Cavalerii ordinului Basarab – volumul 1
Aa
Cavalerii ordinului Basarab de Ioan Dan volumul 1
C |
am la jumătatea drumului dintre Cîmpina și Bănești, linia dealurilor subcarpatice se îndoaie de mijloc pe neașteptate. Cîmpia pornește chiar de la picioarele lor și se tot duce, rar vălurită, pînă la Dunăre. Scăpate de chingile aspre ale stîncilor, apele Prahovei nu mai saltă jucăușe în cîntec de copilă zglobie, ci se domolesc spre maturitate și schimbă verighete de cununie cu șesul. Copilăria Prahovei moare acolo, lîngă arcul de cerc al înălțimilor, iar drumul ei, parcă mai înțelept, mai blînd, se continuă molcom odată cu demnitatea vîrstei.
Pe ultima curmătură a dealurilor era cîndva un castel frumos. Zidurile lui roșcate, acoperite la vreme de vară cu iederă multă ca într‑o îmbrățișare, făceau trup comun cu malul drept al Prahovei. Din turnurile ascuțite asemenea turlelor de biserici, străjile vedeau în zilele senine pînă dincolo de cocheta așezare a Tîrgșorului.
Cîmpia blajină, acoperită ici‑colo cu pîlcuri de pădure, dar și cu holde mari, aducea castelanilor bucate peste măsura hambarelor. Caii, pe jumătate sălbatici, hălăduiau prin păduri pînă aproape de Codrul Vlăsiei, aflat hăt departe, pe la Snagov. Nimeni nu le știa numărul, chiar dacă unii erau însemnați cu fierul roșu. Turme de oi urcau către munți în sunet plăcut de talăngi, înconjurate de cîini ciobănești cît vițeii. Pe marginile Prahovei, la deal, peste Cîmpina și Telega, prunii, merii, gutuii, perii și nucii se întreceau în roade, fără să țină seama de puterile crengilor, astfel că oamenii făceau adesea proptele în jurul nechibzuiților pomi. Prisăcile, așezate în livezi, mirozna de fîn sau de otavă, florile de pe coaste ori din văi, bîzîitul calm al albinelor, aminteau despre bogata binecuvîntare a lui Dumnezeu.
Pe dealurile din stînga, ce se călătoreau fără întrerupere pînă dincolo de Valea Călugărească și chiar mai departe, viile cu fustele lor mari, înfoiate, lungi pînă la pămînt, se alintau desfrînate în bătaia vîntului de toamnă, arătîndu‑și sînii verzui‑aurii.
Oamenii satelor de pe înălțimi sau din cîmpie mai purtau și alte nume, după locul în care își aveau așezarea. Binecuvîntat între ei era neamul Brezenilor, ciobani din tată în fiu, mari la trup, cu fețele roșii pline de sănătate. Băneștii și Floreștii, fii ai cîmpiei, nu arătau cine știe ce voinici. Aveau obrajii închiși la culoare, bătuți de soarele mult. Acestora le mersese vestea despre agerimea în lupte. Pe dealuri, acolo unde hotarele dintre vii și păduri, dintre livezi și fînețe erau greu de împărțit cu dreptate, trăiau Cepturenii. Oamenii umblați prin lume spuneau că fetele Cepturenilor nu au egal în frumusețe. Adesea zăboveau pe acolo tineri călători, crai înrăiți în dulce și creștinească aplecare spre dragoste, bărbați copți la minte și la trup, cu gînduri de pocăință pentru păcate vechi, uncheși roși de tăriile timpului, ca încălțările purtate peste măsură. Puțini dintre ei părăseau zona aceea a dealurilor. După o vreme, de obicei scurtă, craii se cumințeau pe la case noi, pocăiții încasau scatoalce de cîte ori călcau pe de lături, iar uncheșii năuci de atîta frumusețe își lepădau vîrstele. Nunțile rar țineau mai puțin de o săptămînă. Butoaiele mari cu vin sau cu țuică se goleau prin hărnicia găleților. Nimeni nu umbla după măsuri mici. Cîntece vesele coborau pînă la cîmpie.
Stăpîn peste aceste locuri era comitele Staicu, un tînăr școlit pe la universitățile de la Florența, Genova și Veneția, fratele mai mic al măriei‑sale Mircea, domnul Țării Românești. Castelanul împlinise douăzeci și șase de ani și părea sorocit a fi un cavaler cu care prahovenii să‑și afle multe prilejuri de mîndrie. Înalt ca și cei din neamul Brezenilor, se deosebea de aceștia prin zveltețea trupului. Fața sa prelungă, cu linii aspre, ochii cenușii, scînteietori și părul cîrlionțat ca o cunună, îi dădeau un aer plăcut. Margareta, soția tînărului castelan, era fiica lui Petru Mușat, domnul Moldovei. Pe lîngă frumusețe și grație, Margareta moștenise de la acesta părul blond, prins în coc greu, și fața alb‑roză ca petala mărului înflorit proaspăt. Nunta lor se petrecuse cu doi ani înainte, dar nu era o căsătorie din dragoste, ci una la îndemnul noului domn al Țării Românești. Cei doi soți se vedeau rar. Staicu lipsea cu lunile de la castel și nimeni nu știa pe unde hoinărește. Zvonurile despre nefericita căsătorie circulau în șoaptă, iar gurile rele dădeau știri sigure că tînărul se încurcase cu o muiere de prin alte părți. Cît despre Margareta, mulți ar fi fost în stare să jure că are o dragoste tăinuită.
*
Într‑o seară din mai a anului 1388, un pîlc de călăreți trecu în goană prin satul Ciulinița, străbătu cîmpia de‑a latul și se afundă în Codrul Vlăsiei. Conducătorul pîlcului cunoștea bine locurile, fiindcă își purta oamenii fără sminteală pe cărări întunecoase, unde lumina lunii rar izbutea să pătrundă. O jumătate de ceas mai tîrziu, în fața călăreților apăru un lac frumos, ale cărui ape străluceau ca arama lustruită. De‑a lungul malului înalt, acoperit cu vegetație bogată, un drum larg, bine întreținut, ducea către vechile ziduri ale mănăstirii Snagovului. Mîndra așezare bisericească avea pe vremea aceea două părți separate între ele. Una pe mal, înconjurată de ziduri puternice, la adăpostul cărora se aflau chiliile călugărilor, o capelă din lemn de stejar, magazii, hambare, pivnițe, clădirea în care locuia egumenul Lazăr, săli de scrimă și două curți mari, îndulcite cu puzderie de flori. A doua așezare, legată de prima doar prin bărcile ascunse lîngă zidul ce cobora în apa limpede, adîncă, era ceva mai departe, pe o insulă din mijlocul imensului lac. Mulți localnici și străini treceau cu bărcile către insulă spre a‑și afla popas de meditație sau rugăciuni. Bogăția odoarelor mănăstirii ar fi putut atrage lăcomia unora. Dar pașnicii călugări, mulți la număr, îi priveau pe credincioși cu blîndețe, cu zîmbete îngăduitoare, chiar dacă uneori mîinile lor aspre umblau pe furiș sub rasele lungi pînă la pămînt, ce ascundeau arme nu tocmai de lepădat.
Călărețul din fruntea pîlcului descălecă lîngă poarta ferecată la vreme de noapte. Undeva, prin împrejurimi, răsunau plăcute și liniștite bătăi de toacă. Pentru un neștiutor, semnalele ar fi însemnat prilej de rugăciune. Puțini știau că ceva pîndari aflați în foișoare bine ascunse de ochiul trecătorului observau din vreme apropierea unor străini.
Pe muchia zidului se ivi un bărbat cu rasă călugărească și coif de oștean. În mîinile lui grăsuțe apăruse nu o cruce ori niște mătănii, așa cum s‑ar fi cuvenit, ci un arc încordat gata să sloboadă săgeata.
„Drace! socoti oaspetele. Aici în loc de sfîntă binecuvîntare poți să te alegi cu o săgeată care să te schilodească sau chiar mai rău. Cuviosul de colo te trimite în lumea drepților cît bați din palme și nu știu dacă mai ai vreme să te lepezi de greutatea păcatelor. Bătăile de toacă au început de cum am intrat în Codrul Vlăsiei. Apoi, ele s‑au repetat de‑a lungul drumului. De fiecare dată, douăzeci și două de bătăi. Adică atîția cîți sîntem. Asta înseamnă că de peste o jumătate de ceas au aflat călugării despre intrarea noastră în pădure și ne cunosc numărul. Multe s‑au schimbat pe aici!”
— Ce dorești, fiule? întrebă cel de pe zid cu asprime.
— Să‑l văd pe sfinția‑sa, egumenul Lazăr.
— La asemenea ceas? Șăguiești pesemne. Înțeleptul Solomon astfel grăiește în a șasea epistolă către burgunzi: „Ho, fraților, că doar nu dau turcii!”
— O fi, răspunse drumețul. Din păcate vremea nu ne îngăduie. Venim de departe.
— Hm! O să mă aleg cu ceva mustrări. Pe cine să anunț egumenului?
— Pe cavalerul Negrea. Sfinția‑ta nu ești părintele Sima?
— Așa se pare.
— Păi, ar trebui să mă recunoști.
— Nu, fiule. La vreme de noapte nu‑l recunosc nici pe tata. Am vederea proastă, iar auzul mă ajută slab. Cît despre memorie, să nu mai vorbim. Așteaptă să trimit vorbă! Însă pînă atunci, adunați armele voastre grămadă și depărtați‑vă de ele! Că tot înțeleptul Solomon zice în a opta epistolă către tătari...
Se opri o clipă să scornească ceva frumos, fiindcă n‑avea habar de învățăturile sfinte. Ba mai mult: adormea pios la fiecare slujbă, iar știința cititului îi lipsea cu totul, chiar dacă egumenul făcuse mari sforțări în această privință. Apoi se lumină cu un zîmbet și zise din vîrful buzelor țuguiate:
— Că tot înțeleptul Solomon spune clar în a paișpea epistolă către tătari: „De veniți cumva cu gînduri rele, ați încurcat‑o cum vă văd și mă vedeți”.
Trecu un sfert de ceas. Porțile mari scîrțîiră ușor. Călăreții intrară într‑o curte largă, străjuită de pomi. O seamă de călugări cu spade grele în mîini sau cu arcuri încordate îi înconjură grabnic. Lumina lunii, puternică, se lipea ca o mîngîiere pe ziduri, pe boschete și prin cele mai tainice unghere. Aleea pietruită care ducea către frumoasa locuință a egumenului părea poleită cu un strat de aur. În aer stăruia adînca tihnă a unei nopți calme, ușor asprite de răceala din apropierea apei. Călugărul Sima, un bărbat scurt, plinuț, ager în mișcări, veni lîngă Negrea și grăi cu blîndețe:
— Pace ție, fiule! A trecut un an de la ultima noastră întîlnire. Atunci ai fost pe aici împreună cu Sofronie, starețul de la Cozia. Dacă nu te recunoșteam, dormeai în pădure pînă la ziuă. Vremurile sînt aspre, iar cine nu ia seama în jurul său cade uneori în primejdie, vorba proorocului Pilat din Pont. Cine dintre voi dorește să meargă la egumen?
— Noi patru.
Sima își roti privirile către cei arătați de mîna lui Negrea. Primul era înalt, cu pălăria trasă mult pe frunte, înfășurat într‑o pelerină ce‑i ascundea fața. Al doilea arăta mult mai scund, chiar firav, cu chipul dulce, tineresc. Al treilea, îmbrăcat în straie cam ponosite, nu prea mare la trup, moale în mișcări, părea să fie un slujitor de rînd. Sprîncenele lui groase, părul negru despărțit în cărare și un mic semn de tăietură pe obraz reținură o clipă atenția lui Sima.
Îngîndurat, conduse oaspeții pe alee, prin coridoarele slab luminate, spre odaia de primire unde Lazăr, abia sculat din dulceața primului somn, aștepta mirat de o astfel de vizită nocturnă. Tînăr, poate sub treizeci de ani, egumenul mănăstirii Snagovului se număra printre marii prelați ai Țării Românești. În rang bisericesc îl întreceau vreo cîțiva, dar puterea lui era însemnată. Mitropolitul Antim de la Argeș ținea sfat cu el în toate problemele mai deosebite.
La apariția celor patru oaspeți, egumenul, îmbrăcat simplu, într‑o rasă fără podoabe, le ieși înainte și îi pofti să se așeze după voie. Doi călugări tineri, sfioși, umblau iute de‑a lungul unei mese și așezau gustări. Cînd totul fu isprăvit după rînduială, egumenul le făcu un semn și ei ieșiră cu plecăciuni adînci. Doar Sima rămase nehotărît în prag.
— Poftește, sfinția‑ta! îl îndemnă Lazăr. Iar domniile‑voastre, cătă către oaspeți, să nu vă sfiiți a vorbi de față cu el. Mănăstirea Snagovului nu are taine pentru Sima. Cine sînteți?
Cavalerul cel înalt își lepădă pălăria și pelerina. Lazăr tresări. Sima, om stăpînit în alte împrejurări, scăpă o exclamație de adîncă mirare.
— Fir‑aș al nai...
Dar încruntarea egumenului îl făcu să se corecteze la timp.
— Fir‑aș al sfinților părinți! Măria‑sa Ivanco... Ivanco... regele Dobrogii și al Varnei, fiul marelui Dobrotici...
— Nu, sfinția‑ta! îl întrerupse musafirul cu asprime. Ivanco îmi zic prietenii mei bulgarii. Numele meu este Ioan, fiul seniorului de fericită memorie Dobrotă. După moștenirea rămasă de la tatăl meu sînt despot. Numai bizantinii și genovezii mă numesc rege în actele lor.
— E o mare cinste pentru noi, interveni Lazăr. Iar surpriza a fost adîncă, fiindcă legăturile noastre s‑au pierdut odată cu trecerea anilor. Stau retras și știu puține din cîte se petrec dincolo de porțile mănăstirii. Dar și turcii vă numesc rege.
— Da, și ei, chiar acum cînd vin peste noi. După lupta de la Polènik, unde nu le‑am dat ajutorul cerut de sultanul Murad, turcii mă socot, într‑o scrisoare către genovezi, ca fost rege. Adică: „Ioan, qui Varnae cum regione finitima Dobritze vocata regulus erat”. Acum ei vin să‑și îndeplinească proorocirea făcută anul trecut, dar nu numai asta îi mînă, ci și bogățiile Dobrogii.
Glasul despotului avea în el nuanțe de asprime ce se potriveau cu întreaga lui înfățișare. Egumenul slujise la curtea lui Dobrotă cu mulți ani în urmă. Atunci petrecuse ceasuri încîntătoare alături de prințul Ioan. Hălăduiseră amîndoi prin pădurile Dobrogii în goană după vînat sau în plimbări lungi, pline de farmecul locurilor. Pe vremea aceea, chipul viitorului despot strălucea de gingașă tinerețe. Acum, barba lui scurtă, țepoasă, cu vîrfurile întoarse, lipite de un obraz rece, uscat, bătut de timp și de briza mării, fruntea mai boltită decît pe vremuri și două cute adînci în colțurile gurii îi dădeau alt aer.
„Puțin i‑a rămas din vechea înfățișare, gîndi Lazăr. Asprimea vieții, care a devenit atît de nesigură la marginea Balcanilor, i‑a alungat tinerețea.”
Tăcerea se prelungise peste cît se cuvenea. Egumenul ridică brațul și făcu un semn de binecuvîntare asupra înaltului oaspete. Ioan dori să‑i răspundă printr‑un zîmbet cald, prietenos, dar numai buzele îl ascultară.
— Poate ar fi bine să vă odihniți, măria‑ta, propuse Lazăr, în a cărui voce răzbi o nuanță mai înaltă, oarecum nefirească.
Regele prinsese nuanța ca pe un strigăt îndepărtat al vechii lor prietenii. Abia în clipa aceea ochii lui se tulburară ușor, iar asprimea privirilor se șterse și lăsă loc unui licăr ce porni către inima egumenului ca o solie. Atît fusese de ajuns între ei pentru a‑și regăsi, peste ani, vechile simțăminte.
— Sîntem grăbiți, își reveni regele. Nu avem timp de odihnă. Pe ea o recunoști?
Zicînd acestea, întinse brațul spre cavalerul cel tînăr, cu trupul firav și fața dulce ca de prunc.
— Nu, nu o cunosc, măria‑ta. Cu toate că... după frumosul păr auriu... Să fie oare prințesa Irina, sora voastră?
— Da, nu te‑ai înșelat. Cînd ai părăsit cetatea Caliacra, Irina avea patru‑cinci ani. Acum are aproape șaisprezece.
— E o mare cinste pentru noi, repetă egumenul.
— Ah, nu! îl întrerupse oaspetele. N‑am venit în semn de prietenie, deși am fi dorit‑o. Acum trei săptămîni am aflat că sultanul Murad își trimite oștile asupra Dobrogii. În fruntea lor se află marele vizir Ali‑pașa, fiul lui Hairedim.
— Poate că sînt zvonuri. Nu cred că turcii se încumetă azi atît de sus. Numai după cucerirea Balcanilor ar putea să o facă. Iar asta cere timp. Cine v‑a dat știrea?
— Nufărul Alb.
Egumenul își reținu o tresărire.
— Îl cunoașteți?
— Nu. Cred că nimeni nu‑l cunoaște, zîmbi Ioan. Veștile lui cad parcă din cer. În urmă cu trei săptămîni călătoream de la Varna spre Caliacra. Într‑o pădure întinsă pe dealuri și prin rîpe, o săgeată a căzut înaintea calului meu. Prinsă de săgeată era o scrisoare adresată nouă. Prin ea ne vestea că vom fi atacați de turci în cel mult o lună. Că vor lovi întîi Varna, apoi Dobrogea. Zadarnic au răscolit oamenii mei pădurea în căutarea arcașului.
— Să fie o glumă?
— Nufărul Alb nu glumește. Anul trecut, cînd turcii se îndreptau spre sîrbi și bosnieci, Nufărul ne‑a trimis știri despre numărul călăreților lui Murad. Prin el am aflat cîtă oaste au turcii la Niș, la Sofia și la Adrianopole. Cred că are legături mari printre oamenii lui Murad. Numai astfel poate să cunoască atîtea lucruri.
— Nufărul Alb, murmură egumenul. El i‑a anunțat pe Lazăr al Serbiei și pe Tvartko al Bosniei că vin turcii peste ei. Datorită Nufărului, sîrbii și bosniecii au avut vreme să se pregătească și să cîștige lupta de la Polènik.
— Vara trecută, interveni cavalerul Negrea, o mică oaste de achingii s‑a încumetat pînă în regiunea Oreahova‑Vrața cu scopuri de pradă. Nufărul l‑a înștiințat din timp pe țarul Strațimir de la Vidin și astfel peste o mie de robi creștini au scăpat din mîinile turcilor.
— Așa este, aprobă Ioan al Dobrogii. Numele Nufărului Alb este cinstit în Balcani și chiar mai departe, la genovezi, la venețieni, la unguri și la poloni. Dar și la turci. Sultanul Murad a pus preț pe viața lui trei mii de ducați de aur. De două ori a fost ucis Nufărul anul trecut. De două ori s‑au plătit cei trei mii de ducați, și totuși Nufărul Alb trăiește. Cine știe ce nenorociți au căzut sub securea călăului de la Adrianopole. Totdeauna se găsesc ticăloși gata să vîndă pe careva pentru un pumn de aur. Dar nu despre asta am venit să discutăm. Iscoadele mele au adeverit știrile date de Nufăr. Treizeci și cinci de mii de achingii, adică numai călăreți, urcă prin trecătorile Munților Balcani. În drumul lor ard satele cu vîlvătăi pînă la cer. O seamă de bulgari și‑au părăsit vetrele lor cu ce‑au putut lua și fug spre cetatea Vidinului. Însă acolo e o foamete mare și aud că bîntuie ciuma. De teama ciumii, turcii nu vor ataca cetatea lui Strațimir, ci orașul nostru Varna, apoi Dobrogea. După cum se mișcă, în zece zile ne vom ciocni cu ei. În caz că vom pierde, e bine să ne luăm unele măsuri. Am adus cu noi zestrea Irinei care se ridică la optzeci de mii de ducați. De fapt, în afară de pămînt, mori, cîteva corăbii și două mine de cupru, aceasta e întreaga noastră avere.
— Poate că era bine să aduceți și tezaurul Dobrogii.
— Nu, sfinția‑ta! Tezaurul nu poate părăsi pămîntul țării sale. Ar însemna să nu credem în viitorul ei. E o datină veche păstrată de noi și de părinții părinților noștri. Am avut grijă să‑l îngropăm. Doar doi oameni cunosc locul nou al tezaurului: eu și vechiul nostru slujitor, cavalerul Toma.
Egumenul cătă spre cel îmbrăcat în haine ponosite, mirîndu‑se de ținuta acestuia. Apoi își aminti că‑l văzuse adesea la curtea lui Dobrotă și totdeauna lipsit de eleganța cuvenită slujbei sale.
— De va fi să pier, continuă Ioan, sora noastră va veni aici, pentru a nu cădea în robia turcilor. Zestrea ei rămîne la voi. Cred că nicăieri nu va fi în mai mare siguranță decît la Snagov. Noi ne vom întoarce, dar nu înainte de a‑i face o vizită comitelui Staicu, pe care îl vom ruga să‑i fie Irinei frate și părinte.
— Mi‑e teamă că faceți un drum în zadar, grăi Lazăr. Din cîte știu, comitele Staicu lipsește de la castel. El s‑a aplecat spre cele sfinte și caută împăcare cu Dumnezeu pe la schiturile din munți, iar uneori, chiar pe la Cozia. Adică mă înșel. Doamna Margareta, soția lui, vă va primi cu plăcere. Prințesa Irina ar putea să rămînă de pe acum la castel.
— Ah, nu! vorbi pentru prima oară în noaptea aceea sora lui Ioan. Locul meu e pe pămîntul Dobrogii, alături de fratele nostru. Drumul acesta l‑am făcut numai la porunca sa. Oare mi se cuvine mie mai mult decît altor fete? Nu‑i firesc oare să înfruntăm primejdia împreună?
Din cauza mîniei sau a emoției o roșeață puternică îi cuprinsese umerii obrajilor, iar ochii săi aruncau văpăi ca diamantul șlefuit cu migală.
„Frumoasă și mîndră la fire”, gîndi egumenul.
Ioan al Dobrogii nu luă în seamă cuvintele ei și continuă calm:
— Ne pare rău că nu‑l întîlnim pe comite. Purtăm cu el o bogată corespondență. Anul trecut ne‑a promis un ajutor de două sute de călăreți prahoveni în cazul unui atac turcesc.
— Dar Măria‑sa Mircea?
— O mie de călăreți au plecat ieri de la Argeș spre Caliacra.
— Deci v‑ați întîlnit cu domnul Țării Românești?
— Nu.
— Atunci, poate că i‑ați trimis o solie.
— Solie i‑am trimis prin cavalerii Toma și Negrea. Dar cînd au ajuns ei, cei o mie de călăreți tocmai ieșeau prin poarta de miazăzi a cetății Argeșului.
— Curios, murmură egumenul. Înseamnă că cineva a tratat pentru voi, măria‑ta.
— Așa este. Domnul Țării Românești a primit o scrisoare de la Nufărul Alb.
— Iar Nufărul?
— Da, zîmbi Ioan. Se pare că Nufărul e prezent peste tot și‑i ajută pe creștini în dauna turcilor.
Un ceas mai tîrziu, cînd zestrea Irinei fu așezată în tainițe sigure, înaltul oaspete își luă rămas bun de la vechiul său prieten.
— Să vă păziți viața, măria‑ta! grăi Lazăr.
— Viața mea nu are însemnătate, ci numai libertatea Dobrogii, care trebuie să fie veșnică.
— Îi puteți oare bate pe turci?
— Sper. Am zece mii de oșteni. Alături de ei vor lupta cei o mie de călăreți ai Țării Românești și patru sute de lăncieri genovezi. Însă turcii sînt puternici. La ei arta militară se învață în școli, iar oșteanul știe ce are de făcut pe cîmpul de luptă. Cîndva, strămoșii noștri, romanii, au supus toate popoarele dimprejur. Puterea lor ședea în învățarea artei militare, în disciplina de fier și în faptul că după război oșteanul nu părăsea armata, ci rămînea în continuare sub arme pentru a‑și desăvîrși măiestria. Ei bine, un astfel de oștean călit greu poate fi învins pe cîmpul de luptă. Asta fac turcii azi și sînt singurii care o înțeleg. Ba, mai mult: ei își completează oștile cu cei mai voinici fii de creștini. După ce îi trec la religia lui Allah, îi formează de mici ca buni oșteni. Popoarele Europei vor simți curînd puterea turcilor. Poate că mai tîrziu turcii se vor îmbuiba și vor slăbi disciplina de fier sau învățătura în arta militară, fiindcă orice lucru are un început și un sfîrșit. Dar asemenea timpuri nu vom apuca noi.
— Poate, încuviință Lazăr. Nu mă pricep la astfel de lucruri. Țarii bulgarilor Șișman și Strațimir vă dau ajutoare?
— Strațimir a trimis două mii de arcași la Varna.
— Domnul cu voi, măria‑ta!
Douăzeci și doi de călăreți tăiară Codrul Vlăsiei către nord. Cînd lăsară în urmă așezarea Tîrgșorului, zorile se îngînau cu întunericul. Întîi timide, apoi în cumpănă, iar ceva mai tîrziu triumfătoare și limpezi. Cerul sticlos, curat, ușor aprins către răsărit, prevestea o zi frumoasă. Departe, pe Prahova, la deal, munții dormeau vătuiți în ceață.
*
La castelul comitelui Staicu se schimbau străjile. Din rîul răcoros, chiar după apariția soarelui, se ridicau aburi care învăluiau malurile. Cei douăzeci și doi de călăreți trecură cu zgomot pe podul de lemn bine rostuit peste apele Prahovei. Străjile din turnuri dădură semnal de trîmbiță, astfel că vreo treizeci‑patruzeci de arcași ieșiră lîngă porțile mari. Cunoscut la castel, Negrea descălecă primul, schimbă cîteva cuvinte cu un Brezean voinic, iar la un semnal al acestuia o seamă de slujitori se grăbiră să prindă caii oaspeților. Dincolo de poartă se întindea un parc imens cu frumoase brazde de flori, cu boschete și copaci bătrîni. O alee largă, îngrijit pietruită, împodobită ici‑colo cu bănci risipite la umbră sau în plin soare, ducea pînă aproape de un peron acoperit cu boltă. Construită în formă de evantai, cu un corp central retras și două aripi laterale ușor aduse înainte, mîndra clădire semăna cu o pasăre uriașă, gata să‑și ia zborul. Terasele mari, bogat ornamentate, arcadele fără cusur, poziția zecilor de ferestre care primeau în plin lumina soarelui, frumoasele scări interioare arătau priceperea și rafinamentul meșterilor locali.
Spre surprinderea înalților oaspeți, comitele Staicu dimpreună cu doamna Margareta le ieșiră în întîmpinare, urmați de o mică suită. Un sfert de ceas mai tîrziu, Ioan al Dobrogii, Irina, Toma și Negrea ședeau în taină cu gazdele.
— După spusele egumenului de la Snagov, nu credeam să vă întîlnim, grăi Ioan.
— Cu o zi înainte, așa s‑ar fi întîmplat, zîmbi Staicu.
— Înseamnă că ne surîde norocul. Unele amenințări grave ne fac să venim aici cu cereri. Turcii se mișcă prin pasurile Balcanilor asupra noastră.
— Turcii? murmură comitele uimit. Dacă nu mi‑ar spune‑o despotul Dobrogii, mi‑ar fi greu să cred. Din cîte știm, sultanul Murad are unele necazuri cu răscoalele din Asia Mică. Anatolia a fost cuprinsă de răzmeriță. Așa stînd lucrurile, e de mirare. Cine v‑a dat asemenea știri?
— Nufărul Alb.
Staicu făcu un gest de lehamite, apoi spuse oarecum înveselit:
— Sînt aproape doi ani de cînd aud mereu despre Nufărul Alb. Orice faptă măreață întîmplată în Balcani sau aiurea e pusă în seama lui. Nu vi se pare, măria‑ta, că totul cam sună a legendă? Putem pune temei pe spusele misterioase ale unei fantome? Sau pe spusele unui ins căruia nimeni nu i‑a văzut fața? Eu cred că Nufărul Alb există numai în închipuirea oamenilor. Poate că uneori se găsesc voinici ce‑și iau acest nume, însă ei sfîrșesc prost, fie sub securea călăului, fie într‑o luptă oarecare. Că am dreptate în această privință, nu mai încape îndoială. Amintiți‑vă de cele două execuții petrecute acum un an la Adrianopole. De două ori a fost ucis Nufărul alb. Iar dacă azi apare un altul, asta vine tocmai în sprijinul celor spuse de noi.
— Poate să fie așa, încuviință Ioan al Dobrogii îngîndurat, însă un lucru e sigur: iscoadele mele au întărit vestea dată de Nufăr.
— Atunci se schimbă multe, grăi Staicu, vădit îngrijorat.
— Întocmai. De va cădea Dobrogea, nici vouă nu vă va fi ușor. Turcii năzuiesc mai mult sus de Dunăre.
— Știu, măria‑ta, ripostă comitele cu răceală. Dar aceste vorbe se cuvine să i le spuneți domnului Țării Românești.
Oaspetele zîmbi, iar fața lui căpătă pentru o clipă un aer tineresc.
— I le‑am spus prin solii noștri. De la Argeș am primit o mie de călăreți.
— Strașnic! se lumină Staicu. De la noi vor veni două sute. Sînt oșteni aflați în slujba și leafa noastră, deci nu veți avea cheltuieli. Vor fi gata de drum în două zile.
— M‑ar fi bucurat să plec odată cu ei. Adică azi.
— Și pe noi, dar ne împiedică două lucruri: întîi, oștenii aceștia, chiar dacă lucrează în slujba noastră, nu pot ieși dintre hotare fără încuviințarea domnului Țării Românești. Fiindcă și noi și ei sîntem slujitori ai țării și ai măriei‑sale Mircea. Cîțiva călăreți vor porni îndată spre Argeș pentru a căpăta învoirea fratelui nostru. La noapte vor fi îndărăt. A doua pricină de întîrziere stă în faptul că avem nevoie de un comandant al arcașilor. Cavalerul Bogdan, aflat în slujba noastră, lipsește de la castel. E plecat la Brașov și nu cred să sosească înainte de mîine în zori.
— Credeam că veți veni voi în fruntea arcașilor.
— Noi? se miră Staicu. Nu, măria‑ta. E multă vreme de cînd am schimbat spada cu aplecarea spre cele cucernice.
La ultimele cuvinte ale comitelui, ochii doamnei Margareta se aprinseseră într‑un fulger scurt de mînie. Dar el se stinse la fel de iute și neobservat. Apoi, cuvintele ei blajine, aproape sfioasă, îl lămuriră pe Ioan al Dobrogii, care nu remarcă nici o notă de mînie. Doar Staicu înțelese unde bate ea și se prefăcu a primi totul ca pe o adîncă grijă a soției sale.
— Măria‑ta, spuse Margareta, învăluindu‑și soțul într‑o privire caldă, ce ar fi convins pe oricine de dragostea frumoasă dintre ei. Stăpînul și soțul nostru nu‑i făcut pentru meseria armelor. În schimb, are alte haruri. Se spune că ar fi unul dintre cei mai învățați oameni ai neamului. Știe să grăiască în limba italienilor, în cea a sîrbilor și bulgarilor, în turcă, greacă și latinească. Acum învață limba ungurilor. Numai marea sa modestie l‑a oprit să vă spună că scrie despre tot ce se petrece azi în lume. Oamenii au nevoie nu numai de luptători, ci și de învățați. Apoi, starea sănătății sale ne îngrijorează. În urmă cu doi ani, cînd s‑a făcut nunta noastră, comitele, deși nu iubește arta călăriei, a încălecat pe un armăsar prea focos, iar căzătura din șa i‑a făcut mult rău.
Staicu încuviință cele spuse de soție printr‑un gest hazliu, chiar dacă mînia îi coloră obrajii ușor. Simțise în vorbele meșteșugit alese întregul ei dispreț.
— Măria‑ta! reuși el să zîmbească. Aș crede că doamna Margareta exagerează puțin, din marea ei grijă pentru noi.
— Sînteți un soț fericit, murmură înaltul oaspete, convins de afirmația sa.
Mulțumită că lovise bine, fără ca cei prezenți să bănuiască ceva, Margareta se aplecă veselă în fața lui Ioan. Apoi, însoțită de Irina, porni spre interiorul castelului. Străbătură coridoare largi, în care soarele abia de mai zîmbea cu blîndețe, printre draperiile grele, și intrară curînd într‑o cameră micuță, cochetă, ce părea ca un prunc în imensa clădire. Ochiul ager al Irinei cuprinse întreaga odaie dintr‑o privire scurtă, dar suficientă.
— Și noi avem bogății, se entuziasmează ea, însă o cameră numai în albastru încă nu am văzut. Covorul frumos, în tonuri vii, draperiile, zugrăveala pereților, așternutul și chiar îmbrăcămintea voastră, totul în albastru. Zău, e uimitor de plăcut!
— Ne atrage această culoare, zîmbi gazda. Cîți ani aveți?
— Aproape șaisprezece.
— Cu trei ani mai mică decît mine.
Se cercetară fără sfială, bucuroase că au înainte cîteva ceasuri de taină, fără prezența apăsătoare a bărbaților.
— De va fi rău în Dobrogea, vă vom primi aici, ca pe o soră dulce. De fapt, sîntem neamuri. Regretatul Dan, fratele mai mare al soțului nostru și al măriei‑sale Mircea, v‑a fost naș.
— Așa este, aprobă Irina.
Tînăra gazdă deschise fereastra. Surîsul Prahovei pătrunse în cameră ca o melodie domoală, calmă. La fel de înalte și la fel de blonde, se rezemară pe pervaz și priviră cursul cumpănit, maiestuos, al rîului.
— O, cît sînteți de fericită! spuse Irina.
— Fericită? tresări gazda.
— Fără tăgadă, doamnă. Trăiți într‑un ținut în care liniștea vă înconjoară cu toată blîndețea ei. Sînteți frumoasă și aveți un soț iubitor și chipeș ca un arhanghel, iar grijile că veți pierde această liniște nu vă împresoară.
Margareta își ascunse tulburarea sub un hohot de rîs. Un rîs cristalin, curat ca al pruncului fără necazuri.
