Contrabanda cu moartea

Contrabanda cu moartea de Stefan Berciu

ÎN PERICOL DE MOARTE

Omorul fusese pus la cale încă din luna trecută.

Abia începuse toamna, că ploile se și porniră de câteva zile, dar asta părea să nu-i sperie pe cei doi vagabonzi, Lache Bâldău și Gică Roabă, care pentru prima dată de când se știau pe lume fuseseră angajați pentru o treabă cu adevărat „serioasă”, adică să ucidă pe cineva. Atât unul cât și celălalt nu și-ar fi depășit condiția lor de mizerabile haimanale, dacă soarta nu le-ar fi scos în cale pe Radu Grapă, hoț înrăit și școlit la unul din marii spărgători internaționali, Nino Zapan, zis Marchizul, cunoscut „colecționar” de bijuterii și pietre prețioase.

Lache era uscățiv și înalt, iar chipul său ca al unui cal scos la reformă exprima groază, dar și milă, în egală măsură. Avea patruzeci și doi de ani, idiot la limita de jos, cu un vocabular ce se rezuma la vreo treizeci – treizeci și unu de cuvinte, dar, ce-i drept, nu abuza de el.

Prietenul lui Lache, masivul Gică, douăzeci și nouă de ani, la fel de inteligent ca și acela, îți trezea numai teamă, mila nepotrivindu-se aspectului său de boxer abia ridicat, după ce ar fi fost numărat până la trei sute. Dar, niciunul dintre ei nu mâncase, fie numai o singură dată, pe săturate și nici măcar nu se gândise să omoare pe cineva.

Radu Groapă îi cunoscuse cu două-trei săptămâni mai înainte, în vreme ce „băieții” se aflau în căutare de „lucru” și nasul lui de vulpe bătrână adulmecă mai întâi pe Gică, nu atât fiindcă era mai tânăr ca Lache, ci mai ales pentru alura lui de luptător. Cei doi vagabonzi ieșiseră din oraș de aproape o oră, lăsând bariera în urmă cu vreo patru kilometri, iar acum se apropiau de podul din piatră, uitându-se de jur împrejur, cu luare-aminte, având aerul că nu doreau să fie văzuți de nimeni. Curând, luară podul în stăpânire, Gică așezându-se la capătul dinspre satul unde domnul Mișu Nedrea avea o firmă, iar Lache rămânând la intrarea pe pod, dinspre oraș. Și, după ce mai aruncară o privire asigurătoare în jurul lor, se puseră la pândă, așteptând să apară „clientul” pe care domnul Radu Groapă li-l arătase de-aproape, ca nu cumva ei să răpună pe altul.

Într-un târziu, începea să se lumineze bine de ziuă și silueta unui bărbat tânăr de vreo treizeci de ani se făcu văzută. Era Vasile Hâncu, unul dintre lucrătorii din fabrica de ambalaje a domnului Mișu Nedrea.

— Uite-l! șopti Lache Bâldău, arătând lui Gică Roabă în direcția din care „clientul” venea către ei.

După ce chibzui câteva zeci de secunde, Roabă își dădu seama de realitate și, pe dată, își scoase matraca ce o ținuse ascunsă, până atunci, pe mâneca hainei. Celălalt făcu la fel, după care zise:

— Dai tu și zic eu?

Gică își umflă bojocii și se grozăvi:

— Dau eu, că dă la tine, zice că l-ai mângâiat.

Cel cu cap de cal reformat se învoi, iar mai tânărul său însoțitor, de-îndată ce Vasile Hâncu ajunse lângă el, îi bară drumul și râzând prostește, îl întrebă:

— Un’te duci?

— Ce-i treaba ta? ripostă Vasile, și-l împinse într-o parte, dezechilibrându-l.

Venindu-i din spate, Lache îl plezni pe Vasile cu măciuca, dar nu-i atinse decât urechea dreaptă.

Victima se răsuci spre agresor și-l înșfăcă puternic, imobilizându-l. Poate că l-ar fi lovit, dar nu mai avu răgaz pentru asta, fiindcă Gică Roabă își repezi măciuca năpraznic, lovindu-l la cap, producându-i o puternică hemoragie. Vasile Hâncu se prăbuși în nesimțire.

Lache Bâldău scoase un fluierat scurt și imediat o căruță care se găsea dincolo de niște boscheți se puse în mișcare spre ei. Dar în vreme ce aruncau în căruță trupul lui Vasile, Gică Roabă îl făcu atent pe vizitiul care nu era altul decât dom’ Radu Grapă, cel care-i angajase pentru omor, că la o distanță nu prea mare de ei s-a aflat o bicicletă, care parcă s-ar fi și oprit din mers, doar doar să vadă ce făceau ei cu ăla pe care l-au răpus.

— Trebuia să vă fi oprit! cugetă încercatul dom’ Radu.

— Păi da, făcu Gică, d-aia și eu am vrut să-l mai țin de vorbă, dar el n-avea conversație și dac-a dat în mine, am dat și eu!

— Am dat și eu! interveni Lache, că așa-i la mardeală. Totul e bine până se dă prima labă. După aia, Dumnezeu cu mila!

— Ssst! făcu Radu și rămase cu privirea ațintită către liziera de pomi care mărginea șoseaua, pe unde tocmai trecea o tânără pe bicicletă, pedalând de zor spre oraș. Aia e? Aia e biciclista de care ziceți că ar fi putut să vă vadă?

Cei doi vagabonzi dădură afirmativ din cap, iar dom’ Radu Grapă se puse pe râs, asigurându-i, cu superioritatea pe care i-o dădeau – până și dinaintea propriilor săi ochi – relele făptuite până atunci:

— E departe, băi fraierilor! Nici cu binoclul n-ar fi avut spor să vă vadă.

Le făcu semn să urce în căruță și apoi dădu bice cailor, care porniră într-un galop disperat către orașul care, cum știm, nu era prea departe.

Pe la orele șapte, în aceeași dimineață, lucrătorii din fabrica lui Mișu Nedrea descoperiră cadavrul colegului lor Vasile Hâncu, pe coridorul care lega atelierele de vestiare.

Anunțat acasă, patronul sosi la fabrică, fără prea mare grabă și tot fără prea mare grabă, chestorul Onu Durda îl trimise acolo pe comisarul Ion Costin, un tânăr care să tot fi avut 25-26 ani.

De cum îl văzură, lucrătorii domnului Mișu Nedrea nu-i prea acordară încredere tânărului polițist, dar când acesta se aplecă deasupra cadavrului și prinse a-l mângâia, spunându-i pe nume, mai toți colegii victimei îl îndrăgiră, aflând că au fost prieteni.

După o vreme, comisarul Ion Costin începu cercetarea locului unde se afla cadavrul lui Vasile Hâncu și mare-i fu mirarea când, în ciuda rănii mari și profunde pe care agresorii i-o produseseră la cap, în jurul victimei nu se afla nicio pată de sânge fie ea oricât de mică. Desigur, asta însemna că omorul se făptuise în altă parte, dar atunci se punea întrebarea: ce a urmărit ucigașul, aducându-l în fabrică ori îndepărtându-l de la adevăratul loc al crimei?

Oare locul acela prezenta un pericol și mai mare pentru asasin, decât însăși crima? Poate, dar în acest caz, locul asasinatului trebuia urmărit cu același interes ca și aflarea criminalului!

— Domnule comisar, interveni un bătrân șef de echipă al cărui glas avea delicatețea unui joagăr iar privirea-i exprima blândețea lui Al Capone în clipa când împușcase 40 de oameni de-ai lui Dillinger, ia uitați-vă ce se află taman la un metru și jumătate de mort.

Și-i arătă o cheie tubulara de 27, adică o sculă de fier cu o lungime de vreo 30 cm.

Ion Costin se aplecă și ridică obiectul cu mare grijă și bine făcu, fiincă purta nu doar câteva amprente, ci chiar și niște pete de sânge.

— A cui e cheia asta tubulară? întrebă polițistul.

Și tot bravul șef de echipă fu acela care lămuri lucrurile, precizând:

— A lu’ Gheorghe Fotea, mecanicul nostru de întreținere care, ce să ne mințim? Că știe toată lumea de aici, nu se prea avea bine cu bietul Vasilică Hâncu! și arătă spre mort, după care se închină vârtos.

Tânărul comisar privi circular, cuprinzându-i pe toți cei de față și, drept urmare, auzi un murmur care aproba spusele bătrânului șef de echipă.

— Ei! făcu o lucrătoare mai tânără. Dac-ar fi să ne luăm după gura lumii, nea Gheorghe Fotea ar fi fost chiar prins de Vasile furând de prin hainele oamenilor lăsate la vestiar și chiar din materialele pe care le folosim noi la confecționarea ambalajelor…

— Mai știe și altcineva asemenea lucruri despre Gheorghe Fotea?

După o lungă tăcere, din grupul care se adunase în jurul mortului se desprinse un bărbat de vreo treizeci de ani, care înaintă spre polițist, simplu, fără ostentație, murmurând:

— Eu, domnule comisar! Eu știu mult mai multe decât ei, iar cât privește pe Vasile, e adevărat că nu ne-am avut chiar ca frații!

Și, cu dosul palmei stângi, își șterse o lacrimă care-i ajunsese cam pe la mijlocul obrazului, după care adăugă:

— Dar de omorât, nu l-am omorât eu.

— Dacă înțeleg bine, ești chiar Gheorghe Fotea?

Celălalt îi întinse mâinile, gata să-i fie încătușate, dar Ion îl bătu pe umăr și-i zâmbi silit. Apoi țintuindu-l cu privirea, șopti însă destul de tare ca și ceilalți să-l poată auzi:

— De ce ți-aș pune cătușele? Doar m-ai asigurat că nu dumneata l-ai ucis.

Asistența făcu un pas înapoi, oamenii privindu-se mirați de neobișnuitele purtări ale comisarului cel tânăr care, mai înainte, mângâiase pe cel neînsuflețit, iar acum refuzase să-l pună în fiare pe cel care, după socotelile lor, se dovedise a-l fi omorât pe Vasile.

Ion mulțumi tuturor pentru participare, luă corpul delict cu el (cheia tubulară) și-l rugă pe Fotea să treacă pe la el, după ce-și va lua masa de prânz. Dar când să părăsească fabrica, se pomeni cu presupusul ucigaș dinaintea lui.

— Luați-mă cu dumneavoastră!

— De ce? se arătă polițistul nedumerit.

— Aici nu mai rămân și, dacă ajung acasă, îmi iau zilele.

— Ia lasă prostiile! se arătă comisarul dur, însă Gheorghe îl prinse de un braț și-l cercetă cu o privire disperată. Mă rog, îți place mai mult la poliție, hai acolo, dar să știi că odată intrat…

— Nu mai ies până ce nu s-or limpezi lucrurile! îl completă Fotea, și amândoi porniră spre chestură.

Mișu Nedrea venise în mare grabă la chestorul Onu Durda, spre a i se plânge că acesta din urmă avusese nefericita inspirație să-l trimită spre cercetarea uciderii lui Vasile Hâncu tocmai pe comisarul Ion Costin, prieten din copilărie cu victima. Chestorul izbucni într-un hohot de râs forțat, menit să-l dezarmeze pe Medrea, după care îi mărturisi:

— Am făcut-o special, nene Mișule! La care, fabricantul rămase interzis și, abia într-un târziu izbuti să bâiguie:

— Special?! Adică, înadins?!

— Ei, da! se arătă Onu Durda și mai misterios, dar numai pentru câteva clipe, fiindcă după aceea își lămuri interlocutorul. Nu uita, nene Mișule, că, în dorința lui de a nu întina memoria celui mai bun prieten al său din copilărie, comisarul Ion Costin se va opri la timp, iar cercetările vor lua calea dorită de noi.

În secunda următoare, Nedea sări de pe fotoliul în care se cufundase și, într-o efuziune greu de imaginat, se repezi la chestor, sărutându-l pe amândoi obrajii și declarându-l cel mai ingenios dintre toți polițiștii care au fost și vor fi vreodată. Poate că entuziasmul și declarațiile sale nu s-ar fi oprit aici, dacă viermele îndoielii, cel sortit să macine încrederea în fericire, n-ar fi mușcat din speranțele sale, fiindcă se pomeni precizând:

— Domnule chestor, dar nu Vasile Hâncu era cel care cumpăra opiu de la oamenii mei, ci fratele său mai mic, Ene, care s-a sinucis anul trecut.

Onu zâmbi superior și își liniști oaspetele, căci astfel cu atât mai mult Ion nu va da în vileag ceva legat de acest aspect al afacerii cu opium. Cineva ciocănea de partea cealaltă a ușii, iar chestorul îl îndemnă să intre. Noul venit era comisarul Ion Costin.

— Am Onoarea, domnule chestor! își salută superiorul tânărul polițist, după care adresă lui Mișu Nedrea un „Bună ziua” abia perceptibil.

— Ia loc, domnule comisar! se grăbi Onu să-și invite subalternul, prefăcându-se a nu fi observat antipatia manifestată de Ion față de oaspetele său, fabricantul.

— Pot să revin! declară comisarul, gata să nu tulbure întrevederea celor doi, însă chestorul insistă:

— Nici nu bănuiești cât de bine ai căzut! Uite, domnul Nedrea este foarte interesat ca omorul săvârșit în fabrica lui să fie cât mai repede soluționat.

— Domnule comisar, interveni nenea Mișu, surâzător, nu de alta, n-aș vrea să apar în ochii femeilor ca asasin. Gândiți-vă, mi-ar scădea acțiunile! mai spuse el și râse silit.

Ion îl țintui cu privirea și fără pic de convingere ripostă pe un ton șters:

— Dar nimeni nu vă acuză de crimă, domnule Nedrea.

— Mă rog, deocamdată!

— Ce vorbe sunt astea, domnule? îl dojeni chestorul pe fabricantul de ambalaje. Și, ca să fie mai convingător, se adresă comisarului:

— Ce zici, Ioane?

Tânărul polițist ridică din umeri în semn de nedumerire, ca imediat să-și explice atitudinea față de pretinsa nedumerire a șefului său:

— Cred că domnul Nedrea s-a exprimat cât se poate de corect, atâta vreme cât asasinul nu a fost dovedit.

— Vezi, domnule chestor? se arătă nenea Mișu supărat.

De-ndată Onu Durda sări, gata să pună lucrurile la punct, dintr-o răsuflare și interveni, de parcă ar fi dorit să împace pe cei doi beligeranți.

— Domnule Nedrea, cred ca faci aprecieri hazardate, fără să încerci măcar a observa umorul negru pe care-l practică mai tânărul meu coleg.

Apoi, răsucindu-se către comisar, prinse a enumera dovezile care îl acuzau pe Gheorghe Fotea de uciderea lui Vasile Hâncu, enumerând cheia tubulară care aparținea presupusului criminal, petele de sânge de pe cheie, care făcea parte din grupa și categoria sangvină a celui reținut, amprentele acestuia aflate tot pe cheia tubulară, cum și cazierul de răufăcător, care cuprindea câteva rele de mică importanță, pentru care ispășise din plin.

— Ca să nu mai vorbim despre relațiile de mare dușmănie dintre victimă și Gheorghe Fotea! interveni domnul Mișu Nedrea.

Cum acest ultim aspect i se păru și cel mai drastic, Onu Durda sări în ajutorul fabricantului, insistând că faptul de a-l fi prins în mai multe rânduri pe Gheorghe Fotea furând și de la colegi și din fabrică lămurea cel mai bine uciderea lui Vasile Hâncu de către acesta, preciza împrejurările asasinatului, desigur îl surprinsese din nou, furând ceva și preciza, în acest context, locul omorului, care nu era altul decât acela unde lucrătorii domnului Nedrea descoperiseră cadavrul victimei.

Comisarul se ridică de pe scaun și, deferent, mărturisi șefului său, adresându-se totodată și lui Mișu:

— Regret nespus, dar eu nu împărtășesc opinia dumneavoastră.

Și, precipitat, adăugă ca o scuză, dar pe un ton ferm:

— Deocamdată!

Chestorul aruncă o privire oarecum derutată oaspetelui său, fabricantul, și, fără să dorească, se pomeni întrebându-l pe Ion de ca această rezervă față de convingerea lor, dar mai ales față de probele care pledau pentru vinovăția lui Gheorghe Fotea.

Tânărul polițist suspină și răspunse aproape în șoaptă:

— Nu uitați că mă aflu abia la începutul cercetărilor.

Îi salută și părăsi încăperea, lăsând pe ceilalți doi într-o atmosferă de confuzie.

* * *

Investigațiile pe care Ion Costin le-a făcut în legătură cu Gheorghe Fotea i-au redat o copilărie mizeră și o existență tristă, în cursul căreia cel bănuit de uciderea lui Vasile Hâncu, nu întâlnise niciun reazem sufletesc. Sigur, făcuse și prostii, unele mai neînsemnate, altele mai de luat în seamă, dar de plătit, plătise, nefericitul, ca pentru mari fărădelegi. Și, pe lângă viața neîmplinită până atunci a suspectului de crimă, pe tânărul comisar îl impresionară pornirile celor doi – chestorul și patronul lui Fotea – jurându-și să nu-l lase pradă unei erori judiciare el, Ion Costin, considerându-l nevinovat de săvârșirea acelui omor a cărui victimă fusese cel mai bun prieten al său, Vasile Hâncu. Sigur, nu se cuvenea și nici n-ar fi încercat să nu țină seama de probele acelea care, într-un fel, îl arătau pe Gheorghe ca fiind asasinul lui Vasile, dar acea zdrobitoare împrejurare negativă privind lipsa petelor de sânge lângă o victimă pe capul căreia se afla o plagă deschisă, mare și profundă, îi dăduse încredere în nevinovăția celui reținut.

Acum, Ion se îndreptă spre biroul sau, unde îl lăsase pe suspectul Gheorghe Fotea să mănânce în liniște ceea ce-i cumpărase el, de la cârciuma lui Suceanu, unde mânca zilnic, de când fusese mutat la chestura din urbea aceea. Când deschise ușa, învinuitul tocmai strângea fărâmiturile de pe măsuța așezată în fața biroului și le înghițea lacom, iar asta avu asupra comisarului efectul unei lame de cuțit înfiptă adânc în inimă.

— De ce faci asta? izbucni Ion, gâtuit de emoție.

Arestatul întoarse capul și-i explică, firesc:

— Pen’că la pripon nu te joci cu pâinea, că nu știi când mai mănânci.

— Dacă ți-e foame, vreau să zic, dacă nu te-ai săturat, spune-mi, și-ți mai aduc ceva.

— Nu, săr’mâna. A fost destul, dar știți, obiceiul…

Comisarul se sili să râdă, însă lui Gheorghe nu-i scăpă că avea ochii aburiți de lacrimi.

— Măi, Gheorghe, nu vreau să te înspăimânt, dar pentru o asemenea crimă poți ajunge chiar și la execuție. De ce nu vorbești? Chiar nu dorești să scapi?

Arestatul își coborî privirea, dar glasul lui părea sincer.

— Cum să nu doresc? Cine dracu’ nu vrea să scape de glonț? că la glonț mă duc, dar n-am cum să mă apăr.

— Ai! tună comisarul, privindu-l cu un soi de disperare.

Fâstâcit, impresionat dincolo de orice așteptare, Fotea încercă să-și ascundă emoția și bravă, dar cu amărăciune, și în vorbe și în tonul pe care le rostise.

— Dom’ comisar, de-atâtea zile vă spargeți capul cu mine și în loc să-mi radeți câteva labe, vă omorâți să mă scoateți nevinovat, de parcă ați fi avocatul și nu anchetatorul meu. Vedeți, eu sunt băiat bun și nu vă torn lu’ dom’ chestor, dar dacă veți face și cu alții la fel, vă pierdeți pâinea.

Polițistul murmură, covârșit de tristețe.

— Ești necuviincios, dar nu mă pot supăra pe tine. Prea ești nefericit.

Vorbele comisarului și, poate, mai ales tonul acela omenesc debordant al omului ce crede cu adevărat în adevăr și dreptate, avură darul să-l zdruncine pe Fotea, într-atâta, că se pomeni strigând deznădăjduit:

— Ce-aveți cu mine? De ce nu mă lăsați dracului să crăp ca o otreapă ce sunt?

— Pentru că nu ești otreapă, îl asigură Ion, pe tonul cel mai firesc.

Gheorghe deschise ochii mari, se ridică de pe scaun și, complet derutat, îl întrebă:

— Atuncea, ce sunt?

— Un om! șopti tânărul polițist, iar celălalt zâmbi o vreme, neîncrezător, ca apoi să-și reia locul pe scaun. Da, da, continuă Ion, un om, sigur, care a greșit, dar un om!

Fotea își prinse capul în palme și urlă înăbușit:

— Aiurea! Am furat, am omorât! Și, descoperindu-și privirea, îl fixă pe polițist, întrebându-l pe un ton în care teama se amesteca cu ironia: N-am față de criminal, așa-i? după care îngenunche, implorându-l să-l cruțe: Ce aveți cu mine, dom’ comisar, că-mi săpați în suflet, de parcă ați săpa în pământ?

— Vreau adevărul! Cine l-a ucis pe Vasile Hâncu?

— Hai, domne! Chiar mă crezi tâmpit? Adică eu îl știu pe ăla și îmi dau pielea, ca să-i fie lui bine?

— Dacă refuzi să te aperi, adevăratul asasin va profita și asta nu trebuie! tună Ion, iar Gheorghe prinse a bâigui prostește:

— Da, așa-i, nu trebuie!

— Vorbește! se arătă Ion supărat.

— Dom’ comisar, în noaptea aia, când a fost de-a murit Vasile, eu, eu, n-am fost acasă, am fost la… mai spuse el, și se opri ca mușcat de șarpe.

— La cine? tună polițistul, iar celălalt îl privi ca pe un copil care cere luna de pe cer.

— Nu spun, că bărbat-su ne ia pielea pă briceag la amândoi: mie că am zis, iar dumneavoastră că ați aflat.

— Îți asigur protecția! declară comisarul, solemn.

Dar celălalt izbucni în râs, ca numai după o vreme să poată vorbi:

— Hai, dom’le, să fim serioși. Înseamnă că nu cunoașteți lumea noastră. Ce dracu?! V-am spus chestia aia cu nedormitul acasă, așa, că sunteți salon cu mine, da’ cine-i aia, nu zic.

Suspină adânc și mărturisi:

— O iubesc ca un câine, și p-ormă, hoț-hoț, dar am și eu onoarea mea!

Ion era atât de impresionat de atitudinea nefericitului de dinaintea sa, că îl bătu pe umăr și-l asigură:

— Lasă, Gheorghe, nu poți, nu zici, dar mă fac luntre și punte să te scap de năpastă. Simt eu că pe Vasile, altul l-a isprăvit.

* * *

Se înnoptase bine când Ion Costin părăsi chestura în mare grabă. Îi trecuse prin minte să-l viziteze pe moș Griguță, unchiul lui Vasile Hâncu, fără vreun motiv anume, ci doar spre împlinirea audierilor tuturor celor pe care îi înscrisese în planul aflării celui care i-a ucis prietenul din copilărie, dar în egală măsură, dorind și disculparea lui Gheorghe Fotea. Afară, o ploaie măruntă și rece, demnă de acel noiembrie care se instalase, prevestitor de iarnă, chiar din prima zi. Fumase mult, nu mâncase nimic, se necăjise că Gheorghe era în imposibilitate să-și folosească singurul alibi, într-un cuvânt, se simțea obosit, supărat, terminat. Când ajunse la moș Grigore, privindu-și ceasul, Ion voi să renunțe a-l mai vizita; trecuse de ora nouă. Dar, tocmai când era gata să facă cale-ntoarsă, Hăiman, câinele din curtea bătrânului, dădu alarma și asta din două motive: primul – că semnalarea oricărui vizitator intra în atribuțiile lui de serviciu, iar al doilea – Ion îi aducea întotdeauna câte ceva, ba îl mai și mângâia, cum de altfel făcea cu toți câinii întâlniți.

— Cine-i? strigă moș Grigore, prin fereastra deschisă.

— Poliția! răspunse grav, Ion.

— Hai, tăticule, intră. Îl îndemnă bătrânul și comisarul nu așteptă altă invitație.

Ion se lăsă asaltat de Hăiman, îi dădu ultima bomboană spirtoasă pe care o mai avea și intră în casă, unde Grigore îl îmbrățișă și-l îndemnă să se așeze pe pat, lângă el.

Fără a-i da răgaz niciun minut, bătrânul îi ceru detalii privind cercetările legate de asasinarea lui Vasile, iar când află că Ion nu credea că omorul s-ar fi produs în fabrica lui Mișu Nedrea, datorită lipsei de sânge în jurul victimei care prezenta o rană mare și adâncă, izbucni:

— Lasă asta, Ionică! Mai e ceva! Vasile n-avea ce căuta la fabrică la ora și în ziua aia, că la îndemnul meu plecase către ferma patronului său, dincolo de podul de piatră, iar asta e la vreo patru kilometri de bariera orașului.

— De ce l-ai trimis într-acolo?

— Sigur nu sunt, dar ăl mic, Emil, fratele lui Vasile, zic eu, și-a pus capăt zilelor… datorită oamenilor lui Nedrea, care l-au pus pe calea stupefiantelor.

— Fii mai clar, moș Griguță, îl imploră comisarul.

— Măi băiete… Vasile plecase către ferma lui Nedrea, fiindcă eu i-am zis ce cred.

— Și ce crezi? insistă Ion.

— Iaca… zic eu, Nedrea folosește unele ambalaje la transportul stupefiantelor… și, oricum, traficul pornește de la fermă, unde, presupun eu, riscul e mai mic iar marfa se prepară în liniște. Dar nu te lua după mintea mea încinsă de durere, se grăbi el să precizeze.

— Săru’mâna, moș Griguță! zise Ion, ridicându-se de pe pat și, fără să mai aștepte vreo vorbă de-a bătrânului, îl părăsi în grabă.

— Așadar, Emil, fratele mai mic al lui Vasile se sinucisese din cauza stupefiantelor al căror rob devenise, iar furnizorii lui erau oamenii lui Nedrea. De ce nu-i spusese, oare, Vasile toate astea? Sigur dintr-o jenă prost înțeleasă, ca de altfel și moș Griguță. Și bântuit de asemenea gânduri, se pomeni dinaintea restaurantului al cărui patron era domnul Sușeanu. I se făcuse foame, dar poate că n-ar fi intrat, dacă nu l-ar fi izbit un bătrân aruncat din local, chiar de patron, în văzul clienților, al muzicanților și al trecătorilor.

— Ce s-a întâmplat? întreba Ion.

— Cerșește, domnule comisar! explică Sușeanu, de parcă ar fi dat în vileag pe cel mai odios criminal.

— Mi-e foame, tăicuțule! scânci bătrânul.

— Atunci, hai să mâncăm, îl îndemnă tânărul polițist, ajutându-l să se ridice de pe trotuar și intră în local, cu nevoiașul, așezându-l la masă cu el, cu-atâtea menajamente, încât asistența părea gata să-l aplaude.

Numai două perechi de ochi urmăreau dezaprobator gestul comisarului Ion Costin; cea a patronului și cea a chestorului Onu Durda ascuns într-un separeu, dar niciunul dintre aceștia nu îndrăznea să-l înfrunte pe Ion, fiindcă la serviciu avea o conduită ireproșabilă, iar la restaurant își achita consumația până la ultima centimă, refuzând orice favoare de la Sușeanu.

Temându-se oarecum de urmări, patronul luă personal comanda la masa comisarului, iar orchestra intonă marșul triumfal din Aida, toți muzicanții uitându-se țintă la Ion; era o manifestare a recunoștinței pentru împlinirea de către el, a ceea ce ei doreau dar nu îndrăzneau să făptuiască, de teamă că Sușeanu i-ar fi concediat.

În timpul mesei, Ion se întreținu cu bătrânul ca și cum ar fi fost vechi prieteni, dar când diseusa Ana Zapan începu să cânte, comisarul își abandonă mâncarea și o urmări cu venerație, așa cum se întâmplă când te afli dinaintea unei mari artiste. Și Ana părea să fi observat asta, pentru că de la o vreme, era evident, cânta numai pentru el. Încântat dar și stingherit de vedetismul pe care nu și-l dorise niciodată, imediat ce bătrânul termină de mâncat, Ion achită consumația și, împreună cu protejatul său, părăsi localul.

* * *

Chestorul Onu Durda îl întâmpină pe Radu Grapă, cel care organizase uciderea lui Vasile Hâncu, de parcă nimeni altul nu i-ar fi fost mai drag pe lume, mai ales că încercatul răufăcător îl prevenise cu câteva zile înainte de lovitura pe care Nino Zapan, zis marchizul, urma s-o dea la o bijuterie din Oradea. Cu toate astea, chestorul nu se putu abține a-l întreba dacă era sigur, că bicicleta aceea, neidentificată încă, nu-l văzuse pe el, Gică și Lache, în împrejurările uciderii lui Vasile.

— Era tare departe, dom’ chestor, îl încredință Radu Grapă de inexistența vreunui pericol.

Onu își frecă palmele, bucuros, și aduse vorba despre bijuteriile pe care Nino Zapan, tatăl Anei, cântăreața de la restaurantul lui Sușeanu, urma să le fure din cea mai mare bijuterie a Oradei.

Vechiul pungaș zâmbi, și murmură:

— E ca și ale noastre, dom’ chestor. Nu zâmbiți, se arătă el supărat de neîncrederea insinuantă a șefului chesturii și preciză: Marchizul a și dat lovitura. Mâine seară mă așteaptă în gară, să-mi dea caseta. Boer, de! Nu duce el prada, și mai ales în casa lui. A zis să țin caseta până o să mi-o ceară.

Și, în timp ce rămaseră privindu-se insistent, unul pe celalalt, gardianul Ilinca ciocăni la ușă, anunțând că sosise domnișoara Ana Zapan.

— I-am trimis o invitație, își informă chestorul omul de încredere, și-l scoase pe o ușă de serviciu, după care o chemă pe fiica Marchizului.

Exagerat de politicos și suspect de prevenitor, până când Ana luă loc pe un fotoliu, chestorul atacă problema, evident, tot cu mult tact, imediat după aceea.

— Domnișoară, începu amfitrionul, sigur, îți va părea ciudat târgul pe care ți-l propun.

— Nu mă interesează niciun fel de târg cu dumneavoastră, ripostă fata.

Onu își aprinse o țigară și continuă:

— Fă bine și ascultă-mă. Eu sunt un negustor cinstit, întâi ofer… și p-ormă cer prețul.

— Mă rog, vă ascult, consimți Ana.

— Cineva prezintă un mare interes și pentru mine… și pentru dumneata.

— Cine? murmură tânăra, presimțind ceva rău.

— Comisarul cel tânăr care, aseară, te privea cu multă admirație… și la care te uitai… mai tot timpul.

— Da… În sfârșit, pentru prima dată de când sunt cântăreață am simțit că cineva cu adevărat sensibil mă ascultă. Trebuie sa recunoașteți, domnule chestor, că nimeni de pe-aici nu-și lasă crăpelnița ca să asculte muzică, fără să clefăie, când mănâncă la marele restaurant Sușeanu.

— Doamne! exclamă încercatul polițist, dacă l-ai fi privit mai atent, ai fi văzut că noul comisar te privea ca pe fiica marchizului și nu cu interes pentru arta dumitale.

— Dar ce are cu tata? mușcă Ana din momeala pe care chestorul abia i-o întinsese, ce-a fost a fost; acuma e doar un bătrân bolnav.

— Păi tocmai asta e! se arătă Onu de partea ei. Tânărul comisar nu vrea să creadă că domnul Nino Zapan, tăticul dumneavoastră ar fi părăsit localitatea noastră spre a consulta un medic din alt oraș, dar ce a stabilit el… nu știu, însă dumneata… dacă vrei, poți afla.

— Ce-am de făcut? se arătă ea, gata la orice.

— Vizitează-l… intră în viața lui… află tot… dar nu îl îngrijora pe tăticul dumitale, până nu știi ceva exact.

— Sigur, tata nu trebuie să se îngrijoreze, mai spuse ea, și plecă.

Dar nu trecură nici zece minute de la plecarea cântăreței când Ion năvăli în biroul chestorului, anunțându-l, cu glasul sugrumat de furie.

— Gheorghe Fotea a evadat din chestură.

Departe de a-i face vreo mustrare în sensul că vina ar purta-o el, Ion Costin, care-l avea în cercetare, Onu se ridică de la birou, veni lângă el și, punându-i o mână protectoare pe umăr, spuse cu o voce groasă:

— De, Ionică! poate că acuma te vei convinge de vinovăția lui, că un om fără vină nu fuge, mai ales că tu îi cumpărai mâncare pe banii tăi și îl asigurai că îl socoți nevinovat. Crezi că eu nu știam? Știam, dar ce mi-am zis? „Lasă-l să învețe de la viață!” și uite că la asta ai ajuns. Gata! Să-ți fie învățătură de minte, că de prins… l-om prinde noi; facem razii, operăm descinderi, punem potere. Hai, nu mai fi supărat, că el e el, iară tu… tot al nostru ești.

În seara acelei zile, cam la vreo patru-cinci ore de când dispăruse Gheorghe Fotea, tânărul comisar nu fu în stare să se ducă acasă, tot gândindu-se unde ar fi putut da de cel pe care continua a-l socoti fără vină în asasinarea lui Vasile Hâncu.

Trecuse mult de miezul nopții, iar scrumiera de pe biroul lui Ion devenise neîncăpătoare pentru mucurile care stăteau acuma în stivă, când gardianul Ilinca îl anunță:

— Dom’ comisar… l-au prins pe Fotea.

Ion sări ca ars de pe scaun.

— Unde-i acuma?

— Pe sală… A cerut să iasă la raportul dumneavoastră. Ion deschise ușa, ieșind pe culoar, unde Gheorghe, cu lanțuri la picioare și mâinile încătușate, aștepta.

— În ce hal ești! Vai de capul tău, nenorocitule! îl căină comisarul, și-i făcu semn să intre în birou, după care prinse a urla pe sală: Simioaneee! Adu cheile să-l dezlegăm, că vă omor pe toți, în noaptea asta.

Gardianul se închină, fiindcă nici nu-l mai văzuse pe Ion într-o asemenea stare, dar nici nu-l crezu capabil de-așa ceva, el considerându-l pe noul comisar, gingășia personificată.

— Iartă-mă, nene Ilinca, se scuză el, gardianului, dar prea se-ntâmplă toate, numai ca să mi se dea peste nas. Ei bine, eu tot îl consider pe amărâtul ăsta de Fotea, fără vină în omorârea prietenului meu.

Șeful de arest, un tip de estropiat, măsurând cam 1,50 m în înălțime, cu ochii bulbucați și obrajii încinși de băutură, desfăcu cătușele și lanțul lui Gheorghe, după care se retrase cu un aer servil.

— Nene Ilinca… ai ceva de mâncare?

— Păi… tot de pe la arest… dar v-ați pus rău cu ăla…

— Simioaneee! Adu-i crăpelniță lui Fotea, dacă n-ai mâncat-o tu, cumva, tună Ion.

Și bătrânul gardian iar se închină, în timp ce arestatul exclamă, ca pentru sine:

— Ehei, tătică, pă mulți o să-i îngroape ăsta, dar nici eu nu mai prăduiesc, că după ce ai cunoscut unul ca el… îți cade mâna, și se opri, fiindcă Simion apăru pe pragul ușii, cu o tavă pe care se aflau numai bunătăți, murmurând către Ion:

— De la mine, ca să ne împăcăm, dom’ șef. Și Ion îl sărută pe frunte, ca imediat după aceea să-i pună tava-n față lui Gheorghe, îndemnându-l: Mănâncă bă, că după aia mă pun cu bătaia pe tine, până recunoști.

Poate că pentru prima dată, în viața lui, Simion lăcrimă, șoptindu-i lui Ilinca:

— Înger, mă! nu om! și amândoi părăsiră biroul.

Înghițind lacom, Fotea spuse, precipitat:

— Nimeni nu m-a prins dom’ comisar. Am venit singur, de teamă că au vrut să mă mierlească.

— Poliția?

— Dacă era poliția m-aș fi predat, preciză el, și înfulecă o halcă din friptura adusă de Simion, ca apoi să explice că habar n-avea cine-i dorise moartea.

— Gheorghe, nu te-ntreb unde te-ai dus, că ai onoarea ta, dar cum ai evadat de-aici îmi spui?

Fotea abandonă mâncarea și după ce-și șterse buzele cu o mânecă a hainei, izbucni în râs.

— Păi, dom’ comisar… uși deschise… nimeni cu ochii pă mine… și ce mi-am zis? Neică, tot mai bine e afară! după care… am șters-o.

A doua zi, când Ion semnală chestorului condamnabila lipsă de supraveghere a reținuților, Onu îi răspunse cu-oarecare compătimire în glas:

— Nu te lăsa îmbrobodit de unul ca Gheorghe Fotea. Chestia că nimeni nu-l păzea… sau ailaltă… că cineva dorea să-l ucidă, sunt povești de adormit copiii. Vezi, Ioane, eu ți-am dat mână liberă și mă faci să regret asta; ai asasinul în mână, iar tu cauți un altul…

Pe la ceasurile prânzului, Ion se îndreptă spre casă. Nu dorea altceva decât să doarmă câteva ore, să uite ziua de ieri și noaptea care-i așternuse pe suflet, dincolo de oboseală, atâtea tristeți. Și, tot mergând, își jură că dacă va avea băiat, nu-l va lăsa s-ajungă polițist, fiindcă nicio altă meserie nu-ți oferă pe de-a-ntregul, mizeria omenească. Dar, când intră în camera unde locuia, în gazdă, la văduva unui factor poștal, mare îi fu mirarea, aflând-o pe Ana Zapan, cântăreața de la Sușanu, care se și repezi la el, declamându-i:

„Romeo! De ce esti tu, Romeo?

Uită-ți tatăl, tăgăduiește-ți numele;

Ori, dacă nu, jură-mi că vei fi al meu

Si-atunci, de tot ce sunt, mă lepăd eu!”

— Hm! făcu tânărul polițist, Romeo și Juliela! ca de-ndată, să se lepede de încântarea clipei și s-o întrebe cum intrase în odaia lui.

— Am spus gazdei dumitale că îți sunt rudă și, cum viața de cârciumă nu mi-a alterat puritatea, m-a crezut.

Ion își puse pelerina de ploaie pe cuier și o îndemnă:

— Dacă tot ai venit, continuă.

Ana cântă din opereta Văduva veselă, pe urmă din opera Liliacul și poale că ar mai fi atacat și alte piese din bogatul său repertoriu, dacă Ion nu ar fi oprit-o, mărturisindu-și teama față de gazdă că va crede despre el… cine știe ce.

Și eu am crezut despre dumneata „cine știe ce”, dar până la urmă te-ai dovedit a fi doar un copoi.

— Înainte de orice, sunt om! ripostă polițistul.

— Aiurea! Asta păreai doar atunci când te-ai prefăcut a fi fost absorbit de cântecul meu, dar pe urmă…

— Mă rog, ce-oi fi făcut pe urmă… ca să pierd stima dumitale?

Ana râse silit și spuse, ba că are închipuiri bolnave, ba că a vrut să se facă artistă dar n-a izbutit fiindcă a venit războiul iar tatăl ei s-a îmbolnăvit de inimă… ca în cele din urmă să-i declare că, de fapt, venise la el pentru a-i furniza informații. Dar, cum Ion o privea surâzând neîncrezător, cântăreața căută să-l convingă argumentându-i:

— Cunosc bine lumea interlopă; doar sunt fiica unui vestit infractor, Nino Zapan, zis Marchizul. Cum vezi, nu sunt o oarecare.

Tragismul glasului cum și gesturile ei precipitate îl tulburară pe comisar, care prinse a o dojeni:

— Dacă nu ești obișnuită să spui adevărul, fă un efort, măcar de data asta; cine te-a trimis pe capul meu?

Abia stăpânindu-și lacrimile, aidoma unui copil căruia îi spui că nu crezi în povestea lui, fata bravă:

— Nimeni nu m-a trimis aici, domnule comisar! Am venit din proprie inițiativă… că ce mi-am zis? Trebuie s-ajut un om care are atâta milă de bătrâni, cum te-am văzut în cârciuma lui Sușanu. Doamne, cum te-am mai binecuvântat că ai milă de bătrâni! Și, hohotind în plâns, abia șoptit: „Și tata e bătrân! Și bolnav! Ce ai cu tata?”

Ion îi răspunse, tot în șoaptă, pe când îi ștergea lacrimile cu batista lui:

— Cred că ești smintită, ori cineva dorește să ne învrăjbească și, într-un târziu, o rugă să plece.

* * *

În ciuda nepăsării afișate cum că biciclista care trecuse, nu prea departe de locul unde fusese ucis Vasile, i-ar fi putut vedea și deci recunoaște, pe el, Gigi și Lache, domnul Radu Grapă trăia într-o continuă spaimă. Om de încredere al chestorului și, deopotrivă, al Marchizului, Răducu își spunea că n-ar trebui să se teamă de nimic, însă o presimțire din cele mai rele, îl chinuia de câteva zile.

Noaptea nu-l prinsese somnul, iar când abia se crăpă de ziuă, porni spre capătul orașului, trecu de barieră și se surprinse mergând pe podul de piatră, ultimul drum al lui Vasile Hâncu. Deodată, auzi un clopoțel de bicicletă sunând în depărtare și cercetând împrejurimile, cu privirea, descoperi, lângă liziera de pomi ce mărginea șoseaua, o tânără care, pe bicicletă, se afunda în pădurice. Porni într-acolo, spunându-și că fata avea să revină către oraș și se ascunse după niște tufe. După vreo jumătate de oră, biciclista reapăru, iar Grapă avu revelația că nu era alta decât fiica Marchizului, Ana Zapan, aceeași care trecuse pe-acolo și în ziua omorului. O lăsă să se depărteze, apoi porni spre oraș, unde, de-ndată ce ajunse, telefonă chestorului, informându-l cine era biciclista care putea da în vileag uciderea lui Vasile Hâncu.

* * *

Când Onu Durda ajunse la chestură, Olga Grapă, nevasta lui Radu se și afla în sala de așteptare, gătită, cu lanțuri și perle, claie peste grămadă.

— Săru’ mâna, dom’ chestor! îl întâmpină tânăra și infidela soție a lui Grapă.

— Bună Olguțo! răspunse prietenos Onu, ca imediat după aceea să se holbeze la bijuteriile ei.

— E dă la Radu, dom’ chestor, adică din caseta pă care Marchizul i-a dat-o s-o țină la noi, o vreme… dară n-o fi foc dacă îmi iau și eu partea lu’ bărbată-meu.

Chestorul îi făcu semn să intre în biroul său, unde îi spuse, pe un ton de om dezamăgit, că toate bijuteriile ei sunt false, că marchizul l-a păcălit pe Radu și că… el și-a dat seama de asta, de-ndată ce Grapă i-a dat partea lui.

— Păi, ce facem, dom’ chestor? se arătă Olga disperată.

— Le luăm pe cele bune de la Marchiz.

— Cuum?

— Ei! făcu Onu, dându-i și noi ceva la care el ține mai mult ca la podoabele alea veritabile.

— Să-i dăm? Păi… ce să-i dăm, dom’ chestor, că ăla are dă toate, ba și ceva pe deasupra.

— Nimeni nu are de toate, dacă-i iei ce are mai drag. Și făcând o pauză, adăugă: pe Ana. În secunda următoare, Olga se prăbuși lângă un fotoliu și bângui:

— Ne mierlește Marchizu, ca pe muște…

— Lasă prostiile! tună șeful chesturii. Ia zi, Ana are încredere în tine?

— Ca în mă-sa, se repezi Olga.

— Zi-i și tu să mergeți la un chef cu niște băieți veseli și procopsiți.

Femeia se ridică de pe jos, anevoie, apoi îl privi cu aer năuc.

— Dom’ chestor, da’ aia are și iovele și boarfe și p-ormă poa’ să-i zică lu’ tac’su și dacă Marchizu se supără, îmi ies vorbe că eram transpirată… glonțul rece… și gata, am murit de plemonie!

— Știi ce? Scoate-o după-amiază, pe la șase, către podul de piatră, că și tu mergi cu bicicleta… Restul mă privește pe mine.

— O scot, dom’ chestor… dar mai întâi trec pe la bijutier să-mi zică dacă podoabele de pe mine sunt false. Nu cred că e cu supărare, că vorba aia… altfel lucrează omul dacă face o porcărie unuia care l-a înșelat… și altfel dacă…

— Așa să faci! o încurajă Onu.

Se vede că, într-adevăr, Marchizul dăduse spre păstrare lui Radu Grapă o casetă cu bijuterii false, pentru că „bijutierul” confirmă asta de-ndată ce Olga i le arată.

Fată de cuvânt, Olga o aduse pe Ana în bătaia puștii, cum ar spune un vânător. De după niște tufe înalte, situate foarte aproape de liziera de pomi ce străjuia păduricea, trei bărbați tineri și zdraveni săriră în spatele Anei și Olgăi, punându-le câte un sac pe cap. Olgăi îi dădură drumul imediat, dar pe Ana o legară burduf și, după ce o aruncaseră într-o gabrioletă trasă de un cal cu mers alene, o duseră cale de vreo doi kilometri.

Deși unul dintre răpitori îi șopti Olgăi s-o rupă la fugă, spre oraș, ea se ascunse în pădurice și urmări direcția în care era dusă Ana și zâmbi mulțumită, ca omul care a împușcat doi iepuri de-odată. Într-un târziu, încălecă bicicleta, pe cea a Anei o luaseră răpitorii ei, și se duse glonț la Nino Zapan, unde începu șantajul pe față.

La capătul unei discuții de aproape o oră, timp în care Onu Durda tot încercase să-l convingă pe Ion Costin de vinovăția lui Gheorghe Fotea, demonstrată de probele zdrobitoare aflate lângă victimă, tânărul comisar spuse că învinuitul ar fi avut un alibi care ar fi dovedit totala sa nevinovăție, dar, din motive sentimentale, mai puternice chiar și decât pedeapsa cu moartea, nu-l poate mărturisi.

— Fițe, domnule! exclamă chestorul. În meseria noastră n-au ce căuta sentimentalismele. Noi suntem slujitorii justiției. Privește cu luare-aminte la acel simbol al imparțialității, zeița legată la ochi.

— Eu nu mă pot prosterna dinaintea unei precupețe pe care nici măcar n-o interesează ce-i pui, spre cântărire, pe talgerele balanței de care nu se desparte.

— Auzi, Ioane?! În ciuda faptului că ești isteț și… destul de citit pentru vârsta ta…

— Nu, domnule chestor! Destul de citit eram la 15 ani, când isprăvisem de citit filosofii greci; între timp… am mai răsfoit câteva cărți.

Onu înghiți „palma” cu zâmbetul pe buze, și jurământul răzbunării în suflet, ca orice lichea semianalfabetă și reluă:

— Cum ziceam, Ionică, în ciuda faptului că știi o grămadă de lucruri, ție îți este frică să-l trimiți în judecată pe Fotea… ori, și mai grav, dorești să-mi pui lumea în cap, mai ales presa, care și așa, ne mușcă pentru că întârziem soluționarea acestui caz. Spune, domnule, te-a pus cineva să mă sapi? Vrei să mă compromiți tergiversând acest dosar?

— Nimic din toate astea, domnule chestor… atâta… doar simt că nu Gheorghe Fotea l-a ucis pe bunul meu prieten Vasile Hâncu, al cărui frate mai mic, Ene, s-a sinucis din pricina drogurilor… sau cam așa ceva. Și părăsi biroul șefului său, fără măcar a se scuza.

Enervat, supărat că avusese slăbiciunea de a fi insinuat legăturile morții lui Vasile cu sinuciderea lui Ene, pusă pe seama drogurilor, Ion porni hai-hui prin oraș, până când gândurile i se mai limpeziră. Atunci, avu revelația atitudinii chestorului – pur și simplu încremenise – când el a făcut legătura între morțile celor doi frați și mai ales când pomeni de pricina sinuciderii lui Ene. Așadar, lovise din plin și asta arăta cu prisosință că Onu știa prea bine că fratele cel mic al lui Vasile fusese consumator de droguri și, cu siguranță, cunoștea și furnizorul, iar dacă așa stăteau lucrurile, desigur, nu era străin de afacere. Oare așa să fie? se sperie Ion, temându-se că poate se lăsase purtat de imaginație, depășind un raționament firesc, care l-ar fi condus la o concluzie firească. Și dacă…?

Porni spre casă, iar când ajunse, pe pragul porții văzu că îl aștepta gardianul Ilinca.

— Te pomenești că ai venit să mă chemi la treabă? îl întâmpină Ion, și-i zâmbi cu drag.

— Ba! făcu Ilinca. Treaba îi alta.

— Îl luă cu el în casă și-l așeză la gura sobei, unde ardea un foc de vreascuri.

— Zii, nene Ilinca! îl îndemnă tânărul polițist.

— Să știți că mi-a trebuit mult curaj ca să vin la dumneavoastră și să vă zic ce am de zis, dar nu poci altfel… că vor să-l omoare…

— Pe cine? strigă șoptit, Ion.

— Pe Gheorghe Fotea, murmură gardianul.

— Ce tot vorbești, omule?

— Păi, ce-am auzit, dom’ comisar; când eram în oficiu, să curăț chiuveta, dom’ chestor l-a chemat la el pe dom’ comisar Tomide și i-a zis: "Îl ducem mâine pe Fotea la reconstituirea uciderii lui Vasile Hâncu, în fabrica lu’ dom’ Mișu Nedrea”!

Ion surâse oarecum batjocoritor, dar ca să nu-și supere oaspetele, încercă să-i explice că așa ceva era cu neputință, fiindcă Gheorghe nu va recunoaște omorul, ori fără asta, reconstituirea era imposibilă.

Gardianul făcu ochii mari, a mirare, că dom’ comisar „Ionel” cum îl alinta el, în mintea lui, cel mai citit și mai deștept din toată chestura, nu pricepe rostul lucrurilor, însă tot el își dădu seama că tânărul polițist n-avea de unde să știe ceea ce el auzise, atâta vreme cât nu-i spusese toate câte le aflase.

— Să iertați, dom’ comisar, dară să știți că dom’ chestor și dom’ comisar Tomide au hotărât să-l bage-n „forță” (să-l chinuie) pe Fotea pân’ ce o recunoaște fapta, iară de la reconstituire să mi-l facă scăpat de sub escortă.

A doua zi Ion telefonă la chestură că se află în imposibilitatea să vină la serviciu, iar Onu Durda îl învoi cu o amabilitate vecină cu bucuria.

Tânărul polițist se duse la Ilie Ganciu, judecător de instrucție la Parchetul local, doar cu câțiva ani mai vârstnic decât el, dar foști colegi de facultate, iar acesta, când îi auzi necazul, se oferi să împiedice samavolnicia chestorului. Ion, însă, îl rugă doar să-l însoțească, și judecătorul, în cele din urmă, consimți.

Băiat de mare industriaș, Ilie chemă șoferul de-acasă, și hotărî ca, împreună cu Ion, să aștepte, în apropierea fabricii lui Nedrea, ieșirea grupului celor doi polițiști, însoțindu-l pe Gheorghe Fotea, deci, după efectuarea reconstituirii.

Și clipa aceea veni, iar la vreo câteva zeci de metri depărtare de fabrică, așa cum prevăzuse Ilie că se vor petrece lucrurile, Tomide scoase cătușele lui Gheorghe, iar Onu duse mâna la buzunarul în care își ținea pistolul. În secunda următoare, Ion sări din mașină și alergă spre grupul celor trei, în vreme ce judecătorul, doar coborî, numai spre a fi văzut.

— Omul ăsta se află în cercetarea mea! tună Ion.

— Și ce vrei cu asta? bângui chestorul.

— De ce i s-au scos cătușele?

— Hm! făcu Tomide. Ia te uită la el! Zi-i bă, se adresă el lui Fotea, de ce mi-ai zis să-ți scot cătușele, și-i dădu un pumn în stomac, încât arestatul se îndoi cu fața la pământ.

— Să nu mai faci asta, urlă Ion, înșfăcându-l pe Tomide de reverul hainei, gata să-l pocnească. Nici tu și nici ăsta preciză el, arătându-l pe Onu n-aveți voie nici să chinuiți, nici să omorâți dar aflu eu, până la urmă, pe cine vreți voi să acoperiți și în locul cui să-l sacrificați pe amărâtul ăsta. Du-te Gheorghe în mașina de colo, că de-acum nu mai las eu pe nimeni să scape laba asupra ta. Și Fotea se duse bucuros către mașina lângă care, ceilalți doi polițiști îl observară pe judecătorul de instrucție, lucru care avea să-i neliniștească, înțelegând că Ion nu mai era singur în lupta lui pentru adevăr și cinste.

Când ajunse la chestură, gardianul îl anunță că avea o vizită simandicoasă; venise Nino Zapan, zis Marchizul.

— Du-l în biroul meu, nene Ilinca, și el îl conduse, personal pe Gheorghe la arest, dându-l în primire lui Simion, prevenindu-l: Ai grijă de ăsta ca de mă-ta, că pușcăria vă mănâncă dacă cineva îi mai atinge un fir de păr. Vezi că am anunțat Parchetul în legătură cu cele ce i s-au întâmplat ăstuia, astă-noapte, iar chestorul știe, așa că n-ai nevoie să-i mai torni tu.

De-ndată ce intră în birou, mare îi fu mirarea tânărului polițist, descoperind în marchiz, un bărbat de aproape 60 de ani având o siluetă de manechin și un chip de o rară distincție; îmbrăcat elegant dar dezordonat, oaspetele trăda o stare de neliniște și teamă.

— Domnul comisar Ion Costin? întrebă bătrânul, pe ton coborât, cald.

Polițistul își înclină capul în semn de confirmare.

— Sunteți așa cum v-a descris Ana, spuse vizitatorul, și scoase de sub palton un tablou mic, pe care i-l arătă.

— Oo! făcu tânărul, fiica dumneavoastră. Splendid!

— Eu am pictat-o.

— Dacă n-aș fi cunoscut-o pe domnișoara Ana, aș fi spus că tabloul acesta este întruchiparea perfecțiunii.

— Ce nu vă place, se grăbi Nino Zapan să-l iscodească.

— Ochii, murmură comisarul, continuând să privească tabloul cu o reală încântare.

— Sunt triști, așa-i?

— Nu! răspunse hotărât amfitrionul și se grăbi să-și mărturisească impresia până la capăt: Mai degrabă… par o oglindă în care se reflectă tristețea artistului. Dacă ați dorit asta… atunci puteți considera tabloul o mare… o foarte mare reușită, mai spuse el, și-l invită pe oaspete să se așeze.

— Nu, domnule comisar… n-am vrut asta… dar se vede că adevărul e mai tare decât noi. Suspină profund, apoi continuă. Cândva… am pictat totul într-o baie de lumină; pe urmă… am luat-o pe un povârniș al vieții și… tot alunecând… am pierdut obișnuința luminii, iar acuma, caut o combinație de culori, care sa redea bezna.

— Sunteți un om talentat, foarte talentat.

Marchizul izbucni într-un râs amar.

— Așa e. Dar știți la ce mi-am folosit eu talentul? Desigur, sunteți tânăr… foarte tânăr, iar în urbea noastră ați venit de curând, așa că n-ați avut vreme să vă aplecați asupra cazierului meu; ați fi aflat că mi s-a spus „Imperatorul artelor” și tot din pricina marelui meu talent de pictor, guvernatorul Băncii Naționale îmi fixase o rentă, în schimbul căreia îmi ceruse a nu mai falsifica bancnote.

Își privi lung interlocutorul, apoi îi oferi tabloul, rugându-l să-l accepte ca pe o fotografie de-a Anei, scuzându-se că nu își fotografiase fata niciodată.

— Mulțumesc, murmură Ion, dar pentru ce merit o asemenea favoare?

— V-am spus doar… nu am nicio fotografie de-a ei, iar dumneavoastră… poate… vă va trebui, Ana a fost răpită.

— Când?

— Ieri după amiază.

— Cum ați aflat?

— Am fost șantajat, acum două ore, de o anume Olga Grapă, soția lui Radu Grapă pe care l-am folosit în câteva tunuri… și care acuma „lucrează” pentru șeful dumneavoastră, chestorul Onu Durda. Olga mi-a propus ca în schimbul unor bijuterii pe care le-am furat săptămâna trecută din Oradea, să-mi redea fata. Mă așteaptă la ea acasă, în seara asta, la ora 23.

Ion se pomeni fluierând și spuse:

— Deci, mobilul șantajului… ar fi bijuteriile?

— Altul! preciză Nino Zapan, gâtuit de furie, după care preciză: Ana l-a văzut pe soțul Olgăi împreună cu alți doi tipi, când l-au omorât pe un tânăr, chiar pe podul de piatră, la ieșirea din oraș, iar victima… ulterior… a fost găsită în fabrica lui Mișu Nedrea, ăla cu ambalajele, care se mai ocupă și de „pudră”.

— Stupefiante! vreți să spuneți, domnule Zapan.

— Întocmai, confirmă tatăl Anei. Dacă doriți… mergem la mine acasă… luați caseta cu bijuterii, mă arestați… și deveniți firmă mare; nu oricine îl poate aresta pe Marchiz… și cu prada, pe deasupra. Îi căută privirea și, când i-o întâlni, spuse în șoaptă: Salvați-mi fata! În ceilalți… n-am încredere.

— Bine, pe Ana o voi salva, iar bijuteriile mi le veți aduce dumneavoastră, mâine dimineață, la chestură.

Zapan se uită năuc la omul care nu dorea nimic pentru sine, care nu aspira la măriri și mai ales, care refuza să se folosească de un asemenea prilej oferit de el. După o vreme, șopti:

— Mulțumesc!

— Unde locuiește Olga Grapă și cum arată? întrebă comisarul, iar celălalt se grăbi să-l informeze.

* * *

Ion o urmărise pe Olga Grapă toată după-amiaza. Femeia hoinărise, pur și simplu, fără măcar să fi întâlnit vreo cunoștință, și se întoarse acasă la ea pe la ora 20. Zăbovi cam o oră, iar după aceea ieși grăbită, luând drumul drept către bariera dinspre partea de sud a orașului și nu se opri decât după ce trecu peste podul de piatră, când, de undeva, din întuneric, s-a tras asupra ei. Comisarul, care se afla cam la cincizeci de metri depărtare de urmărită, se aruncă la pământ, nimerind într-o băltoacă, de-ndată ce auzi împușcătura. La fel făcură și cei doi prieteni ai tânărului polițist, pe care el îi rugase să-l însoțească: Horia Bănescu și Mircea Tufiș. După câteva clipe, trăgătorul reluă tirul, apoi totul se cufundă într-o liniște adâncă. Ion se repezi la Olga, al cărei umăr drept sângera: o nimerise.

— Ai avut noroc! spuse comisarul, după ce-i examină rana.

Gemând, mai mult din spaimă, Olga bângui:

— Cine sunteți?

— Comisarul Ion Costin, și imediat adăugă: Cum văd, cei de la ferma lui Mișu Nedrea, nu te prea iubesc.

— Ana e acolo, murmură Olga și, înainte să leșine, mai putu vorbi: Am vrut s-o iau acasă.

Unul dintre însoțitorii tânărului comisar, Mircea Tufiș, o namilă care măsura aproape doi metri și cântărea peste o sută de kilograme, luă femeia pe brațe, îndreptându-se cu ea spre oraș, în vreme ce Ion și Horia porniră către ferma lui Nedrea, unde toate ferestrele erau luminate, semn că acolo era o petrecere în toi.

La intrarea în conac îi întâmpină un tip care le lumină fețele cu un felinar, după care îi întrebă cu ce treburi veniseră acolo.

Gândind că acela ar fi putut alarma pe cei dinăuntru, cum și alți paznici, iar asta ar fi îngreunat salvarea Anei, dacă nu cumva i-ar fi pus în primejdie chiar viața, polițistul îl lovi cu un croșeu bine prins în bărbie, iar omul se lăsă cuminte pe genunchi, apoi pe spate.

Ion și Horia pătrunseră în conac. După ce străbătură câteva încăperi, ajunseră într-un salon în care stăpânul fermei, chestorul Onu Durda și Radu Grapă priveau niște tinere, aproape dezbrăcate, dansând, turnând șampanie peste ele și manifestând o bucurie senilă, la vederea băuturii care se prelingea pe trupurile lor.

— Toată lumea, mâinile sus! porunci Ion.

Cei trei cheflii se supuseră imediat, dovadă că nu se porniseră pe băutură de prea multă vreme. Onu, care se dezmetici cel dintâi, încercă să câștige timpul necesar aflării unei soluții menită a-i scoate din impas, și-l sfătui pe Ion:

— Dă-ți seama că exerciți presiune cu arma în mână, asupra șefului tău… ori asta te poate costa foarte mult… Calmează-te și renunță…

Drept răspuns, Ion răcni:

— În numele legii, toți sunteți arestați, pentru răpirea și uciderea Anei Zapan!

— Ioane! Ionele dragă, se strădui chestorul să-l îmblânzească, dar e o simplă cântăreață… n-a fost răpită… a venit să ne înveselească, evident, pe bani… Dacă mă lași, o aduc imediat… E alături…

Tânărul polițist se repezi în direcția camerei arătate și, deschizând ușa, o găsi pe fiica Marchizului, așezată pe o canapea, de care era legată fedeleș. Îi desfăcu legăturile și intră cu ea în salonul unde se găseau cei trei cheflii, supravegheați de Horia, a cărui privire putea înțărca până și pe cel mai rău copil.

— Ai văzut? încercă Onu să scape din mâna lui Ion, Ana trăiește… N-am omorât-o…

Comisarul nu-l luă în seamă și, cu iuțeala fulgerului, încătușă mâinile lui Radu Grapă, care se și puse pe dat în vileag întreaga tărășenie:

— Sunt nevinovat! Conu Mișu Nedrea m-a tocmit, iar dom’ chestor m-a împins, și eu am făcut tot ce mi-a zis, că mă avea la mână.

— Mișu Nedrea, continuă Ion, te învinuiesc de instigare la omorârea lui Vasile Hâncu, de care ai vrut să scapi, fiindcă ți-ai dat seama că, în dorința lui de a-și răzbuna fratele – mort din cauza ta – era pe cale să-ți descopere afacerea cu stupefiantele; la fel, te învinuiesc și pe tine, Onu Durda!

— Dar pe Ana n-am omorât-o! bângui prostește chestorul.

— Evident, dar asta se datorează lăcomiei tale: doreai atât de mult bijuteriile furate de Marchiz de la Oradea, încât ai preferat să lași în viață pe singurul martor ocular al asasinării lui Vasile, nu de alta… dar ca să o ai pe Ana ca monedă de schimb… cu acele bijuterii! Afară! Mai tună tânărul polițist, și întregul convoi se puse în mișcare, pătând întunericul nopții cu și mai întunecatele lor suflete și conștiințe.

În drum spre chestură, Ana se prinse de un braț al comisarului și, privindu-l rugător, ca un câine, îi ceru iertare pentru răutățile pe care i le azvârlise în față. Ion zâmbi silit, compătimind-o în mintea lui, pentru suferința care avea s-o încerce a doua zi, când Marchizul, în dragostea sa de părinte, se va preda poliției, drept mulțumire că fata lui a fost salvată. Și, parcă și el ar fi plâns pentru tristețea cu care oamenii trebuiau să plătească o bucurie, dar n-o făcu, pentru că trebuia să-l elibereze pe Gheorghe Fotea, căruia avea să-i spună cât de mult îl respectă pentru… „Onoarea lui de hoț”. În noaptea crimei, fusese cu Olga Grapă.