Ipoteze judiciare

Ipoteze judiciare de Stefan Berciu

CAPITOLUL I

PROCESUL UNUI HOȚ ROMANTIC

O după amiază de caniculă și de mare forfotă pe sala pașilor pierduți. Pe ușa care purta inscripția „Colegiul 2 Penal” era afișat doar un singur proces. Președintele tribunalului amânase celelalte trei procese pentru zilele următoare, iar această hotărâre de ultimă oră stârnise, dacă nu vâlvă, cel puțin interesul avocaților și chiar al martorilor care se prezentaseră pentru cazurile care ar fi trebuit judecate tot în acea zi.

Pe o bancă, situată de partea cealaltă a coridorului care leagă marea sală de anticamera colegiului 2 penal, stătea un singur bărbat înconjurat de aproximativ douăzeci de persoane. Cel ce ședea își sprijinea bărbia tremurândă pe dosul palmelor care strângeau crispat măciulia unui baston gros.

Cei din jur îl priveau cu un soi de îngrijorare, dar nu îndrăzneau să și-o manifeste în alt fel decât fie să-l mângâie, fie să-i șoptească vreo câteva cuvinte de îmbărbătare.

— V-ați așezat pachet, pachet în jurul meu și n-am aer, strigă într-un târziu bătrânul. La o parte! Vreau aer!

— Așa-i, unchiule, încuviință grăbită o fetișcană de vreo cincisprezece ani și toți cei care se găseau în fața lui se aliniară la perete.

Dar când spațiul dinaintea lui se mări, un observator atent ar fi băgat de seamă că nu aerul era ceea ce-i lipsea bătrânului, ci cu totul altceva; bărbia îi tremura și mai tare, mâinile strângeau și mai crispat bastonul, iar ochii lui aveau o fixitate stranie și erau ațintiți spre capătul coridorului. Nedumeriți, cei din jurul lui îi urmăreau privirile. Cineva îndrăzni să-i mângâie claia de păr alb și aspru dar el se scutură și făcu un gest care ar fi vrut să însemne un urlet: „lăsați-mă în pace!” Se scurseră câteva secunde în care respirația bătrânului părea să se fi curmat. Într-un târziu se ridică precipitat, făcu un semn că n-are nevoie de ajutorul nimănui și, cu greu, se sprijini de baston în așa fel încât să pară că stă drept de tot. La capătul culoarului apăruse un bărbat trecut de cincizeci de ani, cu o statură de uriaș, urmat de zece sau cincisprezece tineri, venind spre grupul în care se afla bătrânul.

Chipul uriașului era de o sluțenie rar întâlnită. Adus de spate, cu niște brațe disproporționate, extrem de lungi, cu mersul legănat, aproprierea lui o înfricoșa teribil pe fetișcana prevenitoare cu unchiul ei. Uriașul se opri în fața bătrânului și-l privi lung. Schiță un zâmbet și în ochii lui se aprinseră două scântei. Își ridică privirea și-i salută pe cei din jur. Apoi îi aținti din nou pe bătrân, dar de astă dată cu atâta căldură, încât spaima fetișcanei dispăru.

Străinul, punându-și brațul pe umărul bătrânului, îi spuse aproape șoptit: „Acuma nu mai aveți pentru ce să vă temeți”.

— Credeți? îngăimă bătrânul.

— Da, răspunse uriașul.

Apoi plecă urmat de suită.

Bătrânul îl petrecu cu privirea. Nu mai tremura. Întinse bastonul cuiva din spatele său și-i spuse că-l poate arunca.

— Unchiule, îndrăzni să-ntrebe într-un târziu fetișcana grijulie, cine-i uriașul?

— Dumnezeu!

*

— Domnule avocat, tare mult aș vrea să scap… să fiu liber… liber... spuse Victor Mareș avocatului Tiberiu Ciubotă. Vedeți dumneavoastră, eu știu că v-a angajat domnul doctor Ulmu, că vrea să mă scape de pedeapsă pentru că mă știe nevinovat... Adică, o vină am... evident... am furat... Adică... evident, nu; aparent, doar...

— Dar cum? se grăbi să-l întrerupă avocatul,

— Da, într-adevăr... cum? Dar ei, vreau să spun judecătorii... procurorul... ei vor înțelege asta?

— O să-i fac să înțeleagă. Asta e meseria mea: să aduc o fărâmă de lumină acolo unde întunericul pare să se fi instaurat definitiv. Dar ce-i cu dumneata? Tremuri? Așa! Nu-mi place. Mâine, înainte de proces, să faci bine și să iei un deconectant. Trebuie să fim tari și pentru asta trebuie să ne păstrăm calmul. Noapte bună, domnule Victor Mareș.

— Noapte bună, domnule avocat.

*

Sala de judecată a colegiului 2 penal se umpluse până la refuz. Se scoseseră până și băncile din boxa acuzaților unde rămăsese doar un singur scaun. În fundul sălii stătea – parcă ascuns de lume – bătrânul de pe culoar. Dintre toți însoțitorii acceptase lângă el doar pe nepoțica grijulie, pentru care părea să aibă o afecțiune specială.

Cineva, așezat cu două rânduri în fața bătrânului, se adresă unei doamne – din spatele lui – întrebând cine este apărătorul.

— Nu știu, n-am auzit de el... Un oarecare Tiberiu Ciubotă, spuse femeia zâmbind.

— Nu-i un oarecare, strigă pe neașteptate bătrânul. Este un mare avocat, un foarte mare avocat și... și este fiul meu.

Puținele lui cuvinte strigate fură îndeajuns ca modesta lui persoană să ajungă în centrul atenției întregii săli.

— Nu mă îndoiesc, preciză jenată doamna care nu auzise încă despre celebritatea avocatului Tiberiu Ciubotă. Și eu sunt avocat, dar nu lucrez în capitală: la Galați. Mă aflu întâmplător aici... știți, pentru un proces al întreprinderii unde sunt angajată... și...

— Înțeleg, înțeleg, bolborosi bătrânul, potolindu-se.

Din primele rânduri se ridică un bărbat tânăr. Se îndreptă spre banca bătrânului.

— Bună ziua, spuse el, înclinându-se.

— Bună ziua!...

— Am fost coleg cu Tiberiu... Doar doi ani... Apoi am părăsit facultatea și m-am apucat de politehnică... anul acesta am terminat…

— Cum îți zice?

— Vlad... Vlad Ciorică... Nu m-ați cunoscut... Din cinci în cinci mă abat pe la tribunal... să-l văd pe tata. E grefier... Astăzi, ca niciodată, tata părea deosebit de preocupat. Mi-a spus că se judecă un singur proces iar completul de judecată va fi prezidat – în mod cu totul excepțional – chiar de președintele Tribunalului.

— De ce? de ce chiar de președinte? strigă bătrânul cu glasul sugrumat de furie. Cine este acest președinte care vrea să-i pună bețe în roate băiatului meu? și furia i se transformă în plâns neputincios, fără suspin, fără gemete, ci doar o înșiruire tristă de lacrimi.

— Dar n-aveți pentru ce să vă întristați, interveni cu blândețe inginerul. Tata spune că este o mare cinste pentru Tiberiu că însuși președintele Tribunalului prezidează completul de judecată. Asta înseamnă că Tiberiu este deosebit de apreciat. Tata lucrează aici de peste douăzeci și cinci de ani și puteți avea încredere în ceea ce spune.

— Da? Așa socoate el? se grăbi bătrânul să întrebe.

— Desigur. Asta-i o mare cinste, repetă inginerul, nemaiștiind cum să-l liniștească.

— Atunci e-n ordine! exclamă fericitul tată. Perfect, mai adăugă el și își tamponă lacrimile pe furiș. Știi, în ce mă privește, n-am nici cea mai mică emoție. Atâta doar, el să nu se emoționeze.

— Tiberiu? Ha! Ha, ha, ha! râse forțat tânărul. Acum o jumătate de oră l-am întâlnit în biroul tatii răsfoind un dosar.

— Știe! Știe că însuși președintele îl va înfrunta?

— Cum să nu? Chiar făcea haz de asta. „Cazul, zicea el, cazul pe care-l apăr este foarte simplu și nu înțeleg de ce au suspendat toate procesele pentru ziua de astăzi”.

— Așadar, părea liniștit?

— Chiar foarte liniștit.

*

Mulțimea din fața bătrânului se ridică de pe bănci. Vru să facă și el la fel ca toți ceilalți dar picioarele îi tremurau prea tare. Se ridică doar pe jumătate, se sprijini cât putu de bine în baston, dar nu reuși. În sală apăru completul de judecată. După câteva secunde președintele făcu un semn și asistența își reluă locul, așezându-se.

Președintele declară ședința deschisă și procurorul citi actul de acuzare.

Era vorba de faptul că Victor Mareș, cu două-trei săptămâni mai înainte, intrase într-un magazin de stat unde furase o brățară aurită în valoare de 218 lei.

Avocații prezenți din întâmplare în sala de proces – ori rămași din simplă curiozitate, se priviră nedumeriți. Miza procesului și simplitatea cauzei care avea să se judece, contrastau flagrant cu importanța pe care i-o acorda tribunalul.

— Doar faptul că apărătorul ar putea fi un mare maestru și ar putea susține și proba – în ciuda oricăror evidențe – necesitatea achitării, poate explica prezența președintelui de tribunal în complet, spuse un avocat mai vârstnic.

— Dar suspendarea celorlalte procese, ce altceva ar putea-o motiva?

Cât timp procurorul citi actul de acuzare, Președintele nu slăbi din priviri pe acuzat, cu mici excepții, când ochii săi alunecau pe mâinile tânărului apărător.

Președintele era scund, complet chel, cu obrajii viu colorați într-un roșu aprins, avea urechile mari, ochii mici, de culoarea oțelului, alergând mereu dintr-un punct în altul, chiar și atunci când priveau același obiect ori același om.

— Acuzat! tună vocea de bas a președintelui, recunoști fapta care...

— Mă opun! strigă avocatul Tiberiu Ciubotă.

Asistența încremeni.

Un avocat bătrân se adresă vecinei sale de bancă, exclamând: „E nebun!” Un altul pronostica faptul că procesul este pierdut dacă apărătorul „se pune în bețe” cu președintele.

— Vă atrag atenția asupra conduitei dumneavoastră față de tribunal, spuse răspicat președintele.

— Vă cer scuze pentru conduita mea și vă asigur că mi-am însușit observația dumneavoastră, dar țin să vă amintesc faptul că ieri dimineață v-am cerut o audiență de lucru, m-ați primit, v-am supus spre aprobare o cerere prin care solicitam ca acuzatul să fie întrebat și să răspundă numai prin mine. Și ați aprobat, considerând ca întemeiate motivele noastre.

— E rândul meu să vă cer scuze.

— Le primim, răspunse prompt avocatul, înclinându-se reverențios atât completului de judecată, cât și asistenței care izbucni în hohote de râs. Doar în fundul sălii, ghemuit, bătrânul se frământa, spunându-și: „N-aș fi crezut... n-aș fi crezut... Asta înseamnă că poate... că poate…

— Halal fecior, tăticule, strigă un tânăr care stătea în picioare, sprijinit de peretele din fundul sălii.

Bătrânul întoarse capul spre admiratorul fiului său și încercă să-i deslușească trăsăturile feții dar îi fu cu neputință din pricina păienjenișului ce i se așternu peste ochi. De altfel, nici nu dorea prea mult să-l vadă pentru că, la drept vorbind, îi era destul să-l audă, pe el, pe alții, pe toți. Acuma nu-și mai dorea nimic. Greul de care s-a temut mai bine de doi ani fusese învins. Era încredințat că totul va merge bine numai că, pe undeva, într-un colț al sufletului său, mai sălășluia un mic ghimpe de îndoială, dar înțepătura asta nu voia s-o ia în seamă cu nici un preț.

După șirul de întrebări și răspunsuri tradițional-procedurale, Tiberiu își începu pledoaria.

Cu glasul care mai păstra încă elanuri adolescentine, cu un timbru plăcut, vibrând de emoție, dar cu tonul hotărât al celui care crede în ceea ce spune, tânărul avocat părea să fi început destul de bine.

— El a intrat în magazin pentru că lucrurile din vitrină l-au transpus la poarta unui palat de basm. Poetul din el a mers cu imaginația atâta de departe, încât a vrut să se înfrupte din mirajul palatului din aur și rubine. Nu avuția palatului l-a atras, ci măreția, și, dacă voi reuși să vă conving de faptul acesta, înseamnă că veți înțelege că nu aveți în fața dumneavoastră un tâlhar, ci un poet. Victor Mareș a cerut vânzătorului un obiect, apoi altul și altul... și pe toate le-a admirat, le-a mângâiat și le-a restituit; mai mult, chiar din declarația vânzătorului rezultă că acuzatul a cerut voie ca obiectele ce i-au fost prezentate să le așeze cu mâna lui în cutiile din care fuseseră scoase. În sfârșit, acuzatul a cerut o brățară, o brățară aurită ce semăna foarte mult cu una cântată de el în mai multe din poeziile sale. A cerut voie s-o privească la lumina soarelui și i-a privit strălucirea pojghiței de aur cu bucuria cu care copiii săraci privesc luciul pantofilor noi pe care n-au apucat încă să-i poarte.

— Nu-i tot una, interveni procurorul.

— Spuneți asta pentru că nu-l cunoașteți, pentru că nu i-ați citit poeziile, pentru că nu vreți să știți decât lucrurile exacte; dimensiunile sufletului omenesc nu încap în nici o ecuație terestră ori cosmică și, spre regretul meu, cunoștințele mele sunt prea modeste ca să vă pot indica aparatul capabil să măsoare sensibilitatea și imaginația unui om, mai ales a unui om tânăr, de numai nouăsprezece ani, ca Victor Mareș.

Asistența fremăta. Avocatul cel vârstnic șopti din nou vecinei sale de bancă: „E nebun, e de o agresivitate nemaipomenită; e pur și simplu obraznic”.

— Dar a fugit din magazin furând brățara, sesiză președintele.

— Nu. Aici vă înșelați.

— Vreți să spuneți că acuzatul n-a furat?

— Întocmai.

— Mă rog, puteți spune ce doriți, dar vreau să-mi răspundeți precis: a fugit din magazin luând cu el brățara?

— Da.

— O plătise?

— Nu.

— Ei bine, vă mărturisesc sincer că în decursul celor 25 de ani, de când sunt judecător, este pentru prima dată că aud: furtul nu e furt.

— În cazul nostru e vorba de o aparență, o aparență foarte subtilă și pentru ca să o sesizați, este nevoie doar de un singur lucru: să fiți binevoitori! Vă rog, tovarășe președinte, și prin dumneavoastră întreg completul de judecată și pe dumneavoastră, tovarășe procuror; vă rog! Trebuie să înțelegeți că aici e vorba numai de o aparență.

Vecina de bancă a avocatului mai vârstnic spuse tânărului de lângă ea: „Îți place cum a întors-o?”

Din spatele bătrânului i se spuse cuiva, destul de tare: „E șmecher, clănțăul; i-a luat la sentiment”. Pe o bancă situată alături de aceea pe care ședea bătrânul, o băbuță se adresă – probabil – fiului ei: „Văzuși, Marine? Ăsta trebuia s-o apere pe Silica. Acuș-acuș îl vezi și pe președinte hohotind de plâns”.

„... și când a văzut-o, a trecut pragul magazinului, a privit lung în urma ei și apoi a fugit în neștire vrând s-o ajungă dar a pierdut-o din vedere, la o răscruce de drumuri. Fata, onorată instanță, era aidoma celei pe care el o cântase în multe din versurile lui. A vrut să-i dea brățara.”

— De ce n-a adus-o înapoi? interveni procurorul.

— Pentru că nu mai știa de unde a luat-o. Odată ajuns în stradă, lumea de fantasm dispăruse. S-a trezit din nou în lumea de toate zilele pe care o cunoaște doar din bucătăria unde o soră mai pricopsită îi îngăduie să doarmă și din bruftuluielile psihice care i-au zdrobit încrederea în oameni; în toți oamenii, pentru că până astăzi, aici, în fața dumneavoastră, a avut nenorocul de a nu fi întâlnit oameni adevărați.

— Ce a făcut cu obiectul? întrebă procurorul părând că nu vrea să se lase impresionat.

— Îl avem, răspunse prompt Tiberiu Ciubotă și se grăbi să depună brățara pe masa procurorului.

Procurorul era și el tânăr. Nu părea să fi împlinit încă treizeci de ani. Înalt, foarte slab, cu obrajii supți și tenul măsliniu. Avea o mustață groasă ce-i dădea gurii un contur de asprime. Bărbia mare, teșită la bază, părea tăiată cu dalta. Ochii liniștiți priveau cu interes urmărind fiecare gest al apărătorului și al acuzatului. Dacă-l priveai atent, puteai observa un joc ciudat, mascat cu o fină subtilitate, în tot ceea ce spunea și făcea. Întreba dur, intervenea prompt, dar părea că nu duce lupta până la capăt. Asta, însă, dacă erai foarte, foarte atent.

— Da... se pare că asta este... mormăi procurorul examinând brățara.

— Înseamnă că în mintea acuzatului s-a petrecut o confuzie... o gravă confuzie... dacă în intenția sa – am presupune – că n-a stat furtul, spuse președintele.

„Poltron! Poltron” exclamă cu ciudă avocatul mai vârstnic. „A câștigat, unchiule”, izbucni fetișcana grijulie, dar bătrânul părea că n-o aude. Pentru întreaga asistență devenise limpede că avocatul Tiberiu Ciubotă a convins tribunalul să-l achite pe clientul său dar, spre stupefacția tuturor, Tiberiu spuse: „Mă opun!”

— La ce? întrebă președintele. La ce vă opuneți? Propriei dumneavoastră argumentări?

Bătrânul, încremenit de spaimă, încetă să mai tremure.

Tânărul din spatele lui îi strigă: „A încurcat-o, tăticule!”, iar avocatul care-l invidiase pe Tiberiu cu câteva clipe mai înainte, spuse vecinei sale: „Vezi... vezi unde duce lipsa de experiență?!” Și apoi adăugă, cu afectată compasiune: „Bietul băiat!”

— Dacă din tot ce am spus s-a înțeles o singură clipă că fac apel la mila tribunalului față de un iresponsabil, atunci mă opun chiar propriei mele pledoarii. V-am solicitat înțelegere și nu milă, pentru că în fața dumneavoastră este un om care așteaptă, demn, omenescul oamenilor și nu, umilit, pomana gratitudinii cuiva. Dacă era iresponsabil, dacă în mintea lui s-ar fi produs confuzia despre care ați vorbit, atunci am fi scos un certificat medical și procesul n-ar mai fi avut loc, sau chiar dacă ar fi avut loc, eu n-aș fi acceptat să-l susțin. Clientul meu este un om mai aparte, este un poet al faptelor lui, unele dintre faptele lui, pot fi mai aparte, dar în nici un caz ele nu îmbracă aspectul iresponsabilității. Asta am vrut să spun, să susțin, să explic și să vă conving. Dacă n-am reușit să mă fac înțeles, vina o port numai eu, iar dumneavoastră, dacă refuzați să credeți – precizez, nu să acceptați – în omenescul pe care Victor Mareș îl așteaptă de la dumneavoastră, atunci cer onoratei instanțe să accepte lipsa unuia dintre elementele constitutive ale infracțiunii de furt și anume intenția, și să-l achite. Dar dumneavoastră, tovarășe președinte, care ieri dimineața ați citit împreună cu mine o parte din scrierile clientului meu, care-l cunoașteți cât de cât, nu vă cer numai asta; dumneavoastră vă cer totul: omenescul tuturor oamenilor.

Spre surprinderea asistenței, un grup de vreo zece-cincisprezece tineri care păreau studenți, se porniră să aplaude. Ceilalți se contaminară. După câteva clipe președintele se ridică. Asistența făcu la fel și completul de judecată părăsi sala, pentru a delibera.

*

— „...în numele poporului…”

Și aici președintele ridică privirea asupra lui Tiberiu, evident, și în numele omenescului tuturor oamenilor, apoi, coborând privirea pe foaia de hârtie, continuă să citească: „...Tribunalul consideră pe Victor Marș nevinovat” (din nou ochii președintelui părăsiră rândurile scrise, privindu-l pe Tiberiu) și nu iresponsabil (apoi continuă să citească) și-l declară achitat”. Președintele puse hârtia pe masă, își tampona fruntea cu o batistă enormă și se adresă acuzatului.

— Tinere, îți dau un sfat: controlează-te mai atent și... să-mi aduci toate poeziile dumitale. Auzi? Vreau să le citesc: pe toate. Și dumitale, tovarășe apărător, spuse președintele, pironindu-l pe Tiberiu cu ochii lui de culoarea oțelului, nu ți-ar strica – poate, același sfat. Nu-ți trebuie, n-ai nevoie de atâta agresivitate. Talentul dumitale oratoric, spiritul de dreptate de care ești pătruns, cunoștințele și capacitatea profesională la care (și aici președintele nu se putu abține să nu zâmbească complice) se mai adaugă o mare încredere în propriile dumitale puteri și, evident, trebuie să recunosc, un farmec personal, sunt suficiente calități... Îți mulțumesc pentru ajutorul care ni l-ai dat și... îngăduie-mi să te felicit. Când ajunse spre ușa pe unde urma să părăsească sala de judecată, procurorul strigă: „Mareș, nu uita să aduci poeziile”.