Draculestii

„...Nu vrem să fugim înaintea sălbăticiei lor, ci să avem cu orice chip luptă cu ei. Iar dacă vom ajunge, ferească Dumnezeu, la un sfârșit rău și va pieri această țărișoară a noastră, nici Măria Ta nu vei avea folos și înlesnire de un astfel de lucru, pentru că va fi spre paguba creștinătății întregi.”

Din scrisoarea lui VLAD ȚEPEȘ

către MATEI CORVIN[1]

CUVÂNT ÎNAINTE

e la mijlocul secolului al XV-lea. prin satele risipite în câmpiavalahă, iernile erau adesea albe și mute.

Zăpezile cădeau, valuri-valuri, șleahurile neumblate rămî­neau troienite cu săptămânile, călăreții și chervanele nu se îndemnau la drum decât în preajma sărbătorilor și iarmaroacelor sau cu cine știe ce necazuri. Sătenii se închideau în obștea lor ca într-o cetate de zăpadă vremelnică, rupându-se un timp incert de lumea de afară. Veștile de la orașe și de peste hotare ajungeau cu întârziere, purtate de câte un olăcar domnesc, de o slugă boierească sau de negustori cu carul cu marfă, de câte un amă­rât de fugar ori de vreun târgoveț cu treburi pe la rude sau mânăstâri din apropiere.

O asemenea vreme înghețată și mută s-a abătut și în iarna anului 1447 peste neînsemnata așezare Bălteni de lângă pădurea bătrână a Radului.

Sihla aceea învecinată -o ramificație viguroasă din vestitul Codru al Vlăsiei -păstrează toponimic amintirea unui domn Radu, poate legendarului Radu-Negru (zis și Negru Vodă) poate chiar a lui Radu I Basarab, tatăl marelui Mircea cel Bătrân și al lui Dan I-ul, Voievodul din care au descins apoi Dăneștii.

Numele satului sugerează îndată, ca și în alte câteva locuri din țară, întinse bălți, ape leneșe, și desigur, nelipsite mlaștini.

Băltenii ar fi rămas pesemne acoperit de zăpezile și apele uitării dacă, la leatul vechi 6955, n-ar fi fost scos din hibernarea lui temporară și n-ar fi intrat - meteoric și viscolit -în istoria și legenda valahă, ca teatru de luptă între Drăculești și Dănesti. Desigur, un mărunt și, cețos cadru pentru o luptă înverșunată și legitimă[2], de aproape un secol, pe care au dus-o pentru tronul Țării Românești și pentru stingerea unei vechi vendette familiale urmașii celor două ramuri de voievozi Basarabi: fiii și nepoții lui Mircea, cu fiii și nepoții lui Dan.

Vrăjmășia pare a fi început după moartea lui Radu.

Mircea cel Bătrân succede rapid fratelui său vârstnic Dan I-iul, răpus într-o înfruntare obscură de arme.

Timp de 32 de ani, cât durează glorioasa lui domnie, urmașii lui Dan I-iul, adăpostiți în Ardeal și la Curtea lui Sigismund de Luxemburg, nu îndrăznesc să-și revendice drepturile asupra Munteniei. Abia după ce fiul și asociatul la tron al lui Mircea, Mihail I-ul, piere în 1420 într-o bătălie cu turcii, iar aceștia înscăunează pe-un bastard de-al lui Mircea, pe Radu Prasna­glava, Dan al II-lea, sprijinit de Sigismund, caută stăruitor să înlăture pe verii săi, pe fiii din flori ai lui Mircea, și reușește apoi să domnească și el cu întreruperi, cam zece ani.

Acest Dan al II-lea cel Viteaz, cum îl numesc baladele sâr­bești amintind rezistența lui împotriva turcilor, moare în împrejurări-nelimpezi în 1431.

Coroana Țării Românești trece iarăși la urmașii lui Mircea. O poartă Alexandru Aldea, apoi Vlad Dracul[3].

Cu acest domn, cu nume straniu și izbitor, conflictul dintre Drăculești și Dănești capătă un ecou istoric mai amplu și mai sângeros. Îl păstrează aproape toate cronicile și însemnările vremii: bizantine, ungurești, sârbești, italienești, polone și chiar turcești.

Fiul lui Dan cel Viteaz, Vladislav al II-lea[4], vine din Transilvania împreună cu Iancu de Hunedoara și-l suprimă pe Vlad Dracul și pe descendentul cel mare al acestuia, pe Mircea.

Urmeazăun intermezzo de vreo zece ani detriumf al Dăneștilor.

Dar, în 1456, lupta dintre cele două ramuri ale Basarabilor reînvie. Vlad Țepeș, un Drăculesc pur-sânge prin tată, un Mușatin adevărat prin mamă, și un Basarab autentic prin bunicul său Mircea, omoară la a doua sa venire[5] în tronul Munteniei pe ucigașul părintelui său, pe Vladislav II Dan. Și, câțiva ani mai târziu, când prinde pe fiul acestuia, alt Dan (Dan III sau Dan cel Tânăr), adăpostit și protejat tot în Ardeal (ca și Vlad o vreme scurtă), îl ucide, spectaculos, când acesta a intrat în țară cu scopul precis de a înlătura un pretendent legitim la domnie, dar șica să împlinească, medieval șicavaleresc, vendetta: să-și răzbune tatăl.

La rândul său, aprigul potrivnic din 1462 al lui Mahomed, Cuceritorul Bizanțului, piere trădat și asasinat de boierii lui Laiotă Basarab, alt fiu al lui Dan al II-lea.

Vrăjmășia dintre Drăculești și Dănești va continua mai estompată și în deceniile următoare, sfâșiind inutil țara și servind desigur doar intereselor politice și economice ale unei părți din boierimea feudală română, la rândul ei împărțită în acea vreme în partide cu hotărâtoare simpatii și dușmănii interne, cu aserviri și ploconiri externe, când față de turci, când față de adversarii acestora.

Fiul lui Țepeș, Mihnea Vodă cel Rău, va fi ucis și el de niște Dănești: de un vistier Albu, întovărășit de Dimitrie Iacșici și de Danciul urmașul lui Basarab cel Tânăr, strănepot al lui Dan al II-lea.

Cu omisiunile și derogările unei ficțiuni literare, romanul de față caută, în contururile acestui conflict istoric real, să evoce doar câteva secvențe din lupta celor două familii domnești, și din destinele celor doi Drăculești propriu-ziși; al lui Vlad Dracul -Drăculea Vodă -și al lui Dârak-oglu, adică fiul Dracului cum îi zic cronicarii turci din epocă, Dracullus cum îl vor latiniza istoricii contemporani cu el, sau Țepeș, cum va fi cunoscut în Istorie, datorită poreclei pe care i-a dat-o poporul în zilele stăpânirii lui, și mai târziu.

Moartea lui Vlad Dracul - care constituie partea I-a a acestui roman - declanșează și explică (în intenția autoarei) un episod justițiar dar feroce de la începutul domniei lui Țepeș, al cărui chip apare în Legendele săsești despre el înconjurat de la origine cu un exagerat sadism.

De asemeni, presupusa înfruntare dintre fiul lui Mircea cel Bătrân și fiul lui Dan al II-lea. imaginată a se fi petrecut prima oară în timpul unui turnir la Curtea lui Sigismund de Luxemburg are ca motivare învestitura nobilă din 1431 desfășurată real în scena Istoriei, în burgul Nürnberg, sub oblăduirea unui împărat duplicitar și slab și a unui destin politic covârșitor pentru veacul XV, în care Balcanii și Bizanțul cad sub stăpânirea lui Murad II și Mahomed II, sub privirile unei Europe mai mult nepăsătoare decât conștientă de răspunderile ei și de amenință­toarea putere din Răsărit.