Sub semnul palosului

Sub semnul palosului de Barbu Slatineanu

PROLOG

UN REGE ÎNGÂNDURAT

De când se întorsese din Cruciadă, era tare îngândurat. Cum? El, eroul atâtor bătălii în slujba Crucii, el mare crai unguresc, el, Andrei al II-lea, zis „cel sfânt”… tocmai el, nu putea avea un strop de tihnă? Ce vremuri… Acum, știa bine care a fost prețul izbânzilor. Papa îl lăudase, Apusul îi pusese cunună de lauri, dar, aici acasă, ce găsise? Un popor ce nu-l mai cunoștea, iar „peste păduri” – Trans Silvano – sau Erdeli cum îi plăcea lui să zică, în pământurile de curând cucerite, vlahii, ce nu numai că nu i se închinau, dar nici nu voiau să treacă la adevărata credință apostolică, ținând cu schismaticii de peste munții cei cu creste de zăpadă – vlahi de-ai lor – și tot de rit grecesc. Dar asta nu era destul! În lipsa lui, nobilii uneltiseră. Fusese silit, el, marele crai apostolic, să dea acea blestemată Bulă de aur, care-l îngrijora într-atât, încât pe zi ce trecea, îi piereau și liniștea și somnul. Unde îi era gloria? Unde – puterea? Papa, departe la Roma, iar nobilii, aici! De când își întinsese cuceririle și peste pământurile vlahilor lui Gelu și Glad, de aproape două secole, nicicând scaunul crăiesc nu fusese mai amenințat. Puterea aflată în mâna viclenilor nobili îi clătina din temelie coroana și țara. Și, pentru că un necaz nu vine niciodată singur, își mai născocise încă unul, chiar el: Cavalerii Teutoni! Acești monahi cu spadă, pe care el, Andrei, îi oploșise la poalele „munților cei cu creste de zăpadă”, începuseră să-și arate colții. Îi adusese să-l apere, la nevoie, de nobilii cârtitori, iar ei?… făceau cum îi tăia capul, nesocotindu-i poruncile, cum limpede grăise și preacinstitul episcop. Le dăduse voie să-și întindă mâna, în numele lui, al craiului, și al Papei, peste pământurile de dincolo de munți, la brodnici, vlahi și cumani. Întru slava credinței apostolice încuviințase să-și ridice cetăți numai de lemn, iar ei, iată, umblau cu gând de viclenie. Își duraseră cetăți de piatră, trainice și semețe. Și unde? Tocmai la Marienburg, Brassau și Torzburg, adică numai bine să închidă și să vămuiască toate trecătorile ce duc peste munți spre pământurile vlahilor. Și, mai mult de atât! Nu numai că vămuiala le umplea lor pivnițele, dar trecuseră munții și ridicaseră cetate mândră – Cruceburgul – tocmai peste posadă în pământul schismaticilor vlahi. De ce? De ce tocmai acolo? Era vârful, ori, dimpotrivă. Mânerul de lance al atacului ce-i plănuiau împotrivă-i. Papa mă iubește, vezi Doamne, dar ei sunt slujitorii lui, preacucernici. Ș-atunci, nu cumva…?!? El, „cel sfânt”, el, mare crai, erou al crucii, el, el atunci ce rost mai are? Și ce nevoie va mai avea Papa de dânsul după ce și-o sădi luptătorii lui în haine preoțești în pământurile atât de râvnite ale blestemaților de vlahi?

Părtaș al gândurilor acestora, negre, era și marele episcop al ungurimii. Și el se simțea de prisos. Ceruse să fie primit la prealuminatul crai și acum ținea ochii în pământ: Era la fel de mohorât la suflet și din aceleași pricini. Craiul se plimba plin de fiere între jilț și ferestre, dar, fără a vedea nimic. I se brăzdase adânc fața de nesomnul ultimelor săptămâni. Îl privi pe episcop cu niște ochi turbați și totuși străini, de parcă l-ar fi văzut pentru întâia dată. Îi făcu semn să șadă la masa de scris. Mâinile lui tremurau, ca și ale episcopului, de parcă amândoi ar fi fost cuprinși de fierbințeli. Și vremea se stricase. Se desprimăvăra greu. De câteva zile ploua rece. Parcă Dumnezeu le-ar fi cetit în suflete!

Se hotărâse Craiul să trimeată ultimatum! N-avea de ales! Dar ce răsunet va avea acesta în urechile cavalerilor plini de țâfnă? Poate, mai bine ar fi să răpeadă solie chiar la Cruceburg, unde avea știre că trăsese Marele Maestru al acelor nemernici de călugări, cu platoșe și paloș. Dar, de fapt, cu ce gând trecuse Magistrul, tocmai în țara vlahilor? De ce tocmai acolo, dincolo de munți?!

I. LA CRUCEBURG

Pe vârful cel fără pădure, înălțaseră crijacii^[i] cetate din piatră cioplită, să stăpânească trecătorile munților. Cu turnuri ascuțite, crescută din stâncă, sta strajă împotriva prădalnicilor, ce ar fi încercat să pătrundă în Țara Borsei^[ii]. Sau, cine știe cu ce gând și-o duraseră crijacii tocmai aici, înfiptă ca un vârf de suliță în pământurile valahilor. Teutonii o numiseră Kreuzburg, ce pe graiul vlahilor se tălmăcește „Cetatea Crucii” de-i mai ziceau și Cruceburg. În lăuntrul zidurilor duraseră și biserică de piatră.

În cea dimineață de primăvară, a văleatului 1222 de la Întruchiparea Cuvântului, ploua iar, ploua mărunt. De sub meterezele de lemn de peste zidul turnului, un stol de ciori își luă zborul, croncănind. Parcă prevesteau ceva, parcă simțiseră ele, primele, adevăratul înțeles al gândurilor craiului Unguresc. Acum, mânate de vânt se depărtară până la pădure, unde, în ciucuri grei, se așezară pe ramuri, îndoindu-le. Dar nu stătură mult și, neliniștite, își luară zborul, întorcându-se spre turnurile ascuțite, rotindu-se peste cetate, fâlfâind și cârâind speriate.

În curtea castelului se auzeau poruncile scurte ale crijacilor, nechezatul cailor, lătratul câinilor, strigătele slugilor, care pregăteau de plecare. Grăbiți, încărcau olahii desagii pe spinările cailor, iar dincolo de poartă, mocanii, asmuțind dulăii, adunau vitele și oile, stând gata să pornească la vale. De sub șopron venea sunet de nicovală. Bătea făurarul potcoavele pentru drum.

Numai în cealaltă parte a castelului, spre colțul de miazănoapte era liniște. Zidurile groase nu lăsau să pătrundă larma. După slujba de dimineață, se adunaseră crijacii în trapeză să-și ia rămas bun de la cei ce urmau să plece. Încă un rând pornea cu gând să întindă stăpânirea tagmei în țară nouă. Atâția fuseseră trimiși spre necunoscute meleaguri, că puțini mai rămăseseră în cetatea Cruceburgului. Îndată ce veneau noi ciraci din țara teutonilor, nevoile tagmei îi și risipeau spre pământurile schismaticilor vlahi. Îi era grabă Mistrului să nu se răzgândească craiul unguresc ce le făgăduise țara vlahilor, sau ca nu cumva, trezindu-se poftele altora, a celor de peste Dunăre, să sosească prea târziu. Să fi înțeles Mistrul semnele sloiului înaripat, ce cârâise în zori, deasupra cetății?

În sala cu pereții de piatră, unde, într-o firidă se vedea crucea Domnului, vorbele sunau parcă mai aspre. Marele Maestru, sau Mistrul – cum îi ziceau localnicii mai marelui tagmei teutonilor ce, purtând mantia albă cu cruce neagră sta în picioare, privind la un cavaler îngenunchiat în față-i. Era un tânăr cu ochii albaștri și plete aurii ce i se revărsau pe umeri, iar pielița obrazului o avea subțire, ca de fată.

Unic fiu al marelui vornic valah Matei, din Dăbica, urmaș al acelor viteji ce l-au slujit cu credință pe neînfricatul cneaz Gelu românul – Simon – îi urmase de bunăvoie pe crijaci. Era tânăr și plin de vise. Acești cavaleri ai credinței, așa cum îi credea el, buni și drepți, i-au aprins închipuirea. A lăsat apele Someșului, casa părintească, bătrânul tată cu lacrimi în ochi și a venit aici, tocmai peste munți, să intre în slujba tagmei. Inima lui rămăsese la credința cea dintâi, mai ales când îl ducea gândul la strămoșii răpuși de sabia ungurească și părăsiți pe câmpul de luptă fără cruce la căpătâi. Ai lui nu lăsaseră, cu toată urgia ce-a urmat, credința valahilor, socotită de năvălitorii papistași, schismatică. De gura bătrânii, tătâne-su mare, trecuse – în ochii cârmuirii – la adăpostul preamilostivei biserici apostolice. Și numele și l-a schimbat să nu mai sune românește. Căci pe unguri nimic nu-i seca mai tare la inimă, decât amintirea cneazului Gelu, românul, în țara căruia ei rămăseseră tot puțini la număr și tot venetici.

Acum, Simon sta cu ochii plecați, dar cu inima plină de speranță. Năzuia în sinea lui, să renască el slava moșilor neamului vlah. În jur se rânduiseră crijacii, în mantiile lor albe, fiecare cu mâinile rezemate de mânerul paloșului ținut dinainte. Mistrul, în limba lui, grăi răspicat:

— Ia aminte, Simon de Doboca… Crucea este semnul tagmei noastre. Noi luptăm pentru credința adevărată ce nu e aceea a strămoșilor tăi. Privește paloșul ce ți-l dau. Vezi-i straja petrecută de-a curmezișul. Ori unde vei fi, la nevoie ori la ispită, gândește la semnul ei și te va izbăvi. Pune paloșul în față și închină-te! Nimeni nu a mai folosit acest oțel. El poartă încă, pe fețele lui, urma făurarului.

— Smerit rogu-te, părinte, binecuvântează-mi paloșul! Prin el să pot învinge, să făptuiesc fapte mărețe, nimeni să nu i se poată împotrivi. Binecuvântează și mâinile care îl vor mânui… iar în gând, se rugă Domnului moșilor lui să-l ierte, cu toate că, își zisese adesea, unul fiind Dumnezeul tuturor creștinilor, poate nu era așa mare păcat să intre în slujba crijacilor catolici.

— Ești cutezător, Simone, dar în cinstea contelui Matias de Doboca, tatăl tău, îți voi împlini dorința. Vezi numai și ține minte: cel ce va folosi paloșul să fie vrednic de binecuvântarea ce o dau. Altcum, i se va întoarce împotrivă.

Marele Maestru făcu semnul crucii peste spadă, luă apă sfințită din pocalul adus de Sigmund, nașul noului cavaler, apoi sărută locul strajei, se uită la paloș și urmă vorba mai departe:

— Binecuvântat să-ți fie oțelul, nepătată să-ți rămână sclipirea atâta vreme cât mâinile ce te vor ține vor fi neîntinate de păcat. Cale lungă să deschizi în rândurile dușmane, iar pe stăpânul tău, de va fi neprihănit, nimeni să nu-l poată înfrânge, și primejdiile să-l ocolească. Oțelul tău, mai desăvârșit decât platoșa și scutul, să-l păzească de fier străin. Și de va cădea în ispită, să nu-l mai aperi de moarte, ci, să fii tu însuți pricină pieirii lui.

Mistrul se opri, își întoarse privirile de la paloș către tânărul ce rămăsese în genunchi, și, părintește, glăsui:

— Fiule, te-am făcut frate! Acum urmează legile tagmei noastre, așa cum ți-au fost tălmăcite de nașul tău Sigmund. Vei fi cavaler și tălmaciul nostru în pământurile vlahilor ce vorbesc tot limba strămoșilor tăi. Ne vei fi de mare folos printre îndărătnicii aceștia, căci tu, cu pilda ta, le vei lumina cugetul spre adevărata credință. Așa, se vor închina și nouă, trimișilor lui Dumnezeu pe pământ. Ești tânăr, dar nădăjduiesc că tatăl tău, Contele Matias, care a știut să te pregătească cu atâta pricepere în meșteșugul armelor, să-ți fi sădit, cu chibzuință, în suflet și învățăturile credinței noastre.

— Mi-a arătat, părinte, toate ale spadei și ale lăncii, cum să mânuiesc calul. Cu copiii de casă m-am deprins să țin isonul cu alăuta, să cânt pe sub ferestrele jupânițelor, iar la turniruri, știu să le port culorile cu izbândă.

— Cu începere de astăzi va trebui să uiți cântecele, petrecerile, să nu te mai gândești la jupânese. Vezi de dă ascultare fratelui Sigmund.

— Da, părinte, îi voi da ascultare.

— Simon de Doboca, te-am făcut cavaler și monah înainte de vreme, și, prin această grabă, am călcat legea tagmei. Fie ca această faptă să nu se arate greșită. N-ai făcut decât o prea scurtă ucenicie. Suntem cu toții chemați să secerăm holdele ce ni le-a hărăzit Domnul, și culegători sunt prea puțini. Nu e cine să strângă bucatele în hambare. Mai trebuie să-i aducem pe schismatici și necredincioși pe calea cea dreaptă. Împlinim astfel poruncile preasfântului părinte de la Roma. Nu uita… Sigmund îți va aminti…

— Nu voi uita, părinte.

— Pleci departe de cuibul tagmei. Amintește-ți de legile noastre: ajută pe cel nevoiaș! apără pe cel slab! ocrotește pe femeie, pe copil! cinstește pe cei bătrâni! îngrijește bolnavii! nu vărsa sânge fără folos! și, ca să te ții curat, nu te atinge de trup de muiere! M-ai înțeles?! Uită cântecele, lasă-ți alăuta.

— Da, părinte, zise Simon și parcă aceste ultime cuvinte îi picurară miere în suflet. Da, așa da! Așa își vedea și el, în visele lui, drumul spre slavă și mântuire.

— Cucerește suflete pentru împărăția cerurilor, cucerește prin cuvânt sau, la nevoie, prin tăișul paloșului. Nu uita că prin moarte păgânilor li se poate deschide calea răscumpărării.

La auzul acestor ultime vorbe pe fruntea lui Simon apăru o cută care îi dădu o înfățișare aspră. Cum adică? Să ucidă în numele Domnului? Păi, ce fel de creștini sunt aceștia care-și zic adevărații purtători ai crucii?! Să fie atâta deșertăciune sub mantia lor albă?! Și, câtă osebire față de credința din sufletul lui valah. Îi pizmuise pe crijaci pentru soarta lor, pentru vitejie, pentru strălucirea lor. Acum îi izvorâse în ochi un dispreț pe care încerca din greu să-l ascundă. Îl străbătu însă o hotărâre: Nu, nu va fi ca ei. Va fi un adevărat cavaler al lui Dumnezeu și, acest ultim gând îi aduse din nou în ochi acea flacără care-l făcea atât de frumos.

Mistrul îi dădu paloșul să-l sărute, apoi, făcându-i semn că îi îngăduie să se ridice, i-l întinse, iar proaspătul crijac și-l prinse la cingătoare.

— Du-te, fiule, și urmează sfaturile pe care ți le-am dat. Sigmund de Manhaim, ți-l încredințez pe acest frate, ai grijă de el!

Sigmund, ce stătuse alături, nemișcat, se îndreptă spre Simon și-l sărută.

— Dumnezeu să te ocrotească! Măcar că-mi erai drag și înainte, acum îmi ești chiar frate.

Marele Maestru ieși din sala trapezei, urmat de crijacii lui.

— Crezut-ai, Simone, atunci când ai venit la noi, să te faci crijac atât de repede?

— Ce s-ar mai bucura tătuca… Și amintirea tatălui îi prinse inima ca un clește. Îmi pare rău că cei de-acasă nu știu. Măcar cu atât să-i fi bucurat, după multa durere. Ce ar zice Luxandra… sau Mara… să mă vadă cu grozăvia asta de paloș la brâu?

— Nu uita, Simon, că acum ești monah… Acum pe umerii tăi apasă răspunderi grele… Fi-vei vrednic de ele? Dar de-ajunsă vorbă. Înainte de a ne lua rămas bun de la frați, să coborâm în curte să-i rânduim pe olahi cu toate cele de nevoie pentru o călătorie atât de lungă. Acolo, în țara vlahilor, va fi nevoie de înălțat ziduri, de tăiat lemn, de cioplit piatră, de luat rodul pământului. Vezi să se ia scule, barde, securi, dălți și topoare. Ai grijă să fie cireada îndestulată, vitele sănătoase. Avem nevoie de boi puternici să tragem trunchiuri de copaci. Ia și fier pentru scoabe, pentru potcoave. Eu cobor să grijesc de cele sfinte pentru noua biserică ce-o vom înălța. Vei lua un chip al Maicii Domnului, tăiat în piatră și, cum e datina, vom închina lăcașul Fecioarei Maria.

Dar Simon nu mai asculta. Își scosese paloșul din teacă și, măsurând lungimea, tăișul și sclipirea oțelului, în albastru privirii lui, trecu o lucire de mândrie. Sufletul îi era însă îndoit. Va trebui, poate, să se măsoare cu frații lui de-o limbă și de-o credință?… de care vorbește cu atâta dispreț Mistrul și crijacul Sigmund. Va trebui, poate, să se bată cu valahii?! Nu, asta niciodată. Din nou se lumină la gândul că el va opri și mâna lui și-a altor crijaci de vor vroi să-i ucidă frații. Și atunci înțelese că însuși Dumnezeu l-a mânat aici să-i însoțească pe cavaleri pe pământurile valahe. De aceea, murmură: „Frumoasă spadă!… iar în mâna mea va fi, cu adevărat sfântă!”

Dar cuvintele lui se pierdură în larma curții.