Invidia

Invidia de Stefan Berciu

Capitolul 1

Peronul haltei e pustiu.

Să fie, poate, orele 4 dimineața.

De ieri, ninge întruna.

Liniile abia se mai zăresc.

Am pierdut trenul, iar următorul vine doar peste trei ore și jumătate.

Din depărtare se aude croncănitul unei ciori, apoi șuieratul unei locomotive ce pare să se găsească la celălalt capăt al pământului. Mă apropii de o cabină și rezem de zidul ei bradul pe care mama mi-l dăduse, ca în fiecare an; peste patru zile avea să fie Anul Nou, iar copiilor mei nu trebuie să le lipsească darul bunicii.

Privesc încordat, scrutând întunericul, de parcă aș căuta ceva ori pe cineva anume, când de fapt nici eu nu știu ce-aș putea întâlni ori afla dacă ochii mei ar răzbi dincolo de beznă și de perdeaua ninsorii. Apoi, istovit, îmi aplec privirea peste linii, al căror luciu pare să mă atragă, și mă fixez asupra unui punct, insistând, nu știu de ce, până când oboseala mă-mpinge să caut un alt rea­zem, sfârșind prin a ajunge din nou în punctul ce pare „capătul capătului”. Am pus între ghilimele aceste două cuvinte pentru că expresia nu-mi aparține, iar cel care a rostit-o, cum și sensurile spuselor sale vor juca un rol important în cele ce vă voi istorisi.

De o parte și de alta a drumului-de-fier se întinde câmpia, o nesfârșită câmpie ce pare cufundată într-un somn adânc sub plapuma ocrotitoare a zăpezii. Priveliștea mă îmbie la hoinăreală, ca în anii copilăriei... ai tinereții și – de ce n-aș mărturisi – chiar și acum, ori de câte ori ninge ori plouă torențial. Mă-ntorc spre cabina de zidul căreia am sprijinit bradul, mă asigur că e tot acolo și simt cum îmi vine să râd din pricina temerii mele neghioabe. Pe urmă străbat micul peron și pornesc de-a lungul rambleului, cu pași rari. Să fi mers vreo treizeci-patruzeci de minute când mi-am dat seama că bucla făcută de liniile de fier mărginea comuna vecină cu aceea din care abia ple­casem. Mă uit într-acolo, căutând să desprind case ori locuri binecunoscute, dar albul și grosimea zăpezii pare să fi șters orice detaliu, cufundând totul într-un spectacol de măreție uniformă.

Mă hotărăsc să revin la haltă, dar n-apuc să fac nici zece pași, când liniile sunt fulgerate de o lumină ce cade pieziș; undeva în apropiere se aprinsese un bec. Apoi se aude lătratul unui câine. O clipă sunt ispitit să-mi întorc privirile spre locul în care viața se redeșteaptă, dar puterile par să mă fi părăsit; o altă imagine, și un alt fundal sonor, de data asta izvorâte din amintire sau mai exact din amin­tirea închipuirii mele, răzbat și mă covârșesc cu totul. În locul licărului de lumină așternut pe liniile de tren văd un fulger în care strălucește lama unei toporiști ce se abate năprasnic spre a curma o viață de om, iar lătratu­lui vesel i se suprapune un urlet prevestitor de moarte. Astfel socoteam eu că se săvârșise asasinarea actriței Zina Gogan, din orașul în care trăiam și lucram de aproape douăzeci de ani.

*

Omorul se produsese cu trei săptămâni în urmă.

Era aproape ora 8 seara și mă pregăteam să verific felul în care copiii mei își făcuseră lecțiile, când soneria telefonului veni să mă smulgă clipelor mele de tihnă. Am răspuns cu oarecare șovăială:

— Procuror-șef Tiu Borcea.

— La aparat e doamna Ana Vârban, se auzi glasul unei femei bătrâne.

— Pe mine mă căutați? întrebai eu într-o doară, sperând că poate interlocutoarea mea o fi greșit numărul.

— Chiar pe dumneavoastră... mă asigură ea, și se grăbi să-mi explice rostul apelului: Sunt proprietăreasa imobilului cu numărul 35, de pe strada Duzilor. Chiar în curtea casei mele, lângă poartă, se află cadavrul actriței Zina Gogan. O cunoașteți, sper...

O cunoșteam foarte bine, o apreciam pentru dăruirea și talentul ei, așa cum o prețuia întregul oraș.

Am asigurat-o pe Ana Vârban că voi veni imediat, am lăsat controlul lecțiilor în seama soției și am pornit în­tr-acolo unde mi se spusese că Zina Gogan a fost găsită moartă, nădăjduind, tot drumul, că poate bătrâna mea in­terlocutoare se înșelase, ori, și mai bine, că cineva îmi jucase o farsă. Dar, odată ajuns la adresa indicată constatai, spre marea mea părere de rău, că nimeni nu făcuse o glumă de prost-gust și nici proprietăreasa acelei case nu s-a înșelat câtuși de puțin,

Ajutorul meu, un tânăr procuror abia ieșit de pe băncile facultății, Mihai Rareș, anunțat de mine, ajunsese la locul omorului cu câteva clipe înaintea mea. Privea tulburat când pe cei din jur, când trupul actriței, prăbușit lângă o băltoacă ce se formase în curtea aceea prost asfaltată.

După câteva minute de atentă examinare, medicul legist ne făcu semn să ne aplecăm asupra Zinei, arătându-ne o rană adâncă produsă în partea din spate a capului ei, cu un corp tăios.

Mihai era atât de impresionat, încât se agăță de brațul meu, cu ambele mâini. Era la primul său caz. I-am spus să cheme fotograful, mai mult pentru a-l îndepărta de ima­ginea care-l tulburase într-atâta. Apoi, am trecut la cerce­tarea câmpului infracțiunii.

Se adunase lume foarte multă, ceea ce mă îngrijora, la gândul că urmele pe care le-aș fi putut afla dincolo de gardul curții s-ar pierde. Ploua torențial; mai exact, era burniță, și asta avea să îngreuieze cercetarea locului.

Odată terminată examinarea statică a cadavrului, am dispus trecerea la faza dinamică. Nici trupul și nici îm­brăcămintea victimei nu prezentau vreo urmă de luptă între ea și agresor. Devenise cât se poate de limpede că fusese ucisă mișelește, lovită pe la spate, iar moartea se instalase fulgerător.

La un moment dat, un ofițer mă chemă lângă o gră­madă de moloz amestecat cu câteva plăci din teracotă sparte și îmi arătă o toporișcă însângerată. Abia terminai să dau ordinul de a se conserva și trimite la expertiză posibilul obiect de săvârșire a omorului, când Mihai îmi atrase atenția că lângă o magazie din curtea doamnei Vârban găsise o sacoșă. Mă îndreptai într-acolo, dar în clipa când mă aplecai să examinez sacoșa descoperită de ajutorul meu, silueta unui bărbat foarte înalt și ușor încovoiat se desprinse de zidul magaziei, și veni spre noi.

— E-a mea! murmură el, arătând spre obiectul pe care voiam să-l cercetez.

Am tresărit; l-am privit atent, spre a mă convinge că nu m-am înșelat, m-am întors brusc și i-am spus lui Mihai să se ocupe el de „meșterul” Zangă.

Tânărul se uită lung la mine și rămase pironit locului, căci nu înțelegea ce se petrece în sufletul meu.

Reveni lângă victimă, și o vreme privii absent cum se executau fotografiile metrice, pe urmă trecui la grupul celor ce se ocupau cu luatul mulajelor în gips ale urmelor de încălțăminte, ce se găseau din abundență în curtea Anei Vârban. Se vede că am ajuns la mică distanță de locul unde Mihai discuta cu cel pe care îl numisem „meșterul” Zangă, deoarece auzii destul de bine răspunsul celui in­terogat de ajutorul meu:

— Ion Zangă! Niciodată... dar absolut niciodată... nu am avut un alt nume.

Timbrul glasului și tărăgăneala vorbelor trădau pe omul netrezit încă din beție.

Discuția lor părea să continue, dar ajutorul meu vorbea foarte încet, iar eu nu mai auzii decât o șoaptă, ur­mată de un alt răspuns:

— Da... sigur. O cunosc bine pe moartă. O… o cheamă Zina... Zina Gogan și...

Fraza i se curmă, părând că-l îneacă plânsul.

În clipa aceea nu mă mai putui stăpâni și mă-ntorsei spre el; din fericire, Ion stătea cu spatele la mine. Con­tinuă:

— A fost mare artistă... Ehee! Poate cea mai mare sau… cea mai adevărată. Și eu... eu am văzut multe artiste, dar nici una ca ea. Nimeni nu juca cum juca ea... Ehei, dar ce prostie am spus! Ea nu juca... Trăia! Înțelegi? Zina trăia orice rol; Zina trăia... Așa o chema: Zina Gogan – dacă asta mai are vreo importanță! strigă el, gâtuit de o furie pe care Mihai n-avea cum s-o înțeleagă.

Se depărtă de el, îndreptându-se către o tânără care, ciudat, trăgea cu urechea la tot ceea ce discutam eu sau ajutorul meu cu fiecare dintre oamenii prezenți acolo.

Tocmai voiam să o întreb câte ceva în legătură cu in­teresul ei destul de nefiresc față de o asemenea împreju­rare, când Ana Vârban îmi apăru dinainte, de mână cu o femeie mult mai tânără decât ea.

— Iat-o pe Olga Daneș! făcu prezentarea bătrâna proprietăreasă, și se grăbi să precizeze rostul demersului său: ea a găsit-o pe Zina, moartă, acolo lângă gard.

Tânără indiscretă se grăbi să vină cât mai aproape de micul nostru grup și, fără să trădeze nici cea mai ușoară urmă de sfială, ne privi cu niște ochi mari și vioi, ca a unui copil năzdrăvan și curios, iar eu, care cu numai câteva clipe mai înainte eram hotărât s-o pun la punct, n-am mai fost în stare să-i fac o cât de mică observație, ci mă prefăcui a nu-i mai lua în seamă prezența. Mi-am îndreptat atenția spre Olga Daneș, iar aceasta s-a grăbit să-mi explice:

— Dacă fata aceea vă stingherește, o puteți goni de-aici, Of! Generația asta tânără n-are nimic sfânt.

— Nu, nu mă stingherește, am răspuns eu destul de tare, ca „fata aceea”, cum o numise noua mea interlocu­toare pe tânără indiscretă, să mă poată auzi.

Un zâmbet trist fu răspunsul de mulțumire al tinerei curioase, și privirea ei se aplecă pentru prima oară, jenată, spre pământ.

— Este o proaspătă absolventă a Institutului de teatru, repartizată la teatrul nostru de câteva luni, se grăbi Olga Daneș să-mi explice.

— Doamna Daneș este tot actriță, preciză Ana Vârban. A fost colegă cu Zina.

Mă silii să zâmbesc, pentru a masca astfel că nu-mi era necunoscută aceea pe care bătrâna se străduia să mi-o prezinte sub cât mai multe aspecte. Pe urmă, intrai în subiect:

— Așadar, dumneavoastră ați fost cea dintâi persoană care a găsit victima, da?

Olga păru oarecum stingherită de întrebarea mea. O clipă, avui impresia că privirile ei se îndreaptă spre ma­gazia de lângă care apăruse Zangă, căutând parcă pe cineva. După aceea răspunse pe un ton nu prea sigur:

— Da... cred că da. Cred... sper... poate... Am alergat apoi la proprietăreasa mea, și ea v-a telefonat. Altceva… Glasul puternic al unui bărbat se făcu auzit din stradă.

— Ce se-ntâmplă aici?

Olga se desprinse de lângă noi și alergă spre gard.

— Zina a fost ucisă! strigă.

Bărbatul păru năucit. Privirile i se pironiră în ale aces­tei femei, cu o insistență ce aducea a iscodire nemiloasă. Cum scena mă intrigă, pornii spre cei doi. Olga se-ntoarse spre mine. și se grăbi să mă informeze.

— E soțul meu, Romeo Daneș.

Romeo păși dincolo de pragul porții și rămase cu ochii ațintiți asupra victimei.

— Du-te! îl îndemnă actrița în șoaptă, dar el ezită. Apoi se-ntoarse spre mine și-mi zise cu îngrijorare:

— Ce ne facem cu Vlad? Cum o să-i spunem?

Ridicai din umeri a nedumerire, iar Romeo se grăbi să-mi explice că Vlad e soțul Zinei.

Din spate, cu voce stinsă, un om bâigui:

— Eu sunt soțul Zinei.

M-am întors și am văzut un bărbat între două vârste, cu capul descoperit și cu hainele ude leoarcă. Nu privea pe nimeni, nu căuta nimic, nu aștepta nimic și părea să fi uitat ceea ce spusese adineaori.

De undeva din întuneric, apăru Mihai.

Vlad porni cu pas domol spre Zina, iar ajutorul meu se grăbi să-l oprească cu un strigăt autoritar:

— Nu-i voie să intrați!

— Lasă-l! contravenii eu dispoziției sale. Dumnealui este Vlad Gogan, soțul victimei.

Tânărul meu coleg îl privi atent. Probabil că aspectul omului oprit de el din drum îl impresionase, pentru că ochii îi jucau în aburul lacrimilor cu greu stăpânite. Îmi spusei că la urma urmei e încă un copil; abia împlinise douăzeci și doi de ani. Îi căutai privirea, și când i-o întâlnii, îl bătui pe umăr, părintește. Înțelese gestul meu de îmbăr­bătare, și ca să-mi dovedească ce bine își poate stăpâni emoțiile, se apropie de Vlad, îl luă la braț, angajându-l în drum spre victimă, și-i murmură:

— Dacă ați putea… dar numai dacă ați putea, știți, câteva date...

Se depărtară prea mult de mine și nu mai auzii restul întrebării și răspunsul lui Gogan, dar, sigur, tânăra indis­cretă, pornită pe urmele lor, le înregistrase cu fidelitate.

*

Și toate astea mi se perindaseră prin minte cu iuțeala fulgerului pe care mi-l sugerase licărul de lumină azvârlit de un bec pe luciul șinelor de cale ferată. Și poate că mi-aș fi reamintit multe alte lucruri în legătură cu asasinarea Zinei Gogan, ca de pildă primele interogatorii, intervențiile colegilor, atitudinea fiecărui om audiat, față de victimă, față de ceilalți martori și chiar față de ancheta noastră, dacă glasul unei tinere fete nu m-ar fi trezit din sumbrele mele amintiri.

— Bună dimineața, tovarășe procuror-șef!

Tresar și mă întorc brusc, descoperind un chip frumos, luminat de doi ochi mari, iradiind de bucuria revederii cu mine.

— Bună dimineața! mă grăbesc să-i răspund.

Se crapă de ziuă, iar lumina asta difuză, ca și tulbu­rarea, pradă căreia încă mă mai aflu, nu-mi îngăduie s-o recunosc.

Fata pare amuzată de nedumerirea mea. După câteva clipe, își ridică gluga de pe cap și se holbează la mine de parcă m-ar întreba: „Hei, nici acum nu știi cine sunt?”

— Iscoado! izbutesc eu să strig, și tânără hohotește de râs.

— Mai țineți minte cum mă cheamă?

— Anca! Anca Ceplan, răspund eu, și n-aș putea spune cine dracu m-a pus s-adaog: ...dacă asta mai are vreo importanță.

Ochii aceia, luminoși până atunci, se-ntunecară deodată, privirile i se desprind dintr-ale mele, se abat spre depărtări, căutând parcă un reazem în orizontul cernut de albul zăpezii.

Pentru moment mă pomenesc că întreb prostește:

— Ce s-a întâmplat?

Tânăra mă măsoară cu o privire ascuțită, parcă să se asigure de buna mea credință, și abia într-un târziu murmură:

— Cred că vorbele domnului Ion Zangă nu au fost rostite în batjocură. Sau cel puțin să nu le fi spus în prezența mea!

În clipa asta îmi amintesc răspunsul pe care Ion i-l dăduse lui Mihai în legătură cu Zina Gogan. Sunt atât de plăcut impresionat de sensibilitatea tinerei mele interlo­cutoare și – de faptul că îl apără pe Zangă, încât nu gă­sesc altceva mai potrivit decât s-o mângâi ca pe propriul meu copil, să-i scutur zăpada de pe păr și să-i trag bine gluga pe cap.

Își lipește obrazul de mâneca paltonului meu, șușotind printre lacrimi:

— Vă rog să mă iertați. Știți, pe mine m-a cam scos dintr-ale mele moartea doamnei Gogan. Deși am trăit numai două-trei luni în preajma ei, pot spune că n-am îndrăgit-o degeaba. Da, da, se grăbește ea să mă asigure, sunt oameni pe care izbutești să-i cunoști dintr-o privire, dintr-un simplu gest, iar pe alții... nici într-o viață. Ha-ha! se străduie Anca să pară veselă. Știți de ce-am izbucnit în lacrimi adineaori? Pentru că... pentru că sunt o proastă. Da, cât sunt de mare, pe-atât sunt de proastă. Ha-ha-ha! Cum de mi-a trecut prin minte că dumneavoastră l-ați putea jigni pe „meșterul” Zangă?

Îmi scutur capul în senin de negare, dar ea a înțeles ceea ce eu nu bănui.

— Am mințit. De fapt, gestul dumneavoastră m-a făcut să plâng. Știți, pe mine m-au mângâiat doar doi oameni; de când mă știu, numai doi oameni m-au mângâiat: Zina și dumneavoastră. Așaa... au mai pus mâna și alții pe mine, dar să mă simt eu cu-adevărat mângâiată... nu, nu mi s-a întâmplat decât cu Zina, și-apoi astăzi. Și... și Zina... știți de ce m-a mângâiat? O! Tot pentru că i-am luat apărarea domnului Zangă. Era o repetiție generală... Dumnealui mai face figurație la noi și...

— Zangă?! izbucnesc eu necontrolat. Zangă a ajuns figurant?

— Da, se arată Anca speriată.

— Cred că e rândul meu să-mi cer scuze, spun eu, ru­șinat din pricina nesăbuitei mele izbucniri, încât fata zâmbește îngăduitor.

— Nu-i nimic. La urma urmei, mă bucură că și dum­neavoastră socotiți că e prea puțin pentru domnul Ion Zangă. Și Zina spunea la fel. A! Toată povestea a pornit de la domnul Daneș, soțul Olgăi... El e regizor de film, dar cum nu prea e folosit pe-acolo... pune în scenă, din când în când, pe la teatrul nostru vreo piesă, și-atunci și-atunci... din câte-am aflat de pe la colegii mai vârstnici, soția lui – Olga – capătă rolul principal. Ei bine, acum două luni, când au început repetițiile la noua piesă regizată de Romeo Daneș, era nevoie de un vagabond, dar știți... de un tip care să pară cu-adevărat lipsit de cea mai mică urmă de personalitate... de nădejde, de tot ce-ar fi putut însemna legătura cu viața. Vă dați seama, sper, cât de greu este să găsești un asemenea tip, mai ales că rolul e tare ingrat: vagabondul avea doar câteva replici și apărea numai de două ori în scenă, dar prezența lui era hotărâtoare pentru relevarea contrastului de atitudini, poziții sociale și mai ales împrejurări de viață care pot depersonaliza un om, Ei bine, șeful mașinist l-a adus pe domnul Zangă, l-a pre­zentat lui Daneș, iar acesta a zâmbit puțin încurcat, fiindcă cei mai mulți dintre actori știau că noul figurant locuiește chiar în curtea bătrânei Ana Vârban și deci îi este vecin. Desigur, regizorului nu i-a prea convenit că șeful mașinist a descoperit tipul pe care el ar fi trebuit să-l observe îna­intea tuturor, și s-a purtat foarte urât cu „meșterul”, batjocorindu-l în fel și chip. Dar asta i-a mers până când „meșterul” s-a urcat pe scenă. Atunci s-a petrecut un mi­racol! Da, da, un adevărat miracol! Domnul Zangă deve­nise cu totul altul decât jerpelitul pe care l-ați văzut și dumneavoastră. Ochii prinseră a-i străluci de parcă ar fi avut febră, își privi partenera, care... care era Zina Gogan, și când înaintă spre ea murmurând „Iată... iată cum în­țeleg eu să mă pedepsesc!”, noi toți am izbucnit în plâns. Știți dumneavoastră ce-nseamnă când plâng actorii cu-adevărat? înseamnă că se găsesc în fața unui autentic talent. Ei bine, după câteva clipe, Olga Daneș a făcut o criză de nervi, a urlat cât o ținea gura: „Dacă nenorocitul ăsta merge pe această linie... se denaturează sensul piesei!” Romeo i-a dat dreptate, căci a priceput că deși soția lui avea rolul principal, Zina – în compania unui partener de o evidentă virtuozitate – avea s-o umbrească foarte mult și i-a tăiat cele câteva replici din text. Ei bine, repetiția s-a reluat, rolul vagabondului reducându-se doar la o singură trecere prin scenă. Toți erau mâhniți, dar supărarea noastră n-avea să dureze decât până la reapariția domnului Zangă; când a trecut pe dinaintea câtorva personaje și le-a privit, pe fiecare în alt fel, de parcă ar fi cunoscut piesa ca pe propriile-i zdrențe, ne-am cutremurat. După aceea, odată ajuns în fața Zinei, fără s-o privească măcar, și-a ridicat brațele și le-a lăsat apoi să recadă, lent, în­tr-un gest de total și sfâșietor abandon. Jucase, ba chiar trăise magistral acel moment al renunțării definitive, mult mai bine ca mai înainte, pentru că de data asta era elibe­rat de convenția impusă de text. Toți cei din sală ne-am ridicat de pe scaune și l-am aplaudat îndelung. Atunci, „meșterul” a venit spre noi până la marginea scenei, ne-a privit atent, iar după o vreme ochii lui s-au înălțat spre galerie, căutând parcă pe cineva anume, și s-a înclinat doar aceluia știut numai de el. Noi toți ne-am pornit iar pe aplauze; aplaudam un mare, un foarte mare moment de teatru, curmat de strigătul lui Daneș: „Părăsiți sala! Nu rămâne decât cel care repetă. Ce-nseamnă tot circul ăsta?” În clipa aceea m-am repezit în fața lui, urlând aproape: „Circ faci dumneata! Și dacă poți fi atât de subiectiv, te cred și lipsit de sensibilitate; poate că nici talent nu ai!” „M-a scos din rol”, chicotește ea, străduindu-se să râdă, dar Zina m-a mângâiat și mi-a spus: „Dacă nu joci dumneata, înseamnă că nici de mine nu e nevoie”. Și m-a mângâiat din nou. Am fost repusă în drepturi; știți, Zina era capul de afiș în orice spectacol, indiferent de întin­derea rolului interpretat. Ea era adorata publicului și... Dar ce faceți? Vă vad foarte emoționat... O! Aș putea să jur că dacă mai continui povestea domnului Zangă, procurorul-șef al orașului nostru va izbucni în lacrimi.

Îmi desprind privirea din cea a tinerei actrițe, și mă prefac că scrutez depărtările;

— Știi, o clipă m-am temut că zăresc trenul.

— Asta ar fi fost îngrozitor! se arată ea dispusă să renunțe la agravarea stării în care mă cufundase. Ne găsim la mare distanță de gară.

— Într-adevăr, răspund eu, bucuros că discuția alu­necase pe alt tărâm.

Anca se apleacă, își umple pumnii cu zăpadă și pe urmă și-i repede pe obraji.

— Faceți și dumneavoastră la fel, mă îndeamnă. Nici nu știți cât de mult ajută.

Așadar, fata aceea știa că am nevoie să-mi potolesc dogoarea care mă încinsese, și în naivitatea ei crede că simpla cufundare a feței într-un pumn de omăt poate fi salutară.

Mă supun sfatului său și încep să mă mai liniștesc. Pe urmă îi arăt ceasul. Drept răspuns, ea îmi arată zarea cernită de ninsoare, care pare să nu mai contenească. O vreme privim amândoi uriașa sită prin care se strecoară fulgi mari și albi. Apoi pornim tăcuți spre gară, unde odată ajunși, actrița mă întreabă, pe un ton ce trăda un interes deosebit:

— Ancheta dumneavoastră a mai progresat?

Tresar și mă-ntorc spre ea.

— Vreau să zic, precizează fata, dacă ați obținut date în legătură cu asasinul. Știți, continuă ea văzându-mă con­trariat de întrebarea aceea atât de directă, mi-am îngăduit să vă mărturisesc această curiozitate în speranța că perseverând în atitudinea mea nu vă oblig să-mi schimbați calificativul „Iscoadă”.

Zâmbesc, și asta cred c-o încurajează puțin.

— La drept vorbind, nu prea mă interesează numele ucigașului. Știți... pentru mine... faptul și cauza au impor­tanță; restul e chestiune de rutină.

Încep să devin atent la perorația tinerei mele interlocu­toare; intuiesc un interes nemărturisit, ascuns cu grijă, și simt nevoia să-l aflu. Cuvintele ei „...faptul și cauza au importanță” se înșurubează adânc în mintea mea și prind a mă răscoli. Curând, cealaltă părere „...restul e rutină” simt chiar că mă șochează, dar îmi dau seama că sensul acestor ultime cuvinte avea menirea să exprime nu o desconsiderare a profesiei mele, ci un tâlc nepriceput încă de mine.

Fata înțelese frământarea mea și se grăbește să-mi vină în ajutor:

— Am scris o piesă de teatru, scurtă, într-un singur act, care cuprinde numai două tablouri.

O privesc și mai nedumerit, iar dânsa continuă:

— O piesă în care e vorba despre asasinarea Zinei Gogan. Da, da, un caz autentic, personaje reale... O! Dar ce-am pătimit până i-am convins pe colegii mei să inter­preteze rolurile! Și când vă gândiți că nu le ceream să facă ori să spună nimic altceva decât ceea ce au făcut ori au declarat atât la primele cercetări, cât și la interogatoriul ce li s-a luat la procuratură.

În clipa aceea tresar și, neputându-mă stăpâni, o întreb:

— Bine, înțeleg că tot ce-au declarat la cercetarea locu­lui crimei îți este cunoscut pentru că...

— Pentru că am tras cu urechea, mă ajută Anca să-mi mărturisesc gândul până la capăt.

— Evident, recunosc eu, dar atitudinea lor și tot ce s-a discutat în biroul meu, după primele cercetări, cum de le-ai aflat?

Pe buzele ei flutură un zâmbet superior.

— Hm, am iscodit pe fiecare dintre ei, și tot ce mi-au mărturisit am trecut în piesă. A! Bineînțeles că fapta mea pare o indiscreție, dar...

— Pare? Așa crezi dumneata? Pare? mă arăt eu su­părat.

Tânăra așteaptă să mă mai liniștesc, și-apoi, pe un ton cât se poate de firesc, îmi mărturisește ceva care ar fi înnebunit chiar și pe cel mai calm om din lume:

— Mă surprinde că n-ați fost încă informat.

— Informat? La ce te referi?

— La insistențele depuse de mine pe lângă toți cei pe care i-ați audiat sau... interogat în biroul dumneavoastră, pentru Zina, dar mai ales la motivul… același motiv l-am invocat în fața fiecăruia dintre martori spre a-l determina să mi se spovedească.

— Și, mă rog, care a fost motivația dumitale?

— Față de ei! precizează actrița cu oarecare duritate.

Așadar, față de mine avea să enunțe alt... sau poate alte motive. Ridic mâinile în semn de acceptare, și ea continuă:

— Ei bine, le-am spus că mă tem de dumneavoastră și mai ales de procurorul cel tânăr... Atunci, fiecare dintre ei s-a simțit dator să-mi explice cât de abil s-a descurcat la interogatoriu, ocolind răspunsuri neconvenabile și chiar abătând discuția de pe făgașul cerut de cercetări.

— Va să zică, toți cei pe care i-am audiat în legătură cu moartea Zinei au fost nesinceri! mă arăt eu indignat.

Anca surâde, marcând – nu fără ostentație – o oarecare îngăduință față de supărarea mea, Abia într-un. târziu, pe un ton coborât ca atunci când dezvălui unui copil un mare adevăr de viață, îmi explică:

— Tovarășe procuror-șef, vedeți cât de ușor se pot produce anumite mutații?! Iată, cu câteva clipe mai înainte erați consternat de atitudinea mea față de martorii pe care i-am descusut asupra celor discutate cu dumnea­voastră, iar acum ați uitat de primul vinovat și v-ați lăsat atras de ceilalți. Nu vă gândiți că nesocotirea pe care mi-o arătați m-ar putea ofensa?

Zâmbesc încurcat, caut să-mi ascund nedumerirea în care ea dorește să mă cufunde, simțind că jocul nu avea să dureze prea mult. Pe urmă, îmi spun că insinuarea ei de mai înainte s-ar fi putut să fi fost rostită doar pe jumă­tate în glumă, intenția sa fiind de a-și pune cât mai mult în valoare revelația care avea să urmeze. „Cam prea multă derută”, gândesc eu, și mă hotărăsc să-i grăbesc destăi­nuirea.

— Cred că ai dreptate; dumneata ești principalul vinovat.

— De bună seamă, consimte fata. Și se grăbește să adaoge: Ceilalți nu sunt decât niște copii cărora le place să facă pe grozavii. Sunt sigură că cei mai mulți dintre ei au fost cât se poate de sinceri în declarațiile lor, însă atitu­dinile jucate față de mine erau curate perle; vorbesc des­pre construcția piesei pe care am scris-o. Știți, dacă totul ar fi decurs liniar, acțiunea s-ar fi înfățișat cât se poate de plicticos și n-ar mai interesa pe nimeni.

„Fata asta vrea să mă ducă chiar în fundul prăpastiei,acolo unde bezna derutei înghite până și cea mai limpede judecată”, îmi spun eu după o îndelungă chibzuință. „Se vede că și-a pus la punct cu mare abilitate discuția, pe care vrea s-o consider ca din întâmplare. Cu siguranță că dacă nu m-ar fi întâlnit aici, mi-ar fi ieșit în cale cine știe unde și tot și-ar fi pus ciudatul plan în aplicare. Dar, la urma urmei, ce urmărește?” întrebarea prinde a mă chinui, iar tăcerea ei amenință să devină un adevărat su­pliciu, „Răspunsul trebuie să-l aflu chiar din spusele ei”, îmi impun eu, și încep să recapitulez tot ceea ce mi-a spus. Dar, ori de unde aș începe rememorarea discuției noastre, o frază pare să se fi cuibărit adânc în mintea mea și să mă obsedeze chiar, suprapunându-se tuturor celorlalte: „Sunt sigură că cei mai mulți dintre ei au fost cât se poate de sinceri în declarațiile pe care vi le-au dat...” „Va să zică, Anca era sigură că majoritatea martorilor audiați de mine și de Mihai fuseseră sinceri. Așadar, continui eu să-mi limpezesc gândurile, nu toate persoanele ascultate în cazul asasinării Zinei Gogan au fost sincere!” Tânara mea însoțitoare nu precizase însă un asemenea aspect al anchetei, și după o vreme doresc a sfârși prin a-mi spune că interpretarea mea poate fi eronată. Dar fraza îmi revine în minte cu și mai mare insistență, silindu-mă să mi-o reamintesc pe de-a-ntregul: „...cei mai mulți dintre ei au fost sinceri în declarațiile pe care vi le-au dat, însă ati­tudinile jucate față de mine erau curate perle”. „Deci, atitudinile martorilor față de Anca Ceplan fuseseră altele decât cele jucate față de mine și Mihai! Dar de unde putea ști actrița cum se comportaseră martorii în biroul meu? Desigur, numai din confidențele pe care i le-au făcut”, caut eu un răspuns logic, dar imediat judecata îmi este incitată de un nou aspect al problemei: „De ce au spus martorii, tinerei lor colege, că au jucat cum au vrut… cum le-a convenit, în anchetă? Asta n-o face decât cineva care dorește să ocolească adevărul, să ascundă ceva.” Recapi­tulez cu încăpățânare fiecare cuvânt rostit de interlocutoa­rea mea și sfârșesc prin a mă întreba cu glas tare:

— Oare toți au jucat în fals la interogatorii?

Anca se oprește brusc și mă silește să fac la fel, agățându-se de brațul meu. Pe urmă îmi caută privirea, mi-o țintuiește și-mi răspunde pe un ton care nu se sfiește s-arate supărarea:

— Dar nici prin minte nu mi-a trecut să spun așa ceva. Nu-mi rămâne decât să uit că v-am întâlnit și să vă rog a face la fel. Sper că nu voi fi chemată să dau declarații pentru că mi-am îngăduit luxul să discut cu dumnea­voastră o problemă personală.

Se vede că am privit-o atât de nedumerit, încât își ascunde fața în palme, rușinată de nepotrivita ei purtare.

Dar numai asta să fi fost? Numai regretul față de o izbucnire necontrolată, ori și părerea de rău că intuisem prea repede, fie și o părticică din intențiile sale?

— Eu, murmură ea într-un târziu, am scris piesa despre care vă vorbeam, așa... ca un protest împotriva unui act antisocial, împotriva celui mai odios act antisocial – căci ce altceva poate oripila omenirea mai mult decât o crimă? Spuneți-mi! Cunoașteți o speță mai josnică decât omuci­derea?

— Nu! îi răspund eu, căutând să par cât mai convins că acela era singurul scop urmărit de ea.

Fata zâmbește satisfăcută și mă invită printr-un gest să ne reluăm drumul.

O vreme, mergem tăcuți, fiecare părând mulțumit de acele clipe de răgaz, după o înfruntare care amenințase să se termine atât de neconvenabil pentru amândoi.

Caut să nu mă mai gândesc la nimic și să mă bucur de lumina zilei care apăruse și de strălucirea zăpezii, când în depărtare, se face auzit șuieratul unei locomotive.

Actrița își privește ceasul și murmură:

— Sosește!

Suntem la numai câțiva zeci de metri distanță de gară. Iuțim pasul, și curând ne aflăm dinaintea bradului căzut în zăpadă. Mă reped și-l ridic.

— E al dumneavoastră?

— Da, răspund eu, și-l scutur de zăpada care se așe­zase din abundență printre crengi.

— Nu așa! strigă Anca.

Mă-ntorc și-o privesc mirat pentru dojană, căci nu-i pricep sensul.

Tânăra îmi ia bradul din mâini și, cu o grijă exagerată, începe a-i șterge zăpada de pe fiecare crenguță.

Mă uit mai departe la ea.

Fata se-ntoarce și-mi surprinde privirea. Ia bradul în brațe, își lipește obrazul de țepile lui și, jenată parcă, în­cearcă să-mi explice purtarea de mai înainte.

— Știți... eu n-am avut niciodată pom de iarnă... A! Să nu vă închipuiți că n-am bani să-mi cumpăr... Am! Doar am un salariu. Încearcă să râdă, dar ochii îi joacă în la­crimi, și vorbește mai mult spre a-și stăpâni emoția pradă căreia a căzut: Aș putea să-mi cumpăr chiar doi... și chiar trei pomi, dar... vedeți... acum sunt mare, iar farmecul pomului de iarnă îl guști cu-adevărat numai când ești copil.

— Anca! șoptesc eu, covârșit de trista ei mărturisire, și tresar, speriat că i-am spus pe nume.

— Nu... nu vă sfiiți... Chiar îmi face plăcere să mă chemați astfel.

— Anca, reiau eu șoapta, nici eu n-am avut pom de iarnă... niciodată. Ce-ar fi să vii la noi în noaptea de Anul Nou?

Tânăra se holbează la mine, părând că nu-i vine să creadă. Apoi bâiguie:

— Vorbiți... vorbiți serios?

— Da.

— Și o să asist când aprindeți lumânărelele?

— Desigur.

— Pot să vin mai devreme? Pot... pot să vă ajut să-l gătiți... Am și eu câteva globulețe... Mai pot să cum­păr... Am și beteală... multă, multă beteală, se precipită ea, într-un elan fără seamăn.

— Ai să vii când totul e gata; cu câteva minute înaintea sosirii lui Moș Gorilă.

— Să știți... dacă-mi dați voie, o să-i spun și eu o poezie. Spun foarte frumos. O să vedeți... Spun foarte fru­mos poezii.

Ultimele cuvinte îmi sunt acoperite de șuieratul locomo­tivei care intra în gară.

— Dacă-i așa, atunci Moșul o să-ți aducă un dar care o să te bucure și să...

Anca ia bradul în brațe și se năpustește cu el pe scara unui vagon, astfel că mă văd silit s-o urmez.

Curând, pornim spre casă; privim înapoi: am lăsat peronul aproape pustiu.

După o vreme, gândul la piesa Ancăi începe să mă chinuie. Nu mă mai pot stăpâni, așa că o întreb:

— N-ai vrea să-mi vorbești despre piesă?

Fata tresare, speriată parcă de bruschețea cu care am smuls-o din cine știe ce visuri ori sumbre amintiri. Mă privește încruntat, poate vrea să-mi arate nemulțumirea ce i-am stârnit-o, și după câteva clipe îmi confirmă presu­punerea.

— Să nu vă temeți că e o melodramă în care efectul lacrimogen abundă. Dimpotrivă. Se vede că expresia chipului meu n-o convinge că m-ar fi lămurit pe deplin și continuă pe un ton rece și dur: Dacă țineți cu orice preț, să aflați pentru ce am scris această piesă, o să vă mărturisesc, dar... sinceritatea mea nu vă va bucura prea mult.

— Oricum, prefer adevărul, caut eu s-o incit, pe jumă­tate în glumă.

Dar ea pare să fi devenit insensibilă.

— Ei bine, am scris această piesă...

— Pentru că ai vrut să-ți manifești indignarea față de cel mai atroce act antisocial: crima.

Surâde ironic și își clatină capul în semn de negare.

— Atunci, m-ai mințit.

— Nu... n-am mințit: n-am mințit niciodată. Uneori însă, spun lucrurile doar pe jumătate. Ca acum; se vede că mi-am făcut o obișnuință din a nu spune totul dintr-o dată.

— Fie! mă învoiesc eu să-i accept explicația, și actrița se grăbește să-și completeze motivarea scrierii acelei piese.

— Am scris-o și pentru că ancheta dumneavoastră înaintează cu pas de melc; da, da, am vrut să vă stârnesc ambiția, să vă incit; cineva tot trebuia s-o facă, iar eu... m-am gândit că astfel vă pot ajuta. Mă credeți?

Dacă n-ar fi adăogat acel „Mă credeți?” izvorât din adâncul purității sale, pe un ton de vădită nesiguranță, poate că m-aș fi lăsat îmbrobodit de aparența logică și mai ales posibilă a motivării sale, dar întrebarea, adăogată fără noimă unei argumentări atât de severe, mă pune pe gânduri. „Ce nevoie are fata asta ca eu s-o asigur că o cred?” îmi spun după o vreme. Și încep s-o observ atent.

Ține bradul atât de strâns în brațe, de parcă s-ar teme că cineva i l-ar putea smulge dintr-o clipă în alta; sunt sigur că atitudinea ei trădează frica de a nu-și da în vileag adevărul, pe care-l dorește cu siguranță știut numai de ea. „Dar despre ce adevăr poate fi vorba și mai ales în legătură cu cine?” mă întreb îndelung. Sfârșesc prin a-mi surâde cu îngăduință pentru naivitatea de care începusem să dau dovadă. „Evident, numai despre un adevăr în legă­tură cu asasinarea Zinei Gogan poate fi vorba.” Dar gân­durile par să se fi înțeles între ele, căci mă asaltează, care mai de care, cu fel și fel de întrebări. La un moment dat, începe să-mi stăruie în minte: „De ce nu spune Anca Ceplan tot ce știe? De ce nu mărturisește ceea ce știe ori a aflat sau măcar presupune? Ce taină împiedică o ființă atât de tânără și pură să mărturisească ceva ce ar putea duce la descoperirea făptașului, pe care ea îl dorește expus necruțătorului aprobriu public? Dar ia stai, caut să pun stavilă tulburării care amenință să mă cuprindă din ce în ce mai mult, nu cumva Anca explică totul prin piesa ei?” Mă hotărăsc să-mi aflu liniștea cerându-i piesa.

— O piesă nu se citește... întotdeauna bine. Dacă țineți cu-adevărat s-o cunoașteți, trebuie s-o vedeți în specta­col... la teatru, pentru că acolo, pe scenă, litera moartă capătă viață, cuvintele prind rezonanță și sensuri, inten­țiile mele, ca autoare, vor fi transcrise prin mimica inter­preților, și câte altele.

Își expune scurta pledoarie cu atâta patos și aproape pe nerăsuflate, încât nu sunt în stare să-i comunic imediat că accept invitația. Și fata, departe de a mă fi înțeles, ia tăcerea mea drept refuz ori, în cel mai fericit caz, ezi­tare, și se întristează. Pe urmă, aproape în șoaptă, adaogă:

— Vă conjur! Veniți să vedeți o repetiție generală! Faceți-o măcar pentru Zina; în memoria ei, a celei mai bune actrițe din urbea noastră. Ar fi... ar fi cel mai pios... cel mai frumos omagiu pe care i l-ați putea aduce.

— Bine. Voi veni.

— Să-l luați și pe ajutorul dumneavoastră.

O privesc mirat, și ea se grăbește să-mi explice:

— E mai bine să veniți împreună; vreau să spun... mai bine să asiste în prezența dumneavoastră decât să vină... altă dată... singur.

Mă simt azvârlit din nou într-o stare de cumplită derută. „Ce vrea să însemne această bizară motivare în legătură cu invitarea lui Mihai... împreună cu mine? Se teme oare de anumite obiecții pe care eu le-aș putea avea și crede că și-ar putea găsi un aliat de generație în aju­torul meu? Hm! Ce-ar fi să se teamă de el și să conteze pe sprijinul meu? Dar de ce toate astea? De ce să se teamă?... Poate... poate pentru că nemulțumirea ei față de ritmul anchetei noastre este strigată într-un fel... jignitor? Ori... și mai rău?...”

— Știți, mă întrerupse Anca de parcă mi-ar fi citit gândurile, eu voi interpreta rolul procurorului și aș dori o părere de... specialist. Dacă sunt doi, cu-atât mai bine.

Un scrâșnet de frâne, un șuierat prelung, și trenul își micșorează simțitor viteza.

Anca se ridică de pe banchetă, ținând bradul, strâns, în brațe.

— Am ajuns la noi… acasă! murmură ea, cu un aer de ușurare.

O privesc atent și-mi spun că tot nu mi-a mărturisit întregul adevăr. Mai știi? Poate... fiindcă vrea cu orice preț să m-aducă la teatru și să-i văd piesa. Sau poate că piesa aceea o fi adevărul, cum îl crede ori îl simte ea. Poate că spectacolul este adevărul tuturor celor care au consimțit să joace… sau măcar o opinie, asupra adevăru­lui... opinie... opinia multora... opinia publică...

Coborâm din tren și trecem în grabă piețe liniile înză­pezite. Peronul e liniștit: ici și colo – câțiva localnici cu bagaje voluminoase. Ajungem dincolo de sala de aștep­tare și ieșim în stradă. Anca îmi spune:

— Mâine seară! Mâine seară la ora 19. E o generală cu public; mai exact: cu cei din teatru și familiile lor. Așa se obișnuiește înainte de premieră.

— Voi veni! Vom veni! mă corectez eu de-ndată.

Îmi întinde mâna, și eu fac la fel.

Continuă să ningă.