Intalnire in valea mortii

Intalnire in valea mortii de Stefan Berciu

CAPITOLUL I

Ultima oră

În după-amiaza aceea de vară, căldura amenința să topească nu numai asfaltul, dar și răsuflarea oamenilor.

Spre mirarea șoferului, colonelul Ovidiu Cișmaș coborî din mașina care-l ducea de obicei la școala unde era profesor și străbătu pe jos mai bine din jumătatea drumului.

Străzile încinse de dogoarea nemiloasă a soarelui păreau pustii, doar ici și colo câte un om se-ntorcea acasă de pe la tre­burile lui sau grupuri de copii se jucau, veseli de bucuria acelei zile luminoase.

Din spatele unui gard, pe lângă care tocmai trecea, colonelul fu oprit de strigătul unui copil:

— Moșule! Moșule, dă-ne, te rugăm, mingea.

Ovidiu privi de jur-împrejur, fără să descopere jucăria pierdută: apropiindu-se de curtea din care se auzise acel „strigăt de ajutor”, descoperi două fetițe și un băiețel, cu frunțile lipite de șipcile gardului.

— Voi o vedeți? întrebă colonelul, vrând să capete un oarecare reper.

— Nu, răspunse trist băiețelul, care nu părea să fi împlinit cinci ani. Dar trebuie să fie lângă marginea trotuarului, că acolo se oprește.

După câteva clipe, obiectul se afla în mâinile copiilor, care strigară în cor:

— Mulțumim, moșule!

O vreme, Cișmaș le urmări jocul.

Se obișnuise să fie numit „moșule”, încă de pe la douăzeci și cinci de ani, când, datorită unei întâmplări cu totul deosebite, pârul îi albise complet.

Acuma avea patruzeci și opt de ani. Era înalt, slab, palid la față, cu ochi mari și negri în care se putea citi un amestec ciudat de bucurie și tristețe, hotărâre și bunătate, dar mai ales înțelepciune și suferință. Știa că elevii îl porecliseră „Bradul cel slab” sau „Zăpada munților” ori, pur și simplu, „Moșul”, datorită părului său alb. Toate aceste referiri la culoarea părului său îi răscoleau o veche și permanentă suferință. Dar el nu se putea supăra pe elevii săi și, mai mult, îi scuza parcă înaintea propriei lui dureri pe care poreclele lor i-o răscoleau, spunându-și: „N-au nicio vină. Ei nu știu... N-au cum să afle, iar eu nu mă simt în stare să le spun”.

De fapt simțea nevoia, uneori, să le strige în față cât îl răneau aluziile lor, pe cât de nevinovate, pe atât de dureroase, dar de fiecare dată își spunea că ar fi nedrept să cufunde acele conștiințe curate în negura sentimentului vinovăției. Și de fiecare dată, renunța la acea despovărare de care simțea atâta nevoie și care, poate, l-ar ușura, măcar în parte, pentru tot restul zilelor.

Ajunse în dreptul unei librării. Își privi ceasul; mai avea o jumătate de oră până când trebuia să ajungă la școală. Privi atent cărțile nou apărute. Deodată simți că ceva îl apasă pe picior. Văzu un câine mare, lățos și murdar. Când se simți descoperit, animalul își puse botul pe un pantof al celui pe care și-l alesese ca stăpân și își pironi singurul ochi pe care-l avea într-al lui Ovidiu.

Colonelul se cutremură;

— Oof! Mă omoară Anița dacă-i mai duc încă unul!

Vru să-și tragă piciorul și să plece, dar câinele îl privi cu atâta disperare, încât Ovidiu se aplecă, și-i cuprinse capul în palme:

— Ți-a cășunat ție, așa, să-mi încurci viața, da? Vrei să mă certe Anița, hai? Ce să mă fac? Ce să fac cu tine?

Înțelegând parcă supărarea omului și socotind că tânguirea lui era sinceră, animalul se ridică, îl mai privi o dată și plecă.

— Hei! strigă colonelul și porni în urma câinelui, dar când acesta, fericit, se întoarse, Ovidiu se dojeni cu glas tare, ca nu cumva noul său protejat să nu afle; cum dracu’ mă găsiți, toți… toți, numai pe mine? Se vede că voi simțiți cât de colo, omul slab... Da, da, se vede că slăbiciunea mi se citește pe față, mai spuse el cu năduf și porni spre școală. Din când în când, întorcea capul, vrând să se asigure că animalul îl urma. Se opri în dreptul unei tonete și cumpără un covrig. Apoi se abătu pe o stradă lăturalnică, rupse covrigul și-i dădu câinelui, bucată cu bucată.

— Îți merg fălcile, nu glumă! Tare înfometat mai ești. Lasă, diseară, după ce ne-o certa bine de tot, o să ne dea Anița să mâncăm pe săturate. Acuma, hai!

Mai avea cinci câini, toți cu câte un beteșug și adunați de pe străzi ori de pe maidane. De fiecare dată când adusese pe vreunul dintre ei, nevastă-sa se arătase nemulțumită, dar de îndată ce el deschidea poarta și striga noului protejat „Ieși!”. Anița se repezea s-o închidă și-i striga lui: „Lasă! L-ai adus, aici rămâne! De câte ori trebuie să-ți spun că un animal, odată intrat pe poarta casei mele, nimeni n-are dreptul să-l mai alunge?” Atunci, Ovidiu se prefăcea speriat de dojana soției sale, dar când privirile lor se reîntâlneau izbucneau în râs, ca niște copii care se descopereau păcălindu-se unul pe celălalt.

Când intră pe poarta școlii, santinela prezentă arma, iar unul dintre elevi strigă „Atențiune!” Ceilalți se rânduiră de-a lungul aleii, iar profesorul, urmat de câinele acela lățos și mur­dar, se îndreptă spre curtea interioară, adăpostindu-și prote­jatul sub un șopron.

— Să nu te miști de-aici, până când vin eu.

Câinele se trânti pe cimentul răcoros iar stăpânul său își continuă drumul spre clasă. Urma să-și țină ultima oră de curs cu elevii care peste câteva zile aveau să devină ofițeri de securitate.

Ovidiu intră în clasa cu băncile goale, ca niște brațe întinse, în așteptarea unor ființe dragi. Se urcă la catedră, se așeză pe scaun și privirile sale rătăciră o vreme de-a lungul pereților de care aveau să se spargă, pentru ultima oară în acel an de școală, glasurile vesele ale tinerilor săi cursanți și sfa­turile lui omenoase dar poate plictisitoare, pe care avea obi­ceiul să le dea în ultima oră noii promoții. Un val de tristețe îi năpădi sufletul; de fapt, nu se afla acolo ca să-și încheie cursul cu predarea cheii înțelepciunii și nici ca să dezvăluie băieților aceștia piatra filosofală, ci pur și simplu pentru a-și lua rămas bun de la ei.

Își cuprinse capul în palme și închise ochii, vrând parcă să se lase pradă acelei tristeți, pe de-a-ntregul și cu un soi de ciudată voluptate. O clipă, îi trecu prin minte să renunțe la acea ultimă oră și astfel să scape de acel supliciu al sfatu­rilor și mai ales al bunului-rămas, pentru că în afară de marea lui taină, nimic nu-l îndurera mai mult decât despărțirile. Apoi își spuse că ar fi un act de lașitate sau că, cel puțin în ochii aceia tineri, lipsa lui de la ultima oră ar putea să apară ca o adevărată trădare. Acest gând îl făcu să-și înfigă unghiile adânc în obraji, vrând poate să se pedepsească pentru acea clipă de slăbiciune sau, mai degrabă, prin durere să se purifice și să-și continue, până la capăt, chinul știut numai de el.

Soneriile anunțară prelung sfârșitul pauzei și începutul ultimei ore de curs.

Cei care peste câteva zile aveau să devină ofițeri se îndrep­tară spre clasă.

Primul care deschise ușa sălii de curs fu comandantul di­viziunii[1]. Când îl zări pe profesor deja instalat la catedră, se gândi că erau în întârziere și făcu semn colegilor săi, prevenindu-i să intre în cea mai deplină liniște. Băieții îi urmară îndemnul și, pășind pe vârfurile picioarelor, își ocupară locurile în bănci.

După o vreme, când atitudinea profesorului începu să-i îngrijoreze, câțiva se apropiară de catedră.

— Tovarășe colonel...

Ovidiu tresări, își descoperi fața și ochii săi se opriră în cei ai elevului care-l trezise din gânduri.

— Vă rugăm să ne iertați... Am întârziat... încercă șeful diviziunii să se scuze.

Colonelul schiță un zâmbet:

— Nu, n-ai dreptate. Eu am venit mai înainte de a suna. Mi-era atât de cald, încât nici n-am mai trecut pe la cancelarie, se grăbi el să le explice. Ooo! Aripa aceea e sortită să devină un adevărat cuptor. Ce? Ce mă priviți așa? În trei ani de zile v-ați putut da seama că aripa clădirii unde se află cancelaria este expusă soarelui douăzeci și cinci de ore pe zi! Aici... aici, la noi, e mai răcoare și... și mai vesel. Ei, da! Ε mai vesel... mai ales pentru un om posac ca mine. Treceți la loc!

Băieții făcură stânga-mprejur și își reluară locurile în mare grabă, dar când reveniră cu fața la el, colonelul desluși în pri­virile lor o mare nedumerire.

Profesorul acesta, pe care toate promoțiile îl îndrăgiseră mai mult decât pe oricare altul, nu strigase niciodată la nimeni. Nu pedepsise și nici măcar nu făcuse o observație, fie ea cât de neînsemnată, niciunuia dintre sutele de elevi pe care-i for­mase – și astăzi, în ultima oră, lor, tocmai, li se adresase pe ton răstit!

— Aha! V-am speriat! se prefăcu Cișmaș vesel, dar elevii săi își dădeau seama că în sufletul „Bradului cel alb” se petrecea ceva cu totul deosebit.

Se sili să râdă. Grimasa lui nu contamina însă pe nimeni; fețele cursanților rămâneau împietrite în nedumerirea lor. Atunci, el coborî de pe podium și, descumpănit în neputința de a restabili atmosfera prietenoasă care domnise în clasă timp de trei ani, începu să se plimbe printre bănci, vorbind pe un ton ce se voia cu tot dinadinsul glumeț:

— O dată... o singură dată am fost și eu mai milităros cu voi, și gata... v-ați bosumflat. Ehei! V-am învățat prost. Da, da, numai eu sunt de vină... Am făcut din voi niște fete ultrasensibile, în loc de militari adevărați, parcă vă văd îngrijind pisicuțe bolnăvioare.

— Și cățelușii orfani! se auzi un glas, mai de prin fundul sălii de curs.

Câțiva izbucniră în râs, dar atât de reținut, încât colonelul, fericit că voia bună revenea, fu primul care hohoti, silindu-se să pară foarte vesel.

— Onea! strigă el, am să le spun colegilor tăi...

Hohotea atâta de tare, încât se așeză pe o bancă; elevii, intuind că aveau să afle ceva plin de haz în legătură cu colegul lor, strigară:

— Spuneți! Spuneți-ne despre Onea!

Profesorul se prefăcu că face un mare efort să-și stăpâ­nească râsul, în timp ce, cu un braț întins spre elevul pe care avea să-l dea în vileag, continua să arate amenințător. Într-un târziu izbuti să vorbească:

— Știți ce face cu laptele de dimineața? Ei bine... aflați că hrănește patru căței, socotind că mămica lor e cam slabă și n-ar avea destul lăptișor. Onea! Mă simt mic în fața ta?

Un nou hohot de râs izbucni din piepturile acelea tinere, dar de data asta, atâta de puternic, încât părea să amenințe cu prăbușirea bătrânii pereți ai clasei.

După o vreme, pentru ca totul să reintre pe un făgaș normal și pentru ca momentul despărțirii să nu-i zdrobească decât abia după ieșirea lui din clasă, colonelul își începu ultima oră de curs, pe un ton reținut și cât mai firesc:

— Dragii mei, să nu vă așteptați la vreun discurs; nu. O să vină și rândul discursurilor, și al cupei de șampanie, dar asta peste câteva zile, o dată cu noii voștri epoleți. Suntem la ultima oră și... firesc ar fi să profităm de acest timp, așa cum se cuvine. Ce v-aș mai putea spune? Ce? Că vă doresc o carieră strălucită!

Se îndreptă spre fereastră și o deschise larg, continuând să vorbească.

— Ați fost niște elevi buni... Ați învățat foarte bine și, vă spun cu toată convingerea, meritați o soartă bună. La drept vorbind, ultima oră... această ultimă oră nici n-ar mai trebui să se țină, pentru că...

Se răsuci brusc spre elevii săi, cu vocea gâtuită de emoții unei amintiri, zguduitoarea amintire a unui alt sfârșit de an școlar. Făcu un efort și continuă:

— Spuneam că ultima oră n-ar mai trebui să se țină pentru că ea nu înseamnă altceva decât un prilej de bun rămas. Nimic altceva decât o lungă și poate definitivă despărțire.

Începu să se plimbe din nou printre bănci, murmurând parcă doar pentru el:

— Or, pentru asta, n-ar fi fost nevoie de o temă anume, înscrisă în programul de studiu, ci de confete și serpentine, de trompete din hârtie colorată și coifuri vopsite în toate culorile.

În clasă se făcuse liniște. Surprins de tăcerea care se aș­ternuse, profesorul reveni, cu pas grăbit, la catedră. Privirile sale alunecară pe chipul fiecăruia dintre cei de care avea să se despartă și abia într-un târziu își dădu seama că sufletele acelea tinere se contaminaseră de neliniștea lui.

— Ei, da! N-am dreptate? Răspundeți!

Și din nou privirile sale căutată un sprijin, dar nu găsiră în ochii elevilor decât nedumerire și nedefinită emoție.

— La urma urmei, trebuie să ne despărțim, dar asta, cred eu, ar trebui să se facă într-un chip vesel, fără discursuri solemne, fără... fără nimic grav, pentru ca în sufletele noastre să rămână o amintire plăcută... cu adevărat plăcută.. Fără urmă, fără nicio urmă de tristețe. Da, da, e foarte important; pen­tru oameni, e foarte important felul în care își iau rămas bun, când se despart pentru... pentru... în sfârșit, pentru mai multă vreme.

„Așadar, problema despărțirii îl tulbură pe profesor”, gândiră elevii. Dar de ce? Ce se întâmplase tocmai în acest sfârșit de an școlar? Cine sau ce anume răscolise în sufletul lui un asemenea tumult de nemulțumire și durere nemărturisită?

Băieții auziseră despre multe acte de bravură puse pe seama „Bradului cel alb” și chiar din primul an de studii începuseră să-l privească ca pe un erou. Lecțiile lui erau ascultate cu venerație, iar exemplele care completau fiecare oră de curs alcătuiau subiecte ale unor vii dispute, ce se prelungeau până noaptea târziu. Oricare dintre ei ar fi făcut imposibilul să-l știe liniștit, dar nimeni nu îndrăznea să rostească întrebarea: „Cine v-a supărat?” sau „Ce putem face pentru dum­neavoastră?”

De data asta, profesorul nu-și mai privi elevii. Tăcerea lor îl făcu să priceapă cât de mult îi îngrijorează starea lui. Hotărî să pună capăt zbuciumului său, prin acea despovărare de care avea nevoie, atât pentru a dobândi forță pentru clipa despărțirii, cât și pentru a explica de ce nu suportă despărțirile. Porni spre fundul clasei, cu pași mici și rari, vorbind pe un ton coborât, aproape șoptind:

— Desigur, în asemenea împrejurări, profesorul dă unele sfaturi, atrage atenția asupra unor dificultăți ale profesiei, vorbește despre îndatoriri, patriotism, spirit de sacrificiu,

Revenind din fundul clasei, Cișmaș se apropie iar de fereastră. O vreme tăcu, părând că are nevoie de un răgaz pentru a-și aduna puterile. Într-un târziu își spuse că dacă ezitarea și pretinsa lui căutare se vor prelungi, despovărarea îi va deveni cu neputință, iar băieții s-ar despărți de el stăpâniți de acea ciudată impresie pe care, fără voia lui, izbutise să le-o facă.

O pală de vânt, ce se iscase doar de câteva secunde, izbi atât de puternic fereastra deschisă, încât geamul cel mare se sparse. Câțiva dintre elevi se ridicară, vrând desigur să fixeze cerceveaua în care se mai aflau bucăți de sticlă și să adune cioburile de pe dușumea, dar profesorul, fără să-i privească, ridică un braț, oprindu-i astfel din elanul lor gospodăresc.

— Ați învățat, aici o sumedenie de lucruri, urmă el. Pe lângă cunoașterea legilor țării, știți să mânuiți un aparat de radio emisie-recepție, puteți conduce un autovehicul, iar unii dintre voi, ambarcațiuni mari și chiar avioane; aveți cunoș­tințe de cifrare și de descifrare, vă puteți descurca în două-trei limbi străine, v-ați însușit temeinice cunoștințe de fizică, chimie și medicină legală, stăpâniți mânuirea armelor de foc, într-un cuvânt, aveți o instruire completă, cum noi, cei care am absolvit școala acum mai bine de douăzeci de ani, nici nu visam.

Se întoarse, brusc, spre clasă și după câteva clipe își plecă ochii, cu un aer vinovat.

— Nu, dragii mei, n-am de gând să vă înșir o listă de eroi care s-au jertfit pentru noi toți, deși s-ar cuveni a se face asemenea lucru, aidoma unei rugăciuni, de trei ori pe zi. Desigur, vă surprinde elocința mea, pentru că în decursul celor trei ani pe care i-am petrecut împreună, nu m-ați cunoscut ca orator. Vă mărturisesc că nici eu, în patruzeci și opt de ani, nu m-am cunoscut într-o asemenea postură și... nici nu doream asta. Nu; din spusele mele doresc să răzbată... acolo, în adâncul sufletelor voastre tinere și cinstite, altceva. Pentru asta am nevoie nu numai de ascultare ci, mai ales, de îngă­duința voastră. Vă cer să fiți răbdători.

Ultimele cuvinte le rostise într-o șoaptă abia perceptibilă, dar glasul lui trăda o asemenea durere, încât inimile tinerilor se înfiorară. În fața lor nu se mai afla „Bradul cel alb”, ci un alt om, cu totul altul, pe care ei nu-l cunoscuseră până atunci. Le ceruse să fie răbdători iar ei înțeleseră asta nu ca un ordin, ci ca o rugăminte. Așadar, îi rugase să fie îngă­duitori și să-l asculte cu răbdare. Desigur, era vorba despre ceva foarte important pentru el, ceva ce trebuia ascultat în același chip în care el avea să povestească.

„Doar din pricina asta ne-a rugat”, își spuseră băieții, pentru că altă explicație nu găseau.

Afară începu să plouă iar vântul se stârni și mai tare.

Profesorul începu să mângâie, distrat, cerceveaua ferestrei. De teamă să nu se taie în cioburile rămase, dar neîndrăznind să mărturisească asta, Onea se ridică de pe bancă și spuse pe un ton nesigur:

— Tovarășe colonel, permiteți să închid fereastra... Vine furtuna.

Cu totul neobișnuit în atitudinea lui, Cișmaș se răsuci brusc spre cel care vorbise și strigă:

— Cine se teme de furtună, poate pleca.

Elevul rămase în picioare și privirile sale rătăciră mirate pe chipurile colegilor săi, căutând cu disperare să priceapă dacă și ei tot asta înțeleseră din spusele lui. Dar nu află decât nedumerire și îngrijorare, pentru că niciunuia dintre ei nu-i trecuse prin minte o asemenea interpretare, și chiar de s-ar fi aflat în fața unei reale și mari primejdii, niciunul nu l-ar fi părăsit. Ochii băiatului se opriră, năuciți, asupra colegului său de bancă. „Nu, Mocanu, fiul ăsta de țăran din creierii munților, n-ar fi în stare să fugă dinaintea niciunei furtuni!” îl privi pe Cojan, un băiat cu umeri largi, fața arsă de soare și ochii de culoarea țițeiului pe care neam de neamul lui îi slobozise din cleștii pământului și, răspunsul fu același: Nu, nici Cojan, nici Berindei, nici Răzvan... Nimeni...

Tulburat peste măsură, Onea își pierdu controlul, mărturisindu-și gândul cu glas tare:

— Nimeni, nimeni...

Colonelul îl privi surprins:

— Ce tot spui?

— Aici, printre noi, nu-i nimeni care s-ar teme de vreo furtună.

Colonelul zâmbi și se prefăcu mirat din cale-afară.

— Dar ce se întâmplă. astăzi, cu voi? Nu mai știți de glumă?

Ploaia răzbătea prin fereastra deschisă, dar profesorul continua să rămână acolo, lipit de cerceveaua rănită.

— Spuneam, reîncepu el după o vreme, că ați învățat foarte multe lucruri, pentru a putea să înfruntați un dușman bine pregătit, capabil de cele mai mari rele, inteligent și perfid, înarmat cu cele mai oribile arme: Ura față de orânduirea noastră și disprețul pentru tot ce este om și omenie. În fața acestor arme nu se poate rezista nici cu judo, nici cu pistoale și nici cu cele mai perfecționate mijloace ale epocii noastre ultra moderne, în afară de dragoste, adevărata dra­goste pentru țară și pentru om. Ne-au mai rămas doar trei­zeci de minute, dar nu mă pot despărți de voi fără să împli­nesc programul de studiu. Dacă am făcut apel la îngăduința și răbdarea voastră, asta s-a datorat vinei mele de a fi omis predarea a două lecții în timpul cât am funcționat ca profesor în aceasta școală. Pentru asta cer iertare tuturor celorlalte promoții de dinaintea voastră.

Elevii își pregătiră caietele, dar profesorul li se adresă în șoaptă, rugându-i:

— Nu... nu luați notițe; aceste două lecții nu se adre­sează memoriei, ci sufletelor și conștiințelor voastre,

Apoi, începu să se plimbe printre bănci și când ajunse în dreptul lui Onea îi spuse prietenos:

— Poți închide fereastra.

Băiatul zâmbi nehotărât.

Atunci, Cișmaș se izbi cu palma pe piept și spuse:

— Să nu crezi că mi s-a făcut teamă de furtuna aceea. Nu; ci de furtuna care s-a iscat aici, în mine! Își privi elevul cu prietenie și-i mărturisi, aproape murmurând, de parcă doar ei doi s-ar fi aflat acolo: Știi, adevăratele fur­tuni nu pot fi oprite prin simpla închidere a unei ferestre.

Ochii elevului păreau umezi și după câteva clipe renun­țară să-i mai fixeze pe cei al profesorului. „Se urni din loc, fără prea mare grabă, închise partea din afară a ferestrei și reveni în bancă.

Cișmaș se așeză pe una dintre băncile rânduite în șirul dinspre fereastră și, după ce se asigură că de-acolo, privirile sale îi poate cuprinde pe toți, începu să povestească.

— Era vară, ca și acum, Mă găseam într-o clasă a școlii de ofițeri de securitate, dar ca elev. Asta se întâmpla acum douăzeci și doi de ani. Asistam la ultima oră de curs, îna­intea examenului de absolvire. Spun, asistam, pentru că, de fapt, nu participam. Și sunt sigur că în aceeași stare se aflau mulți dintre colegii mei, ca să nu spun toți. Vremea era deosebit de frumoasă, iar noi prea tineri și visele noastre prea înaripate, ca să nu luăm în seamă freamătul frunzelor șibucuria luminii. La toate astea se adăuga nerăbdarea noastră de a ne vedea, cât mai repede, ajunși la posturi, do­rința de acțiune. Dar acea clipă mult râvnită nu numai că n-avea să se lase așteptată, ci urma să sosească mai devreme și într-un chip cu totul nebănuit de noi. Țin bine minte că până la sfârșitul acelei ultime ore, mai erau doar unsprezece minute; spun asta, cu-atâta preciziune, pentru că mai tot timpul mi-am privit ceasul, incapabil să rețin prea multe lucruri din ceea ce ni se spunea.

Așadar, în minutul treizeci și nouă al acelei ultime ore, ușa clasei se deschise iar profesorul, ca și noi, elevii, dealtfel, rămase surprins, la vederea comandantului școlii, alături de care se afla comandantul securității locale, un bărbat la vreo patruzeci de ani, cu fața aspră și mâini butucănoase, care ne ținuse câteva prelegeri și despre care se spunea că, suferise o aspră detenție, din pricina activități lui comuniste, în timpul ilegalității.

Comandantul școlii șopti ceva la urechea profesorului nostru; acesta se încruntă și se grăbi să răspundă, la început tot în șoaptă, iar după aceea destul de tare, încât noi puturăm auzi obiecția:

— ...Și-apoi băieții nici n-au mâncat.

Maiorul Tudor Gozan, căci acesta era numele comandantului securității din acea localitate, zâmbi și preciză liniștitor:

— În privința asta, fiți fără grijă. Spuneți-mi efectivul și li se va aduce hrana rece, pe poziție.

— Patruzeci și doi, răspunse profesorul.

Gozan ne privi pe toți, vrând parcă să se asigure de fiecare în parte, că-l putea socoti un adevărat tovarăș de drum. Într-un târziu se opri în dreptul... în dreptul unui coleg al meu... să-i zicem... Voidin. Scoase din buzunar un carnet, rupse o filă și notă ceva.

— Telefonează la numărul acesta și spune așa: „Șoimul cere patruzeci și două de cuiburi în calea vântului”.

Voidin luă biletul și porni în pas alergător să execute ordinul.

Un fior rece străbătu inima fiecăruia dintre noi, învățasem și auzisem multe lucruri dar clipa aceea, survenită în viața noastră atâta de neașteptat, și cuvintele pronunțate de Gozan ne impresionau profund. Omul acela cu fața dură și mâini butucănoase rostea fără eleganță vorbele cu care noi parcă ne jucasem până atunci, imaginându-ne în postura unor mari teoreticieni, maeștri în alcătuire și dezlegări de șarade. Elanul nostru, înfierbântat de imaginația care, cu câteva clipe mai înaintea apariției lui, ne purtase spre cele mai ciudate întâmplări, se cam topise în fața acelei situații reale pe care abia o intuiam. Și, de ce n-aș fi sincer, într-un fel, ne cuprinse chiar teama.

Comandantul școlii observă îngrijorarea ce se așternuse pe chipurile noastre, pentru că se grăbi să ne liniștească:

— Oricum, ar fi trebuit să mergeți într-o aplicație.

Dar maiorul Gozan preciză:

— Ceea ce veți avea de făcut va ține loc nu numai de aplicație, ci și de examen!

Voidin reveni în clasă tocmai când comandantul securi­tății rostea acele cuvinte. Se oprise pe pragul ușii, în poziție de drepți, așteptând clipa prielnică să raporteze de execu­tarea ordinului. Gozan îl observă, și după o clipă, ca și când ar fi știut ce avea elevul să-i comunice, îi spuse să treacă la loc.

Peste câteva minute aveam să aflăm rostul misiunii care urma să înlocuiască examenul, aplicația... dar... mai ales, încheierea acelei ultime ore de curs.