Ucenicii Sf Antonie

Ucenicii Sf Antonie de Damian Stanoiu

I. După lăsata-secului…

Cuviosul Ghelasie, obosit de seara lăsatului de sec, pe care, împreună cu vecinul său de chilie, Ghervasie, o prelungise până spre slujba utreniei, deschise un ochi abia când soarele de început de martie, obosit și el, aruncă o privire roș-gălbuie pe fereastră. Apoi îl închise la loc, căscă în rate și încercă să-și continue somnul ca omul fără griji prea mari și fără ceasuri fixe.

Deșteptați de căscatul stăpânului, Matei și Năstase – doi cotoi voinici și norocoși, căscară la rândul lor tot așa de lenevos dar nu-și mai regăsiră somnul. Matei, care dormea sub plapumă, avu gust să-și ascută limba-i aspră de degetele lui Ghelasie care pesemne încă nu-și pierduseră mirosul de sos și de friptură.

Măgulit de lingușirea cotoiului, cuviosul Ghelasie se lăsă gâdilat, abia înăbușindu-și râsul sub mustățile-i sărace și galbene.

Ca să nu rămână mai prejos de fratele său, Năstase, care odinea la capul stăpânului, scoase o coadă lungă de sub el, o trânti de câteva ori de pernă ca s-o scuture de scame și de purici, apoi o întinse către nasul cuviosului. Acesta, foarte simțitor la atenția motanilor, râse căscând și amânând somnul îi răsplăti cu mângâieri duioase pe spinare și pe sub burtă.

Apoi iar căscă. Un căscat de mântuială care aduce cu lătratul unui câine mușcat de purici – și vru să afle cât e ceasul. Pentru acest lucru însă trebuia să se ridice în capul oaselor și să privească peste tăblia patului, osteneală la care renunță.

Îi veni mai lesne să crape ușa și să întrebe pe vecinul de dincolo de sală.

— Frate Ghervasie!

Dar cuviosul Ghervasie doarme greu – un somn cu gemete, plesnituri și sforăieli.

— Ghervasie!

— Hmmm?

— Cască ochii și uite-te la ceas.

Dar Ghervasie nu căscă nimic, ci se întoarse pe partea cealaltă. Ghelasie se scărpina a ciudă după ureche și încercă din nou să se ridice. Și iar își luă seama.

— Băăi Ghervasie!

— Mmm?

— Ia vezi, mă, cât e ceasul?

— Ncrooo…

Înfuriat, Ghelasie slobozi o mână pe marginea patului și făcând un act de voință apucă un lemn răsnit de lângă sobă și izbi cu el în ușa de vis-à-vis, care sări din clanță și se deschise la perete. Ghervasie se trezi speriat și scoase un „hău” din burta-i țestoasă de se mișcară ferestrele din țâțâni.

— Ci te deșteaptă, omule, că s-apropie vremea de toacă! Ce e somnul ăsta pe tine?

Cunoscând de unde i se trase sperietura, Ghervasie pufni prin buzele-i răsfrânte – așa de supărat că zbârli mustățile și barba și legănă păianjenul de deasupra care, după obiceiul locului, nici el nu se prea scula cu noaptea în cap.

— He, da ce ai căpiat? Vrei să-mi spargi ușa?

— Scoal’ în sus că e târziu. Ce înseamnă atâta somn? Ai uitat ce-i scrie călugărului? Să postească mult și să doarmă puțin…

Părintele Ghervasie opri un căscat ce nu se mai isprăvea și apoi răspunse.

— A postit sfântul Antonie – și au privegheat cei de la Mănăstirea Neadormiților și pentru un păcătos ca mine… Dar tu te-ai sculat?

— Eu… nu știi cum sunt? Mă îngrijesc mai mult de sufletul altora…

— Ești un fățarnic.

— Ești un fariseu.

— După ce mănânci cât șapte, e foarte drept să dormi măcar cât doi…

— Cuvioasa Anastasia gusta numai seara puțină pâine de orz și dormea cu capul pe pietre…

— Se prea poate… Dar sfânta Anastasia se trăgea din singlitici și înainte de a se face călugăriță a înghițit destule bunătăți și a dormit numai pe moale. Dar păcătosului de mine, care m-am născut în sărăcie, trăiesc în lipsă și o să mor în mizerie, mi se cade să uit legile măcar la lăsatul secului de brânză…

Ghelasie râse tare.

— Taci, că te trăsnește Dumnezeu! Ai o sută douăzeci de kilograme, ticălosule!

— Nu bârfi, Ghelasie, că dai în păcatul celor care osândesc. Osânza mea s-a adunat din inimă largă și din duh umilit, după cum uscăciunea ta vine din răutate și din mândrie…

— O să ți se tragă moartea din lăcomie și iadul din somn.

— Mai bine din lăcomie și din somn decât din pizmă și din defăimare. Tot o să fie dracu mai îndurător. Cei șapte coconi din Efes au dormit trei sute și șaptezeci și doi de ani – și tot au moștenit împărăția cerului…

— Pe ei i-a adormit Dumnezeu ca să arate oamenilor precum că învierea morților nu e lucru de șagă.

— Pentru asta nu era nevoie să doarmă patru veacuri, mă săracule cu duhul!

— Taci, ticălosule, că nu ești în stare să tâlcuiești scripturile, nu vezi? Mai bine te-ai uita la ceas.

Ghervasie își dezlipi genele și-și trimise ochii în căutarea orologiului. Îl descoperi pe scrin, adică la locul lui, dar așezat într-o dungă, așa că, cu toate sforțările făcute, nu izbuti să-și servească vecinul.

— Da’ ce, tu n-ai ceas?

— Al meu… a stat.

— Foarte bine. Călugărul nu se cade să trăiască după ceas. Nu-l silește nici slujba, nu-l gâdilă nici nevasta…

— Parcă nu erai așa prost la vorbă, mă Ghervasie! Se vede că tulburelul ăla d-aseară… Hei, ridică-te în sus și spune-mi cât e ceasul!

— Unsprezece…

— Minți!

— Scoal’ și controlează.

— Te-a părăsit îngerul smereniei. Vai de sufletul tău, Ghervasie!

— Te-ai tâmpit din mâncare și din somn.

— Asta să mi-o spui când îi dormi pe scaun ca ucenicii sfântului Pahomie, nu acuma când ai făcut bureți la gură, bârfitorule!

— Achindineanule!

— Clevetitorule!

— Defăimătorule!

— Vameșule!

— Desfrânatule!

— Somnorosule!

— Asta să mi-o spui când îi dormi spânzurat de funie, ca sfântul Eftimie.

— „Omul să facă ce poate”, grăiește fericitul Augustin.

— „Călugărul să doarmă îmbrăcat și încins cu frânghii”, poruncește cuviosul Venedict.

— Da-ți-ar Domnul duhul umilinței…

— Și de la tine să-l ia pe-al neputinței…

— „Când sunt slab atunci sunt puternic”, a grăit marele Antonie.

— Sfântul Antonie s-a gândit la uscăciunea trupului iar nu la slăbiciunile firii… Ți-am spus de-atâtea ori să nu te mai încurci în scripturi, zăbavnicule la minte!

— Hei, lasă acum scripturile și spune-mi cât e ceasul, că trebuie să plec pe lac, blogoslovule!

Ghelasie se opinti să se ridice dar îl prididi un căscat teribil – și se lăsă din nou pe pernă.

— Mi-e lene. Uită-te tu.

— Și mie…

— Da’ bine, mă Ghervasie, azi intrăm în postul cel mare! Ti, da’ păcătoși mai suntem! La vremea asta se cădea să fim în rugăciune… Să fi făcut măcar câte-o sută de mătănii până acu…

Ghervasie se îngrijoră la față. Iar când auzi de mătănii se înfioră tot și începu să cânte pe glasul al 6-lea – urmat îndată de Ghelasie:

„Suflete al meheu, suflete gal meu, pentru cehe dormi? Sfârșitul se apropie și vei să tee tuhuhurburi. Deșteaptă-te dar ca să se milostivească spre tine Hristoogos Dumneezeeeu, cel ce este pretutindenea și pre toaaate lehe-pliineeee-eșteee…”

— Hai să ne sculăm, Ghelasie.

— Scoal’ întâi tu că trebuie să cauți vârșele.

— Da’ tu nu trebuie să faci rugăciunea pentru amândoi?

Ghelasie zbârci din nas, căscă și se frecă pe frunte.

— Nu știu de ce mi-e capul cam greu…

— Dacă ai băut două clondire…

— Minți, c-am băut patru amândoi. Adică… eu unu și tu trei.

— Fie și așa, dar scoal’ odată!

— Trebuie curaj, mă Ghervasie…

— „Să nu fii somnoros!” – poruncește Solomon.

— Solomon… mai bine și-ar fi văzut de păcatele lui. Aauaah!

— Căscat de om prost. Scoal’ în sus, n-auzi? Când voi zice trei, să fim amândoi în picioare. Un, doi, trei!

Nu se mișcară niciunul.

— Trebuie curaj, mă Ghervasie. Ia numără pân’ la douăzeci.

Ghervasie numără până la treizeci, dar tot nu se ridicară. Izbucniră în râs.

— Ticăloși mai suntem, mă Ghelasie!

— Mai bine zi: leneși. Aauuah! Ia vezi, Năstase taică, e ceasul nouă?

Cotoiul căscă și închise dintr-un ochi.

— S-au molipsit și cotoii de la noi… Ia te uită tu Matei.

Matei mișcă ușor din gene și continuă să toarcă din caieru-i închipuit.

— Hei, Ghelasie! Scoal’ odată, n-auzi? Că râde dracu de noi.

— Las’ să râdă, că-l înfundăm noi în postul ăsta…

— Așa e. Șapte săptămâni…

— Lungi și grele…

— Grea e călugăria, mă Ghelasie…

— Scoal’, mă Ghervasie, că trebuie să mergem și la biserică. Ce e lenea asta pe tine?

— Azi începe slujba mai târziu. S-au gândit bine Sfinții Părinți… Că după lăsata de sec – cât de călugăr să fii și tot mai atârni în pat…

— Așa e… dar atârnatul ăsta s-a cam făcut lege la unii călugări.

Ghervasie strânse un căscat între dinți și începu să cânte:

„Lege s-au făcut mie poruhuncilee ta-gale Doaagoagoahoaamneee…”

— Ghervasie!

— Eeee!

— Hai să ne sculăm.

— Hai.

Cuviosul Ghervasie își trecu degetele prin leasa de pe piept, apoi prin barbă, își frecă ochii, nasul, căscă, se întinse – și rămase pe loc.

Ghelasie se scărpină în creștet, în barbă, scoase un picior deasupra plăpumii și aducându-și aminte de când era diacon, se umflă în pieptu-i slab și chel și dădu drumul unui chiot de sperie motanii:

„Scu-la-ha-ha-hați-văăăăă!”

Ca și când s-ar fi găsit în biserică, la început de privighere, ieromonahul Ghervasie își netezi gâtul cu un tușit energic și cântă pe glasul al 8-lea – prelung, scârțâit și nazal:

„Venihiți să ne îâââânchiiiinăăăăăm șiihi-hihiii săă căăhăhădeeeeem… Veniii…

— Ghervasie!

— Heeeee!

— Ce, ai înnebunit? N-ai citit în Pidalion că Sfinții Părinți opresc pe clerici să zbiere ca boii și ca vacile? Nelegiuitule!

— Știu: canonul 75 al sinodului al 6-lea…

— Uite-te, mă, că nu ești chiar așa de prost…

— Ești un măgar.

— Îți mai lipsesc urechile.

— Și ție coada.

— Și ție samarul.

— Măi frate Ghelasie!

— Ce e, mă frate Ghervasie?

— Hai să ne sculăm…

— N-avem încotro…

Ghervasie își răscoli pieptul în răspăr, mai căscă o dată, ghimoti plapuma cu picioarele, apoi își dădu o comandă de unul singur și se ridică pe marginea patului. Aci, zăbovi să-și facă planul.

Își privi picioarele-i groase ca un butuc și împodobite cu păr aspru și creț – și socoti, pe bună dreptate, că are nevoie mai întâi de izmene. Le căută cu ochii și le dovedi aruncate peste ceaslovul de pe analog… Se scârbi în sufletul cuvioșiei sale și ceru iertare cărții sfinte că săvârșise necuviința fiind netreaz.

După izmene îi trebuiau ciorapii. Descoperi unul stâlcit într-un ungher iar pe celălalt urma să-l caute.

Mai dădu o comandă energică și plecă după izmene. Le ridică, mulțumit că nu le găsise într-o poziție și mai necuvioasă – și sărută ceaslovul fără să-și facă cruce. Se închină abia după ce-și vârî picioarele în sidile.

Al doilea ciorap îl găsi în cofa cu apă. Nu-l supără faptul că era leoarcă, fiindcă mai avea curați, cât pricina că toată noaptea își potolise setea din apă murdară…

Scrâșni din măsele și-și vărsă focul pe vecin.

— Ghelaasie!

— Ei!

— Trăsni-te-ar Dumnezeu!

— De ce, mă rog?

— Las’ că-ți spun eu.

Pantalonii, după multă căutare, îi dovedi… sub plapumă; pieptenele – un fel de greblă mai mică – îl găsi sub masă, prosopul sub pat, anteriul după sobă și culionul în lighean…

— Ghelasie!

— Hău!

— Trăsni-te-ar Maica Domnului!

— Să te trăsnească pe tine.

Ieromonahul Ghelasie rezolvă problema îmbrăcatului mult mai ușor, pentru motivul că se culcase cu hanțele pe el. N-avu nevoie decât să-și tragă ghetele în picioare și să-și lege părul. Să-și toarne o oală cu apă pe față și să se șteargă cu prosopul curat pe care-l ținea spânzurat aproape de tavan ca să nu-l înhațe motanii.

— Gata?

— Gata.

— Blagoslovește și iartă.

— Dumnezeu și Maica Domnului să ne ierte pe amândoi și să ne blagoslovească.

— Amin.

Părintele Ghervasie privi resturile de pe masă și înghiți în sec. Părintele Ghelasie, privi și el fără să dea vreun semn. Priviră și cotoii – și se linseră pe bot. Apoi, ochii tuturor se pironiră asupra a două crâmpeie de cârnat rămase în fundul unei străchini – și avură cam același gând criminal…

— E post, taică, grăi Ghelasie către cotoi.

— Și ce post! – întări Ghervasie cu gând de cârtire.

— Trei zile numai toacă și clopot…

— Ba chipu’ ni se dă seara o felie de varză acră…

— Să fie în pomana părintelui Isidor…

— Mă ia frigurile când mă gândesc că tocmai joi o să căpătăm fiertură de la cazan.

— Cinci boabe de fasole…

— Hm, e bună și fasolea… dacă ar avea cârnați deasupra…

— Lasă, mă frate Ghervasie, că măcar așa siliți dacă nu ne-om mai netezi și noi drumul către mântuire…

— Drept e. Ș-apoi – ne-am îndopat aseară să ne țină o săptămână…

— Numai carne și carne. Parcă dracu n-a avut altă treabă, zilele astea, decât să sperie peștele ca să nu intre în vârșe…

— Să vezi, Ghelasie, că astăzi o să umplu închizătoarea cu pește… Fac prinsoare pe ce vrei.

— Păi nu știi povestea din Pateric? Cică a dovedit starețul o lighioană de muiere, în chilia unui cuvios călugăr, chiar în sâmbăta Paștelui! „Bine frate, zice bietul stareț, nu puteai să mai rabzi până mâine?” „Cinstite părinte, răspunde vinovatul, puteam să rabd și până poimâine, că sunt deprins, dar crezi că încornoratul o aduce când vreau eu? A adus-o azi ca păcatul să fie înzecit și bucuria lui însutită.”

— Rea dihanie mai e și dracu, Ghelasie!

— Și noi îi făcurăm pe plac. Și cu câtă ușurință! Dacă n-aveam pește trebuia numaidecât să ne îndopăm cu carne? Să fi mâncat ridichi și praz și cartofi de la cazan…

Ghervasie oftă a căință… fără să-și poată lua ochii de la cârnați. Zise:

— Lasă, frate Ghelasie, că zilele astea ne răscumpărăm noi păcatul. Să postim, mă rog, după tipicul cel mare. Așa ca niște ucenici ai sfântului Antonie – cum se cheamă că ne numim. Folosim și sufletului și trupului. Tu ești uscat dea gata, dar eu, dacă voi cântări cu vreo cinci oca mai puțin n-aș avea decât să mulțumesc lui Dumnezeu.

…Dar ochii de la cârnați nu și-i dezlipea. Văzând ispitirea, Ghelasie îi luă să-i dea cotoilor. Dar Ghervasie se împotrivi.

— Măi frate, știi că Ninivetienii, ca să scape de prăpăd, au pus și dobitoacele la post. Că-i amenințase proorocul Iona pentru fărădelegile lor. Ce ar fi dacă aste trei zile am ține și cotoii nemâncați? Ba chiar și porcii și cățeaua și păsările. Au destulă osânză să nu se ogârjească așa cu una cu două

Părintele Ghelasie se uită jalnic la cei doi prieteni cu coadă pe care-i iubea ca pe ochii din cap. Îi crescuse de mici, îi purica, îi îmbăia, îi lua la plimbare pe ceair și pe lac, îi ospăta la masa lui, îi culca în plapuma lui, îi socotea mai mult chiar decât pe niște frați întru Hristos. Dar ca să-i pună la post, pentru păcatele sfinției sale, nicicând nu-i trecuse prin minte. Își bătuse o vreme capul să-i învețe a sta smeriți când el își face pravila, dar nu izbutise. Mai încercase încă să-i abată de la păcatul curviei și n-a fost chip până nu le-a făcut operația cuvenită.

Îi netezi pe cap și pe spinare – și le ceru părerea.

— Auziți, taică, ce zice vrășmașul ăsta? Să vă pun la post aspru, pusnicesc. Trei zile – numai varză acră, crudă, și aceea după apusul soarelui… Vă convine, tăiculiță?

Drept răspuns cotoii ciuliră urechile către strachina cu cârnați și se linseră pe bot.

— Mi-e milă de ei, Ghervasie. Ori glumești tu așa?

— Deloc, răspunse vecinul pornit pe spășenie. Să postească toată vietatea, ca să aibă Dumnezeu dovadă de căința noastră pentru îndoparea de aseară și de mai înainte. Să nu fie nici pricină de ispitire. Că dacă tu flămânzești și ei se înfruptă în fața ta și din mâna ta, are dracu mai multă putere să te îndoaie. Ascultă-mă pe mine.

— Barem să le dăm crâmpeiele astea de trandafiri, stărui Ghelasie rugător.

— Nimic. Vrei să-ți vie apă în gură și să păcătuiești cu gândul?

Și luând strachina cu cârnați, porni să-i arunce în umblătoare. Știindu-l pișicher, Ghelasie se luă după el ca să se încredințeze că nu-i bagă în sân. Motanii îi urmară nedumeriți.

— Măi frate Ghervasie, dă-i mă pisicilor că e păcat să-i arunci.

Părintele Ghervasie păru o clipă că se înmoaie, dar își aduse aminte de fapta unui călugăr din Tebana, care și-a ucis ucenicul ca să scape de ispită – și lăsă friptura să cadă în umblătoarea cât un puț.

— Trăsni-te-ar Dumnezeu, Ghervasie! – îl blestemă Ghelasie în numele motanilor.

Apoi își mângâie prietenii.

— Lasă, taică, nu vă scârbiți, că în trei zile nu muriți voi. După aceea am să vă cumpăr lapte de la Baba Leanca, să vă îndrept cu peștișori prinși de ticălosul ăsta și să vă dau slobozenie să vânați la vrăbii cât ăți pofti.

Părintele Ghervasie își drese barba satisfăcut, confiscă cheia de la magazioara cu grăunțe și plecă să caute sculele din baltă; motanii rămaseră triști lângă umblătoare, iar Ghelasie se scărpină după ceafă și se rezemă în ușă să-și facă un plan de lucru. Trebuia să-și curețe chilia, să cerceteze porcii, cățeaua și orătăniile și să citească pravila de călugăr.

Se uită la ceas: 9.

Amână curățenia pentru după slujbă, lăsă rugăciunea până o potoli lighioanele și coborî în dosul casei.

Cei trei porci, deși nu tocmai flămânzi, îl întâmpinară cu reproșuri. Ca să-i liniștească și să-i îmbuneze, îi scărpină pe sub fălci și-i trase prietenește de urechi. Apoi îi vesti – cam cu gura goală – că sunt puși la post; și trecu la păsări care dădeau semne de tulburare.

Are cuvioșia sa, în deplină stăpânire, șase găini și un cocoș, patru rațe și un rățoi, două curci și un curcan, două gâște și un gâscan, precum și cinci bibilici cu bibiloiul respectiv.

Când deschise ușa cotețului – o fostă chilie, acum dărăpănată – fu primit cu mari protestări. Găinile își arătară supărarea pentru întârziere prin uitături poncișe și cotcodăceli de cloșcă; rațele îl primiră cu lătrături de țațe știrbe; gâștele, mai mândre, îi întoarseră pur și simplu spatele; curcanul îi trase o înjurătură țigănească, iar bibilicile îl priviră sever și așteptară explicațiile.

Părintele Ghelasie le dădu „bună-dimineața” cu glas de om vinovat și se apucă să le numere. Apoi să le cheme pe nume și să le întrebe de sănătate.

— Costache taică, te mai ustură creasta de ger, taică? Cum o mai duci cu nevestele, taică? Tu ai șase, ticălosule, și eu n-am niciuna… Să-ți fie rușine pe la cioc. Găinușele taichii, ale frumoase și ale cuminți, vă lasă hoțu’ ăsta în pace măcar noaptea, tăiculiță? Bibilicile taichii, coconițele taichii, să nu mai strigați „păcat”, în postul mare, că v-aude lumea, și mă faceți de râs, taică… Muierile taichii ale istețe și bune de gură… Să faceți ouă, taică, să înmulțim ceata, taică. Bă Makensen, gâscan prost, Costache are șase neveste și se simte în stare să mai treacă și în târla vecinilor. Calcă-ți muierile, moșulică, să facă ouă, să-ți ridici neamul. Să nu rămână sterpe precum odinioară era să se întâmple cu fetele lui Lot. Dar nu acu’, ci după o săptămână, ori după trei zile, până trece canonul cel mare și postul orânduit, pentru voi, de fratele întru Hristos, Ghervasie ieromonahul. Rățuștele taichii, ale frumoase și mult clevetitoare, v-ați îngrășat ca niște starețe, mânca-v-ar taica. Hei, Pilat, und’ ți-e gândul? Ești ostenit? Lasă-le mai încet, mojicule, că le-ai adus în stare de abia se mișcă, nu vezi? Nu era locul tău în mănăstire, ci într-un harem, ticălosule! Mânca-v-ar taica să vă mănânce pe voi… dar nu acuma. Să treacă postul. Până atunci să ouați și să trăiți în pace și în bună înțelegere, cum poruncește Scriptura. Ați auzit voi? Și să vă mai lăsați de fărădelegi, că e săptămâna mare și nu se cade… Hei, Averescu! N-auzi? Ce stai așa îmbufnat și gata de război? Mai rabdă și tu, că destul de bine ai huzurit în bătătura mea. Post, taică, post nu glumă.

Curcanul, mândru și pretențios, îl înjură a doua oară și refuză să-și strângă aripile. Părintele Ghelasie, știindu-l arțăgos și greu de împăcat cu vorbe goale, îi dădu pace și deschise ușa de perete.

— La plimbare, tăiculiță. Că e frumos și cald. Mai căutați și voi câte-un mugurel de iarbă, câte-o muscă, mai pietricele, mai semințe rămase prin lujeri, că timp de trei zile se odihnește și părintele Pimen bucătarul și mai răsuflă și mațele celor îmbuibați. La revedere!

*

Nouă și jumătate.

Părintele Ghelasie intră în bucătărioara sfinției sale și puse în cunoștință și pe Irodiada – o cățelușă blândă și inteligentă – despre hotărârea teribilă și nestrămutată a părintelui Ghervasie. Apoi o pofti și pe ea la soare – și trecu la analog să-și facă rugăciunea de dimineață.

„Slavă ție, Dumnezeul nostru, slavă fie!

Din pat și din somn m-ai ridicat, Doamne; mintea mea o luminează și inima și buzele mele le deschide, ca să te laud pre tine Sfântă Treime: Sfânt, sfânt, sfânt, ești Dumnezeule! Pentru rugăciunile tuturor sfinților tăi, miluiește-ne pre noi.

Doamne miluiește, Doam’ luește, Doam’ lește, Doamleș, Doamleș, Doamleș, Doamleș, ’mleș, ’mleș, ’mleș, ’mlește, Doamne miluiește.

Doamne, nu mă lipsi pre mine de binele tău cel ceresc.

Doamne, izbăvește-mă de muncile cele veșnice.

Doamne, de am greșit – măcar cu gândul sau cu cuvântul sau cu lucrul, iartă-mă.

Doamne, izbăvește-mă de toată neștiința și uitarea, de neîndrăznirea și de nesimțirea cea împietrită.

Doamne, luminează-mi mintea căci este întunecată de reaua și vicleana poftă.

Doamne, eu, ca om, am greșit; dar tu, ca un Dumnezeu îndurător văzând neputința sufletului meu, mă iartă și mă miluiește.

Doamne al cerului și al pământului, pomenește-mă pre mine păcătosul, nerușinatul și necuratul robul tău, întru împărăția ta. Amin.

Doamne miluiește, Doam’ luește, Doam’ lește.

Doamne, primește-mă întru pocăință.

Doamne, dă-mi cuget bun ca să-mi mărturisesc păcatele mele.

Doamne, dă-mi lacrimi și umilință și aducere-aminte de moarte.

Doamne, dă-mi smerenie, curăție și ascultare.

Doamne, dă-mi răbdare, blândețe și voie nebiruită.

Doamne, sădește în mine rădăcina bunătăților și frica de tine.

Doamne, apără-mă de oameni gâlcevitori, de draci, de patimile trupului și de toate alte lucruri necuvioase.

Sfinte îngere, cel ce stai înaintea pătimașului meu suflet și a vieții mele celei ticăloase, nu mă lăsa pre mine păcătosul, nici te depărta de la mine pentru neînfrânarea mea.

Nu da loc dracului celui viclean să-mi stăpânească în silnicie acest trup slab și muritor.

Întărește mâna mea cea neputincioasă și mă îndreaptă pe calea mântuirii.

Așa, sfinte îngere al lui Dumnezeu, păzitorul și acoperitorul sufletului și al trupului meu, iartă-mi toate cu câte te-am scârbit în zilele vieții mele și mă păzește de toată ispita protivnicului, ca să nu mânii prea mult pe Dumnezeu. Și te roagă pentru mine ca să mă întărească Domnul întru frica sa și vrednic să mă arate bunătății sale celei mari și nesfârșite. Amin!”

II. Amestecul satanei

Luntrea părintelui Ghervasie nu se deosebește întru nimic de luntrea cu care sfântul apostol Petru își făcuse meseria de pescar pe marea Tiberiadei. Un trunchi de stejar scobit fără prea multă artă și împins pe apa liniștită cu ajutorul unei lopeți cioplită dintr-o ulucă de salcie.

A avut el, părintele Ghervasie, și lopeți de stejar, înflorate cu briceagul – chiar de mâna cuvioșiei sale, dar le-a uitat seara în malul lacului și i le-au șterpelit pescarii mireni din satul apropiat. La cea noduroasă și necioplită pe care o are acum nu râvnește nimeni, așa că o poate lăsa oriunde și fără nicio grijă.

Dar cuvioșia sa, nu pare mulțumit că răutatea oamenilor îi răpește plăcerea de-a avea o sculă să înveselească ochiul.

Priviți-l cu câtă silă o apucă de coadă și cu cât necaz scuipă în palmă – parcă ar scuipa în obrazul borfașilor care-i strică socotelile.

Lacul pe care-și mână părintele Ghervasie butucu-i scobit n-are acuma niciun chichirez mai de luat în seamă. Din pricina iernii – mai mult ploioasă decât viforoasă și geroasă, n-a hălăduit sub o pojghiță de gheață decât o parte din luna lui ghenar. Nici măcar timpul necesar pentru a fi curățit de brâul de trestie care-l înconjoară.

E lin și străveziu. Deși n-a avut în cursul iernii decât guturaiuri scurte și slabe, s-a așezat cu burta la soare și nu dă niciun semn de viață. Ba ceva mai mult. Și-a acoperit fundu-i de mâl cu cer și cu noroi, iar pe mândrul soare, cât e el de puternic și de fudul, l-a silit să se coboare în mijlocul iezerului, fără să-l întrebe măcar dacă are gust să se scalde – când n-au dat dosul decât patru „babe” din nouă câte sunt.

Vietățile nu-l tulbură. Peștele, obosit și bolnav de inimă – după șapte zile de goană turbată împotriva lui, s-a vârât prin colțuri calde – după cum îi e dodia și neamul.

Toată Săptămâna Brânzei a avut lacul de suferit din pricina lor. A fost înțepat cu cârlige, strecurat prin năvoade, jupuit de lotci și pocnit la nimereală cu lopețile pescarilor – mireni și călugări.

Dat-au slobozenie Sfinții Părinți ca în săptămâna care încheie Câșlegile și întâmpină postul cel mare, să se înfrâneze lumea de carne și să mănânce pește și brânză, pentru a fi trecerea mai lesnicioasă de la belșug la răbdare. Și cum peștele sălășluiește în lac, a trebuit vânturată apa, răscolit nămolul și brădișul, frânte trestiile din cale, speriate broaștele și bâtlanii, pentru a-l înhăța și apoi jertfi întru îndestularea pântecelor respectuoase de regulile calendarului pravoslavnic.

Dar osteneala pescarilor – cu și fără rasă – n-a cules roade mari. Lacul – ce-i drept – n-a opus nicio rezistență. Molâu și lălâu cum e, n-a făcut nicio mișcare ca să-și apere avutul. Nu s-a umflat, nu s-a îndârjit, n-a flușturat măcar din coadă. Ori să-și fi încrețit fruntea ca să arate precum că îndrăzneala năvălitorilor nu-i e tocmai pe plac.

Peștele însă, știind că e în joc propria-i piele, s-a apărat cum a putut. Crapii s-au prefăcut în porci și s-au vârât în mâl; somnii s-au băgat în scorburi și au tăcut chitic; iar știucile și șalăii și-au găsit scăparea în rădăcinile stufărișului. S-a mai rătăcit la drumul mare doar câte-un biban orb și surd de bătrânețe, câte-o roșioară proastă și puradichiul cel țepos și chior care s-a ferit de urgia părinților canibali și a nimerit în cazanul cu borș fierbinte al călugărilor, sau în oala afumată a vreunei Marițe din satul vecin.

Tac și broaștele. Nu de frica șerpilor care încă nu s-au deșteptat din somnul lung și obligator al iernii, și nici de-a pescarilor. S-au cățărat pe coame de cocioace, ori și-au scos numai boturile din apă – și nu suflă o vorbă sau o notă. Nu le e nici a sfadă nici a cântat. Le place să se lase răsfățate de soarele de primăvară și s-au înțeles să amâne răfuielile și concertele pentru mai târziu.

Malurile – lungi și strâmbe, vara încinse cu brâu verde, sunt acum pustiite de pârjol. Trestia și papura rămasă netăiată, fie că n-a fost gheața vârtoasă ca să țină omul, fie că nu s-au găsit cumpărători cu case dezvelite și fabricanți de coșuri și de rogojini, se năpârlește cu foc, ca întinerirea să se facă fără stânjenirea uscăturilor. Doar pe cocioacele singuratice au rămas – în bătaia vântului și de râsul soarelui și al vrăbiilor – strujeni blestemați de soartă să fie înăbușiți și batjocoriți de însăși odraslele lor.

Părintele Ghervasie a ocolit un cocioc și se îndreaptă zorit către un boț de stuf priponit de-un par zdravăn de salcâm.

Are o vârșă adăpostită aci și cată să-i facă o vizită.

E om pururea vesel și glumeț cuviosul Ghervasie, dar acu pare încruntat și noros. Nu-l supără soarele, pe care l-a dorit ori de câte ori i s-au isprăvit lemnele de la magazie, nu-l înțeapă muștele, nu i s-a îmbolnăvit vreun copil, nu l-a înșelat nevasta – de astfel de griji e scutit – și nici plimbarea pe lac nu-l împovărează. De douăzeci și șase de ani duce război cu peștii și cu șerpii – din fundul copacului pe care l-a găurit și l-a botezat luntre. Iar din beția de aseară n-a mai rămas nici urmă. Discuția veselă pe care a avut-o, din pat, cu vecinul, și un pumn de apă rece cu care și-a înviorat ochii și obrajii, i-au alungat și puținul amar de pe limbă și greutatea de la ceafă.

Nici postul nu-l îngrijorează. Drept e că de când a primit darul preoției și deci un pic de câștig și puterea de a lega și a dezlega, s-a cam dezobișnuit de el. Dar încă n-au început să-i ghiorlăie mațele. Mai degrabă ar pofti acu la o foaie de varză acră ori la o pătlăgică murată decât la un mijloc de șalău prăjit ori la o bucată de plăcintă.

Altceva îl tulbură. Și anume teama că va găsi pește în vârșe. Toată săptămâna care trecu n-a prins, în cele trei mreje nouțe care le are, decât doi bibănași mai răsăriți, dar care se usucă pe grătar, și vreo trei știuculițe – mai lungi în cap decât în trup. Pricina? Nici vreme protivnică, nici nepricepere, nici furt, ci… lucrarea diavolului. I-a gonit peștele din vârșe ca să-l facă pe el și pe bunul Ghelasie să mănânce carne. Iar acum – îi va umple sculele ca să-i scârbească de post. Sunt pline viețile sfinților de astfel de pocinoage ale satanei.

Într-adevăr, se pare că dracu nu prea a dormit în noaptea trecută.

— Ptiu, ucigă-te-ar crucea! – răcni Ghervasie când scoase din vârșă un lin de-o jumătate de kilogram și o plătică de patru ori mai mare.

În vârșa ce urmă găsi două știuci voinice și pline de icre.

— Ptiu, trăsni-te-ar sfântu’ Ilie!

Iar din cea de a treia vârșă scoase ca la cinci kilograme de amestecătură: șalău, știucă, biban și caracudă.

— Ptiu! Ptiu! Ptiu! Bătu-te-ar urgia lui Dumnezeu, să te bată! O săptămână întreagă nu te-a slobozit inima să lași măcar știucile astea borțoasele să intre, ticălosule și împelițatule! Lasă că n-am să-ți fac eu pe gust! Am să-l închid în coteț și să-l țin acolo până vor veni mirenii să-l cumpere și să-l mănânce. În zadar îți bâțâi tu coada, că bucuria n-o să țină mult. Mânca-te-ar iadul să te mănânce!

— Blagoslovește, cinstite părinte! – se auzi atunci un glas din spate.

Părintele Ghervasie lăsă pe dracu și întorcându-și capul dădu cu ochii de căciula mocănească a ierodiaconului Ilarie. Îi răspunse rece ca unuia pe care nu-l iubea.

— Domnul!

— E rost de saramură?…

— Ai uitat că e post?

— Eu am prins vreo cinci oca – numai unul și unul.

— Aruncă-l înapoi, în apă, că te duce dracu în ispită să-l mănânci.

— Dacă-l arunci sfinția-ta îl arunc și eu…

— Eu… nu mă tem de ispită. Pot să stau cu el – fript și prăjit – la nas, o săptămână întreagă fără să aibă satana vreo putere…

— Și eu la fel…

— Să nu te pună dracu să te spurci că nu mai vezi împărăția lui Dumnezeu…

— A primit Dumnezeu, în împărăția lui, tâlhari și ucigași, dar pe un biet călugăr care a înghițit un șalău a doua zi de lăsatul secului… Până la Paști mă și pocăiesc.

— Te leg cu darul meu de urmaș al celor șaptezeci de apostoli, să nu te atingi de pește până la Buna-Vestire.

— Bine, bine… N-am să mănânc până mi-o sosi miros din bucătăria sfinției tale… Cred că atunci dezlegarea vine de la sine.

— Până la ziua de pește, n-are să iasă din bucătăria mea alt miros decât de ceapă sârbească spartă cu pumnul și de fasole afumată în cazanul de obște…

— Să-ți ajute Maica Domnului!

— Asemenea!

Cotoii îl așteptau pe punte. Ei nu înțelegeau ce-i cu postul. Îi obișnuise să le aducă peștișori și se lingeau pe bot.

— E post, taică, e postul cel mare al învierii Domnului. Măcar trei zile să țineți și voi. Auzi, Năstase?

— Miaau!

— Miauu, nemiau, așa e cum vă spun eu. Răbdare la cataramă că altfel nu e rost de mântuire. Înțelegi tu Matei ce zic eu?

— Miaau!

Ghervasie opri luntrea lângă închizătoare și aruncă vânatul fără să-l mai mângâie cum îi era obiceiul. De ce să-și mai facă inimă rea – și lui și cotoilor? Totuși nu se putu abține să nu spună o vorbă dulce linului auriu și ispititor.

— De, măi băiețaș, de ce n-ai intrat ieri, că făceam din tine un rasol – mmm! – colea știi, cu untdelemn de la bidon, cu pătrunjel uscat – că ăl verde n-a ieșit, cu oțet de vin – mmm! – și cu negru-vârtos… Să mănânci și să bei până-ți trosnesc urechile… Ale mele nu ale tale. Ori să te fi schimbat într-un pui de ciulama – mmm! Mirenii nu știu ce vasăzică ciulamaua de lin. E mai gustoasă ca a de ciuperci și chiar ca a de iepure. Mmm! De, n-ai avut noroc – n-ai avut. Nici tu și nici eu. O să te mănânce acu vreun cioflingar din oraș, năclăit de părintele Paisie de la arhondărie în ulei de floarea soarelui. Ori poate chiar vreun țigan din Căldărari. Mmm! Ucigă-l-ar crucea pe dracu. Nu-i așa, Năstăsică?

— Miaau!

— Acuma poftim la închisoare. Ai să oftezi aci până s-o găsi unul care nu postește. Mmm! Numai gândindu-mă la tine și o să păcătuiesc față de canoane și de tipic. Trăsni-l-ar Dumnezeu pe satana! Ce zici, Matei, taică?

— Miaau!

După ce căpăcui închizătoarea bine și înțepeni luntrea de uscat, părintele Ghervasie mângâie motanii și-i îmbărbătă întru răbdare, apoi urcă scuipând la chilie.

Găsi pe Ghelasie făcând mătănii.

— Hei, măi frate, te-ai rugat și pentru mine?

Ghelasie îl mustră dintr-o privire și-și continuă aplecările în fața sfintelor icoane și a candelei aprinse.

Deși avea gust de șagă, așa mai mult de inimă rea, văzându-și însă prietenul atât de cufundat în rugăciune, Ghervasie îmbrăcă anteriul, își mai deretică părul și-și plecă și el genunchiul. Numai unul. Cântărește cu cincizeci de kilograme mai mult decât Ghelasie și nu poate să se lase. Se închină, îndoaie piciorul drept cu mare chin, apoi se ridică gâfâind și abia se decide să mai repete.

Ghelasie atârnă numai șaizeci și cinci de kile. E în stare deci să facă o sută de mătănii veritabile fără să sufle a oboseală. Pentru această ușurință, Ghervasie e încredințat că o mătanie de-ale cuvioșiei sale e mai bine primită la Dumnezeu decât treizeci de-ale lui Ghelasie.

S-aude toaca.

Foarte târziu astăzi, căci așa au orânduit marii tipicari să înceapă slujba a doua zi după Duminica Brânzei.

O toacă parcă deosebită de cea din săptămâna trecută. Atunci se anunțau slujbe obișnuite, neprelungite cu citiri din sfântul Ion Scăraru, cu mătănii și cu mațe în suferință. Are în sunetele ei ceva amenințător și totodată dătător de nădejde. Parcă ar avea aerul că repetă porunca sfântului Ioan Botezătorul, când a ieșit la Iordan ca să boteze: „Pocăiți-vă, că s-a apropiat împărăția cerurilor!” Adică: răbdați, chinuiți-vă burțile, sângerați-vă genunchii, tociți-vă limbile și vegheați în nedormire căci osteneala voastră nu va fi zadarnică. La sfârșitul postului vă așteaptă cununa mântuirii și răsplata bunătăților veșnice.

În vreme ce se pregătesc pentru a merge la biserică, ieromonahii noștri îngână pe glasul al 8-lea – cu evlavie, cu teamă… și cu gândurile aiurea:

— „Ușile pocăinței deschide-mi mie, dătătorule de viață. Că mânecă duhul meu la biserica ta cea sfântă, purtând lăcaș al trupului cu totul spurcat. Ci ca un îndurat, curățește-l cu mila milostivirii tale.”

III. „Doamne și stăpânul vieții mele…”

Sfânta și dumnezeiasca mănăstire în care se mântuiesc ieromonahii Ghelasie și Ghervasie, are o biserică mare unde se oficiază în timpul verii și un paraclis adăpostit în clădirea trapezăriei unde cuvioșii monahi și cinstiții frați proslăvesc pe Dumnezeu cu foc în sobă.

Obștea de aci, nefiind prea numeroasă – în vremurile pe care le trăim călugării se prăsesc foarte anevoie – nu iau parte la slujbe, în zile de lucru, decât șapte-opt părinți și frați. Ceilalți sunt ținuți pe la diferite ascultări: care econom, care la vite, care la pescărie, la beci, la vie și așa mai departe. Unii sunt prea bătrâni ca să-și ducă picioarele mai departe de bucătărie și de chelărie. Iar duhovnicii și preoții, adică boierii sfântului locaș, nu catadicsesc să treacă pragul bisericii decât în săptămânile când oficiază și la Praznicele împărătești mai de seamă.

De altfel, acum când lumea ascultă Prohodul Domnului tolănită în pijama sau meditând în fața unei halbe și a unui taler cu cârnați pe varză, nu mai are nici Dumnezeu pretențiile de odinioară. E foarte mulțumit dacă măcar în sfintele mănăstiri mai sună clopotele de trei ori pe zi și-i mai laudă minunile și bunătatea un preot și doi călugări care să nu fie și ei prea plictisiți de vechimea sfintelor scripturi și de prezența mută a mucenicilor cu paveze și cu săbii și a cuvioșilor cu fălci fără obraji și cu bărbi crescute după capriciile zugravilor.

Astăzi însă e începutul postului mare, orânduit chiar de sfinții apostoli în amintirea celor patruzeci de zile pe care le-a postit însuși Mântuitorul lumii. De aceea paraclisul abia mai încape mulțimea părinților și a fraților.

Au venit toți arhimandriții și ceilalți care poartă cruci și bedernițe, deși sunt încredințați foarte că împărăția lui Hristos li se cuvine chiar numai în cinstea bătrâneților sau a rangurilor pe care le au. Nu lipsește nici casierul și nici economul, cu toate că sfințiile lor au despre mântuirea sufletului alte concepții decât Antonie și decât părintele Achindin prescurarul.

Singur părintele stareț e absent din ceata proistoșilor și a dregătorilor. Și lipsa preacuvioșiei sale bucură mult pe călugări. Este aci o tradiție ca în primele zile ale Păresimilor, mai-marele obștii să stea închis în chilie, petrecându-și vremea în nedormire, în nemâncare, în mătănii, în lacrimi și în rugăciuni necurmate pentru a întoarce mila lui Dumnezeu – izgonită brutal și… tradițional în Săptămâna Brânzei și chiar cu mult înainte. Strana lui stă goală. S-a rezemat de ea vecinul din dreapta, care este protosinghelul Arsenie – marele eclesiarh. E înalt și plin. Nasu-i cârn, c-o nară puțin crestată, pare a nu fi așezat întocmai la jumătatea feței brăzdată de firicele roșii. Ochii-i sunt mici, spălăciți și se mișcă greu, sprâncenele lungi și groase, iar barba roșiatică și nu tocmai lungă e mai deasă sub bărbie și mai galbenă dedesubtul mustăților.

În capul de cinste al stranei stângi, lângă jețul regal, vegetează arhimandritul Porfirie – fost stareț și mare dregător la o sfântă episcopie. Are fața scofâlcită și vânătă, barba lungă, alb-gălbuie și rară, nas subțire și adus de mijloc. Văzându-l așa de smerit și cu camilafca roasă de molii aruncată la întâmplare deasupra potcapului, ai credința că e – ori sfânt, ori beat.

Cuviosul Daniil, casierul mănăstirii, ocupă locul dintre ierodiaconul Ruvim și duhovnicul Nectarie care stă în jețul din fața stranei arhierești. E înalt și slab, cu ochii mari brăzdați de vinișoare roșii și cu o barbă mai mult vânătă decât albă, lungă, deasă și inutil de dreaptă. Privește numai la candela Răstignirii și la degetul arătător de la mâna dreaptă care, obișnuit să numere bani, se freacă aproape încontinuu de cel mare.

A venit și părintele Pimen, șeful bucătarilor. Căci azi, mâine și poimâine, cazanele și străchinile se găsesc în vacanță canonică. O vacanță ce-i drept nu tocmai meritată, căci lucru mare nu s-au tocit ele în cursul anului. Au fiert tot buruieni plăpânde și pește orb, care n-au nevoie decât să ia miros de abur și să se facă bune de mâncat. Nu e tânăr – părintele Pimen – dar nici bătrân. Poate că nici el nu-și cunoaște vârsta exactă. Dar e slab – păcat de meseria lui! – murdar și păros ca un pusnic din veacul al patrulea. S-o fi spălat vreodată de când e bucătar, nu s-o fi spălat – treaba lui; în starea de față însă o înălbire a feței ar fi cu neputință. N-ar folosi nici săpunul, nici cărămida, nici hârtia zgrunțată. Numai o boală – Ferească-l Dumnezeu – care să-i ia un rând de piele l-ar mai schimba la culoare! Are sfinția sa un păr negru-corb, slinos și sălbatic. Ai putea să juri că n-a cunoscut încă dinții unui pieptene. În biserică n-a mai intrat părintele Pimen, din Lunea Patimilor. De aceea pare așa de străin, mirat și tâmpit.

La spatele stranei arhierești, adică în hotarul dintre naos și pronaos, se închină cuviosul Ignatie – monarhul absolut al poloboacelor și zăcătorilor. E scund, ghebos, slab și galben – parcă nici n-ar fi gustat vinul! Mustăți are numai în colțul buzelor, iar drept barbă câteva firișoare roșii în jurul celor doi negi din bărbie. Ține capul plecat și ochii aproape închiși.

Toți călugării poartă camilăfci – semnul renunțării; și toți sunt încinși cu curele – „spre omorârea trupului și înnoirea duhului”. Unii au venit acoperiți cu mantiile – „podoabe de nestricăciune și de curăție”, și toți țin mătănii în mâini – „sabia duhului carele este cuvântul lui Dumnezeu, spre rugăciunea din tot ceasul, către Mântuitorul Hristos”.

Pe fețele tuturor – de la cea cu urzeala roșie a eclesiarhului Arsenie și până la cea brăzdată de îndelungă răbdare a văcarului Patapie, se citește grijă și evlavie. Grijă – pentru postirea lungă, grea și complicată cu toate șurubăriile tipicului savait; și evlavie pentru cinstirea rânduielii lăsate de Sfinții Părinți și pentru dulceața citirilor din aceste zile…

„Doamne și stăpânul vieții mele! Duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire și al grăirii în deșert, nu mi-l da mie. Iar duhul curățeniei, al gândului smerit, al răbdării și al dragostei, dăruiește-l mie, robului tău…

Așa, Doamne împărate, ajută-mi ca să-mi văd greșalele și să nu osândesc pre fratele meu, că bine ești cuvântat – în vecii vecilor. Amin”.

Așa se roagă, în fața ușilor împărătești, ieromonahul Nicanor, cu evlavie și cu frică de Dumnezeu.

Călugării repetă în taină și încep șirul de mătănii care va dura până în Miercurea sfintelor Patimi…

E rândul cântăreților.

În dreapta glăsuiește prietenul nostru Ghervasie. Are voce de bariton necivilizat dar nu lipsit de dulceață. Iar cuviosul Ghelasie, vecin cu strana, îi ține isonul și-l ajută când i se pune ceva în gât și când are nevoie să răsufle.

„Vremea postului s-o începem luminat, supunându-ne pre noi nevoințelor duhovnicești. Să ne lămurim sufletul și să ne curățim trupul. Să postim – precum de bucate așa și de toată patima, desfătându-ne în bunătățile Duhului, ca să ne învrednicim a vedea preacinstita față a lui Hristos Dumnezeu și sfintele paști, duhovnicește bucurându-ne.”

Protosinghelul Arsenie, știind pe Ghervasie cam șugubăț, chiar când e vorba de lucruri foarte serioase, îl urmărește din ochi să vadă întrucât cuvintele sfântului Teodor Studitul, tâlcuite pe glasul al doilea, se potrivesc cu ceea ce simte și gândește el. Dar nu observă nimic necuvios. Și nici fățărnicie. Se pare că e într-adevăr hotărât să nu ia cu inimă ușoară rânduiala aspră care începe.

În strana stângă cântă ierodiaconul Ilarie. E slab și cu părul în trei jumătăți de culori. Are voce foarte nepotrivită cu înfățișarea-i uscată, dar potrivită, așa cum stă bine, cu a cântărețului din dreapta.

„Călătoria bunătăților s-a deschis. Cei ce vreți să vă nevoiți – intrați, încingându-vă cu nevoința cea bună a postului. Că cei ce se luptă după lege, după dreptate se încununează. Și luând toată într-armarea crucii, să ne luptăm împotriva vrășmașului, ca un zid nestricat fiind credința, ca o platoșă rugăciunea și ca un coif milostenia. În loc de sabie – postul, carele taie toată răutatea de la inimă.

Cel ce face acestea va primi cununa cea adevărată de la împăratul Hristos, în ziua judecății”.

Ghervasie observă puterea neslăbită, ba chiar întețită a vocii defteriului și-și aduse aminte de convorbirea avută pe lac. Dă un cot lui Ghelasie de lângă el.

— Să știi că ticălosul ăla de diacon a mâncat ce i-a rămas de-aseară… dacă nu și mai mult.

— Se poate, răspunse Ghelasie, bănuind și o mică gelozie la bunul său vecin și prieten, în vreme ce Ilarie glăsuiește ca în zi de praznic:

„Să nu ne lăudăm ca fariseheul, fraațihilooor…”

Eclesiarhul și protosinghelul Arsenie se coboară boieros din strană, își șterge ochelarii și apoi nasul și mustățile pe-o basma căpătată la vreun parastas, agață sticlele unde se cuvine și citește de la sfântul Ioan Scărarul „Cuvânt pentru post”.

„Îndrăcirea pântecelui curată fățărnicie este. Că săturat fiind, strigă că este lipsit; și plin fiind și crăpându-se, strigă tare că-i este foame.

Îndrăcirea pântecelui este amăgire a ochilor, care puțin primesc dar pre toate deodată a le înghiți sfătuiesc.

Îndrăcirea pântecelui este ziditoare a mezelicurilor și fântână a îndulcirilor: i-ai astupat vâna și din altă parte te-ai biruit.

Sațiul de bucate este tată al curviei.

Iudeul se bucură de sâmbătă și de praznic, iar monahul cel lacom cu pântecele cu multă vreme înainte numără zilele câte sunt până la Paști.

Robul pântecelui socotește cu care bucate va prăznui, iar robul lui Dumnezeu cu care daruri se va îmbogăți.

De este cu putință, dă pântecelui tău hrană care îl umple și lesne se mistuie, ca prin săturare, socoteala lui cea nesățioasă s-o oprim, iar prin grabnica răsuflare ca de un bine să ne izbăvim.

Stăpânește-ți pântecele mai înainte de a te stăpâni el pre tine.

Cel ce pre al său pântece și-l grijește și totodată pre duhul curviei a-l birui voiește, – asemenea este celui ce cu untdelemn caută a stinge aprinderea.

Ia seama că dracu șade lângă stomac și face pre om să nu se sature – măcar pre tot Eghipetul de l-ar mânca și pre tot Nilul de l-ar bea. Iară după îndestulare se duce împuțitul și pre cel al curviei îl trimite.

Voievodul dracilor este luceafărul cel ce a căzut, iar voievodul patimilor este gâtlejul pântecelui.

Postul este silă a firii, curmare a înfocării, a gândurilor rele tăiere, slobozenie de visuri, curățire a rugăciunii, luminătoriu al sufletului, străjer al minții, ușă a umilinței, pază a vorbirii prea multe, ușurare de somn, sănătate a trupului, ușă și desfătare a Raiului.”

„Cuvântul” sfântului Ioan cel cu scara, citit – de pildă – de părintele Pimen, ar fi mai adăugat încă la evlavia cu care călugării au pornit pe post și pe mătănii, dar rostit de preacuviosul Arsenie care nu atârnă mai puțin de o sută și treizeci de kilograme, stârni un pic de veselie și un murmur de șoapte. Care fură repede curmate de cântarea „Tripesnețului”.

„Iată vremea pocăinței! Iată vremea mântuirii! Suflete privighează oprind intrările faptelor și către Domnul uitându-te.

În muntele Horiv, cu postul curățindu-se Ilie, a văzut pre Dumnezeu. Să ne curățim și noi inima cu postul și vom vedea pre Hristos.

Doamne și stăpânul vieții mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire și al grăirii în deșert – nu mi-l da mie. Iar duhul curățeniei, al gândului smerit, al răbdării și al dragostei dăruiește-l mie, robului tău.

Așa, Doamne-Împărate, ajută-mi ca să-mi văz greșalele și să nu osândesc pre fratele meu, că binecuvântat ești în vecii vecilor. Amin!”