Cazul maicii Varvara

I

„…Iar în ziua și în ceasul acela blestemat – să nu fie! – când vreuna din maicile călugărițe, au din surorile trăitoare întru această sfântă și dumnezeiască mănăstire, s-ar dovedi cu dovadă nemincinoasă, precum că a mâncat mâncăruri de carne, au a ridicat mâna asupra vreunui dobitoc, au jivină de orice fel, broască de-ar fi și vierme de-ar fi, să se mănânce de fiară, au ca sora lui Moise să se cuprindă de lepră. Să se spânzure ca Iuda Iscarioteanul și să i se verse mațele ca ale lui Arie. Focul cel ce niciodată nu se stinge să-i fie partea, și viermii cei neadormiți să-i fie mângâiere în împărăția cea stătătoare. Iar mila lui Dumnezeu să se ridice deasupra sfintei mănăstiri. Iar varvarii și ereticii și fiarele sălbatice și focul și grindina și stăpânitorii întunericului, să-și facă voile… Că osteneala mea câtă a fost și jertfa mea câtă este, sunt scrise la Dumnezeu, în catastihuri, și odihna sufletului meu rămâne în veac.

Iar dacă bunul și milostivul și neobijduitorul Dumnezeu, cel ce toate le-a făcut și le-a pus sub a sa stăpânire, voiește altfel, adică să pătimească numai călugărița au sora ce cu știință a călcat această legătură, iar nu întreg soborul, și să nu piară pentru o păcătoasă sfântul lăcaș, eu altă îndrăzneală nu am, căci el este judecătorul viilor și al morților. Amin”.

Așa a scris vornicul Radu Țânțăreanu în actul de întemeiere al mănăstirii Țânțăreni. Și voința lui a fost respectată cu sfințenie de necrezut vreme de două sute de ani și mai bine. Călugărițele și surorile nevoitoare în ctitoria lui, au uitat gustul cărnii – de cumva îl cunoscuseră mai înainte, iar vietățile de tot felul au huzurit fără să fie ucise ori măcar stingherite în traiul lor.

Noroc că locul e de deal și deci fără șerpi și fără urși sau lupi prin apropiere, căci de-ar fi fost altfel – Dumnezeu știe dacă ar fi putut dăinui și mănăstirea și testamentul. Ori maicile s-ar fi apărat și deci ar fi călcat vrerea ctitorului, iar șerpii și fiarele sălbatice le-ar fi obijduit, și prin urmare obște călugărească n-ar mai exista.

Iată însă că după o trecere așa de îndelungată, s-a adeverit și aci cuvântul care zice că veșnicie pe pământ nu este. Ci numai lucruri vremelnice, așa ca omul, ca viața și ca pământul însuși.

O întâmplare nenorocită, care în lumea de dincolo de zidurile mănăstirii, ar fi stârnit doar o mică supărare într-o casă și poate mici socoteli între vecini, a venit după atâta vreme să strice o lege păzită cu strășnicie, să tulbure sufletele cele bune și să mai învenineze încă pe cele rele. Căci, dacă adiata vornicului a fost păzită în toată slova ei, iar călugărițe cu viață care să nu fie împotriva hainei s-au numărat cu miile, n-au lipsit însă nici din acelea cărora înfrânarea unor trebuințe firești le mărește încă răutatea cu care s-au născut. Așa ca să nu fie pace desăvârșită, și să mai aibă și satana un pic de bucurie și un car de speranțe. Și nu lipsesc nici în ziua de astăzi.

Acestea, puține la număr dar în stare să mărească un rău venit de la diavolul, au găsit prilejul binevenit să-și dea seama unde se va ajunge cu clevetirile lor și câtă întindere va lua bucuria nevăzutului vrăjmaș.

Iar altele, pe care aceeași lipsire de libertate și de plăceri pământești și omenești, le lasă cu minte nevârstnică, pe unele chiar până la adânci bătrânețe, și care și ele slujesc adesea pe placul satanei, dar fără știință și fără răutate, s-au întrecut cu glumele și au dat întâmplării un răsunet care va rămâne multă vreme în mintea soborului, a clirosului[1] de la sfânta mitropolie și a credincioșilor de prin partea locului.

Iar întâmplarea și necazul așa au fost, că visând maica Varvara un vis înfricoșat, în răsăritul soarelui, s-a deșteptat cu spaimă și cu bănuială mare și ieșind în prispa chiliei a descoperit o mortăciune spânzurată și a dat un țipăt din cât a ajutat-o gâtlejul cuvioșiei sale.

A auzit-o, firește, mai întâi preacredinciosul servitor cu coadă, pe care îl ține fără simbrie și fără treabă, la ușa casei; apoi îndată a urlat Matei al maicii Leonida, stârnind cu gura-i mare și proastă toate potăile și pe toți cocoșii de sub părinteasca oblăduire a călugărițelor.

Auzind și maica Leonida țipătul Varvarei, care-i era vecină, fără să-i fie și prietenă, s-a ridicat cum se afla și a tras mai întâi cu coada ochiului, din dosul perdelei, nădăjduind să-și vadă sora întru Hristos luptându-se măcar cu un lup dacă nu cu un bărbat. Dar nevăzând nimic, a scos capul pe fereastră, apoi a ieșit în ușă numai c-un picior în papuc, și zărind jumătate din corpul maicii Varvara atârnând moale în capul scării, a scos și sfinția ei un țipăt. Tocmai în clipa când sora Anica, ucenița Varvarei, venise la fața locului stârnită de hămăitul câinelui. Căci ea nu doarme laolaltă cu maica Varvara, ci în cerdacul din dos, și deci n-auzise țipătul acesteia.

— Îââu! țipă și sora Anica, văzând pe maica Varvara întinsă moartă. Săriți c-a murit măicuța!

— Ce s-a întâmplat, soro? ceru Leonida lămuriri de peste gard, sincer îngrijorată că vecinei i-a sosit de la Dumnezeu un astfel de sfârșit. Fiindcă dușmănia între călugărițe iscându-se pentru lucruri mărunte și neînsemnate, n-are trăinicie până dincolo de mormânt, așa ca la celelalte urmașe ale Evei; ci numai până la suflarea cea din urmă.

— Iââu! a murit și Tănase! țipă a doua oară sora Anica – și căzu și ea lată lângă maica Varvara.

Maica Leonida se înfricoșă ca de mânia lui Dumnezeu și trimise pe sora Chirița să tragă clopotul cel mare, iar pe sora Petra, cealaltă uceniță a sfinției sale, să dea de știre stareței și părintelui duhovnic. Iar sfinția sa, adică maica Leonida, temându-se de vreo năpastă, intră în chilie și deschise Psaltirea la psalmul cu această începătură: „Ferește-mă, Doamne, de omul viclean și de bărbatul nedrept mă izbăvește”.

Sunetul clopotului mare, într-o zi de lucru și la un ceas așa de dimineață, stârni bineînțeles spaima și groaza în mănăstire. Și unele călugărițe rele își lămureau evenimentul după cum le poruncea inima și interesele.

Așa de pildă, maica Epraxia, vânătoare neostenită a jețului stărețesc, era încredințată că a murit stareța; cuvioasa Apolinaria, mereu în colț cu iconoama, credea că maica Xenia a răposat; maica Harisia, care ceruse în ajun trăsura mănăstirii pentru a face un drum până la târg și fusese refuzată, își închipui o clipă că trebuie să fi luat grajdul foc; iar maica Glicheria, convinsă fiind că părintele Calist, preacinstitul duhovnic al mănăstirii, o încarcă peste dreptate cu mustrări și cu canoane, numai ce bănui că năprasnicul sfârșit îl va fi lovit pe asprul arhimandrit – și simți în suflet ușurarea celui răzbunat.

— Dreapta ta, Doamne, a izbit pe Faraon și pe călăreții săi și a izbândit lui Moise și fiilor lui Izrael, – grăi ea închinându-se către sfintele icoane.

Ca îndată, înfricoșată oarecum de tăria cuvintelor, să socotească mai nimerit un verset din psalmii lui David:

— „N-am văzut pe cel drept părăsit, nici seminția lui cerând pâine”.

Între timp, loviturile cu sunet de spaimă și de moarte, ale clopotului, scoaseră toată obștea de prin chilii.

Călugărițe și surori îmbrăcate pe sponci, câini și pisici căscând și întinzându-se de somn stingherit, se adunară în fața bisericii să ia cunoștință de un lucru care nu se întâmplă în fiecare zi.

Dar ce să fie oare?

Scrutară cerul, pe cât le ajută văzul, și nu zăriră nici pic de fum.

Iscodiră cu nasul și nu prinseră niciun miros de lucru ars.

Prin urmare foc nu e. Ci moarte. Moarte năprasnică. Și încă una care a izbit în mai-mărimi. Pentru o biată călugărită de rând nu se trăgea clopotul așa cu noaptea în cap.

— O fi murit Înaltpreasfinția Sa! își dădu cu părerea maica Sevastia, care de când cu schimbarea calendarului, nu putea suferi pe capul eparhiei.

— Da ce, maică, numai arhiereii au moarte? se încurajează cuvioasa Epraxia. Parcă starețele nu mor și ele când le vine sfârșitul… sau osânda?

Și pe dată se porni o mică și ascuțită ceartă în privința morții și a celor ce mor la isprăvitul zilelor sau din pedeapsă dumnezeiască. Noroc că sosi sora Petra la vreme ca să toarne apă în foc și să potolească patimile și îngrijorările.

— Maicilor, a murit Tănase Păcătosul, cotoiul maicii Varvara! grăi ea pe nerăsuflate și cu mâna la inimă. L-au găsit spânzurat de stâlpul casei. Dar nu pentru el s-a tras clopotul, s-a tras pentru maica Varvara și pentru sora Anica, fiindcă leșinaseră și era cât pe-aci să se ducă și ele.

Vestea cu totul neașteptată stârni râsete, proteste și descurajări. Prea mare distanță de la capul mitropoliei și până la… Tănase Păcătosul. Ar fi putut să moară stareța că e bătrână, sau duhovnicul că abia își mai poartă nădragii, dar atâta hărmălaie și atâtea bătăi de inimă nu merita un leșin fără urmări. Și nici pieirea lui Tănase Păcătosul.

Își reveniră însă repede.

Tănase fusese găsit spânzurat și deci o crimă se făptuise în mănăstire. Cea dintâi crimă de la întemeierea mănăstirii. Căci de altele nu se pomenește nici în hrisoave, nici maicile cele bătrâne nu-și amintesc să fi auzit. Faptul, așadar, era mai de seamă decât moartea unui mitropolit sau a unei starețe. Mai ales că dădea loc la intrigi și la bârfeli împotriva conducătoarelor.

Porniră grămadă către chilia maicii Varvara, ca să ia însele cunoștință de cum s-a petrecut nemaipomenitul omor și să se inspire la fața locului pentru cele ce vor urma.

Maica Epraxia e în frunte. Voinică și nebătrână, cum e, calcă de sus și hotărât, făurindu-și în tăcere gânduri pentru cuvântarea pe care o va ține în prezența răposatului. E sigură că întâmplarea i-a adus multă apă la moară și că va avea prilejul să facă stareței – dacă nu pricină de paretisis[2] măcar atâta sânge rău cât să-i ajungă pentru multă vreme.

Găsiră pe biata maica Varvara și pe sora Anica într-o stare jalnică. Fuseseră înviate cu două căldări de apă rece – și acum primeau condoleanțe și felicitări din partea vecinelor și a celor ce sosiseră mai înainte. Condoleanțe pentru năprasnica moarte a bietului Tănase, și felicitări pentru norocul de a nu fi fost spânzurată una din ele, sau chiar amândouă.

Iar sărmanul Tănase, atât de răsfățat până aci de toată obștea, pe cât era de invidiat de frații de același neam cu el, mai puțin dăruiți de la părinți și de la ursitori, sta nepăsător, c-o sfoară strânsă în jurul gâtului cu guler alb, cu ochii fixați în depărtări și cu vestita-i coadă stufoasă și vărgată, pentru vecie înțepenită…

— Și cum s-a întâmplat, surioară? întrebă maica Epraxia după ce contemplă câteva clipe poziția și mutra răposatului și după ce își făcu o cruce pentru soarta cotoiului. Ia spune, maică Varvara, s-auzim și noi.

Și biata maica Varvara, răsplătită oarecum prin jalea întregului sobor, reîncepe de la capăt. Căci mai povestise o dată pentru știința și curiozitatea vecinelor.

— Uite, maică Epraxia, când m-am sculat, din pricina unui vis înfricoșat, l-am găsit precum îl vedeți. Bănuiam eu de ieri c-o să dau peste un necaz. Mai întâi, am venit supărată de la liturghie din pricina părintelui duhovnic, că ne-a batjocorit în timpul heruvicului. I s-a părut sfinției sale că nu cântăm din toată inima – parcă era nevoie să urcăm până în fundul turlei! – și ne-a făcut „împuținate în credință”. Și am luat sfânta agheazmă și sfânta anafură cu mâhnire în suflet și cu poftă de ceartă. Când am venit acasă, a început să mi se bată ochiul stâng. Ei, Doamne, gândeam, o să mi se întâmple ceva. Și n-au trecut cinci minute că m-am pomenit cu Anica înțepată la picior. Alergase după un pui de găină să-l prindă și călcase într-un ciob de sticlă. Numai de-ar fi răul atâta, am gândit eu mulțămind lui Dumnezeu. Dar n-a fost atâta că mai târziu am alunecat pe scară și m-am lovit la fluierele picioarelor de era să leșin nu altceva. M-am mângâiat repede cu gândul că alte rele n-o să-mi mai aducă diavolul până în seară. Dar numai ce am gândit astfel, că iar a început să mi se bată ochiul stâng. Și mie când mi se bate ochiul stâng… Anico, zic, să ai grijă să încui toate p-afară, că satana și-a pus în minte să ne facă supărări. Și dacă auzi peste noapte vreun zgomot cât de mic, să pui mâna pe vătrai și să strigi pe fereastră. Îmi închipuiam că o să aducă ucigă-l toaca niscai țigani să-mi fure vreo pasăre ori vreun lucru de trebuință. Apoi ne-am temut și de foc și am turnat apă în vatră. Dacă o fi cutremur sau altă bătaie de la Dumnezeu, ziceam eu către Anica, noi nu suntem în stare să ne apărăm decât cu sfânta cruce. Și am citit acatistul sfintei Fecioare, iar sora Anica a citit p-al Sfântului Marelui Mucenic Dimitrie. Cui să-i dea în gând că moarte năprasnică pândește pe bietul dobitoc? El, amărâtul, a avut presimțiri cu două zile înainte. Că alaltăieri pe la toacă, numai ce m-am pomenit cu el în poală miorlăind ca un copilaș. Ce ai, maică, Tănăsică? am zis eu mângâindu-l pe spate și pe coadă. Dar el mereu miorlăia și-și freca botișorul și căpșorul de mine. Iar seara n-a ieșit deloc. A mâncat și s-a făcut covrig în poala Anichii. Asta nu e d-a bună, zic eu către fată. Unde s-a pomenit să se culce Tănase odată cu găinile, și să nu dea el măcar o raită două prin mănăstire? Că de îmbătrânit n-a îmbătrânit. Abia acum e în puterea lui… Dar el n-a ieșit defel, și-a adormit torcând în poala Anichii. Ieri pe la nămiezi, numai ce-l văz că se dă jos din cais, unde se suise după pisica maicii Glafira, și vine drept la mine. Păi unde nu se făcea că mă zgârie pe mâini și că vrea să-mi rupă anteriul! Da’ de unde! Nu și-ar fi înfipt el gheara în mâinile mele, ori în anteriul meu, pentru nimica-n lume. Apăi se urcă pe umeri și mă linge pe obraz. Du-te la păcatele, Tănase, zic eu, că n-am nici vreme și nici chef de joc. Dar el mereu mă lingea pe obraji și-mi miorlăia la ureche. Parcă ar fi vrut să-mi spuie ceva. Întocmai ca un om, surioarelor. Aseară – părea ceva mai vesel. A mâncat jumări cu brânză, s-a lins frumușel pe bot, s-a scărpinat de purici – asta din obicei moștenit, că unde s-a pomenit purece pe Tănase? Îl lăia Anica și-l pieptăna în toate zilele. S-a urcat apoi pe piciorul fetei – parcă-l văd și s-a făcut c-o mușcă de mână. Du-te la păcatele, să răstește Anica, fără răutate, că n-am chef de joacă. Trebuie să isprăvesc bluza doamnei Deleanu, că vine mâine și eu n-am încheiat-o. Numai ce-l văz atunci pe bietul Tănase că-și vâră codița între picioare și o zbughește pe ușă. M-oi căi toată viața că nu l-am chemat îndărăt. Că dacă-l chemam nu se întâmpla ce s-a întâmplat…

— Ba tot se întâmpla, o contrazise maica Harisia, că așa-i era lui scris să moară.

— Așa-i era scris! se proțăpi Leonida, Parcă ține Dumnezeu catastife pentru toate pisicile și pentru toate curcile? Ține numai pentru oameni, soro!

— Ba ține și pentru alte jivine, se încontră maica Sevastia. Că tot făptura lui e și rața și pisica și musca și vrabia…

— O fi, dar numai pentru om e Raiul și Iadul. Numai pentru urmașii lui Adam și ai Evei se pun tiriziile[3] la Judecata Viitoare. Dobitoacele și păsările, ca niște ființe necuvântătoare, nu răspund pentru păcatele lor. Ai văzut Sfinția ta vreo rață ori vreo vacă mărturisindu-și păcatele înaintea duhovnicului? se încontră și maica Epraxia.

— Mai bine te spânzura pe tine, și încă de limbă, că numai venin și otravă îți picură din buze, – se oțări maica Sevastia întorcând spatele.

Epraxia se cutremură o clipă căci dorința Sevastiei putea să fie o proorocire, dar n-avu răgaz să răspundă ori măcar să-și facă cruce, că sosiră la locul nenorocirii maica iconoamă și maica eclesiarhă.

— Urmează de unde ai lăsat, se adresă maica Xenia, iconoama, către maica Varvara, știindu-o lungă la vorbă și sperioasă de toate nimicurile.

— Tot grăbită te-am pomenit! se burzului maica Apolinaria. D-aia nu isprăvești niciun lucru din câte începi…

— Bine că le isprăvești sfinția ta… Că-ți trebuie un ceas ca să citești o catismă și o jumătate de an să împletești o pereche de ciorapi, îi întoarse maica Xenia cu gura plină de râs.

— Ia să lăsați acuma împunsăturile și să ascultăm pe Varvara, zise maica Leonida autoritară. Apăi – să vedem cine a săvârșit nelegiuirea. Că tot din mănăstire trebuie să fie. Mirean d-afară n-a venit să spânzure cotoiul.

— L-ai spânzurat sfinția-ta, că nu-ți lăsa pisica în pace, aruncă maica Trifilia o glumă.

— În cazuri d-astea nu se glumește, sări și maica Evlampia, eclesiarha. O glumă nevinovată ar putea să fie luată în serios și să ducă la cine știe ce încurcături. Ia spune, maică Varvara.

— Da’ să n-o iei de la început, îi reaminti iconoama pe ton glumeț. S-o iei de unde o lăsaseși când am venit eu cu Evlampia.

— Ba s-o ia de la coadă, că așa se conduce sfânta noastră mănăstire, ridică Epraxia nasul pe deasupra adunării. Toate se iau de la coadă; nu se ia nimic de la căpătăi. D-aia nu se face nimic de Doamne-ajută…

— Las’ că o să faci sfinția-ta… când ți-o veni partidul la putere, o liniști și o măguli iconoama duhlie ca de obicei.

— Când o face plopu’ pere… – prooroci maica Sevastia care n-o avea deloc la inimă pe Epraxia.

Aceasta oftă și înghiți în sec. Nu vrea să se certe cu Sevastia pe față, dar o scrise din nou la răboj. Poate pentru a mia oară. Așa că maica Varvara izbuti în sfârșit să-și destăinuie și visul ce a premers omorului săvârșit la casa și în familia cuvioșiei sale.

— Și așa, maicilor, după cum spusei: și-a vârât codița între picioare și a ieșit supărat pe ușă. Unde s-o fi dus nu știu, că până să ne culcăm, nu i-am mai auzit nici pașii nici gurița. Dar lucrul ăsta nu ne-a mirat și nu ne-a dat de bănuială fiindcă, după cum bine îl știți cu toatele, nu prea dormea el nopțile p-acasă. Ce făcea, ce dregea, pe unde umbla, pe unde nu umbla, că numai ce ne pomeneam cu el la ziuă abia venind.

— Era ostenit biedă, îndrăzni sora Petra, ucenița maicii Leonida.

— Era! Știi tu! o mustră maica Leonida – cu părere de rău că-i dă prilejul s-o facă în sobor de maici.

— Nu știe… dar bănuiește, îi luă Trifilia apărarea, stârnind mare haz.

Era rândul și dreptul maicii Augustina, cu ascultarea la prescurărie, Cuvioșia-sa umblă întotdeauna cu duhul blândeții, spre deosebire de maica Sevastia care amenință veșnic cu fulgerele Apocalipsului și cu o nouă cădere a Ierusalimului și a Babilonului.

— N-aveți minte nici de două parale, zise maica Augustina. Vorbiți vrute și ne vrute în fața unui biet dobitoc răposat de năprasnă, ca și când prea mare osebire ar fi pus Dumnezeu între om și între jivinele fără limbă grăitoare. Lăsați, soro, înțepăturile și glumele că v-o fi mai săturat Dumnezeu, și dați cinste morților. Ca mâine o să vă văz fără duh și fără suflare. Să mă ierte Măicuța Domnului c-oi vorbi cu patimă, dar eu zic că măcar cincizeci din toată obștea, între care n-aș face rău să mă număr și pe mine, nu merităm mai multă cinste înaintea Județului nemitarnic. Că era frumos și blând, și toată mănăstirea îl iubea ca pe un copil fără minte. Că taman așa era: copil fără minte. Că omul de e om și face nebunii; darmite un biet motan răsfățat. Atâta. Încolo – pâine de dobitoc. Nu l-a prins nimeni în cotețul puilor, nici la oala cu lapte, nici la putina cu brânză. Îl chemai să-i dai o bucățică – venea și lua. Dacă-i plăcea, dacă nu – pleca p-aci-ncolo fără să cârtească.

— Cotoii ăilalți sunt de altă părere, maică Augustino, o întrerupse glumeața Trifilia.

— Tu să taci din gură! – o certă prescurăreasa. Că dacă n-ai avea glas frumos aș zice că numai de comedii ești bună. Mai înțeleg să fie în viață, dar nu-l vezi sărmanul de el cum stă cu limba scoasă? Arde-l-ar focul și l-ar mânca iadul p-ăl care și-a făcut așa păcat. Ia mai spune Varvaro, s-auzim ce mai ai pe suflet. Dar spune și Sfinția-ta mai în chingă, prea lungești vorba fără socoteală. Uite așa: am plecat la 2 și am ajuns la 9. Scurt. Ce mai interesează cum m-am îmbrăcat și ce mi s-a întâmplat pe drum!

— Și cum zisei, porni din nou maica Varvara, nu prea dormea el p-acasă. Ce făcea, ce dregea, pe unde umbla, pe unde nu umbla, că numai ce ne pomeneam cu el la ziuă. Așa că ne-am culcat fără nicio grijă. Și nici când am venit de la utrenie – că Anica n-a fost – nu mi-am bătut capul să văz dacă s-a întors din vecini. Ori de ce nu s-a întors, M-am culcat cu alte griji, că mirenii nu cred că maicile au și ele destule griji pe capul lor…

— „Grija casei tale Doamne, m-a mâncat”, întrerupse Trifilia – de data aceasta fără să găsească vreo aprobare.

Călugăritele erau nerăbdătoare – nu s-audă cine știe ce grozăvii din gura Varvarei, ci să vadă ce o să urmeze după spovedania păgubașei. Erau sigure că satana, ajutat de Epraxia și de alte unelte, va stârni tulburare. Iacă așa numai din moartea unui simplu motan. Când vrei să dai foc satului îți trebuie un car de chibrite?

— Și dacă m-am culcat, continuă Varvara, oi fi dormit ce-oi fi dormit și numai ce m-am pomenit c-un câine și c-un arap... În vis negreșit. Aci se făcea că duce arapul pe câine, aci că duce câinele pe arap. La început, arapul era înalt și cu barbă, iar câinele ca un boldei d-ăia care-i poartă cucoanele de zgardă. Apoi – îndată văz pe arap numai de-o palmă și pe jigodie cât un ogar d-ăia de vânătoare. M-am înfricoșat cu frică mare și am vrut să strig, dar ogarul a râs de frica mea. Parcă a zis și ceva dar nu mai țiu bine minte. Atunci am mai prins curaj și am zis așa: Aferim de stăpân! Îl duce câinele de zgardă. Și îndată a răcnit arapul și s-a făcut ca o ceață. Iar după ce a trecut ceața – iarăși am văzut pe arap cât Marin Greceanu și pe dulău cât un cățel care suge. Și iar am râs. Și atunci numai ce-a urlat câinele de s-a cutremurat valea, că eram într-o vale – și iar s-a făcut ceață. Și după ce a trecut ceața – Doamne, Doamne! – numai ce văz pe câine, așa mititel cum rămăsese, că smulge o stejăriche din pământ și o pune pe spinarea arapului. Și dă-i! Și dă-i! Și unde răcnea arapul de-i plângeau și păsările de milă. Apoi, taman când să zică dracul de cățel ceva, numai ce văd că vine dintr-o parte un preot, parc-ar fi fost părintele duhovnic, și din cealaltă – cine credeți? Tănase! Chiar el era. Am vrut să strig la ei să se ferească de arap și de câine dar n-am putut. Parcă mi-era limba legată… Și ce să vedeți, surioarelor! Abia s-apropie unui de altul, adică preotul și cu Tănase, și – o minune dumnezeiască! Îndată ia preotul chip de înger și Tănase chip de diavol. Îi văz cum vă văd. Și se iau la ceartă. Ce și-or fi zis unul altuia – nu știu, că n-am auzit. Și nici n-a durat cearta mai mult de câteva secunde. A pus îngerul mâna în beregata necuratului și l-a strâns până și-a dat sufletul. Eu, ce să zic, m-am bucurat văzând izbânda îngerului. Și încă cu bucurie mare foarte. Dar mai mult de-o clipă n-a durat bucuria, că îndată îngerul a luat iar chip de preot, iar în locul satanei am văzut pe bietul Tănăsică zăcând fără suflare, la pământ. Iar arapul și cu câinele, aplaudau și râdeau în gura mare. Atunci m-am deșteptat tremurând toată și am strigat pe Tănase. Dar Tănase nicăieri. Am ieșit pe sală, că avea obicei să ațipească pe pălimar, dar Tănase spânzurat de stâlpul casei... Când l-am văzut cu ochii umflați și cu limba scoasă – mi-a venit rău și am căzut jos. Maicilor și surorilor, după visul pe care l-am visat, eu n-am curaj să cred că e mână de om la mijloc. Că o călugăriță, oricât ar fi de împuținată la minte și în credință, n-ar fi în stare să sugrume un biet motan fără judecată. Iar cu mirenii din sat și din oraș n-am avut niciodată gâlceavă și neînțelegeri. Iar dacă aș fi avut, găseau ei să-mi facă alte răutăți. Așa că, eu sunt de părere să nu se mai caute vinovatul și să se mai stârnească tulburare. Pe bietul Tănase l-a ucis îngerul Domnului. Că intrase satana în el. De ce și cum o fi intrat necuratul tocmai într-un pisoi, și tocmai în Tănase, rămâne să tâlcuiască părintele duhovnic și cu maicile mai pricopsite în știința proorocilor și a scripturilor. Amin.

Visul teribil, povestit de maica Varvara, cu ochii holbați și cu mâinile la piept, puse călugărițele pe gânduri. De când există mănăstiri și călugări, cea mai mare grijă a satanei a fost să strice pacea sfintelor locașuri și să tulbure oastea fără platoșe a lui Hristos. Fel de fel de scornituri a ieșit din mintea lui lipsită de dreapta judecată, și adesea a avut prilejul să se bucure de mari și neașteptate izbânzi.

Scrie „Hronicul” mănăstirii, spun și maicile mai bătrâne, că nici pacea acestei obștii călugărești n-a fost scutită de uneltirile vrăjmașului. A pus foc, a stârnit vijelii ca să dezvelească chiliile și să răstoarne gardurile și crucile din cimitir, a adus boli pentru care numai moliftele Sfântului Ierarh Vasile sunt izbăvitoare, a adus omizi de prin crânguri și de prin sate ca să stârpească rodul puținilor pomișori din cuprinsul mănăstirii, a mâncat frunzele duzilor pentru a lipsi pe maici de rodul ostenelilor făcute cu creșterea gândacilor, – și câte alte multe. Betejiri și furturi de vite, răsturnări de trăsuri, precum și tot felul de ispite care înmoaie pe om, oricât s-ar sumeți în rugăciuni și în credință, și-l abat din calea mântuirii pe cea bătătorită a pierzaniei.

Totuși, izbânzile lui, multe la număr, și unele prea însemnate, n-au mers până la scopul cel din urmă. A căzut o maică – nu pentru fapte trupești ci pentru alte păcate osânditoare de suflet, – s-au ridicat două; au căzut două – s-au ridicat patru; și mănăstirea dăinuiește de două veacuri. Și va mai dăinui multe, fiindcă tot mai mare și tot mai tare s-a dovedit dragostea pentru mântuire decât înclinările trecătoare către cele rele.

Omoruri însă n-a pus la cale necuratul, deși acesta era răul cel mai mare pe care avea să-l facă mănăstirii. Sau poate a pus, căci nu e de închipuit că a uitat vreuna din legile lui, sau că n-a cunoscut testamentul vornicului ctitor, dar n-a găsit unealta trebuitoare. Să fi izbutit oare acuma? Să fi murit Tănase, biet pisoi nevinovat, de o mână de călugăriță, pentru ca satana să-și bată joc de voința fericitului întemeietor al mănăstirii?

Această întrebare frământă acum mințile desăvârșite în teama diavolului și în nădejdea Celui răstignit. Și tot soborul așteaptă parcă un cuvânt cu tărie pentru a-și da drumul lăuntricelor simțiri.

Lipsește însă și stareța și duhovnicul. Și nici vreunul din preoții slujitori nu s-a ostenit să culeagă lămuriri la fața locului.

— Maica Sevastia are cuvântul! glăsui Trifilia ca una ce-și dădea seama de dorința negrăită a soborului.

— Ce maica Sevastia! Așteptați să vie maica stareța, se împotrivi eclesiarha temându-se de niscai proorociri care ar stârni cine știe ce tulburări.

— Stareța are treabă să-și citească psaltirea, – o îndreptăți în batjocoră maica Harisia.

— S-o mai scurteze, ori s-o mai lase când aude clopotul cel mare, cârti Maximila cu strâmbături dușmănoase.

— Poate că vine părintele duhovnic mai înainte nădăjdui maica Augustina, de altfel necăjită pe întârzierea stareței și a părintelui Calist.

— Până n-o mânca varză acră nu vine, că s-a cherchelit aseară, binevoi maica Glicheria să justifice zăbava arhimandritului.

În acest timp, maica Epraxia își pregăti idei pentru o cuvântare, și când înțepăturile încetară se urcă în tinda Varvarei.

— Maica Epraxia are cuvântul! zise Trifilia tare și poruncitor.

— Maica Sevastia să vorbească! strigă un glas din mulțime.

— Ba maica Epraxia.

— Ba maica Sevastia.

În cele din urmă, se lămuri că majoritatea dorește să asculte pe bătăioasa de Epraxia. Fie pentru a se face tulburare, căci se știe doar împotriva cui are să cuvânteze aceasta, fie ca să nu se mai înfricoșeze de niscai amenințări cu potoape și cu scufundări de pământ, ieșite din proorocească gură a Sevastiei.

Cuvioasa maica Epraxia, pe mirenie Ecaterina, are vârsta tuturor călugărițelor care au trecut de treizeci de ani și n-au ajuns încă la cincizeci. Poți să-i dai și patruzeci și nouă, sigur că ești aproape de adevăr, dar tot așa de sigur că ești foarte departe. Cu aceiași siguranță și nesiguranță îi dăruiește și extractul de naștere patruzeci și șase. E înaltă, aproape groasă, brunetă, ochioasă și sprâncenată, și are de la Dumnezeu o voce cu totul nepotrivită înfățișării ei voinicești: subțire și pițigăiată. Parcă vorbește un muscal de pe capră sau un băiețaș cu glasul neschimbat. Se exprimă însă ușor și totdeauna în ton de ceartă. Chiar când se roagă sau stă de vorbă cu sora Maria, prea simpatica uceniță a cuvioșiei sale. Îi lipsește totuși ținerea de minte, din care pricină nu poate folosi citate și fapte din scriptură și din viețile sfinților. De aci ura ei grozavă împotriva maicii Sevastia care are capul calendar. Ură ușurată însă prin greutatea cu care Sevastia găsește cuvintele și le leagă între ele. Din cauza acestor calități și cusururi, una cuvântează fără ajutorul scripturilor, iar cealaltă înșiră numai verseturi din evanghelie, din psalmi și din prooroci.

— Maicilor și surorilor, începu Epraxia după ce-și făcu sfânta cruce, nu știu dacă nu merg prea departe, dar uciderea asta care s-a făcut în cuprinsul sfintei noastre mănăstiri, eu o socotesc drept o teribilă nelegiuire și mă tem că o să s-abată mânia lui Dumnezeu asupra noastră…

— „Mânia lui Iehova s-a abătut asupra norodului său Izrail”, – întări maica Trifilia, maimuțărind glasul găunos al Sevastiei.

Epraxia înghiți rușinea și continuă grijuielnic și ațâțător:

— De la leatul 1723, de când fericitul vornic a ridicat sfânta mănăstire ca să fie maicilor de adăpost și de mântuire, nu s-a pomenit moarte de mână de om. S-a pus de la început lege să nu se ridice viața vreunei vietăți, lup sau vierme de-ar fi, căci și lupii și viermii făptura lui Dumnezeu sunt, și această lege s-a respectat cu sfințenie vreme de peste două sute de ani. Nicio călugăriță și nicio soră n-a ridicat mâna să strivească vietăți zidite de Dumnezeu. Nimeni n-a spintecat pește viu și nimeni n-a tăiat gât de pasăre în sfântul și dumnezeiescul locaș. Au așteptat maicile până să moară peștele de la sine, iar carne de pasăre sau de dobitoc n-a pus nimeni pe limbă – de la zidirea mănăstirii și până în ziua de astăzi. Și acuma – ce ne văd ochii? Omor săvârșit în cuprinsul mănăstirii! Și încă ce omor! S-a luat suflet de dobitoc care nici bârfea, nici talentul sau cinstea vreunei călugărițe pizmuia. Mă uit la bietul cotoi și nu-mi vine să-mi cred ochilor: în vis este? Sau aievea este? Nici capul nu i l-a tăiat, nici cu lovire de ciomege n-a fost ucis, ci sugrumat ca un tâlhar de pe vremea când domnii și judecătorii osândeau la spânzurătoare. Și nici măcar n-a așteptat să-și dea sufletul – ticălosul și nemernicul! – ca să-l arunce în lac ori în vreo groapă, ci l-a lăsat să-l vedem noi cu limba scoasă și cu ochii cât cepele… Săracul de el, ale cui păcate o fi fost ursit să le ispășească? Ce semn o fi vrut Dumnezeu să ne arate cu moartea lui năprasnică și înfricoșătoare?

— Căderea… guvernului! socoti maica Trifilia, că citește în inima cuvântătoarei.

— Tu ai crezut că spui o glumă răutăcioasă, Trifilio, dar să știi că gura prostului grăiește adesea adevărul, o înfundă cu lăcomie maica Epraxia. Prin gura copiilor și a celor săraci cu duhul își vădește Dumnezeu gândurile și scopurile. Fiindcă nicio îndoială nu mai încape că moartea lui Tănase al Varvarei e un semn ceresc. Și totdeauna după astfel de semne vin răzmerițe și cutremure și prefaceri în lume. Nu v-aduceți aminte cum a luat foc pulberăria de la Dudești, numai cu câteva zile înainte de războiul Rumâniei? Și cum a ieșit cometa cu puțin înainte de războiul Bulgarilor și al Sârbilor și al Grecilor, cu Turcii?

— Ba eu îmi mai aduc aminte și de alt semn, își întrerupse maica Xenia râsul și șoaptele la urechea Evlampiei. Cu douăzeci de ani înainte de cutremurul cel mare, carele a fost pe la leatul una mie opt sute treizeci și șapte, mi-am înțepat limba cu un os de pește…

— Da’ bătrână ești, soro? se miră Trifilia în râsul soborului. Și eu mai mult de optzeci și cinci de ani nu-ți dădeam…

— Și eu am avut odată un semn, aduse Evlampia vorba iarăși pe făgaș. Cu trei zile înaintea alegerii de stareță, am visat pe satana plângând… Da plângea nu glumă! Să știi, Evlampio, că o să cadă maica Epraxia, mi-am zis eu după ce m-am deșteptat. Și chiar așa s-a întâmplat…

— Sfințiile voastre n-aveți să deschideți gura! Și mai ales ca să râdeți. Că voturile n-au fost bine numărate… Și tot pe strâmbătate s-a ales Xenia în locul care se cuvenea Apolinariei, se opinti Epraxia.

— Așa judeci sfinția-ta, se enervă maica Augustina. Dar ăi mari au judecat altfel.

— Apăi – d-aia s-a abătut năpasta asupra mănăstirii. Că dacă ăi mari ar fi îndreptat prostia ălor mici n-am mai primi semne de la Dumnezeu din cer. A văzut Dumnezeu cum merg lucrurile în nefericita ctitorie a vornicului și a lăsat pe satana să strice legi care s-au ținut cu strășnicie vreme de două sute de ani. Fiindcă nu mână de om a gâtuit pe bietul dobitoc, ci însuși diavolul a săvârșit grozăvia. A vrut să-și bată joc de obiceiuri sfinte și să dovedească mirenilor precum că o călugăriță e în stare să înfigă ghearele în beregata unei vietăți și s-o ucidă cu setea și cu plăcerea cu care ar fi făcut o faptă bună. Și Dumnezeu, care și-a întors fața de la o mănăstire ce nu se cârmuiește pe placul lui, a lăsat pe Scaraoschi să-și facă mendrele… De ce nu s-au mai găsit pisici spânzurate în timpul altor starețe și altor comitete? Ori măcar un pui de găină? Un șoarece – poftim!

— Nici purice! adăogă Trifilia ca să nu scape prilejul.

— Ba să lăsăm gluma, zise aceasta după ce se potoli râsul. Ar fi cineva în stare să puie jurământ, că timp de două sute de ani, n-au ucis maicile măcar câteva miliarde de purici? Juri, maică Epraxia?

— Ba mai bine să ne spună cum se împacă visul Varvarei cu aiurelile sfinției-sale, aruncă și Marta o săgeată spre tribună. N-auziși, maică Epraxia, că pe Tănase l-a ucis îngerul Domnului? Ce tot îi dai cu satana?

— Fiecare cu simpatiile lui, râse iconoama un râs molipsitor.

— La urma urmei, ce poftești, maică Epraxia? o luă maica Evlampia, eclesiarha, la zor. Unde vrei s-ajungi cu vorbăria fără cap și fără coadă? A murit un pisoi – și ce-i cu asta? A căzut vreun trăsnet de sus? A luat mănăstirea foc? Ni s-a închis drumul mântuirii numai dintr-atâta? E drept că de când e mănăstirea și până acuma nu s-a ucis aci trup de om sau de altă vietate. Cinste maicilor! Ei, și dacă s-a întâmplat – ce s-a întâmplat – după atâta trecere de vreme, înseamnă că ne-am pierdut cinstea în fața lui Dumnezeu și a oamenilor?

— O să pătimești ca sfântul Ioan Gură de aur, sări și maica Trifilia. Că dacă ar fi fost mai moale la limbă, așa ca maica Sevastia, murea în scaunul Țarigradului. Dar fiindcă a vorbit prea mult, l-a surghiunit împărăteasa Eudoxia. Ca mâine o să te trimită maica stareță în surghiun…

— „Dreptul de auzul rău nu se teme”, se încurajă maica Epraxia, încurajând totodată pe prietenele și susținătoarele cuvioșiei sale. Vorbesc fiindcă am despre ce să vorbesc. Nu împușc în vânt și nici nu stric alicele de potârniche pe lupi și pe urși. S-a făcut crimă în mănăstire și conducerea este răspunzătoare. Iar dacă susțineți că nici dracul nici îngerul n-au ucis pe Tănase, să faceți bine și să scoateți pe criminal din pământ și din iarbă verde. Dar să știți că n-o să-l găsiți. Afară numai dacă v-ați duce vreuna în Tartar și ați cerceta și p-acolo… Și cred eu că Scaraoschi n-o să vă refuze atâta lucru… Aveți destulă trecere înaintea lui…

— Ohoho! Pân-aici! se opinti maica Augustina Nu mergeți mai departe că se rupe căruța. Credeți-mă și pe mine, că am îmbătrânit frământând prescuri pentru sfânta leturghie. N-a ucis nici îngerul, nici satana. Îngerii nu ucid decât în război cu dracii, iar dracii lui Scaraoschi au altceva mai bun de făcut decât să strângă pisici de beregată. Pun la cale războaie și rivoluții, stârnesc eresuri în biserica Mântuitorului și furtuni pe mări și pe oceane, scot șinele de pe drumurile de fier, surpă diguri ca să vie înecuri, dau foc sondelor cu păcură și ariilor cu grâu de treierat, și câte altele. O fi trecut vreun păcătos de mirean beat p-aci și a crezut că face o glumă. Asta este. Nu e mai puțin adevărat însă că s-a stricat o lege atât de veche și pentru asta lucrurile nu trebuiesc lăsate baltă. Să se caute ucigașul în gaură de șarpe. Dacă se va descoperi că mirean este, după cum nici nu mă îndoiesc, maicile vor răsufla ușurate și vor urma mai departe după cum am pomenit. Iar dacă nu va fi căutat, adică ucigașul, vom rămâne cu bănuiala în sufletele noastre precum că o maică a săvârșit nelegiuirea, și atunci păstrarea mai departe a vechilor obiceiuri nu va mai avea niciun rost. Așadar, lăsați răutățile și vorba multă și haidem cu toatele la maica stareță s-o rugăm să nu rămână lucrurile încurcate. Că dacă nu s-a milostivit să vie până acuma la fața locului, de bună seamă că nu dă prea mare însemnătate celor făptuite. A îmbătrânit și ea și nu le mai pune pe toate la inimă. Bunăoară ca maica Epraxia…

— La stăreție! La stăreție! strigară maicile și surorile în cor.

Dar nu plecară toate către locuința oficială a stareței. Unele o luară către biserică, potolite oarecum de toaca pentru acatist și proscomidie, iar altele, mai ales surorile, se cărăbăniră către chilii, ca să ude florile și să îmbuneze stomacul orătăniilor.

Tănase Păcătosul, numit așa pentru apucături necălugărești, rămase însă tot în starea în care îl găsise maica Varvara. Adică cu ștreangul de gât și cu limba scoasă. Fusese uitat așa în zăpăceala dintâi, apoi lăsat până la sosirea stareței și a duhovnicului.

Și iarăși trebuie însemnat că maica Trifilia, după o scurtă sfătuire cu sineși, n-a purces îndată către stăreție, ci cu preț de cinci minute zăbavă. Atâta cât i-a fost de ajuns ca să scrie o telegramă către mitropolie și s-o trimită printr-un țigan la oficiul poștal. Care țigan a fost mai întâi pus sub blestem și sub jurământ să nu spună decât cu limbă de moarte că sfinția-ei, adică maica Trifilia, a bătut telegrama.