Cavalerii – volumul 3
Aa
Cavalerii de Ioan Dan volumul 3
B |
ătrînii valahi știau cîndva un cîntec de slavă închinat drumului care duce de la Sighișoara către Alba-Iulia. Drum vechi cît veacurile, păstrat cu sfințenie de băștinași. Harnicii soldați din Legiunea a Treisprezecea Gemina, ajutați de dacii localnici, i-au pus primele rosturi de-a lungul Tîrnavei Mari, acea doamnă grațioasă între apele Transil vaniei. Străjuite de dealuri atît pe dreapta, cît și pe stînga, apa și drumul se încolăcesc domoale prin luncile nu prea largi, iar satele multe se strîmtorează în jurul lor, sau se ridică semețe pe coastele repezi. Casele spoite în alb sau albastru, cu baticuri de țiglă roșie, cu nelipsita floare de mușcată la ferestre, cu pridvoarele frumos lipite și largi, cu grădinile folosite pînă la amănunt, cu șanțuri curate, peste care podiștile de lemn fac legătura spre ulițe, aduc o notă de căldură cochetă acestor locuri binecuvîntate. Troițele, multe la cap de hotare, cioplite cu migală în lemn, sînt frumoase ca femeile despuiate. Ele nu despart gliile una de alta, ci mai degrabă sînt locuri de închinăciune și meditație, sau locuri de slujbe cînd întîrzie ploile. Obiceiuri vechi, rămase de la străbunii daci. Orașele Sighișoara, Dumbrăveni, Mediaș și Blaj, presărate de-a lungul vechiului drum, au păstrat în gospodăria migăloasă a grădinilor întregul parfum al satului, chiar dacă mîndrele case și-au adunat caturi îndreptate spre mărire. Aici, aerul dulce nu are uscăciunea celui de cîmpie și nici umezeala greoaie din locurile muntoase. Dealurile înalte și-au retras pădurile spre creste, iar lanurile cu bucate sănătoase înaintează voinicește pînă în umbra copacilor. Viile nesfîrșite, cuprinse de semeția înălțimilor, sau îmbătate de soare, se saltă într-un picior la vreme de vară, plesnind de sănătate trufașă. Doar toamna, cînd rodul greu ca sînul doicilor le obosește, se lasă cuminți peste strugurii galben-aurii, mari cît iepuroaicele fătate. Atunci, pe coastele dealurilor fiecare zi pare o sărbătoare, iar desfrîul roadelor nu mai cunoaște margini. Pe timp de căldură, diminețile semețelor dealuri sînt limpezi ca dragostea de mamă. Dar seara, înălțimile picotesc amețite de mirosna vegetației, ca bătrînii pierduți în amintirile multe. Ele domină liniștea locurilor și tresar doar în toiul verii cînd ploile cad vesele, iar norii se înjură între ei și se bat cap în cap ca berbecii. Clima blîndă, apele domoale, cumpătate la mers, parcă îndoite spre meditație, dealurile care curg fără întrerupere în două șiruri paralele, oamenii cu gesturi calme, cu vorbă molcomă, completează un tot liniștit, plin de farmec.
În dimineața zilei de 29 martie a anului 1599, salvele de tun făcură să tresară dealurile pînă departe și multă vreme ele nu mai avură liniște. Dieta din Mediaș primi cererea de abdicare a lui Sigismund Báthory și îl proclamă principe al Transilvaniei pe Andrei Báthory. Schimbarea petrecută între cei doi veri nu părea să aibă însemnătate decît pe plan local, dar se dovedi curînd că lucrurile stăteau cu totul altfel.
Cîteva ceasuri mai tîrziu, pe vechiul drum care duce de la Mediaș către cetatea Alba-Iulia, se legăna domol o trăsură cu însemne princiare. La spatele ei, un șir lung de călăreți, oșteni și nobili, forma alaiul. Sigismund, cu fața mai palidă ca de obicei, părea trist și îngîndurat, spre deosebire de noul principe care încerca nu fără eforturi să-și ascundă bucuria. Ziua era frumoasă, iar din pămîntul proaspăt arat se ridicau aburi în fuioare lungi.
Cei doi veri nu semănau între ei. Mai mare cu cîțiva ani, Sigismund era înalt și subțire, cu fața măslinie, parcă bronzată. Părul căzut în plete bătea ușor spre galben, aducînd feței o strălucire aparte. Liniile moi din jurul gurii și ochii melancolici nu arătau o fire voluntară, ci mai degrabă una aplecată către visare. Andrei se dovedea ceva mai scund, mai legat. Părul bălai, ușor ondulat, îi încadra fața rotundă, cu mici semne de îngrășare timpurie, cu osînză în jurul ochilor albaștri-verzui. Mîinile grăsuțe, cu palmele ca niște pernițe și formele rotunde care se ghiceau sub îmbrăcămintea frumoasă te duceau cu gîndul spre pictura lui Rafael. Noul principe își păstrase haina lungă de cardinal, măiestrit ajurată pe la poale și tivită cu fir de aur. O cruce mare, bătută în nestemate, legată cu lanț gros, îi ajungea pînă spre brîu.
— Pari îngîndurat, vere, spuse cardinalul dînd glasului o notă voit aplecată spre grijă.
— Nu. Nu chiar îngîndurat, răspunse fostul principe. Simt mai degrabă o apăsare pe care nu mi-o pot explica.
— Să fie oare unele păreri de rău pentru lepădarea domniei-voastre de tronul Transilvaniei?
Întrebarea cardinalului îl nemulțumi.
— Păreri de rău? zise ascunzîndu-și supărarea. Nu cred. Cînd vor apărea, nimic nu mă va opri să mă întorc aici, așa cum ne-a fost înțelegerea.
Auzind asemenea vorbe, Andrei nu-și putu înfrîna o tresărire abia vizibilă, iar pe fața lui apăru o nuanță de mînie. Totul fu ca o părere. Suficient însă pentru ochiul ager a lui Sigismund.
— Cred că nu te-ai sfii să-mi dorești moartea, dacă s-ar întîmpla să mă întorc.
— Doamne iartă-l! spuse cucernic Andrei. Oare se cuvine să-i vorbești astfel unui slujitor al bisericii?
— O! zîmbi Sigismund cu dispreț rău ascuns. Doar sîntem între noi, vere. De mine nu trebuie să te ferești. Familia Báthory își are și ea „podoabele” ei, ca orice familie mare. Eu sînt nehotărît și pripit, dar îmi plac armele și oamenii viteji. E un merit al meu că-mi recunosc niște cusururi. Domnia-ta ești lacom și fățarnic. Nu! Nu mă întrerupe! Doar nu ne aude nimeni. În zilele noastre un mare prelat lipsit de fățărnicie ar fi ca războinicul fără arme. Ești viclean și nu iubești oamenii. Ești tînăr, zău, chiar prea tînăr pentru atîta fățărnicie. Noi doi nu ne-am iubit niciodată, dar am fi putut să ne respectăm. Te prefaci îndurerat ascultîndu-mă, cu toate că nu e cazul. Nobila noastră familie a reușit de minune să mă convingă a-ți preda scaunul principatului. Mîine plec. Peste trei zile voi fi dincolo de graniță, iar peste o săptămînă, mult prea departe pentru a-ți mai face griji în privința mea. Vei domni însă cu teama în suflet, gîndindu-te că aș putea să mă întorc și n-ar fi de mirare, încheie Sigismund fără să-i treacă prin minte că din clipa aceea se afla sub amenințarea morții.
— Ah, vere, sînt adînc mîhnit ascultîndu-ți vorbele de ocară! zise cardinalul încercînd să dea glasului său cît mai multă tristețe.
— Ei, la naiba! se mînie Sigismund. Ți-aș fi acordat respect și prietenie, dacă după asemenea vorbe de ocară m-ai fi poftit să încrucișăm săbiile.
— Dumnezeu oprește vărsarea de sînge, răspunse tînărul principe. Ne vom ruga, vere, pentru păcatele voastre.
— N-am nevoie, dar te înțeleg. Domnia-ta nu vei avea niciodată prieteni.
— Îl am pe Dumnezeu.
— Pe Dumnezeu? se miră Sigismund. Atunci de ce ai rîvnit la titlul de principe? De ce mi-ai pus toată familia pe cap? De ce nu ai rămas un simplu cardinal?
— Căile Domnului sînt mari și minunate, iubitul nostru văr.
— Așa e! Domnia-ta vei ajunge departe folosind numele Domnului, sau te vei poticni curînd. Eu am condus poporul Transilvaniei cu sinceritate. Domnia-ta vii cu ipocrizie. Sînt curios pînă unde vei merge. Ipocrizia ajută uneori să-i păcălești pe cîțiva din jurul tău, însă un popor... Nu uita că ești străin de principat. Că ești cetățean polon. Că numai prin bunătate și dragoste îți vei apropia poporul.
— Sau prin forță și opreliști, zîmbi pentru prima oară cardinalul.
— Poate. Și eu m-am gîndit uneori la forță. De fapt, am și avut-o. Domniei-tale îți lipsește.
— Domnul ne-a dat în schimb alte haruri, de care nu ați avut parte, dragă vere, spuse cardinalul mieros.
— Care?
— Finețea și inteligența.
— Ah, ah! scăpără de mînie Sigismund. Iată că începi să-ți dai arama pe față. Dacă nu ne batem azi, voi fi nevoit să te ciomăgesc în văzul oștenilor și al nobililor din alaiul nostru.
— Te-ai cam aprins vere, uitînd că-i vorbești prin cipelui Transilvaniei, rîse batjocoritor cardinalul. Doar sîngele nostru comun mă oprește de la unele măsuri care s-ar impune.
Sigismund îl privi uluit. Cu cîteva ceasuri înainte fu sese un stăpîn puternic. Nimeni nu-l silise la abdicare, chiar dacă nu se urziseră în jurul său asemenea planuri. Acum, se afla neputincios în fața unei lepădături.
„Degeaba mă împăunez în fel și chip, gîndi el. Acest popă a fost numai lapte și miere pînă cînd mi-a luat întreaga putere din principat. Iată că ipocrizia lui m-a păcălit de minune. Să fie oare drumul acesta mai bun?”
Vorbele cardinalului îl scuturară din gîndurile acelea.
— Nu vom da curs mîniei, dragă vere, mai ales că îți înțelegem tristețea.
— Tristețe? rîse fostul conducător al principatului, încercînd să-și ascundă supărarea. Nici vorbă! Ba chiar mă bucur că nu-ți las o moștenire prea bună. Împăratul Rudolf al doilea ar dori să anexeze Transilvania la imperiu. Să știi că împăratul are mîinile lungi. Ai să le simți cît de curînd. Pe mine m-a însurat cu Maria-Cristina, ruda lor apropiată și cocota numărul unu a imperiului, fără a mă putea împotrivi. Abia acum am scăpat de ea, prin cedarea tronului Transilvaniei. Polonia, cu nobila noastră familie care te-a recomandat atît de călduros, urmărește să-și întindă stăpînirea peste noi, pînă la Dunăre. Turcii pregătesc oștire pentru ocuparea Transilvaniei înaintea polonilor. Tătarii sînt greu de oprit cînd pornesc flămînzi prin aceste părți. Populația cea mare a principatului o formează valahii, pe care îi ținem destul de greu spre răzvrătire. Sașii nu ne privesc binevoitori. Secuii au sărăcit cu totul. Nobilii sînt dezbinați. Mulți dintre ei rîvnesc la tronul principatului. Chiar și iubitul nostru unchi Bocskai. Un vasal primej dios. Lîngă el te simți mic și neînsemnat. Acest Mihai-vodă e omul pe care îl urăsc și-l invidiez din toată inima. În luptele cu turcii și tătarii și-a cîștigat atîta faimă încît strălucirea noastră a pălit cu totul. De multe ori m-am gîndit că numele nostru ar fi căpătat mai multă fală dacă am fi luptat personal sub steagurile lui.
— Și ce te-a oprit? întrebă ironic Andrei.
Sigismund simți ironia cardinalului, dar trecu peste ea, dornic să-și lămurească niște gînduri mai vechi.
— Un singur lucru m-a oprit. Mihai-vodă e ca un copac uriaș. El prinde toată arșița soarelui. Sub coroana unui astfel de copac ar fi pătruns destul de rar cîte o rază de lumină pentru mine.
— Ah, drace, Doamne iartă-mă! se înfurie cardinalul. Au ajuns cei din familia Báthory să-l invidieze pe un biet nespălat? Cine e acest Mălai-mare? Un golan. O biată pramatie...
— Poate, îl întrerupse gînditor Sigismund. Ai să te lovești de acest Mălai-mare. Ai să-ți rupi dinții în coaja lui.
— Mai vedem noi, răspunse cu dispreț noul principe. Domnia noastră va începe cu alungarea acestui Mălai-mare, iar Țara Românească va întregi stăpînirea Báthorylor.
— Sau invers, rîse fostul principe. Cu toată viclenia domniei-tale, îți vor lipsi niște prieteni și un cancelar ca regretatul Iojica. Poate n-ar strica să faci alianță cu turcii. Acum sînt mai siguri decît împăratul Rudolf. Familia noastră te-a adus pentru asta?
— Ne vom ruga Domnului să ne lumineze calea, zise Andrei cu prefăcută evlavie, evitînd să-și dezvăluie gîndurile.
— Te va îndemna oare Dumnezeu spre legături cu păgînii? iscodi Sigismund.
— Ne vom ruga domnule, ne vom ruga, se închise și mai mult în sine Andrei.
— Roagă-te, vere! Eu nu sînt atît de evlavios, dar m-aș fi rugat dacă mi-ar fi dăruit niște prieteni ca aceia de care se bucură Mihai-vodă. Cu ei alături nu aș fi renunțat la tronul principatului.
— Vorbă să fie! Am auzit despre acești lotri la curtea din Polonia. Niște neisprăviți fără avere, fără nume, care știu să țină în mîini o sabie sau un pistol. Ei bine, din aceștia sînt cu nemiluita oriunde.
— Ia seama, sfinția-ta! rîse fostul principe. Acei neisprăviți îți vor ieși în cale și îți vor zădărnici planurile cînd nu le vor fi pe plac. Chiar în clipa de față s-ar putea să fie prin apropiere, gata să-ți ghicească cele mai tainice gînduri. Ei lovesc iute și fără greșeală, apoi dispar de parcă îi înghite pămîntul. Prin ei, Mihai-vodă e cel mai informat conducător din această parte a Europei. Despre schimbarea din principatul Transilvaniei turcii vor afla peste două săptămîni. Împăratul Rudolf, peste zece zile. Moldovenii peste trei. Brașovenii, care sînt atît de aproape, peste două. Dar domnul Țării Românești va ști în noaptea aceasta, înainte de a se face ziuă.
— Cine sînt acei prieteni ai lui Mihai-vodă? se interesă cardinalul îngîndurat.
— Primul și cel mai de seamă ar fi domnul Cae Indru. Un tînăr înalt și frumos, cu ochii parcă adormiți. Cu miș cările ca de pisică aflată la pîndă. Armele lui sînt șapte cuțite pe care le poartă la brîu într-o centură de piele. Cînd se află printre dușmani, aruncă atît de iute cuțitele și atît de fără greș încît ai crede că are ceva haruri diavolești. Uneori, adaugă la armele sale o sabie sau spadă. În această parte a Europei nu cred să găsești un spadasin mai bun. În pădure adulmecă urma dușmanului mai bine decît lupul flămînd. Iar șiretenia lui face cît toate celelalte haruri la un loc. Domnul Costache Caravană poate să aibă patruzeci sau cincizeci, sau numai treizeci de ani. La înfățișare sea mănă cu un sac plin de grăunțe, așezat pe două buturugi. În luptă e sprinten ca un fulger. Pistoalele lui rar bat alături de țintă. Călărește o gloabă de armăsar cum n-am văzut altul mai slut. Căpitanul Király povestește că în luptele de la Giurgiu, domnul Caravană căzuse din șa sub loviturile turcilor. Zambilica, armăsarul său, s-a ridicat în două picioare și a scos niște răgete ce nu erau de cal, speriind animalele dușma nilor. Apoi l-a prins pe stăpîn cu dinții și l-a tîrît într-un loc ferit de primejdie. Chirilă Zece Cuțite e un tînăr cu fața veșnic aspră. Armele lui sînt zece cuțite. Le aruncă departe, iar cei care îl cunosc nu-și amintesc să-l fi văzut greșind o țintă. Ducu cel Iute seamănă mai degrabă cu o fată sfioasă. Cînd scoate sabia, roșește ca tînărul novice aflat la prima întîlnire de dragoste. Sub sabia lui au căzut răpuși marii spadasini Bindácz și Roco Perisini. Lor li s-au alăturat Petrache cel Mic, un ochitor fără pereche în lupta cu pistolul, Niță Praștie, un lungan tăcut, cu mîna ageră și grea, Sile Adormitu, părintele Grasa, vechi și cunoscut spadasin din Apus, Tufănel-fiul, Toroipan, Gălușcă și Ciripoi-fiul. Adunați laolaltă, valorează cît o oștire. În luptele cu turcii și tătarii, i-au adus domnului Țării Românești multe foloase. Iar secretele curții noastre au ajuns de multe ori la ei. Pe capetele lor au pus preț în aur mulți dintre dușmanii lui Mihai-vodă. Însă – fără folos. Acești cavaleri știu să se ascundă și să apară cînd te aștepți mai puțin.
— Sînt cumva lotrii care te-au răpit din cetatea Alba-Iulia?
— Chiar ei, se înveseli Sigismund. Iar dacă ar fi vrut să-i facă același neajuns marelui sultan al turcilor, nu văd cine i-ar fi oprit.
— Ah, ah! rîse principele batjocoritor. De cînd am venit în principatul Transilvaniei am auzit mereu vor bindu-se despre Mihai-vodă și despre cei care îl slujesc. Parcă toată lumea s-a prostit și nu mai are ce discuta. Nu cred nimic din toată faima care s-a adunat în jurul lor.
Frumoasa trăsură lăsă în urmă Blajul, trecu peste podul de lemn dincolo de Tîrnava Mică, apoi caii se opintiră pe drumul ce urcă în pantă mare pe sub dealul numit de localnici Hula Blajului. Un deal înalt, semeț, asemenea unui munte. Pădurea bătrînă ce-i ascundea coama se continua pe dealurile în lanț spre Crăciunelul-de-jos, Bucerdea grînoasă, Cisteiul românesc și Căpud, făcîndu-se una pînă la malurile Mureșului. Sus către creastă, adăpostit sub coroanele copacilor mari, un călăreț urmări multă vreme cu privirea drumul trăsurii princiare. Era un bărbat cu ochii molateci, ușor adormiți, cu umerii largi și brațele puternice, încheiate ca din greșeală cu palme și degete delicate ca ale femeilor. Îmbrăcămintea lui complet neagră, ca și pelerina, căpăta oarecare căldură de la albul imaculat al cămășii. „Hai, Vînt Sălbatec! se adresă armăsarului. Am văzut destul.”
Cal și călăreț se mistuiră printre copacii mari, urmînd aceeași direcție cu trăsura princiară. Omul era Cae Indru.
Cu puțin înainte de asfințitul soarelui trăsura ajunse în curtea faimosului palat princiar din Alba-Iulia. Cei doi se despărțiră fără păreri de rău. Sigismund îi aminti vărului că se va întoarce curînd. Cardinalul făcu un semn de binecuvîntare asupra lui, blestemîndu-l în gînd, în timp ce frumoasa-i fața exprima o mare blîndețe. Noul principe se grăbi spre apartamentele îndelung pregătite de puzderia slujitorilor. Acolo își lepădă ținuta de drum pentru una cu multe bijuterii.
Cînd intră în sala tronului, mulțimea de curteni îl privi îngîndurată, încercînd să-i ghicească măcar o parte din intenții. Dar tînărul principe ținu o cuvîntare scurtă, amestecată cu multe citate din Biblie, astfel că floarea nobilimii transilvănene se risipi către casă mai îngîndurată ca oricînd.
Rămas în cabinetul de lucru al noului cancelar Naprágy și consilierului Toma Ciomîrtan, principele dori să înceapă lucrările de politică ale principatului chiar din prima zi de domnie.
— Tată, domnilor, spuse ușor afectat, a venit vremea să-i dăm Transilvaniei orientarea care i se cuvine. Timpul nu ne îngăduie să facem amînări. Domnule Naprágy, purtăm amîndoi haina bisericească. Domnia-ta ești episcop. Eu – cardinal. Nimic din ce nu-i place lui Dumnezeu nu se va întîmpla sub această nouă domnie. Dar, tot așa, nimic din gîndurile noastre nu trebuie să ajungă în afara acestui cabinet, fără voia mea. Aranjamentele politice se pregătesc în taină și cu multă chibzuință. Domnule Ciomîrtan, se întoarse către voinicul consilier, ești un supus bun și înțelept. Ne-ai fost recomandat cu multă căldură. Sfaturile domniei-tale vor găsi prețuire în fața noastră. Prin slaba cîrmuire a vărului Sigismund, pe care îl iubim din toată inima, această provincie nu are o situație prea bună. Pînă cînd se vor limpezi apele, vom duce tratative cu turcii. Iată scrisoarea de prietenie către Constanti nopol. Semneaz-o, domnule cancelar!
Naprágy tresări violent. Fața lui răvășită de timp se încreți brusc, asemenea unei pungi goale.
— Dar nu eu trebuie să semnez această scrisoare, ci principele Transilvaniei.
— Semnează, Naprágy! Ne-am gîndit noi la toate.
— Nu! În felul acesta nu cred să ne înțelegem.
— O, dragul meu! zîmbi Andrei ascunzîndu-și mînia. Sper să ajungi un mare diplomat sub îndrumarea noastră. Domnia-ta ești inteligent, dar îți lipsește finețea. Numai așa se explică actul necugetat pe care l-ai făcut acum un an. E vorba despre răscoala iobagilor unguri, condusă din umbră de domnia-ta. Dovezile ne-ar îndreptăți să te trimitem la spînzurătoare. Ne opresc însă cîteva lucruri. Cel mai impor tant dintre ele constă în convingerea noastră că nu ai urmărit eliberarea iobagilor ci, cum e și firesc, doar tronul principatului. Apoi, Biblia ne învață să iertăm greșelile altora. Și, în sfîrșit, ești omul de care am nevoie să mă slujească. Pentru vechile greșeli ale domniei-tale, ne vom ruga, domnule Naprágy.
Amenințarea din vorbele principelui îl năuci dintr-o dată pe cancelar. Dar Naprágy nu era unul dintre cei mai slabi oameni. Își reveni la fel de iute și încercă să înlăture pericolul cu ajutorul iscusinței.
— Măria-ta, spuse umil, nu văd necesitatea semnăturii noastre pe un act atît de însemnat. Numai ilustrul vostru nume îi poate da strălucirea cuvenită.
— Ei, așa parcă ne mai înțelegem, răspunse principele plăcut impresionat de umilința cancelarului. Drumul pînă la Constantinopol e lung. Dacă această scrisoare ar ajunge din greșeală la Praga, adică în mîinile împăratului, aș fi învinovățit de trădarea creștinilor. Semnătura domniei-tale îmi deschide o portiță.
— Iar mie, perspectiva de a rămîne fără căpățînă, îl întrerupse furios Naprágy.
— Nu, nu, dragul meu! Vei trăi sănătos atîta vreme cît te afli sub înalta noastră protecție.
— Dar turcii nu vor lua în seamă o solie trimisă de mine.
— O vor lua. O vor lua, să n-ai nici o grijă. Abia după ce voi primi firman de domnie de la ei, mă vor socoti principe la Transilvaniei. Iar faptul că nu am semnat acest act de legătură, îi va convinge de modestia noastră. Sem nează, dragă Naprágy.
— Dacă această scrisoare nu va ajunge la turci, îmi iese nume de trădător.
— Oare cine a fost hulit mai mult decît Christ? zîmbi principele.
Naprágy semnă, în timp ce broboane mari îi apărură pe fața lungă și uscată.
„Ce lepădătură! gîndi Toma Ciomîrtan. Îi pune lanțul de gît nărodului de episcop. Cu mine nu-i va merge.”
— Acum, a doua scrisoare, domnule cancelar, zise cu blîndețe Andrei. E adresată împăratului Rudolf, căruia îi cerem să ne recunoască în postura de principe al Transil vaniei și să ne asigure sprijin împotriva turcilor.
Naprágy își mîngîie părul cărunt și semnă, cuprins de un tremur nervos.
— A treia scrisoare va pleca la curtea din Polonia. Prin ea îl anunțăm pe rege că vom intra cît de curînd sub suzeranitatea sa. Hatmanul Zamoyski să pregătească oști lîngă Zim, unde să aștepte semnalul nostru pentru ocuparea Moldovei, Transilvaniei și Țării Românești. Sem nează, sfinția-ta! Ieremia Movilă e vasalul nostru. Lui îi poruncim să pregătească oști împotriva lui Mihai-vodă și-l asigurăm că Simion Movilă, fratele său, va domni în Țara Românească. Semnează, domnule cancelar! În Țara Românească vom domni noi, dar e bine să se bată alții pentru scopurile noastre. Asta se cheamă finețe diplomatică, dragă Naprágy. A cincea scrisoare e adresată lui Mihai-vodă. Pe el îl poftim să părăsească definitiv scaunul de domnie și chiar țara. Domnule Ciomîrtan, zîmbi principele satisfăcut, ai fost unul dintre secretarii faimosului cancelar Iojica. Te prețuim fiindcă ai un cuvînt greu printre valahii iobagi, care formează marea populație a principatului. Mîine în zori să înceapă a se pune hîrtii pe la răspîntii de drumuri, să se afle că renumiții lotri Cae Indru, Costache Caravană, Ducu cel Iute și Chirilă Zece Cuțite au fost puși sub urmărirea noastră. Pentru prinderea lor oferim opt sute de ducați. Adică o mică avere. Te vei ocupa personal de această problemă dragul meu Ciomîrtan! Iar prinderea lor va însemna primul act de loialitate față de noi.
„Acest popă e nebun de-a binelea, gîndi consilierul înclinîndu-se plin de respect. Ițele pe care le încurcă prin cele cinci scrisori vor aduce multe necazuri principatului. Acum l-aș fi preferat pe Sigismund, cu toate cusururile sale. El avea măcar un dram de sinceritate. Cardinalul e ca o viperă căreia te bucuri să-i zdrobești căpățîna chiar dacă nu te atacă direct.”
După plecarea celor doi, principele primi un vizitator neobișnuit la palat sub vechea conducere. Era un călugăr voinic, a cărui față ascuțită aducea cu un plisc de șoim. Umerii lui mari se ghiceau rotunzi sub rasa bine strînsă pe corp.
— Domnul cu tine, Zablije! spuse principele întinzîndu-i mîna pentru sărutul protocolar. Cum stai cu sănătatea?
— Măria-ta, răspunse călugărul sfios, la cei patruzeci de ani petrecuți în harul Domnului, mă simt ca un flăcău. Iar lucrările ce le vom face în slujba măriei-tale nu vor fi mai slabe ca altădată.
— Cîți oameni ai adus?
— Patru.
— Cam puțini.
— Puțini, dar buni și siguri.
— Ascult, Zablije! zîmbi cardinalul. Ce-ai zice dacă ți-aș dărui cinci sute de ducați?
— Numai ai mei? se sperie călugărul.
— Numai.
— Cu asemenea avere m-aș retrage undeva să trăiesc liniștit, în posturi și rugăciuni, pînă la adînci bătrînețe. Dar suma e prea mare ca să nu-mi ceri un lucru peste măsură de primejdios.
— Mîntuitorul nostru a trecut prin multe primejdii, fără a i se promite cinci sute de ducați, dragul meu Zablije.
— Adevărat, măria-ta! Dar el era un sfînt, iar eu un biet călugăr care se teme pentru viața lui.
Apoi, văzînd un licăr de mînie în ochii cardinalului, continuă:
— Însă, oricum ar fi, pentru voi sînt gata oricînd să-mi dau viața.
— Atunci, înseamnă că m-ai putea sluji chiar fără plată, observă cardinalul ironic.
— Nu, măria-ta! se împotrivi călugărul. Fiecare trebuie să mănînce de acolo de unde aleargă. Dacă se nime rește să mănînce bine, va alerga totdeauna, repede și cu spor.
— Mda! Așa e! Mi-ai fost de mare folos în Polonia. Îmi vei fi și aici, unde ne aflăm printre străini. Dacă eu o duc bine, îți va fi bine și ție. Îl cunoști la înfățișare pe vărul nostru Sigismund?
— Fără greșeală.
Cardinalul își încrucișă brațele și păru trist. Zablije își înfrînă o tresărire de groază, cunoscîndu-i gesturile dina intea unei hotărîri necurate.
— Vărul nostru ne va părăsi pentru totdeauna, spre marea noastră părere de rău, zise Andrei abia auzit. Va ieși mîine pe la ceasurile zece prin poarta de nord și va apuca drumul care duce în Munții Apuseni. Pînă la Cîmpeni îl vor însoți șapte slujitori. Acolo îl așteaptă peste o sută de oameni cu aur și cu bagaje multe. Ei bine, pentru izbăvirea sufletului său păcătos, vărul nostru nu trebuie să ajungă viu la Cîmpeni.
— Vărul vostru? se albi la față călugărul.
— E voia lui Dumnezeu, spuse atît de blînd cardinalul încît Zablije se strînse ca sub amenințarea călăului.
Observîndu-i groaza, principele continuă la fel de blînd:
— E ultima ta încercare, dragă Zablije. După această lucrare ești liber să pleci și să trăiești după cum ți-ai dorit.
— Nu, nu, măria-ta! se apără călugărul cu înverșunare stîrnită de frică. Familia voastră e numeroasă și puternică. Mă va dibăci și voi ajunge sub toporul călăului.
— Zablije! strigă principele cu asprime. Crezi că te-am chemat să stăm la tocmeală?
— Chiar așa, Doamne! se hotărî brusc ciudatul călugăr. Cînd voi primi ducații care mi se cuvin?
— Ca de obicei, după ce se va petrece lucrarea, zîmbi cardinalul ușurat.
— Va fi greu. Cinci bieți călugări împotriva a opt bărbați obișnuiți cu armele nu răzbesc totdeauna.
— Știu părinte Zablije. Dar unde nu ajunge puterea, folosim alte haruri. Am fost de cîteva ori împreună pe Valea Ampoiului. Pe drumul care duce în inima munților. Îți amintești locul nostru de popas lîngă Stînca Dia volului?
— Cu ochii închiși, măria-ta.
— Asta e bine! În locul acela apele Ampoiului se strîng sugrumate de puterea stîncilor. În dreapta, pereții sînt înalți cît muntele. În stînga, ei nu trec de șapte-opt stînjeni. Pe sub peretele din stînga se strîmtorează o căra re între apă și stînci. Pe cărarea aceea vor trece drumeții noștri. Tu și oamenii tăi veți sta culcați pe stîncile din stînga. Pricepi?
— Da, se lumină Zablije. Vom avea fiecare cîte două pistoale. Cinci oameni cu zece focuri ar trebui să fie orbi, dacă n-ar nimeri o țintă atît de apropiată.
— Întocmai, cuvioșia-ta! Peretele se continuă înalt înainte și în spate pe cel puțin două mii de pași. Iată deci că veți avea destul timp să vă mistuiți prin păduri departe de locul acela, iar slujitorii, neputincioși în fața stîncilor drepte, vor crede că au fost atacați de banda faimosului Kunzli, sau de acei aventurieri care cutreieră țara aurului cu gînduri de jaf. Sau vom răspîndi vestea că vărul nostru a fost atacat de oamenii lui Mihai-vodă. Cu ani în urmă, tot la Stînca Diavolului, oamenii acestuia l-au păgubit de niște aur pe Sigismund.
— Așa vom face. În zori, pornim călări pentru a avea asupra lor un avans de cîteva ceasuri.
— Domnul cu tine! încheie discuția cardinalul. Și încă ceva: dacă oamenii tăi vor încerca o trădare, avem destulă putere să-i găsim și în gaură de șarpe.
Zablije se închină adînc, știind că amenințarea nu era adresată oamenilor, ci lui.
*
Cînd se lumină de ziuă, ieșiră prin poarta de sud a cetății Alba-Iulia cinci călugări cu bagaje multe, înghesuite în desagii mari așezați pe cai dinaintea lor. Niște bieți călugări cu hainele ponosite, cu încălțările vechi, rupte ici-colo, așa cum se cuvenea unor umile ființe bisericești care nu puneau preț pe lucrurile bune mai mult din sărăcie decît dintr-o pornire firească. După fețele spășite, după desagii peticiți și, mai ales, după rasele lor grosolane, deco lorate de atîta purtat, cinstiții călugări arătau cam pricăjiți. Doar un ochi atent, ager, ar fi remarcat, poate, caii celor cinci. Niște cai frumoși, hrăniți bine, mult prea de preț pentru cinstitele fețe. Ochiul acela se nimeri să fie al domnului Costache Caravană, aflat ascuns după niște tufe mari, nu departe de drumul care duce către Mureș. Posesorul ochilor ageri și curioși seamănă uimitor cu un dovleac așezat în cumpănă pe cal. Arătarea de sub el se dovedea o sluțenie rar întîlnită prin acele părți. Călărețul nu se putea mîndri cu o statură înaltă, dar pîntecul său cît o paporniță plină îi dădea o oarecare notă de greutate. Nasul cîrn, obrajii plini și fragezi ca un fund de copil, iar ochii nițel bolboșați îi dădeau parcă un aer mirat. Spre deosebire de stăpîn, armăsarul se bucura de toate harurile unui animal evlavios, aplecat spre posturi lungi, sau spre ajunări din cele mai severe. Trupul arăta ca o covată pusă pe pirostrii. Botul prea îngust pentru un animal obișnuit, urechile prea mari chiar la un măgar de rasă, mustățile lungi și rare ca la patriarhi, smocurile de păr care îi atîrnau sub gușă ca rufe le pe frînghie îi completau partea dinainte, împlinind un tot măreț în nemaipomenita lui sluțenie. Iar dacă stă pînul îl botezase pe armăsar cam șugubăț, Zambilica, față de atîtea haruri numele nu mai avea nici o importanță.
Asemenea pereche, aflată în zori la cel mult un sfert de ceas călare de Alba-Iulia, nu ar fi mirat pe nimeni dacă cei doi s-ar fi dovedit localnici. Dar așa cum ședeau ascunși după tufe, ori se fereau de eventualii trecători, ori pîndeau pe cineva. Sau poate că amîndouă presupunerile își aveau rostul lor.
Cînd cei cinci călugări se depărtară o bună bucată de drum, Costache Caravană alunecă din șaua Zambilicăi, se apropie de niște mărăcini uscați, gata pentru a fi aprinși, scoase amnarul și dădu foc celor cîtorva paie pregătite din timp. Focul se înteți curînd, iar fumul era tocmai bun să fie văzut de la o anumită distanță. Numără apoi zece pași de la foc, puse un băț scurt pe pămînt și unul mai lung, în cruce peste primul. După aceea se săltă sprinten în șaua calului. Mult prea sprinten pentru conformația corpului său.
— Află, Zambilico, îi zise armăsarului, că în asemenea vremuri dacă n-ai ochiul ager, o duci greu. I-ai văzut pe prea cinstiții călugări de adineauri? Ce să-i vezi? Tu dormi d-a-n picioarelea. Eu trebuie să am grijă de toate. Mă mir că nu ți-a venit cheful să te port eu în spinare. Dar să nu ne certăm de dimineață că ne merge prost toată ziua. Cu asemenea cai nu umblă niște umili slujitori ai bisericii. Ca să nu mai vorbim despre chipurile lor care te îndeamnă mai degrabă să-ți asiguri pistoalele decît să te închini. Drace! Ia uite că s-au abătut din drum. O iau peste cîmp. Măi să fie! După noua direcție ai zice că dau ocol pe dreapta și se duc spre Măgura Vulpii. Adică pe drumul care duce la Valea Ampoiului. Dar în cazul acesta nu înțeleg ocolul. Ar fi putut ieși din Alba-Iulia prin poarta de nord. Tu ce părere ai, Zambilico? Taci? Află că te faci de rîs. Pînă și o găină ar pricepe. Călugării nu au folosit poarta de nord fiindcă doresc să nu le știe nimeni drumul către Munții Apuseni. Pe șalvarii lui Mahomed, dacă nu o fi așa! E ceva necurat la mijloc. Sau duc o solie și atunci sînt oamenii pe care nu trebuie să-i scăpăm din ochi, sau fac o trebușoară nu tocmai curată, în slujba unor mărimi. Cum noi amîndoi sîntem niște firi tare curioase, nu văd nici un motiv bun să ne oprească a le ghici gîndurile. Prietenii Cae Indru, Ducu și Chirilă păzesc celelalte porți ale cetății. Trebuie să aflăm orice mișcare a noului principe. Numai așa Țara Româneas că va fi ferită de primejdii. Ai priceput? Ei, uite că am ajuns la locul unde au părăsit drumul. Ia să le mai las eu un semn prietenilor noștri.
Zicînd acestea, Caravană alunecă de pe Zambilica și se apropie de un copac tînăr. Îl rupse în două și-l lăsă atîrnat cu crengile spre pămînt. Numără apoi zece pași de la copac, puse un băț scurt pe iarba măruntă, iar peste el unul mai lung, orientat spre urmele călăreților. Calul întoarse botul într-o parte, foarte atent la preparativele stăpînului.
Dar nu numai Zambilica era atent. Aflat la pîndă în dreptul porții dinspre Teiuș, Cae Indru văzu fumul focului aprins de Costache. Vînt Sălbatec, frumosul său armăsar, se înfrupta lacom din iarba umedă, plină de sănătate, aflată din belșug pe fundul unui pîrîu secat și nu prea adînc. Pe muchea pîrîului se aprinse curînd un foc vesel. Cînd fumul începu să se înalțe frumos, Cae numără zece pași de la foc și puse două bețe în cruce. Apoi încălecă și porni vijelios spre focul domnului Caravană. Dar nu se opri acolo decît pentru a căuta semnul lăsat de prietenul său. Bățul cel lung îi arăta direcția în care pornise Caravană. După ce trecu de copacul rupt, sări din șa, atent la urmele cailor. „Acestea sînt potcoavele Zambilichii, gîndi el. Călcătura lui aruncată ușor în lături se deosebește de a oricărui cal. Înaintea lui Costache sînt cinci cai. Niște cai puternici, bine hrăniți, după cum arată călcăturile picioa relor din spate. Caii buni se lasă din vreme în vreme pe picioarele dindărăt, gata să le ridice pe cele din față. Pe cei slabi și fără putere îi ghicești după urmele mai slabe din spate și mai adînci înainte. Dar nu sînt cai de oșteni. Caii oștenilor au călcăturile mai egale.”
Ciudații călugări părăsiră cîmpul. Caii lor sprinteni intrară într-o pădure cu copacii rari. Călărețul din frunte, adică sfinția-sa părintele Zablije, făcu un ocol printre copaci, iar ceilalți îl urmară mirați de asemenea schimbare. Zablije porunci să se strîngă bagajele laolaltă. Voluminoșii desagi erau plini cu șomoioage de cîlți. Mirarea celor patru călugări crescu și mai mult cînd îl văzură pe conducătorul lor umblînd cu amnarul și cremenea sub desagi. Focul mistui repede acele bagaje fără noimă la prima vedere.
— Așa! spuse Zablije satisfăcut. Am plecat din Alba-Iulia cu bagaje multe, cum se cuvine unor bieți călu gări care trăiesc departe de păcatele cetăților. Bagajele au fost pentru ochii lumii. Fără ele vom călători mai ușor. E voia Domnului să facem chiar azi o lucrare din cele mai frumoase. După asta veți primi fiecare cincizeci de ducați.
Cuvioșii călugări ciuliră urechile auzind despre atîta bănet. La o sumă atît de mare nu se gîndiseră nici chiar în visările lor cele mai năstrușnice. Zablije îi privi cu multă bunătate, cugetînd fără patimă:
„După ce îl vom răpune pe Sigismund Báthory, am să-i omor pe rînd. N-am eu nevoie de asemenea martori.”
Spre amiază, călăreții părăsiră Ampoiul și se avîntară pe o coastă cu pădurea destul de rară, iar după o jumătate de ceas opriră caii printre brazii înalți. Se aflau lîngă Stînca Diavolului. Strîns între pereții de piatră ai munților, Ampoiul și-a transformat albia într-un uluc șlefuit pînă la amănunt. În lungul ulucului apa cîntă copilăros de subțire, dar la bulboane își dovedește puterea printr-un țipăt fără sfîrșit.
Părintele Zablije se dovedi un om precaut, obișnuit cu treburi de soiul acela. Își lăsă ortacii să se odihnească și porni să cerceteze împrejurimile. În spatele lor, la cel mult cincisprezece pași, începea un mărăciniș printre care se ames tecau vrejii de smeură abia muguriți. Dincolo de mărăciniș locul cobora în pantă moale, apoi începea să urce fără întrerupere. Abătîndu-se puțin înspre dreapta, găsi un loc potrivit pentru priponirea cailor.
— Iată, sfințiile-voastre, grăi Zablije satisfăcut, aici vom face din voia Domnului acea lucrare frumoasă despre care v-am pomenit. Peste cîteva ceasuri va trece pe cărarea de sub noi un boier mare dimpreună cu șapte slujitori. Aveți fiecare cîte două pistoale.
— Cam prea mulți, observă unul dintre ei.
Zablije zîmbi cu bunătate, dar vocea îi era aspră cînd îi răspunse.
— Acesta e marele tău păcat, frate Clement. Vorbești cînd nu trebuie. Cred că numai unele ajunări și rugăciuni te vor vindeca de un atît de grav neajuns.
— O, sfinția-ta! răspunse cu năduf cel mustrat. Știu că limbuția nu se află printre harurile cerești. Am încercat în fel și chip să merg pe calea cea bună. De zece ani port în sîn o labă a sfîntului Antonio cel tăcut. I-am cîștigat-o la rișcă unui cuvios călugăr care slujea în mănăstirea Strahov din Praga. Dar de multă vreme mă gîndesc și mă socot că s-ar putea să fie o imitație. Adică, să fi aparținut unui păcătos oarecare. Dacă mai trec pe la Praga, am să-i răsucesc bunătatea de gît cinstitului călugăr.
— S-ar putea să fie falsă, zise Zablije gînditor. Cînd vom prinde răgaz de odihnă, o vom cerceta împreună. Poate facem schimb. Eu port la mine o broască uscată. Broasca e adusă de la Lacul Minunilor. Îți dau broasca și o jumătate din spinarea sfîntului Samuel cel Slăbănog.
— O broască?
— Ei, da! Ce te miri? Ți-am zis că e din Lacul Minu nilor. Cînd apuc să mă cherchelesc, păcătuind cu darul necurat al băuturii, broasca începe să cînte. La chestii d-astea e dată dracului, Doamne iartă-mă!
— Ah, ah! se lumină Clement. Atunci, facem schimbul, sfinția-ta.
— Mai vorbim noi. Acum e bine să tăinuim despre ce ne interesează. Cu slujitorii boierului nu avem nimic. Iar despre o urmărire din partea lor nici nu poate fi vorba. Ar trebui să alerge mult înainte sau îndărăt pînă să găsească un loc bun de urcat aici. Deci, pistoalele noastre vor fi îndreptate numai asupra boierului. După cum vedeți, pe cărare nu pot merge doi călăreți alături. Așa că va fi timp destul să vi-l arăt pe omul nostru. Sper să fiu mulțumit de voi.
Călugării aprobară smeriți. Zările erau limpezi ca ochii pruncului abia înțărcat. Mirosna de brazi, ușor amăruie, înviora aerul. Pădurile de rășinoase din dreapta și din stînga Ampoiului se ridicau semețe și tăcute pînă pe crestele mari. Tăcerea din lumea aurului se dovedea nefiresc de adîncă. Dar călugării se aflau abia pe granița locurilor bogate în metalul atît de prețios.
*
În timp ce sfințiile-lor pîndeau trecerea lui Sigismund Báthory, Costache Caravană se ținea de pîrtia de urme. Zambilica, ofensat de tăcerea călărețului, călca fără tragere de inimă. Ghicindu-i supărarea, Costache începu să sporovăiască ușor la urechile slutului armăsar, iar Zambilica se învioră dintr-o dată. Din vreme în vreme, singuratecul călător aluneca de pe cal și lăsa unele semne tainice pentru prieteni. Cînd poposi la Măgura Vulpii, tolănit în iarba grasă de atîta sănătate, auzi zgomot slab în spatele său. Apucă pistolul cu un gest fulgerător și se rostogoli într-o parte, dar dintre copaci își făcu apariția Cae Indru.
— Era chiar timpul să mă ajungeți, zise Caravană cotrobăind prin buzunarele fără fund ale hainei. Mi se urîse de atîta singurătate.
Indru îl privi amuzat. Rotofeiul său prieten scoase din adîncurile hainei o bucată de brînză și mușcă lacom.
— Vrei? întrebă Caravană arătîndu-i brînza a cărei culoare albă părea destul de îndoielnică.
— Nu, mulțumesc! zîmbi Cae.
— Păcat! răspunse grăsunul. Brînza adevărată și bună o dibăcești întîi după culoare. Cînd bate ușor în verde înseamnă că și-a lepădat umezeala din ea. E drept că miroase nițel, însă fără asemenea calități poate să nu fie brînză, ci o lipie oarecare. Cunosc oameni care și-au vindecat bojocii mirosind brînză veche. Am un prieten în Cîmpia Zărandului. Brînză ca asta n-am pomenit să mai facă cineva. El îmi zicea că brînza cu cît miroase mai a dracului, cu atît devine mai gustoasă. Prietenul meu și-a ridicat o căsuță la margine de codru. Într-o toamnă, avînd unele treburi prin acele părți, mi-am zis că n-ar strica să gust niște brînză bună. Dar mă aflam în plină pădure și se lăsase o ceață așa din senin. Era o ceață deasă printre copaci de puteai să-ți bagi degetele în ochi. M-am rătăcit. Chiar un vulpoi ca mine pe asemenea ceață se dovedește neputincios. M-am gîndit că o să tremur toată noaptea. Însă, pe neașteptate, simt un curent de aer proaspăt. Crengile de sus ale pădurii încep să geamă. Bătea vîntul. Și cum ședeam așa cam trist, rezemat de șaua Zambilicăi, bag de seamă că în curentul de aer se simțea un miros greu. Încalec pe Zambilica, ne luăm pe direcția curentului și după trei ceasuri de galop ajungem la casa gospodarului. Un ageamiu ar fi tremurat toată noaptea în pădure, gîndindu-se că mirosul vine de la un stîrv, sau de la un dihor. Altădată m-am dus acolo cu un prieten căruia am avut neprevederea să-i laud brînza din Cîmpia Zărandului. Era un ins cam subțire, aplecat spre finețuri și lucruri de preț. Cînd ne apropiem la vreo două ceasuri călare de cășărie, numai ce îl văd pe om că începe să se clatine. Zic:
„Ți-e rău?”
Zice:
„Simt în aer un miros ca de la o haită de dihori.”
După un ceas, văd cum se ridică părul de pe calul prietenului meu. Zambilica e rezistent la mirosul de brînză, dar calul acestuia se bălăbănea cînd într-o parte, cînd în alta, ca bețivii. Însoțitorul meu era un om brav. A rezistat voinicește pînă cînd am ajuns la vreo cinci sute de pași în fața cășăriei. Acolo căzură ca trăsniți și om și animal. Am descălecat degrabă. Amîndoi se arătau fără vlagă. L-am strigat pe brînzar. Acesta s-a uitat lung la ei și mi-a zis:
„Mirosul de dihor omoară destul de rar un bărbat voinic. Dar cel de brînză veche are putere chiar și asupra dobitoacelor. Scoate-i de aici înainte de a-i apuca damblaua!”
Apoi ne-am depărtat de cășărie. După o goană de un ceas, prietenul și-a recăpătat vederea. Peste un alt ceas a mișcat o mînă, iar la jumătate de zi i-a revenit graiul. Odată s-au abătut niște lotri prin Cîmpia Zărandului cu gîndul să prade cășăria. Pe cel mai slab dintre ei l-a doborît mirosul cam la o poștă. Conducătorul lor, un zdrahon mare cît o ușă, a ajuns pînă în fața cășăriei unde a mai avut puterea să strige:
„Dau o baniță cu galbeni celui care mă cară pînă după dealul de colo.”
Apoi, a căzut lat. Acum opt ani găsesc în pădure o gloabă de catîr pe care atîrna pielea ca poalele cămășii ieșite din pantaloni. De slab și de pricăjit ce era, călca parcă în străchini. Mi-am zis să-l duc pînă la cășărie, iar dacă moare, să-i tăbăcesc pielea. Cînd ajungem cam în bătaia mirosului, o dată îl văd pe schilod că se îndreaptă de spinare și pornește la drum cu toată nădejdea. Pe măsură ce ne apropiam, nărodul de catîr călca mai apăsat și mai sprinten. Iar cînd mai aveam doar un sfert de ceas pînă acolo, se pune slăbănogul pe o goană că abia mă țineam după el cu Zambilica. Ajungem în cășărie și mă uit mirat la arătare. Se învîrtea de colo pînă colo, fudul ca un rege al catîrilor. Trăgea aer în piept pînă se umfla ca un cimpoi și-l slobozea parcă a părere de rău. După două săptămîni se rotunjise binișor. Am vrut să-l iau cu mine, dar n-a fost chip. Se lăsa pe picioarele din spate și-și bălăbănea căpă țîna a nesupunere. N-am mai fost de mult pe la cășărie. Am mai îmbătrînit nițel și nu mai rabd atît de bine mirosul. Ultima dată am plecat cu dureri de cap. Chiar și Zambilica începe să tremure cînd simte mirosul cășăriei.
— Mai taie lumea piroane, dar nu ca tine, rîse Ducu cel Iute făcîndu-și apariția de după copaci.
— Să crezi tu că sînt piroane! bombăni Caravană. Am să te duc o dată în Cîmpia Zărandului.
Ducu făcu o ocheadă spre Indru, observînd brînza din mîinile grăsunului. Apoi lăsă armăsarul să pască și se întinse lîngă prietenii săi, dornic de puțină odihnă. Marele spadasin care îi găurise pe contele Bindácz și pe vestitul Perisini, arăta mai degrabă a copilandru ce se apropie de vîrsta bărbăției așteptînd să-i dea primele tuleie pe fața curată. Avea genele lungi, întoarse, nasul ușor coroiat, buzele puțin săltate la colțurile gurii, iar părul creț căzut pe frunte sporea aerul său de tinerețe. Doar umerii, ceva mai largi decît obișnuiții umeri ai băieților sub vîrsta maturității, îi dădeau un oarecare semn de voinicie.
— Chirilă Zece Cuțite trebuia să ajungă înaintea ta, Ducule, observă neliniștit Caravană.
— Așa e. Mă miră lipsa lui.
— Poate că și pe poarta păzită de el au ieșit călători, zise Cae.
— Poate, făcu Ducu gînditor, dar nu i-am văzut semnalul de fum.
— Plecăm fără el! hotărî Cae. Dacă mai întîrziem, s-ar putea să nu-i mai ajungem pe călugării despre care mi-a vorbit Costache.
— Călugări? se miră Ducu. Dar ce avem noi cu niște bieți călugări?
— Dacă le-ai fi văzut caii, n-ai mai fi vorbit astfel, zise Costache. Ba cred că ar fi fost destul numai faptul că și-au ars bagajele în pădure.
— Am găsit urma de foc, răspunse Ducu. Pămîntul din vatră era cald. După căldura pămîntului am socotit că focul s-a stins abia de un ceas.
— N-ai greșit, zîmbi Indru. Sîntem cu un ceas în urma călugărilor. Deci, pe cai, prieteni!
*
Soarele trecuse puțin de cumpăna amiezii. Călugării picoteau pe Stînca Diavolului. Cîntecul subțire al Ampoiului făcea parcă și mai adîncă liniștea locurilor. Dar ea se sparse curînd. Un zgomot de glasuri îi făcu pe călugări să tresară. Primul dintre slujitorii lui Sigismund Báthory apăru după un cot al cărării. Calul și călărețul trecură domol fără să bănuiască primejdia. Caii se strecurau în șir indian, la pas, poticnindu-se în bolovănișul cărării. Curînd ieși la vedere Sigismund. Părintele Zablije făcu un semn scurt și ridică pistoalele dimpreună cu ortacii săi. Dar în aceeași secundă se auzi în spatele lor vocea lui Caravană:
— Hei sfinților, aruncați pistoalele!
Călugării nu erau dintre aceia care se pierd cu firea. Săriră ca mușcați de șarpe și traseră în același timp asupra grăsanului. Un ageamiu în locul lui Costache și-ar fi aflat moartea. Dar focurile călugărilor nu mai întîlniră o țintă vie, ci numai stîncile. De după trunchiul unui copac bîzîi prin aer ceva albicios. Părintele Zablije se îndoi de mijloc nedumerit, apoi căzu cu fața înainte. Unul dintre vestitele cuțite ale lui Cae Indru se abătuse asupra sa. Buimac de cele întîmplate, părintele Clement apucă să tragă în direcția lui Cae. Pistolul grăsanului Costache fulgeră prin tre stînci, iar călugărul se rostogoli pe povîrnișul dinspre Ampoi, pînă la picioarele lui Sigismund. În fața unui asemenea dezastru, cei trei călugări o zbughiră către pădure, cătîndu-și singuri pierzania. De două ori fulgerară cuțitele lui Cae. Doi dintre fugari se poticniră parcă trăsniți. Ultimul ajunse dincolo de tufișuri și se pomeni nas în nas cu Ducu. Văzîndu-l nu prea voinic la trup, călugărul smulse toporișca de la brîu. Armă grozavă pentru un om dibaci. Marele spadasin sări într-o parte evitînd năprasnica lovitură. Apoi fandă scurt, încheind astfel măcelul.
Costache ieși la vedere și-l salută pe Sigismund cam în doi peri, neștiind cum să i se adreseze acum cînd nu mai era principe.
— Ei, ce se petrece acolo sus, domnule Caravană? întrebă acesta.
— Pe Zambilica mea, nimic! rîse grăsunul. Ce a fost nu mai e ...
— Dar ce a fost?
În locul lui Costache vorbi Indru, care apăru alături, spre totala uimirea a prințului.
— Ești sănătos, domnule Báthory?
— Da, domnule Indru, chiar foarte sănătos. Iar dacă poți să-mi spui cine e acest călugăr picat din cer la picioarele calului meu, ți-aș rămîne îndatorat.
— La asta mă gîndeam, zîmbi Cae. Domnul Costache are o frînghie destul de trainică. Ar fi o nimica toată să te cațeri pînă la noi.
Sigismund se codi în prima clipă gîndindu-se la o cursă. Lepădă însă iute acea bănuială. Indru și Costache erau vrednici de toată prețuirea. Fu coborîtă frînghia. Fostul principe o prinse cu îndemînare.
— Mă bucură întîlnirea cu domniile-voastre, spuse cînd se văzu sus.
— Merită să te bucure chiar din toată inima, prințe, rîse Caravană. Pramatiile astea îți pregăteau prohodul.
— Mie? păli Sigismund.
— Așa se pare, observă Cae. Dar iată că cel de colo se mișcă de-a binelea.
Prințul privi în jur.
— Ah, ah! observă el. Aici a fost o adevărată bătălie.
— Chiar așa, interveni Costache. O mică bătălie pentru viața voastră care a stat în cumpănă.
Porniră cu toții spre călugăr. Acesta, prefăcîndu-se mai slăbit decît era, murmură abia auzit:
— Domnul cu voi, păcătoșilor! Sînt părintele Zablije, umil slujitor al bisericii. Oare se cuvine să lovească cineva într-un slujitor al celor sfinte? Domnul să vă ierte păcatele mari!
— Ia mai du-te dracului! rîse Costache. Degeaba încerci să ne duci cu vorba. Prin ținuturile acestea au murit demult toți ageamii. Iar cei care au scăpat cu viață din boala prostiei, s-au tras la cîmpie. Acolo se simt la largul lor. Adică, pot să bată cîmpii cît vor. Dar aici unde viața stă în cumpăna armelor și a chibzuielii, e greu să-l prostești pe careva. De unde veneai, sfîntule?
— De la Zlatna, minți Zablije. Am fost acolo să cum părăm niște cai, atît de folositori celor care stau departe de cetăți și orașe.
Cae și Ducu nu interveniră în discuție, cunoscînd șiretenia fără seamăn a grăsunului lor prieten. Costache nu întrebuința niciodată violența, la modă în acea vreme, pentru a scoate de la un om toate informațiile dorite. Interogatoriul său se baza pe logică. O logică simplă, a unui om simplu, dar cu inteligență scăpărătoare. Cînd adversarul se arăta la fel de puternic, întrebuința alte haruri. În urmă cu vreo cîteva luni, oamenii lui Mihai-vodă prinseseră un dregător turc venit cu gînduri ascunse în cetatea Bucureștilor. Casnele n-au putut scoate o vorbă de la el. Costache Caravană a cerut să fie închis alături de turc o zi și o noapte. Cînd s-a împlinit sorocul, avea toate informațiile dorite.
— Frumoși cai! observă Costache prefăcîndu-se a-l crede pe Zablije. Ar fi totuși niște nelămuriri. Eu dacă veneam de la Zlatna către Alba-Iulia, mi-aș fi continuat drumul pe sub stînci, nu prin locurile acestea neprielnice la mers.
Călugărul avea răspunsul pregătit, dovedindu-se peste măsură de șiret.
— Așa am făcut și noi, domnule pînă la intrarea pe vale. Acolo, animalul fratelui nostru Clement se scutură de povară și se răsleți către înălțimi. Abia aici am apucat să-l prindem.
— Apoi, zîmbi Costache, obosit de atîta alergătură, v-ați odihnit pe stînca de deasupra Ampoiului.
— Chiar așa, aprobă călugărul.
— Da, nu e rău! Vă odihneați cu pistoalele în mîini.
— Ah, domnule! spuse Zablije spășit. Vremurile sînt grele prin aceste părți. Atît de grele încît chiar niște umile fețe bisericești au nevoie de arme. Țara aurului e plină de oameni buni, dar și de lotri.
— Deci ați venit aici să vă odihniți, lăsînd caii ascunși la o distanță de trei sute de pași? Eu totdeauna mă odihnesc alături de cal.
— Nu, domnule! Ne-am odihnit acolo. Aici am venit să căutăm un loc bun de coborît în potecă. Auzind zarvă de glasuri în lungul Ampoiului, ne-am pregătit de apărare. Apoi, v-ați năpustit domniile-voastre peste noi.
— Ești mare mincinos, jupîne călugăr. Te-am urmărit azi dimineață cînd ai ieșit din Alba-Iulia.
— Nu-i adevărat! răspunse Zablije fără a-și arăta surprinderea.
— Ai ieșit prin poarta de sud, continuă Costache rîzînd.
— Nu!
— Te-am auzit dintre mărăcinii de acolo cum puneai la cale uciderea prințului Sigismund.
— Nu-i adevărat!
— Ascultă, Zablije! continuă să rîdă Caravană. Am întîlnit la viața mea vulpoi mai mari decît tine. Cu ăia mi-a fost mai greu. Tu ești șiret, dar n-ai trăit destul în pădure sau în locuri de mare primejdie, pentru a dibăci unele haruri folositoare. Zici că vii de la Zlatna?
— Chiar așa, domnule! răspunse hotărît călugărul.
— Mda! Nu ești nătărău, cumetre Zablije, ci numai nepriceput. Potcoavele cailor voștri sînt la fel. Ei bine, aceste potcoave pot fi văzute pe tot drumul de aici pînă la Alba-Iulia. Acum ce mai spui?
Zablije nu era prost să nu recunoască niște adevăruri limpezi ca lumina zilei.
— E adevărat că venim de la Alba-Iulia, răspunse el. Dar asta nu dovedește că am hotărît uciderea măriei-sale Sigismund Báthory.
— Bine! chicoti grăsunul. Am să-ți arăt și alte dovezi.
— Dar îl cunosc pe omul acesta, interveni mirat Sigismund. E omul de încredere al vărului nostru Andrei Báthory.
— Deci e limpede, zise Cae.
— Chiar prea limpede, se îngălbeni Sigismund. Pramatia! O biată pramatie în haină de cardinal. Ticălosul! Îi era teamă că mă voi întoarce în scaunul principatului. Ei bine, mă întorc și-l strivesc.
— Nu! Nu e bine, îl întrerupse Cae. Acum vărul vostru e principe. Acum el are întreaga putere.
— Să-l las nepedepsit?
— N-am spus asta. Am spus doar să nu te întorci acum.
— Dar sînt un Báthory, domnilor.
— Și el e un Báthory. Urmează-ți drumul, prințe! Răzbunarea cere timp și chibzuială.
— Ai dreptate, își reveni Sigismund. Întorcîndu-mă azi, mi-aș pierde viața. Dacă a încercat o dată, nimic nu-l va opri să încerce și a doua oară. Ar mai fi totuși o cale, continuă preocupat. Vă ofer două mii de ducați pentru viața lui.
— Dar noi nu sîntem asasini, îl întrerupse Cae cu răceală.
— Ah, iertați-mă, domnilor! Mînia mă împiedică să judec. Da, da, mă voi îndepărta de aceste locuri.
— E cea mai bună măsură, observă Cae.
— Așa cred și eu. Dar voi striga pe toate drumurile că a încercat să-mi ia viața. Vor afla toți nobilii principatului.
— Să nu afle! Pe nobilii principatului îi doare în cot de soarta voastră. Cîți dintre ei s-au grăbit să vă arate simpatia acum la plecare? Apoi, puțini ar crede asemenea vorbe. Păstrează taina pînă se va ivi prilejul nimerit! De fapt, e taina grea a unei familii mari.
— Poate că e mai bine așa, oftă el. Iar acum a venit vremea să vă mulțumesc. Noi n-am fost niciodată prieteni, domnilor.
— Nu-i vina noastră, zîmbi Ducu.
— Știu. E a mea. Fericit e domnul Țării Românești că are asemenea slujitori.
— Nu slujitori, prințe, rîse Indru. Noi nu putem fi slujitorii unui om, ci numai ai neamului nostru.
— Da, da, zise Sigismund, cu cît vă cunosc mai mult cu atît mă cuprinde mirarea. Alții în locul vostru m-ar fi lăsat să pier. V-ați primejduit viața pentru mine. Or, pri mej duirea vieții nu se poate plăti în aur. Totuși s-a ivit prilejul să vă fac măcar un serviciu. Domnul Chirilă Zece Cuțite a căzut în mîinile cardinalului. Căpitanul Jager l-a arestat în zori, chiar lîngă poarta cetății Alba-Iulia. Nu-i va fi ușor prietenului vostru, mai ales că a doborît patru dintre oștenii lui Jager.
— Prins? tresări Caravană. Dar nu există nici un ordin de urmărire împotriva noastră.
— Există acum. Pentru capetele voastre, cardinalul oferă opt sute de ducați.
— O! exclamă Ducu admirativ, am ajuns la preț mare.
— E timpul să ne despărțim, hotărî Cae. Va trebui să luăm unele măsuri pentru salvarea lui Chirilă .
— Va fi greu, observă Sigismund. Adică, nu. Cu domniile-voastre mă aștept la orice.
Prințul scoase o pungă ce se dovedea nu tocmai ușoară. Cotrobăi prin ea și alese trei inele în a căror montură strălu ceau pietre de mare preț.
— Iată, murmură cu glasul înecat de emoție, vă las niște amintiri. M-aș simți umilit în fața unui refuz.
— Nimeni nu poate respinge niște amintiri, zise Caravană la fel de emoționat.
Își strînseră mîinile tăcuți. Fostul principe nu mai avea nimic din vechiul său aer arogant. Ar fi vrut să le spună acelor tineri cuvinte mult mai frumoase, dar mintea lui se arăta neputincioasă după o astfel de încercare. Întreaga lui ființă simți nevoia unei mîngîieri. Dacă Indru și-ar fi desfăcut brațele, s-ar fi aruncat la pieptul lui și nu s-ar fi rușinat să plîngă. Pînă ieri, fusese cel mai strălucitor om al principelui. Azi simți pentru prima oară că e singur. „Doamne, Dumnezeule! gîndi el. Toată simpatia și strălucirea din jurul fostei mele puteri se dovedește numai minciună. Cine și-ar fi închipuit că în clipele mele cele mai grele să-i am alături tocmai pe oamenii pe care i-am prigonit cîndva. Fericit e conducătorul ce știe să-și aleagă prietenii! Fericit e conducătorul care deosebește lingușeala și fățărnicia de sinceritate și dragoste! Eu n-am văzut nimic atîta vreme cît am fost principe. Iar azi culeg roadele.”
Se scutură din gîndurile lui și apucă frînghia cu un gest disperat, apoi coborî printre slujitori și se mistui în lungul Ampoiului.
— Eu plec la Alba-Iulia, spuse Cae, privind trist în urma lui Sigismund.
— Poate împreună cu noi, observă Ducu.
— Nu, prietene! Merg singur. Nu are rost să ne băgăm cu toții în gura lupului. Am un plan care cred că e bun. Pentru reușita lui, ar fi bine să mă așteptați aici pînă la miezul nopții. Să nu-i îngropați pe călugării morți! S-ar putea să avem nevoie de ei chiar azi. Dacă nu mă întorc pînă la miezul nopții, înseamnă că planul meu nu a reușit. Atunci veți hotărî voi salvarea mea și a lui Chirilă.
O pală de vînt îndoi vîrfurile brazilor făcîndu-i să cînte și trecu prin inima pădurii ca un fior.
