînd în păduri. Terenul urca și prin pomi zburau păsări. Sperioase săltau veverițe privind din vîrf de copaci. Oștenii simțeau din ce în ce nevoia de apă. Caii băteau cu copita în piatră. în față aveau dealuri și spre înălțimile lor plecară din nou călăreți, care dădură imediat semnale de-alarmă :

— Se văd oameni! Se văd oameni! aduseră veste coborînd spre convoi protejați de coama de deal. Intra-ră-n desiș și priviră de-acolo.

— Sînt oamenii noștri care vin ca furtuna. Opriți-vă să primim vești.

De departe mișcarea sporită a cailor iuți înviora zarea. Petece albe fluturate în vînt anunțau c-au găsit apă. Fluturară și ei cu pînzele albe de in, iar caii fură lăsați slobozi încetinind mersul. Tarabostele grăbi într-acolo, pînă ce armăsarii simțindu-l nechezară cu toții.

— Au găsit apa! Caii ciuliră urechile.

Apa izvoarelor din care departe șerpuie rîul.

— Mergem pe el, hotărî tarabostele. Acum, la izvoare! Iscoadele-i duse ținîndu-se-n grabă lîngă păduri și-n

locuri, unde umbra lor naltă rămînea nevăzută. Descăle-cară cu toții lăsînd caii la apă. Apa cea rece le gîdila nara prăfoasă. Coame-aurii se-nvolburau de plăcere și-alunecau peste ochii cuminți revărsîndu-se-n oglinzile apei. Neche­zau mulțumiți. Urmau oamenii răbdători și tăcuți. Luară cu pumnul. Se așezară-apoi lungi pe lespezi cu mușchi, bînd cu obrajii, cu fruntea, cu ochii.

— Bună e apa aici, dar mai bună-i la Babe și la Muntele Coloanelor.

— Din apa aceea își fac zeii nectarul. Acolo după ce-o beam ne spălam pe mîini și pe frunte și parcă deveneam și noi zei.

Mulți dintre ei o porniră la vale, cînd cei rămași ultimii chiuiră de-și sparse ecoul în munți.

— Ce este? Ce este? Se întreba fiecare pe caii aple­cați înainte în coborîșul abrupt.

— Urme de cerbi și de capre. Aici vin și se-adapă.

Un fior și un freamăt îi cuprinse pe toți, amintiri din străbuni strecurate în sînge și suflet. Dar nimenea nu rostea cuvîntul tabu. Toți gîndeau vînătoarea. Cuvintul

13

rostit ar fi destrămat vraja. Pregătiri se făceau în tăcere. Topoare cădeau despicînd puieții înalți. Se ciopleau repede vîrfuri. Urmau țepele mici de lemn tare. Unii se așezară pe brînci pleeîndu-se cu fața în tină, mirosind urma strivită sub copita de cal. Mergeau în patru picioare ca la-nccputuri de lumi, adulmecînd drumul cel tainic al fiarei. Se ridicau cînd și cînd amețiți de-atîtea milenii trecute și priveau ușurați împrejur, spălîndu-și figura în soare. Văzură apoi pe unde vin caprele. Se învoiră-n tăcere să ducă armăsarii departe. Strînseră cu grijă bălegarul de cai. Ridicară mîinile-n aer să simtă-adierea. Se strecurară printre stînci în partea bătută de vînt. Socotiră distanțele, și-și aflară locuri de țintă. Cele mai multe se opreau la izvor. Altele așteptau ciuta întoarsă de frică s-o săgeteze în piept. Lăsau gol numai locul prăpastiei. Apoi, cînd paznicii aveau grijă departe de cai, cînd toți își luaseră locul, după-amiaza respira liniștită și caldă. Nu se rostea nici-o vorbă. Din adîncuri atunci răsuna depărtat o rostogolire de stînci. Norii din vale se izbeau zgomotos. O pulbere neagră bătută de vînt înspre ei începu a cerni ploaie. Norii trecură și se risipiră în văi înțepați de săgețile dacilor și zeul luminii apăru din nou zîmbitor pe bolta cerească. Ploaia ștersese urma de oameni și cai. Ziua cea scurtă, și după-ntunericul ploii chema bucuria izvorului, setea pă-trunsă-n rărunchi. Îngrijorată de norii răzleți și de nopțile ploii, turma de capre suia minată din spate de vîntul din nord. Aerul viu în care nu se-adulmecau urmele omului, răscolea sîngele cald amintind de răcoarea izvoare­lor spre care grăbea zvelta copită a caprei. Vînătorii simțiră în adierea de vînt mirosul de ciută și respirară adînc pînă ce sîngele lor li se părură sînge de capră. Unii lăsară arc și săgeți și_nebuni năzăreau s-ajungă în turma străbună. Dar ceilalți îi traseră cu iuțeală înapoi lipindu-i de stînci. Se-apropiau caprele. Intrară-n cărarea îngustă. Se risipiră pe multe șuvoaie. Ascultau vîntul care le tremura în urechi neliniști de plaiuri și cînt de zefir. Cerul părea o oglindă albastră, un lac răsturnat izbucnit, în izvoare. Și-și aplecau botul sorbind lacom. Atunci cerul de sus se spărgea în mii de oglinzi. Sîngele cald picura pe piatra cea rece, și moartea-ngheța ochii deschiși de marea-ntrebare a lumii.

Căzură destule. Multe fugiră cu dorul picăturii de apă în sînge. Cele din urmă se aruncară-n prăpăstii.

li

— Zalmoxis! Zalmoxis! izbucniră ca unul aruncînd arcele-n sus. Doar tarabostele rămase drept strivind sub pleoape o lacrimă.

Strînsera caprele, aduseră caii ce le erau de prisos. Puseră pe spatele lor povara cea moale din care licărea sîngele cald. Ieșiră din grohotișul de piatră și se-așezară la drum. Dar tarabostele făcu semn să oprească.

— Trebuie s-alegem un loc pentru noapte. Aproape de apă, închis între dealuri. Undeva cu vreascuri destule și unde putem să încingem un rug. Fumul de jertfă să se spulbere-n zare, cît încă soarele-i sus.

— Să grăbim atunci, taraboste.

— Da, să grăbim.

Porniră, din nou alegînd calea spre sud. Văile se-adunau toate spre apă. Dogoarea-ncetase, iar soarele începu să toarne aramă în aur topit. Verdele ierbii devenea arămiu și stîncile albe căpătau lumini viorii sub cerul adormit în curcubee spălate de vînt.

Tarabostele privea locurile și nu găsea culcușul dorit pentru noapte. Privea apoi soarele, pasul lui spre zenit. Mergea înainte. Trecură un dîmb ce-acoperea privirea spre zare, cînd la picioarele lor se deschideau plaiuri înalte, de unde vedeau șerpuitele căi ale apei vărsîndu-se-n cețuri albastre.

— Aici, strigă tarabostele. Apa ne este aproape. Adăpost avem dealul din spate. Teama ne vine din partea deschisă. Dar de va fi noapte cu lună, putem bănui pe oricine s-apropie. Pășune destulă. Duceți din nou caii la apă. Puneți-vă-n șea cînd veniți cît mai multe pietroaie. Luați și-un burduf.

Descălecară povara vînatului și coborîră malul abrupt intrînd cu caii în apă. Zvîrliră de pe ei hainele și s-adînciră în unda cea rece. Spălară-apoi caii, aleseră pietroaie și veniră la vatră. Unii potriveau temelia să ridice altarul de jertfă, alții aduceau trunchiuri de pom. Curățiră terenul. Se așezară de jur împrejurul altarului cu ochii privind către rug. La rîndu-le alții înconjurară altarul. Se-aduseră vreascuri.

— Nu dați foc. S-alegem întîi jertfă zeului cele mai mari și frumoase din capre. Și aleseră îndată.

— Apropiați-le de vatră, dar nu le așezați pe rug. Priviți acum împreună cu mine soarele și rostiți fiecare în gînd numele zeului nostru.

15

Priviră spre soare. Soarele poposea în locul în care-ajunsese, răsucindu-și lumina în mari cercuri de foc.

— Ridicați brațele sus și-aduceți lumina în vatră. Brațele coborîte apucară amnarele scăpărînd foc și-a-

prinzînd vreascurile. Un chiot sălbatic cutremură dealul căci focul se-aprinse în mari vîlvătăi urcînd spre focul din soare.

— Rășina... rășina... Aduceți rășina.

Și tarabostele aruncă în focul cel lacom lipicioasa rășină. Valuri de fum ridicau pîn-la cer balsamul tămîiei. Focul se-ncinse mai tare. Se aruncau trunchiuri și bîrnele groase-ale rugului încenură-a trozni. Cîte doi, șase oameni așezară pe ruguri frumoasele capre, care vor bea din izvoarele sfinte în paradisuri zeești. Liniștea acoperea munții, cînd din vatra de foc vulcanul de fum izbucni cu mirosul de corn. Dionis se simțea pe alături ascuns în poiene și mustind în pofte păgîne. Focul pătrundea carnea cea dulce și proaspătă suind către ceruri deliciul suprem. Un fel de beție cuprindea pe oameni și zei, beția venită din carnea cea proaspătă în care-a-mboldit primăvara cu mugurii fragezi. Și focul mistuia în grabă fărîma de viață a caprei. Și primăvara aceea din sînge și carne stîrnit-a foame de lup, arzînd preaplinul din om. Le sclipesc tuturor ochii de-o foame barbară.

In fine, ultimul duh al cărnii ce-a ars se risipise în vînt, și zeii primeau marea jertfă de sînge scăldînd cerul apusului în culoare de purpură.

Veni acum și rîndul ospățului. îndemînatele mîini curăță prețiosul vînat protejînd blana cea nobilă. Trei dintre capre sînt puse deoparte pentru-a fi arse în zori. Urmează ospățul. Jarul încins a copt sub pielița fragedă mușchii păstrîndu-i sevele dulci. Fiecare rupe hartanul pătruns de dogoare și trage-n șuvițe carnea care mustește de viață. O, zei! Golul din sînge dispare. Furtuna răbdării ce le vîjîia în urechi, cînta acum pe lira zefirului. Cîte mistere nu-nchide carnea vînatului! Viața rîvnită de zei. Se bea apoi apa de munte bolocită-n burdufe. Și ultima foame e potolită cu carne scrumită. De azi pînă azi omul poate fi zeu.

Cerul uitat stă deasupra senin. Zeul luminii a ajuns sub baldachinele serii. Călăreții lungiți pe pajiștea moale cată-n apus focul zilei cel stins. Vatra mocnește. Sub spuză trăiește focul cel sacru. Caii smulg iarba simțin­

16

du-i dulcețilo. Polonul din ea dă nărilor nărăvite de fumul amar nectarul zeiesc. E scară cu aer molcom. Șuvițe de vînt poartă miroase de brazi. In jur, iarba pocnește cres-cînd. Se-aduc caii pe-aproape. Sătui, au adormit unii-n picioare, apoi s-au așternut pe iarba cea moale nechezînd de plăcere. Oamenii s-au strîns în jurul spuzei din vatră vorbind pe-ndelete. Cineva scormonește în foc și peste ochi de lumină aruncă găteje. Stelele strălucesc și din ierburi se-aude cîntec de greier.

— Noptim aici, spuse tarabostele. Și cine își putea închipui? Eu socotisem că-n apus de soare s-ajung la regele Odrid. Dar călăreții, lupii aceia ne-nfrînați, acuma vînătoarea, frumoasa jertfă și ospățul nu sînt puține lucruri pentru-o zi. Și au sfîrșit cu toate bine. De sus, Zalmoxis ne-a privit.

— De-ar trece și această noapte... se auzi din margini.

— Zalmoxis este pretutindeni și oricînd. Oriunde e rostit în zi și noapte. E zeul nopții și-al luminii. E respec­tat de Proserpina. Hadesul nu l-a putut reține. A coborît acolo și a ieșit triumfător cu chipul soarelui. Tot ceea ce-i la noi urmează-ndeaproape firea lui. întîi plăcerea de-a trăi, pe care înainte de-a fi zeu, el, omul a avut-o. Trăind el devenea erou. Erou fiind, a reușit să pătrundă în mistere. Vedeți cît e de simplă și frumoasă povestea lui, căci ea ne spune că-ntre zei și oameni nu e prăpastie de netrecut. în fiecare dintre noi trăiește-un zeu și totul e să îl descoperim.

— O, taraboste, zise cel mai bătrîn, Zalmoxis e-o zei­tate nouă. Zeii bătrîni, deși-s nemuritori, îmbătrînirea lor e ca o moarte.

— Dacă-i așa de ce zeul bătrîn nu osîndește pe cel tînăr?

— Nu s-a-ntîmplat așa? Ce-au fost titanii? Niște zei mai tineri, pe care zeițe mai în vîrstă i-au răzgîiat!

— Ha, ha. Așa e taraboste?

— E-adevărat. Dar tot atît de-adevărat a fost că zeul nostru trac, Zalmoxis, născut în munții noștri, erou fiind și apoi zeu, el nu s-a-mpotrivit niciuneia dintre zeități.

— Atunci, puțini-s oamenii ce pot s-ajungă zei. Căci îmi închipui dacă ar fi mulți, s-ar confunda cu lumea.

— Poate un zeu la un mileniu.

17

2

— Cinstite taraboste, m-am întrebat întruna, ce-i trebuie unui erou ca să devină zeu?

— Vrei să fii zeu? Se auzi o voce.

— Ha, ha, ha, ha!

— Cum am mai spus, el trebuie să fie un erou. Și-aceasta prin vitejia-i neasemuită ca să devină îndrăgit de zei.

— Ș-apoi?

— Este acel ceva, ce mie însumi nu-mi este clar. Aș zice că greșesc spunîndu-v-o. E-acea putere de-a pătrunde misterele și nu numai atît, nu numai simpla lor cunoaștere, ci mînuirea lor.

— E vorba deci de o mînuire a secretelor pe care lumea e clădită.

— Eu însumi sînt adesea turburat. Și dacă vreți chiar existența mea aici e rezultatul frămintării-acestui gînd.

— Am bănuit-o, taraboste, spuse cel mai bătrîn dintre ei.

— Odrid e trac. Și cred că ar putea avea secrete. Oamenii mei, puțin veți crede voi că este pentr-un neam un om care s-a ridicat din acel neam? Zeul acela nu își uită neamul. Fără Zalmoxis, noi, tracii ne-am fi risipit de mult. E-adevărat că fiecare neam trăiește un destin. Grecii îi spun acestuia moira. Destinul dat o dată omului și neamului cu-atîta mai vîrtos, nu poate fi schimbat.

— Atunci?

— Mulți rătăcesc în jurul propriului destin, iar alții sar dincolo de șeaua și calul lor. în toate este-o cumințenie a firii. A bănui zeul din noi cu gîndul de-a fi zei e-o nerozie. Cu toții trebuie să visăm eroul. Și cînd am devenit aceasta, putem visa la zei. Aș zice că e bine să nu visăm nici chiar atunci.

— He, he, he, he! Se auzi un rîs aprobativ.

— Dar ce-i cu nemurirea?

— Oamenii mei, să știți că eu nu sînt Oracolul din Delfi.

— De ce mergem noi acum la Odrid și nu la Delfi?

— Întimplarea face ca Delfi să fie mai la sud de satul lui Odrid. Deci ca s-ajungi la Delfi trebuie să treci prin satul lui Odrid.

— He, he, he, he!

— Vedeți, îmi este greu să găsesc vorba ce să întruchi­peze gîndul. A fi erou înseamnă a muri luptînd. Dar nu

18

cum au murit lupii de azi, căci moartea lor n-a Însemnat nimic. De la-nceputul lumii pîn-acum, lumea tot moare. Eroi sînt doar cîțiva.

— Și dacă eu muream nclăsind lupii peste Istru, muream degeaba?

— Nu! Mergeai în paradisul lui Zalmoxis. Erai alătu­rea de el erou, dar într-o altă viață. în paradisul lui Zal­moxis nu mai poți merge înainte și nici înapoi.

— Dar un erou aici, cum au fost grecii de la Troia?

— E un erou și dincolo, cu bucuria de-a fi zeu.

— Mi-ar fi dc-ajuns să fiu în paradisul lui Zalmoxis! Ai putea fi acolo o floare ce gîndește, și-atît?

— Nici măcar om? Nu asta-i important. Zalmoxis al nostru i-a uluit pe greci. El a dat omenirii un adevăr ce râmăsese-ascuns. Mai bine zis, ce nu-l descoperise lumea.

— Care? Care?

— Nemurirea.

— E nemurire-n Hades?

— Da, este.

— Și la ce poate să-i folosească omului?

— Ca să devină altul.

— Mai poate fi erou un condamnat în Hades?

— Desigur. In mii și mii de ani, noi toți, cu siguranță vom ajunge zei.

— Ha? He, he, he. he. he!

— A fi nemuritor înseamnă a muri.

— Cum asta?

— Așa cum a făcut-o chiar Zalmoxis, la rîndu-i invățind din pilda lui Orfeu. Pentru-a da viață trebuie să mori.

— Grecii stimează morții.

— Și tracii, nu? Dar asta îmi aduce-aminte că astăzi am uitat ceva. De-ar fi murit din rîndurile noastre cineva, n-am fi uitat să-l îngropăm, să-l ardem. Cu cei căzuți din rîndul lupilor noi am făcut-o?

— Au murit mulți și pe uscat nu numa-n apă, dar trupurile lor nu s-au văzut. Eu însumi am crezut că cei ce s-au salvat au luat cu ei și pe cei morți.

— Vom afla multe la Odrid. Și la întoarcere ne vom alege același vad. Atunci vom ști, chiar dacă păsările vor ciuguli din ei. Vor mai rămine oasele. De nu,..