Insula spionilor

Insula spionilor de Stefan Berciu

CAPITOLUL I

„Spioana"

Telepsihofonul profesoarei Maria Tripșa stârnise un deosebit interes în lumea medicală. Aparatul, încă în curs de finisare, anunța o mare descoperire a unei femei de știință, aflată poate la capătul unei cariere pe care avea să și-o încheie în triumful consacrării universal recunoscute.

„Bătrâna" — cum o porecliseră colegii ei de institut — nu împlinise încă șaizeci de ani, dar chipul ei palid, slab și brăzdat de zbârcituri care se iviseră încă din anii tinereții, o făceau să pară cu mult mai trecută. Viața ei de până acum se scursese, aparent liniștită, între institut și casă, între cele două mari preocupări ale existenței sale:telepsihofonul, la care aspirase încă de pe băncile liceului și fiica ei, Ela, care de doi ani devenise ingineră. „Bătrâna” se trăgea dintr-o familie de învățători de prin împrejurimile Slatinei, și până astăzi rămăsese același ,,copil” de țăran, cu bunătatea și bunul simț pe care-l au, îndeobște, oamenii simpli.

Rămăsese văduvă din primul an de căsnicie, iar fiica ei n-avea să-și cunoască tatăl, care se sinucisese datorită unei „păcăleli de-ntâi aprilie"; un prieten îi telefonase: „Gheorghe! Podul tău s-a prăbușit azi-dimineață, când a trecut personalul 6005!” Era prima lui construcție de mai mari proporții. N-a verificat. A crezut ceea ce i s-a spus și... a lăsat o scrisoare către copilul care avea să se nască peste patru luni. „Tatăl tău a fost un om de onoare". Atât. Și de-atunci, sufletul înjumătățit al Măriei Tripșa avea să se zbuciume până și pentru oamenii care otrăvesc sufletele altora. Și a izbutit. A creattelepsihofonul. A creat, poate a opta minune a lumii, menită să scormonească sufletele bolnave și să le aducă leacul. Întotdeauna e mai ușor de găsit leacul, dacă pricina bolii e cunoscută, și ea tocmai pentru asta s-a zbătut; să afle pricina... pricinile celor mai tainice boli care se cuibăresc în cele mai tainice sfere ale ființei, acolo unde radiografia este neputincioasă, iar bisturiul nu are ce amputa, acolo unde urechea nu are ce asculta, iar ochiul... nimic de văzut. Acolo a țintit fetița de la țară și acolo a ajuns „bătrâna" de astăzi! Acolo, unde cea mai slabă umbră întunecă sensul unei vieți, unde cea mai neînsemnată apăsare prăbușește pentru totdeauna o existență umană. Acolo avea să pătrundă și să lecuiascătelepsihofonul, acea uriașă mașină cu peste trei mii de relee, cu sute de bobine și becuri colorate, cu plase și capcane în care trebuiau prinse suferințele, cu sute de electromagneți, toate cu menirea de a atrage în cursă cețurile sufletelor bolnave, cu zeci de lame care trebuiau să taie nevăzuta suferință, cu faruri puternice care trebuiau să distrugă bezna, cu orgi care să strige sunete de bucurie și mâini vrednice care să alunge durerea. Și fiecare releu, bec, magnet, gheară și sunet însemnau un ceas, o zi sau poate chiar un an din zbuciumul sufletului Mariei Tripșa, pentru liniștea sufletelor tuturor oamenilor din lume.

În ultima vreme fusese deseori chemată în străinătate, unde ținuse câteva conferințe la diverse institute și facultăți, iar o conferință internațională o invitase, nu de mult, să-și expună invenția. Lucrul acesta se hotărâse și Maria mai avea doar patru zile până la brevetarea și omologarea invenției sale pe plan internațional. „Bătrâna" fixase data, iar presa din zeci de țări avu un subiect bun pentru o săptămână. Câțiva gazetari de la mari cotidiene, cum și de la reviste de specialitate, sosiră în România. Timiditatea profesoarei le puse însă răbdarea la grea încercare.

Totuși, ea sfârși prin a-i invita pe toți acasă, laolaltă cu cei câțiva prieteni și colaboratori ai ei, în aceeași seară în care avea să ofere o masă de rămas bun, înainte de a pleca în străinătate unde avea să rămână două săptămâni.

„Bătrâna" locuia într-un cartier vechi, pe o stradă retrasă, unde ocupa parterul unui imobil cu două etaje — tip „locuințe ieftine". Apartamentul avea trei camere și un hol destul de mare ce servea drept cameră de zi ori sufragerie; celelalte încăperi erau folosite ca dormitoare pentru ea, fiica ei și menajera care le părăsise de o săptămână, pentru a se duce să locuiască la fiul ei care terminase facultatea și devenise medic. Ar fi putut sa se mute, ar fi putut să-și cumpere o alta locuință, dar casa asta în care fusese fericită aproape un an cu singurul bărbat din viața ei, zidurile astea de care s-au spart primele țipete ale Elei, o făcuseră prizoniera lor pentru oricât ar mai fi avut de trăit.

În dimineața aceea nu se dusese la institut. Dereticase și gătise singură. Pe la amiază venise și Ela, care se oferi s-o ajute; dar după câteva farfurii prefăcute în țăndări, Maria o imploră să se „liniștească", asigurând-o că numai astfel o s-o ajute cu adevărat.

Ela se prefăcu supărată. După câteva clipe însă nu-și putu ascunde bucuria eliberării de orice preocupare de acest soi și începu să cânte.

— Cum se face că n-ai venit împreună cu Titus? întrebă Maria din bucătărie.

Titus era un tânăr inginer, cu care Ela urma să se logodească la reîntoarcerea profesoarei din străinătate.

— Ne-am despărțit! strigă fata.

Maria apăru în pragul camerei în care se afla Ela și o privi iscoditor.

— A... acum zece minute; acum zece minute ne-am despărțit. Asta am vrut să spun.

Maria se retrase tăcută. Răspunsul fiicei sale o contrariase. Știa că Ela îl iubește. Totodată era sigură ca bărbat mai potrivit pentru temperamentul ei vulcanic cu greu s-ar fi găsit.

Titus Noapteș era măsurat la vorbă și cumpătat în tot ceea ce făcea; dar, ceea ce o bucurase pe Maria cel mai mult era faptul că singurul om, care-și făcea simțită autoritatea față de Ela, era tocmai omul pe care fiica ei îl iubea.

Începea să se întunece.

Ningea. Undeva, o femeie își chema copilul de la joacă, un câine lătra răgușit.

— Să mai pun lemne?

— Nu, striga Maria iritata. Vrei să dai foc casei?

Ela izbucni în râs.

— Mai bine ai deschide fereastra din sufragerie.

Fata se supuse, și în clipa următoare o boare de aer proaspăt năvăli în încăpere.

Prin fața casei trecu un coșar. Ela îi întâlni privirea.

Coșarul avea niște ochi verzi, imenși, și fata, fără să vrea, continua să se uite la el.

— Aveți nevoie de coșar? răsună puternic glasul acelui bărbat înalt și zvelt, cu umeri ninși.Ea nu-i răspunse imediat; ceva, ceva straniu, care se degaja din făptura puternică a bărbatului o împietrise. Abia într-un târziu, izbuti să bâiguie:

— Umblați de mult... nu-i așa?

— Nu, răspunse coșarul; stau de mult.

Duritatea răspunsului, amărăciunea lui dobândiră pentru fată sensuri nu tocmai definite, tulburătoare.

— Da... da, avem nevoie; poftiți!

Din spatele ei se auzi mustrarea Mariei:

— Asta-i nebunie! Curată nebunie! Nu-mi văd capul de treburi și tu vrei să-ntorci casa pe dos. Îți dai seama ce mizerie o să facă?

Ela îngheță. Își privi mama cu atâta disperare, încât Maria sfârși prin a o liniști.

— A spus că așteaptă de mult; cine știe câtă nevoie o avea, dacă vrea să lucreze pe o astfel de vreme.

„Bătrâna" se grăbi să deschidă.

Coșarul aștepta în prag. Privirile lor se întâlniră, și profesoara tresări. Ochii aceia mari și verzi îi mai văzuse ea o dată, o singură dată, luminând chipul unui singur bărbat... al singurului bărbat...

— Sărut mâna! șopti omul acoperit de zgură și zăpadă.

Omul din fața ei, intuindu-i parcă tulburarea, rămase mai departe în așteptare.

Ela privea mută scena care se desfășura într-o tăcere apăsătoare. Într-un târziu sfârși prin a se întoarce spre tabloul tatălui ei.

Un tremur ușor o cuprinse. Făcu câțiva pași, apropiindu-se de Maria. Își trecu brațul peste umerii ușor încovoiați, iar mâinile mamei se crispară de ale ei.

Omul care trezise amintirea celui dispărut urmărise cuminte și reținut tresărirea bătrânei, ca și privirile tinerei fete; sfârși prin a face un singur pas în vestibul și asta doar pentru a vedea cauza care stârnise tulburarea celor două femei. Apoi, coșarul le privi pe rând și strălucirea de oțel a ochilor săi păru să se întunece pentru câteva clipe; femeile pricepură că el înțelesese pricina tulburării lor.

— Poți începe... dacă vrei, rupse Maria tăcerea.

Coșarul se dădu înapoi cu un pas.

— Văd că masa e pusă pentru lume multă...

— Da, îngăimă Ela. Dacă ai putea veni altădată î

Bărbatul se întrista.

— Pot; dar dumneavoastră m-ați chemat acum.

— Adevărat, adevărat, se grăbi Maria s-o scuze, și scoase repede un portofel din buzunarul rochiei de casă. Uitați, vă pot plăti deranjul... sau vă pot achita dinainte costul curățatului; avem cinci coșuri, mai spuse ea dintr-o răsuflare, și asta cred că face pe puțin o sută de lei. Nu?

— Nu! răspunse coșarul.

— Dar cât? Cât? insistă Ela.

— Nimic... nimic... bâigui omul, după care le întoarse spatele și plecă.

Ela înșfacă portofelul mamei sale și se năpusti pe ușă, strigând în urma bărbatului:

— Domnule!... Domnule coșar!

Bărbatul se opri și așteptă, fără să se întoarcă, apropierea fetei.

Ela era în rochie. Nu îndrăznea să-l privească. Scoase din portofel două hârtii de câte o sută și i le oferi, spunându-i:

— Ia-le...! Luați-le! Am încredere în dumneavoastră... Sunt sigură că ne veți curăța coșurile foarte bine pentru banii ăștia.

— Dați-mi doar o sută. Arvună. Și să știți că dacă n-am să vă curăț coșurile, am să vă aduc banii înapoi.

Luă din mâna fetei o bancnotă și își continuă drumul.

Maria o aștepta în prag.

— A luat banii? o întrebă ea.

— Da o sută. „Arvună"! Și mi-a mai spus că o să ne aducă banii înapoi dacă n-o să mai vină pentru coșuri.

Ninsoarea se întețise. Luminile de pe stradă prinseră viață, iar la ferestrele caselor, storurile se lăsară unul câte unul.

Peste două ore, casa profesoarei Maria Tripșa avea să se umple de prieteni, de reporteri și de veselie.

•

Oamenii erau plini de exuberanță.

Într-un colț al sufrageriei, un reporter de la o revistă suedeză făcea tot ce putea, ca „Bătrâna" să nu-l părăsească; îi povestea ultimele can-can-uri din lumea medicală, îi relata — pe un ton de șoaptă strigată, ca să poată auzi și ceilalți comeseni — impresiile pe care le lăsase Maria cu câteva luni în urmă, la o conferință ținută în țara lui, și câte alte asemenea lucruri dar, din când în când₃ aducea vorba — adevărat, cu multă prudență — și despre telepsihofon. Atunci, ochii profesoarei căpătau o anume strălucire, obrajii ei supți și palizi se îmbujorau, glasul îi vibra în timp ce dădea prețioase relații pentru publicitatea de care revista avea nevoie.

Ceilalți păreau să-l invidieze și curând începură să-l hăituiască, fie cu glume, fie cu întrebări, până când omul sfârși prin a scoate un strigăt de enervare. Un râs homeric izbucni din piepturile tuturor; Maria părea să se distreze de minune.

Titus sosi mult mai târziu. Ela îl însoți în camera ei. Știa că el nu suporta asemenea petreceri, că evita întotdeauna să facă noi cunoștințe.

Zina, tânăra laborantă a profesoarei, o asigură pe Ela că va face totul ca lipsa ei să nu fie observată.

În camera alăturată, Ela deschise larg fereastra.

Afară continua să ningă. Fata adună de pe marginea ferestrei, cu amândouă mâinile, zăpada și își ascunse fața în ea.

— Ai să răcești...

Ela păru să nu audă decât șoapta umedă a zăpezii care i se topea pe obraji.

Atunci, parcă gelos. Titus îi desfăcu brutal mâinile de pe obraji.

— De ce faci asta? întrebă ea cu nedumerire și teamă. Îl știa atât de reținut și de sobru!

Tânărul nu-i răspunse. O privea cu un amestec de patimă și furie.

— Titus! Mi-e frică...

Atunci, el o îmbrățișă puternic, și-i șopti disperat:

— Nici zăpada nu vreau să-ți atingă fața. Nici apa, nimic! Nimeni, înțelegi?

Apoi slăbi strânsoarea brațelor și căută privirea fetei, iar când i-o întâlni, îi spuse abia murmurând:

— Înțelegi, dragostea mea?

Nimeni nu-i vorbise astfel până atunci.

— Înțelegi? Înțelegi? continua să răsune în cameră șoapta lui disperată.

Ea ar fi vrut să strige de fericire, dar emoția îi fărâmase și voința și glasul...

În clipa următoare, Maria năvăli în camera fiicei sale, dar rămase ca împietrită. Tinerii se priveau plângând. Era atâta fericire în ochii lor, încât inima ei se opri pentru o clipă. Se retrase, închizând ușa încetișor.

Titus! șopti Ela într-un târziu. Hai să ieșim din casă. Știi, dragostea mea, camera asta e prea neîncăpătoare pentru atâta fericire. Tăcu o clipă și-l privi printre lacrimile care încă nu conteniseră; apoi, brusc, se aruncă la pieptul lui, spre a-și ascunde privirea vinovată de-atâta bucurie și gemu a dezvinovățire: N-am să-mi mai las fața atinsă de zăpadă! Nici de viscol, nici de aripa gerului... de nimic, de nimic și de nimeni. Am să merg așa, cuibărită la pieptul tău și am să-mi înăbuș urletul de fericire.

Titus îi ridică capul și-i căută cu înfrigurare privirea. Vroia să știe cât este de adevărat ceea ce auzea și simțea, iar pentru asta ce altceva putea face decât să se uite în adâncul acelor ochi de copil?

Fata îi înfruntă privirea, căutând parcă același lucru. Apoi ieșiră.

— Hei! Dar voi ați înnebunit de-a binelea! se auzi strigătul Zinei care alerga spre ei, aducându-le paltoanele. Unde-ați plecat așa de grăbiți?

— Să mângâiem zăpada, răspunse fata.

Zina o privi mișcată.

— Da, interveni Titus... Sunt suflete pe care nimeni nu le-a mângâiat vreodată și pe care toți le calcă în picioare. Așa se întâmpla și cu sufletul zăpezii.

Era atâta gingășie și disperare, atâta durere și speranță în tonul și-n vorbele lui Titus, încât Zina se cutremură. Îi mai privi o dată și porni spre casă alergând.

Îndrăgostiții o priviră nedumeriți, apoi își continuară drumul,

Pe stradă bântuia vifornița...

•

Mica petrecere a profesoarei Maria Tripșa se termină cu puțin înainte de miezul nopții. Musafirii păreau îngrijorați de starea vremii, și primul care-și manifestă teama fu reporterul suedez. Atunci, ceilalți priviră afară și hotărâră de îndată să plece în grupuri. Zina vroia să mai rămână, oferindu-se să-i ajute Mariei la o sumară punere în ordine a casei, dar un fotoreporter al unei reviste de specialitate olandeze, un vlăjgan blond, se oferi s-o conducă acasă. Profesoara o sfătui să accepte; abundența zăpezii putea duce la încetarea circulației.

Mașina olandezului, un Pakard destul de vechi dar puternic, înainta cu greu.

— E motorul rece, se scuză el.

Zina se mulțumi să zâmbească. Își aprinse o țigară și trase primul fum cu sete; la Maria nu fumase de loc, știa că nu-i place. După câteva minute, se zări centrul. Fata își mai aprinse o țigară și după alte câteva minute îl rugă să oprească. Olandezul îi ceru o întâlnire, și Zina i-o fixă pentru după-amiaza zilei următoare. Apoi Zina coborî și pătrunse în institutul condus de Maria Tripșa, pe o ușă folosită numai de aceasta și unde nu era portar.

•

Coridoarele institutului erau pustii. Dinspre scara principală răsunară pași. Cineva se îndrepta cu oarecare grijă spre sala marelui laborator. Întunericul era pătat de câteva raze alburii ce răzbăteau prin ferestrele rare și mici ale culoarului. La un moment dat pașii încetară și o liniște absolută păru a se statornici. După o vreme se auzi însă zăngănitul unei legături de chei. Apoi, iar liniște și în sfârșit o cheie se răsuci în broasca unei uși. Tăcere. O clanță fu apăsată cu precauție, apoi iar tăcere. Urmă un ușor scârțâit și o ușa prinse a se deschide. Niciun alt zgomot. Iar pași și iar liniște. Cineva ajunsese într-un colț mai întunecos al laboratorului, unde se afla o imensă casă de bani. Lumina albastră-violet a unei lanterne prinse, într-un fascicul discret, încuietoarea. Apoi, fasciculul se plimbă cu oarecare nervozitate de-a lungul și de-a latul seifului desenându-i parcă, undeva în spațiu, conturul dreptunghiular. Din nou întuneric și liniște deplină. Urmă zgomotul produs de un declic metalic, căruia i se suprapuse zăngănitul legăturii de chei. Fasciculul lanternei reapăru asupra peretelui frontal al casei de bani, iar în conul său de lumină o mână înmănușată învârti rotorul de siguranță. Mecanismul încuietorii icni și cedă. Ușa seifului se deschise, ascultătoare. Fasciculul de lumină își schimbă culoarea, din albastru-violet într-un alb crud. Aceeași mână care învârtise rotorul încuietorii se afundă în interiorul seifului și scoase câteva foi de calc, pe care le întinse apoi pe dușumea. Conul de lumină degajat de lanternă se limita exclusiv la a cuprinde întinderea foilor de calc. După câteva clipe un aparat fotografic prinse a înregistra desenele de pe foile de calc. Apoi, mâna înmănușată începu să pună foile de calc la loc, în seif, dar nu apucă să ducă la capăt și operațiunea asta, pentru că declicul unui comutator inundă laboratorul cu lumina izvorâtă dintr-o puternică plafonieră de neon și, o dată cu asta, o voce puternică, baritonală, sparse liniștea:

— Zina Gogan!?

În pragul ușii se afla tehnicianul Alexe Vedea, cu un pistol în mână.

Laboranta rămase locului, împietrită; abia după câteva secunde izbuti să se întoarcă spre bărbatul care o surprinsese și îngăimă în neștire:

— Domnule... domnule tehnician...

Bărbatul râse scurt și nervos, punându-și pistolul în buzunarul halatului său alb.

— Mai puteai avea răbdare, domnișoară Gogan, o ironiza el; încă trei-patru săptămâni șitelepsihofonul ar fi fost definitivat.

Făcu un pas spre ea. Zina strânse cu deznădejde micul aparat fotografic. El observă gestul fetei și, prefăcându-se a nu fi luat în seamă teama ei și consecințele pe care le-ar fi putut avea, continuă cât putu de calm:

— Încă trei-patru săptămâni, și ai fi avut totul... totul... pe când așa... în rate... Prea mult risc...

— Prea multe riscuri! mârâi Zina.

Alexe păru surprins de cinismul ei. Vorbele laborantei avură darul să-l facă atent la faptul că șocul trecuse și că în fața lui se afla un adversar nu tocmai comod și cu atât mai puțin dispus să-și vândă pielea pe un preț mic. Mai făcu un pas spre ea, căutând să zâmbească și-i porunci să pună aparatul fotografic în seif. Fata îl ascultă, dar îi execută dispoziția privind într-un punct fix, undeva în spatele lui. Insistența privirii Zinei păru să-l neliniștească pe Alexe și, căutând să se stăpânească, o întrebă la ce anume se uită.

— Să zicem că în asemenea expediții nu te avânți singur... Mai ales o femeie!

Alexe Vedea măsură distanța dintre ea și el; îi despărțeau aproape doi metri. Instinctiv duse mâna la buzunarul în care-și pusese revolverul și continuă:

— Domnișoară Zina Gogan! lasă aparatul în seif și adună planurile de pe jos.

Zina izbucni în râs, nedesprinzându-și mâna de pe aparatul fotografic pe care-l sprijinea de unul dintre rafturile seifului.

— Dac-am fi singuri... v-aș asculta...

— Ce vrei să spui?

Fata chicoti din nou.

— Răspunde! porunci Alexe, strângând revolverul în palma.

— Să-l întrebăm și pe dumnealui ce părere are? spuse ea, continuând să privească peste umărul lui.

Alexe Vedea se răsuci brusc și scoase revolverul, dar tot atât de repede Zina ridică aparatul de fotografiat vrând să-l trântească și astfel, odată ajuns la lumină, filmul sa se voaleze.

Fulgerător, Alexe se întoarse spre ea și, văzând ce putea să se întâmple, se aruncă asupra fetei, prinzând aparatul. Apoi, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat, îi porunci din nou să strângă planurile și să le pună în seif.

Laboranta se supuse.

Alexe îi ceru cheile. Apoi puse și micul aparat fotografic alături de planuri și încuie.

— Ai jucat necinstit.

— Dar am pierdut, murmură Zina și se îndreptă spre un scaun pliant. Îl desfăcu, se așeză și adăuga resemnată: iar când pierzi, plătești.

— Da... plătești!

— Care e prețul?

— Prețul? făcu Alexe contrariat. Prețul cui? Al meu? strigă el cu vădită indignare și repetă: Al meu?

— Nu, răspunse fata cu aerul unui om sfârșit; al meu...

Alexe păru să se mai fi liniștit.

— O... o pedeapsă exemplară!

Zina Gogan râse scurt. Un zâmbet amar părea să i se fi întipărit în colțurile gurii. Oftă și spuse:

— Asta... asta, numai în situația în care mă veți denunța.

— Cui? întrebă bărbatul, cu o nuanță de batjocură în glas.

— Securității...

Tehnicianul își trase un scaun aproape de ea, o fixă cu curiozitate, de parcă atunci ar fi văzut-o pentru prima oară și o întrebă pe tonul cel mai firesc cu putință.

— Domnișoară Gogan, dumneata știi cum mă cheamă și ce profesie am?

Zina îl privi cu un aer tâmp și câteva clipe nu răspunse. După

aceea păru oarecum că se regăsește:

— Da... Vă numiți Alexe Vedea și sunteți tehnician la acest institut.

— Nu, Zina; mă numesc Mircea Baltag și sunt maior de securitate. Îți spun toate astea, pentru că nu vei mai avea posibilitatea să comunici cu complicii dumitale. Zina Gogan, ești arestată!

Laboranta sări de pe scaun și-l privi năucită. Apoi, ochii ei începură să rătăcească peste instalațiile din laborator, oprindu-se asupra unei manete care racorda o parte a mecanismelor la un curent de înaltă tensiune. Făcu un pas nehotărât, apoi simula că este cuprinsă de amețeală.

— Apă! bâigui ea abia perceptibil... Apă!

Alexe o ajută să se așeze. Apoi privirile lui prinseră a observa mesele pe care se aflau diferite vase de sticlă.

— Zina, domnișoară Zina, se precipită el... ți-aș da... îți dau cu plăcere, imediat dar nu îndrăznesc... nu știu de care vas mă pot servi... Dumneata cunoști aici mai bine ca oricare altul... Spune-mi...

— Apă! se auzi iar șoapta disperată a laborantei.

— Spune-mi de unde să iau un vas curat...

Fata nu răspunse. Un tremur ușor pusese stăpânire pe maxilarele ei; făcea eforturi disperate să articuleze un singur cuvânt. Ridică o mână — care tremura — și arătă undeva, spre o măsuță situată la celălalt capăt al laboratorului.

Alexe se repezi într-acolo, dar zgomotul produs de căderea scaunului pe care stătea Zina îl făcu să se oprească și să se întoarcă...

Grăbindu-se spre maneta care conecta curentul de înaltă tensiune, Zina se lovise de scaunul pe care stătuse până atunci.

Alexe făcu două salturi și o prinse la timp, împiedicând-o de la o sinucidere sigură.

Laboranta nu opuse nicio rezistență și se lăsă condusă și așezata pe un scaun. Continua să tremure. Într-un târziu, spuse cu glas stins.

— Nu știu dacă trebuie să vă cer iertare... pentru... pentru spaima pe care ați tras-o adineauri...

El nu-i răspunse și se mulțumi s-o privească.

— Asta... domnule maior... asta, cred eu... era prețul cel mai bun... prețul despre care vorbeam...

Oftă adânc și își ascunse fața în palme. Apoi. deodată, izbucni într-un râs homeric, făcând totodată vizibile eforturi să se stăpânească. Își ridică privirea spre Alexe, continuând să râdă și să-și înăbușe râsul cu palmele, dar părea că-i este cu neputință. Se ridică brusc de pe scaun și se năpusti asupra bărbatului din fața ei, apucându-l de reverele halatului și strigând:

— Râzi! Râzi! N-auzi?... Râzi și tu, brută! Ce altceva mai poți face? Ce altceva mai știi să faci?

Alexe îi desfăcu, ușor, strânsoarea degetelor. Apoi merse spre fereastră și, după ce o deschise larg, reveni lângă spioana care părea să fi căzut pradă unui acces de plâns. Își spune că șocul „surprizei” avea să se atenueze, gândind că plânsul o va ușura și își căută un loc la oarecare distanță de prizoniera lui.

Într-un târziu laboranta încetă să mai plângă și, spre surprinderea lui, vorbi pe tonul cel mai firesc cu putință.

— Domnule maior... vă cer scuze de la bun început pentru ceea ce o să vă spun...

— Te asigur, domnișoară Gogan...

— Pentru tot ce o să vă spun.

— Pentru tot.

Urmă un lung moment de ezitare care, însa, se dovedi a fi fost ultimul, pentru că Zina se porni.

— Părerea mea este că dumneavoastră nu sunteți un negustor prea hrăpăreț... Vreau să spun că prețul prea mare, pentru ceea ce ați putea oferi, nu numai că vă displace dar... chiar vă sperie.

Își observă atent interlocutorul și continuă:

— De pildă, adineauri... când am vrut să-mi răscumpăr păcatele, prețul pe care am vrut să vi-l ofer v-a îngrozit. Și, drept să vă spun, se precipită fata, în egală măsură m-a îngrozit și pe mine, dar nu prețul, ci reacția dumneavoastră față de preț. Mă gândesc și la faptul că, poate, sunteți un negustor atât de cinstit, încât lucrați la prețuri fixe și accesibile pentru toți păcătoșii...

Din nou îi căută privirea, iar când i-o întâlni, continuă:

— Dacă sunteți atât de onest pe cât îmi închipui eu, de ce nu-mi spuneți cât mă costă răscumpărarea? De ce nu-mi spuneți prețul? Care este prețul dumneavoastră? Spuneți-mi o sumă!

Alexe zâmbi trist.

— S-au v-ați supărat?

— Nu, nu m-am supărat, domnișoară; dar n-am preț.

Zina păru încurcată; încercă totuși să-l sfideze.

— Orice și oricine are un preț.

— Relativ, da.

— Relativ?! În funcție de ceva anume, vreți să spuneți?

Bărbatul îi căută privirea și, numai după ce i-o întâlni, îi spuse aproape în șoaptă:

— Să zicem... în funcție de suma pe care ai încasat-o dumneata de pe urma vânzării fotocopiei planurilor...

Laboranta părea să fi înțeles neînduplecarea omului din fața ei și dădu semne că începe să capituleze.

— Domnule maior, contam pe o sumă mare. Valoareatelepsihofonului a fost apreciata chiar de doamna profesor Tripșa.

— Față de dumneata?

Pe buzele Zinei flutură un zâmbet ironic.

— Nu... adică, da, față de mine, dar nu-mi spunea mie, ci inginerului Silviu Bora...

— Bora?

— Da; tipul acela înalt și cu privire de adolescent naiv.

Tăcu, spre a se încredința că Alexe pricepuse despre cine anume îi vorbea, apoi continuă:

— Ei, trebuie să-l știți dumneavoastră; inginerul acela trimis de filiala din Cluj a Academiei, ca s-o ajute pe profesoară.

— Dar dumitale, dumitale... ce ți-a spus doamna Tripșa?

— Mie? se arăta Zina surprinsă. Mai nimic.

— Cum așa? Dumneata erai colaboratoarea cea mai apropiată de ea... o vizitai acasă...

Zina îl pironi cu o privire tristă, apoi murmură:

— Am fost colegă cu fiica ei, la liceu; numai la liceu, preciza ea cu o nuanță de revoltă în glas. După aceea, Ela a intrat la politehnică, iar eu... eu m-am calificat ca laborantă! Prin bunăvoința doamnei Tripșa.

Fata oftă adânc. Apoi se ridică de pe scaun, se îndreptă spre fereastra larg deschisă și inspiră cu un soi de disperare aerul rece al nopții.

Alexe își scoase o țigară, dar când vru s-o aprindă își dădu seama că nu avea chibrituri.

Zina îi urmărea, atentă, fiecare mișcare.

— Luați bricheta din poșeta mea.

Bărbatul surâse și ezită.

— Luați! îl îndemnă ea; poșeta e deschisă.

El privi măsuța lângă care stătea Zina și spuse:

— Dar nu văd nicio poșetă.

Fata râse scurt și-l îndemnă să se uite sub masă.

Din fericire. Alexe se aplecă numai pe jumătate; în secunda următoare Zina încercă să escaladeze fereastra, dar înălțimea pragului ferestrei îi ceru un efort care-i îngădui lui Alexe s-ajungă lângă ea și s-o tragă înapoi. Închise fereastra, apoi își întrebă captiva, cu un glas aproape strigat:

— De ce?

Ea nu-i răspunse și-l privi nedumerită...

— De ce? urlă din nou Alexe.

Zina păru înfricoșată de omul care amenința să se dezlănțuie și bolborosi:

— Așa... așa... Știți, m-am gândit că tot în felul ăsta trebuie să plătesc.

— Asta o să hotărască justiția.

— Prea multă tevatură pentru o nenorocită ca mine.

Alexe scrâșni, apoi îi spuse batjocoritor:

— Ai schimbat tactica? vrei cu orice preț să mă impresionezi?

Spioana îl privi lung și mărturisi:

— Vreau! Păcat că nu se poate.

— Pentru cine lucrezi? tună el.

Ea tăcu o vreme.

Alexe îi respectă această tăcere; știa că așa se întâmplă celor mai mulți dintre vinovați, înaintea marilor mărturisiri, dar răspunsul fetei avea să-l nemulțumească.

— Pentru nimeni.

Făcu un efort mare și reuși să-și înfrângă mânia.

— Ciudat!

— Poate.

— Și, totuși, mi-ai spus că sperai să capeți un preț bun pe fotocopiile planurilor... Asta înseamnă că, cel puțin, te-ai gândit la cineva căruia să i le vinzi...

O privi atent și din nou strigă:

— Cui?

Zina se arătă înfricoșată și bâigui:

— Inginerului Bora; lui Silviu Bora!

Alexe nu-i dădu nici cel mai mic răgaz să-și revină și continuă

— De ce lui Bora?

— Pentru că... pentru că el a manifestat un interes deosebit față de planul de ansamblu altelepsihofonului, chiar acasă la doamna Tripșa; eram la ceai, după-amiaza... asta chiar în primele zile de când el venise de la Cluj. Profesoara îi încredințase doar planurile privind porțiunea unde sunt instalate niște aparate de măsurat... și el a cerut... a insistat chiar, să vadă planul de ansamblu. Doamna Tripșa i-a spus că n-are rost să se împovăreze cu tot planul... cu toate datele...

Ea se sili să râdă, iar bărbatul făcu la fel.

Urmă o lungă tăcere, curmată de șoapta lui Alexe:

— Așadar, inginerul Silviu Bora l

Apoi o privi și repetă, vrând parcă să se convingă pe el însuși că aflase adevărul, că acela și nu altul era adevărul adevărat:

„Silviu Bora... Bora...”

Zina tresări și el observă asta. Apoi, fata izbucni cu disperare în glas:

— Domnule maior! Eu... eu așa cred... așa am crezut. Să știți însă — se precipită laboranta — că eu v-am spus doar ceea ce am crezut... Totul, totul poate fi doar rodul închipuirii mele; mă tem...

— De cine? interveni Alexe. De Bora?

Laboranta îl privi surprinsă, de parcă până în acea clipă ar fi vorbit doar cu ea și abia atunci își dăduse seama că cineva, un străin, îi ascultase gândurile.

Alexe repetă întrebarea, și Zina păru să priceapă. Zâmbi trist, resemnat.

— Nu... nu mă tem de nimeni; doar de eroarea pe care putea-o face în legătură cu presupunerile mele. Pricepeți?

Alexe nu-i răspunse, mulțumindu-se doar s-o observe. Atunci ea strigă:

— Înțelegeți? Mă tem pentru el! Mă tem, pentru că omul acesta s-ar putea să nu aibă nicio vină și să cadă victima închipuirii mele bolnave.

— Ce alte discuții ai mai avut cu Bora?

— Niciuna. Am socotit-o hotărâtoare pe aceea din după-amiaza în care luam ceaiul la doamna Tripșa.

Omul care o interoga arbora un zâmbet ironic.

— Și... te-ai apucat de lucru.

Laboranta răspunse pe același ton de zeflemea:

— Închipuiți-vă că da! Apoi râse scurt și preciza: trebuia să ies din impas.

Bărbatul păru nedumerit în privința acestei noi stări mărturisite lui, și nu i-o ascunse. Atunci, laboranta se porni pe destăinuiri, alternând atitudinile de cinism cu lacrimile, râsul cu tristețea și tonurile joase cu adevărate urlete.

— Am fost și sunt o fată săracă, am fost și sunt invidioasă, am fost o leneșă și sunt o nerealizată; am fost și sunt tot ce-i mai rău și mai urât dar... dar de lașitate față de propria mea viață nu voi putea fi acuzată niciodată. Am vrut să-mi fac o viață... dacă nu chiar îmbelșugată, măcar comodă; așa, pur și simplu... să isprăvesc, cel puțin cu deșteptarea zilnică la ora șase dimineața, să pot scăpa de o activitate pe care nu mi-am dorit-o, care nu mi place și pe care o consider doar o imensă umilință.