Traficanti de carne vie

Traficanti de carne vie de Stefan Berciu

CAPITOLUL I

RĂPIRI

După câteva zile de căutări disperate, Josef Bril s-a dus la poliția orașului să ceară ajutor în aflarea nepoatei sale, Olga, în vârstă de șaisprezece ani, care dispăruse de acasă.

„Moș Bril”, cum era cunoscut bătrânul tapițer în mahalaua lui situată în apropierea mării, mai fusese încercat și de alte nenorociri – ca de pildă moartea lui Victor, fiul său și tatăl Olgăi, precum și a soției acestuia, Veronica – dar împrejurarea aceea, oricât de tragică ar fi fost, reprezenta o certitudine, pe când situația în care se afla acum nepoțica lui îl înnebunea pur și simplu, tocmai datorită incertitudinii în care îl cufunda ceas de ceas și, poate în egală măsură, presupunerilor – care mai de care mai trivială – puse pe seama Olgăi.

Bătrânul nu mai avea pe nimeni în lume, și dacă n-ar fi fost nepoată-sa pentru care să se zbată, cu siguranță că de mult și-ar fi luat rămas bun de la o viață atât de crudă cum fusese cea hărăzită lui. O iubea pe Olga cu un soi de adorație manifestată de un primitiv față de primul chip cioplit căruia i se devotează. Trudea uneori chiar și douăzeci de ore pe zi, făcând reparațiile cele mai de neimaginat, ca să poată aduna, bănuț cu bănuț, suma trebuincioasă taxei școlare, îmbrăcămintei și hranei îngerului pentru care încă mai trăia.

Acum mergea grăbit să-l întâlnească pe domnul comisar Costin Șomotecan, singurul căruia fusese sfătuit să i se adreseze; și sfatul acesta nu i-l dăduse oricine, ci Gogu Pleașcă, gardianul care asigura ordinea publică în cartierul unde Josef Bril ținea un atelier sărăcăcios de tapițerie.

Gogu se mai adăpostea la Bril când se întâmpla să „bată Sudul”, cum spun cei care locuiesc în apropierea mării, și vremea devenea câinoasă sau câte o jumătate de oră, în drumurile sale lungi pe vreme de noapte, dacă se întâmpla să vadă lumina lămpii pâlpâind în atelier. Și beau atunci câte un pahar cu vin, și își desfăceau băierele sufletelor mărturisindu-și necazurile, ca într-o sfântă despovărare, siguri fiind de păstrarea tainei – unul de celălalt.

— Numai la dom’ comisar Costin Șomotecan să te duci, moșule, că el se ocupă de chestii d-astea cu fete și moravuri, i-a spus Gogu.

— Să nu te mai aud vorbind așa! – s-a supărat tapițerul. Dumneata ești prietenul meu și nu-ți dau voie să spui ce spun babele astea răutăcioase din mahala. Nu-ți dau voie!

Om cu tact și cu răbdarea pusă la încercare de Vetuța, nevastă-sa, o curvă căreia trebuia să-i ierte cel puțin câte o „trădare” pe săptămână, Pleașcă nu se arătă supărat de tonul interlocutorului său, ci, dimpotrivă, zâmbi tandru și abia într-un târziu prinse a-i explica:

— Moșule! Dom’Bril! M-a ferit Dumnezeu să gândesc rău de Olguța, că-i de seama fiică-mii, da’ așa-i zice la serviciu’ de care se ocupă dom’ comisar Costin Șomotecan: „Moravuri”.

— Bine, dar ce legătură au moravurile ăluia cu Olguța? – se arătă bătrânul nedumerit, însă spunând asta pe un ton care trăda mai puțină enervare.

Gardianul surâse mulțumit și continuă:

— Păi… are legătură, că dacă-i vorba de fuga de-acasă a unei fete, la el te adresezi… dacă-i vorba de siluirea unei fete… la el te adresezi… și… mă rog… dacă ar fi vorba de o răpire… de… cum se mai vorbește prin oraș… tot la dom’ Șomotecan te duci. Auzi?

— Aud… aud, n-aș mai auzi! – se tângui tapițerul.

— La el să te duci! Zău! Suflet de om! Suflet mare! Ăsta a nimerit în poliție din greșeală. Popă trebuia să se fi făcut!

— Bine! Uite, m-ai convins! Mă duc la domnul Șomotecan.

O dată ajuns la poliția orașului, bătrânul se adresă unui gardian care părea tot atât de bătrân ca și el, și îi spuse necazul care îl mânase acolo.

Polițistul își părăsi postul și-l conduse ia primul etaj al clădirii care aduna relele și răii lumii, îl îndemnă să se așeze pe un scaun, în rând cu alte zece-douăsprezece persoane, iar înainte să-l părăsească îi șopti:

— Vorbești numai cu dom’ comisar Șomotecan! Pricepi? Costin Șomotecan.

Bril îl privi cu recunoștință, iar gardianul îi zâmbi încurajator și prinse a se depărta de el.

Acolo, pe coridorul acela nu prea bine luminat, bătrânul cunoscu părinții mai multor tineri – fete și băieți – dispăruți de la casele lor. Mai mult, unii dintre nefericiții la fel de îndurerați ca și el pretindeau a fi aflat împrejurările în care le-au dispărut copiii, precizând că fuseseră răpiți. O doamnă foarte bine îmbrăcată, care se recomandă a fi nevastă de medic, afirma sentențios că toți copiii dispăruți în ultimele trei-patru luni au fost victimele unei bande foarte puternice, specializată în răpiri, iar demersul părinților ar putea determina acte de răzbunare din partea răpitorilor.

— Aiurea! – protestă un domn gras, la fel de bine îmbrăcat ca doamna care îndemna lumea la a nu reclama dispariția copiilor; de răpit i-a răpit, nu zic ba, însă nu asta e specialitatea acestor ticăloși.

— Zău!? – făcu doamna contrazisă, și, mă rog, de unde atâta siguranță la dumneata, că nu asta ar fi specialitatea bandei?

— Simplu! – răspunse grăsanul. În trei luni aș fi primit un anunț cu privire la data, locul și prețul răscumpărării fetiței mele.

— Mă rog… asta e părerea dumitale, ripostă femeia, dar eu cred că ne lasă să fierbem mai mult, tocmai ca și prețul să fie mai mare.

— Ascultă, madamo! – interveni o bătrână cu obrajii ca din pergament și cu niște ochi din care răzbăteau toate durerile lumii, cine ți-a dispărut de poți fi atât de calmă și răbdătoare?

Femeia elegantă nu răspunse. După câteva clipe își scoase din poșetă o țigară și părăsi sala de așteptare lăsând impresia că se duce afară să fumeze, astfel că nimeni nu părea să nutrească alt gând în legătură cu ea, dacă un bărbat bine clădit, de vreo cincizeci de ani, nu s-ar fi repezit pe urmele ei, ca mușcat de o rea presimțire, dar tot atât de repede se întoarse la locul său, declarând revoltat:

— Jigodia aia s-a urcat într-o mașină care o aștepta.

— Adică, spuse Bril, adică voia să ne învețe a nu reclama.

— Păi… cam așa se pare, spuse bătrâna cu obrajii ca de pergament.

— Chiar asta dorea! – preciză bătrânul bine clădit care cu câteva clipe mai înainte pornise pe urmele femeii bine îmbrăcate. Numele meu e Onea. Ion Onea. Nu sunt din orașul dumneavoastră… dar nenorocirea… aici mi s-a întâmplat. Stau la niște neamuri pe strada Furtunii, la numărul 36. Dacă n-aveți ceva împotrivă… v-aș ruga să-mi dați numele, adresa și necazul fiecăruia dintre dumneavoastră, ca toți laolaltă și împreună cu poliția să ne găsim copiii, să-i dăm în vileag pe răpitorii lor, dar să și aflăm în ce scop ni i-au luat.

Ușa care ducea în biroul comisarului Costin Șomotecan se deschise, lăsând să iasă o femeie de vreo patruzeci de ani, purtând o rochie de stambă înflorată și, peste ea, o flanelă care își cam trăise traiul. Plângea înfundat și gemea. Când trecu pe lângă Bril, acesta o trase cu blândețe pe bancă, alături de el, și o întrebă:

— Ei! Cum ți s-a părut comisarul? Că de stat… ai stat, nu glumă.

— Om! Om răbdător… cu suflet de părinte. Are și el un băiat de op’șpe anișori, răspunse ea și hohoti în plâns. Mi-a jurat că dacă-i prinde… mi-i așază pe o felie de pâine, să-i mănânc de vii.

Pe pragul ușii întredeschise apăru un bărbat înalt, slab, cu chipul palid, având o țigară în colțul gurii. Nu părea să fi trecut de cincizeci de ani. Întrebă pe un ton baritonal, cald:

— Cine urmează?

— Eu, răspunse Onea, ridicându-se de pe bancă.

Polițistul nu se dădu de o parte spre a-i face loc să intre în biroul său, ci rămase cu privirea ațintită spre Ion, nevenindu-i să creadă că cel pe care-l vedea era o veche cunoștință, și exclamă:

— Domnule judecător!

Onea zâmbi amar, replicând:

— Nu… nu mai sunt… Am demisionat… Mi-au impus să fac asta, amenințându-mă că… altminteri… îmi vor trimite, ca avertisment, în fiecare zi, câte un deget al băiatului… apoi câte o ureche…

Cei de pe sală se îngroziră.

— Vă rog… vă rog, intrați! – îl îndemnă comisarul, și Onea păși în birou, urmat de amfitrionul său, iar ușa se închise în urma lor.

— Ce om! – exclamă domnul cel gras și bine îmbrăcat, privind ușa dincolo de care se aflau comisarul și fostul judecător.

— Comisarul e pâine! – spuse femeia sărăcăcios îmbrăcată care abia îl părăsise.

— Poate… și bine ar fi, dar eu vorbeam despre celălalt.

— Chiar așa, interveni o slăbănoagă de vreo patruzeci de ani, al cărei chip era acoperit pe jumătate de lentilele neobișnuit de groase ale ochelarilor pe care-i purta. Da, da, continuă ea, trebuie să ne cunoaștem între noi, ăștia de ne-a lovit aceeași nenorocire… să știm de unde să ne luăm și… și să ajutăm poliția să ne găsească copiii.

— Pe mine mă cheamă Roza Borzan și locuiesc pe strada Duzilor la numărul șaișpe, declară femeia sărăcăcios îmbrăcată care-l lăudase pe Șomotecan.

— Eu mă numesc Caterina Tudoran. Stau în piața Ovidiu.

În vremea asta, comisarul afla de la fostul judecător Ion Onea că șantajul exercitat de cei care-l siliseră să demisioneze avea un alt temei decât acela invocat de el în pragul biroului; în auzul celorlalți părinți necăjiți, ca tăierea degetelor și urechilor băiatului său, Andrei. Ei bine, sugrumat de rușine, Onea dădu la iveală o scrisoare și, fără să-și privească interlocutorul, i-o întinse.

Șomotecan crezu că răufăcătorii trecuseră la tocmeala eliberării băiatului de numai cincisprezece ani, cerând o anume formă de răscumpărare suplimentară demisiei lui Ion din funcția de judecător, fiindcă aceea, după spusele sale, fusese îndeplinită. Dar, spre mirarea lui, comisarul realiză că nu aceia se adresau lui Onea, ci Andrei, copilul său:

„Tăticule,

Sunt tare nefericit și tu știi asta fără ca eu s-o fi dorit. Acum însă, doamna care m-a convins s-o urmez în schimbul tăcerii sale cu privire la prietenia mea cu Dorin Dunăvăț îți cere să demisionezi și îți cer și eu, pentru că altminteri prietenul doamnei îl va aduce aici pe Dorin și îl va silui dinaintea mea. Or, în situația asta, eu mă omor.

Te sărut, Andrei.”

În lunga lui carieră, comisarul Costin Șomotecan întâlnise fel și fel de cazuri, dar o asemenea situație de jalnică complicitate a unui părinte la nenorocirea propriului său copil, nu! Adică nu-l condamna pe Onea că nu își denunțase fiul de-ndată ce-l surprinsese în relații de homosexualitate, pentru că nici el însuși n-ar fi făcut asta dacă Pavel, băiatul său, i-ar fi oferit o asemenea surpriză, dar ar fi încercat măcar să-l reeduce ori, dacă ar fi fost cazul, să-l trateze.

— Domnule judecător, spuse polițistul după o vreme, restituindu-i scrisoarea, vă întreb… așa… mai mult ca părinte… de când v-ați dat seama că fiul dumneavoastră este homosexual?

Onea suspină adânc, își prinse fața între palme și răspunse:

— Eu… abia de anul trecut, dar soția mea știa de acum trei ani.

— Ar fi fost bine ca doamna să vă fi prevenit la vreme.

— Hm! – făcu judecătorul. Nu putea…

— De ce?

— Dorin… Dorin Dunăvăț, partenerul lui Andrei la inversiuni sexuale… e amantul soției mele. Adică… a fost, fiindcă… în sfârșit… Iertați-mă! M-e greu… tare greu! Într-un târziu, continuă: Domnule comisar… acum un an… mă întorceam acasă dintr-o anchetă pe teren… mai devreme cu două zile decât eram așteptat de soția și fiul meu. Cum până la Crăciun mai erau două-trei săptămâni, de-ndată ce am coborât din tren m-am și repezit într-o sanie, am cumpărat un brad și m-am dus acasă, grăbit să fac o surpriză lui Andrei și soției mele, adică să pătrund în locuință fără ca ei să știe că m-am întors, iar eu să mă bucur de mirarea lor când aveau să se afle dinaintea pomului. Însă de cum am pătruns în vestibul, am auzit niște gemete și șoapte care m-au alertat. Am sprijinit bradul de cuier și, tiptil, am pătruns în sufragerie. Din această încăpere, printr-o ușă de sticlă care duce în biroul meu, mi s-a oferit un spectacol înspăimântător: Dorin Dunăvăț, grefierul meu, om de 28 de ani, și Andrei, complet dezbrăcați, făceau amor. Băiatul meu era cei pasiv… iar Dorin îl poseda ca pe o femeie îngenuncheată pe un fotoliu, stând cu spatele la el. Priveam și nu-mi venea să cred ceea ce vedeam, ascultam gemetele de plăcere și extaz ale fiului meu și refuzam să aud. La un moment dat a apărut soția mea din camera ei. În clipa aia m-am trezit… ori am crezut că mă trezesc din coșmarul în care mă cufundase participarea lui Andrei la acel raport invertit, chemările și îndemnurile adresate partenerului, într-o aproape continuă și disperată șoaptă care trăda o permanentă insațietate sexuală. Dar nu mi-a fost dat să mă liniștesc, dacă pot spune astfel atât de mult râvnitului moment de tihnă, fiindcă soția mea, după ce a asistat câteva clipe la sălbăticia și pasiunea dezlănțuită a copilului nostru, s-a repezit la grefier, urlând: „Bestie! Bestie!”

— Firesc, sigur, când a văzut unde îi adusese fiul… Vreau să spun decăderea, se precipită comisarul s-o compătimească pe Ada, soția reclamantului.

— Da’ de unde! – protestă Ion. Îi reproșa: „Pe mine nu m-ai luat niciodată pe la spate! Ia-mă acum! Și cât te-am rugat!… De câte ori te-am rugat!” Iar Dorin Dunăvăț în vremea asta se supunea îndemnurilor disperate ale lui Andrei: „Arde-mă! Nu-mi schimba ritmul! Dă-mi opârnace! Strânge-mă!” înnebunită de frenezia cu care Dorin îl poseda pe băiatul nostru, dar și geloasă – înțelesesem doar că îi era amant – Ada a înhățat un coupe-papier și l-a lovit pe Dunăvăț, care, sub efectul tăieturii, a ieșit din starea de erecție, părăsindu-și partenerul. Atunci, fiul meu s-a repezit la maică-sa și, complet isterizat, cu privirea încețoșată de o furie oarbă, a încercat s-o sugrume. Dorin a intervenit salvând-o din mâinile lui Andrei, ca imediat după aceea să o pedepsească el, pălmuind-o până ce ea s-a prăbușit. Atunci s-a aruncat asupra ei, i-a rupt îmbrăcămintea, a ridicat-o, a așezat-o în genunchi, pe fotoliul unde mai înainte stătuse fiul meu și a prins a o poseda la fel cum făcuse cu Andrei și cum de altfel chiar ea îi ceruse. La început, băiatul meu a privit năucit scena pe care i-o oferea Dunăvăț în relația cu Ada, însă nesatisfacerea sexuală provocată de intervenția brutală a mamei lui îl împinse iar la violență; se repezi între cei doi, ca și cum s-ar fi aruncat de pe o trambulină, îi despărți, o azvârli pe maică-sa și își reluă locul pe fotoliu, în genunchi și cu spatele la grefier. Dorin însă se culcă lângă Ada, care îi oferi dezmierdări linguale. Andrei turba de furie și prinse a urla că Ada i-a luat bărbatul. Atunci maică-sa i-a explicat, arătându-i, că ea e femeie cu adevărat, iar el se poate sinucide. Băiatul s-a repezit asupra ei, dar Dorin l-a lovit, aruncându-l pe spate dintr-o singură palmă. Ei bine, domnule comisar, dacă până în clipa aceea mă dovedisem total neputincios, deodată am devenit un adevărat om de acțiune: am pătruns în încăperea cu pricina dărâmând ușa din geamuri și, cu siguranță, zgomotul făcut i-a trezit pe toți trei la realitate. Ada s-a ridicat brusc de pe covor și, ținând coupe-papier-ul în mână, m-a privit amenințător: Andrei a sărit în apărarea mea – așa cred – apoi s-a lipit de mine ca atunci când era tare mic și se trezea brusc dintr-un coșmar și voia să-l ocrotesc. Era transpirat, mirosea urât, iar din anus îi curgeau picături de sânge. L-am mângâiat și am izbucnit în plâns. Ceilalți doi au profitat de starea mea, și-au luat hainele și au dispărut în altă încăpere. L-am dus pe Andrei în baie și l-am spălat ca pe un nou-născut. Stătea cuminte și numai când și când suspina dureros. Era pentru prima dată când îl observam și, spre disperarea mea, am realizat că relația sa invertită cu Dorin Dunăvăț se datora în primul rând conformației sale; avea trupul ca de femeie: șoldurile îi erau mai late ca umerii, iar cât privea penisul, acesta părea o excrescență banală, ceva minuscul și chiar fără o formă anume. Mai văzusem așa ceva la un hermafrodit în perioada când devenea bărbat.

— Bietul băiat! – murmură Șomotecan cutremurat parcă de cele aflate. Așadar… Andrei are vocația inversiunii datorită unei cauze congenitale. Și se grăbi să adauge: Sigur, asta nu-l scutește de învinuire pe corupător.

Spusese asta mai mult ca o alinare pentru nefericitul părinte care i se destăinuise parcă nefiresc de crud în acea înspăimântătoare spovedanie făcută doar în speranța regăsirii copilului său, așa mutilat sufletește cum era. Poate că nădăjduia chiar într-o tămăduire pe care doar mângâierile lui de părinte ar fi putut-o înfăptui.

Comisarul ceru plicul în care fusese pusă scrisoarea lui Andrei Onea către tatăl său.

Fostul judecător păru să chibzuiască o vreme, ca după aceea să se caute în buzunare, bodogănind:

— Adică să nu-l mai am? Adică… Și continuă să se scotocească, dar fără niciun rezultat. Dar țin minte localitatea de unde mi-a fost trimisă scrisoarea, izbucni Onea deodată, evident, pradă unei revelații, și i-o comunică polițistului.

— Hm! – făcu Șomotecan, nu-i chiar la doi pași. Regret că nu cunoașteți adresa exactă unde se găsește fiul dumneavoastră. Poate că am fi încercat să-l convingem a reveni acasă.

— Ce să-l mai atragă acasă?! Ada m-a părăsit…

— Dumneavoastră. Și din scrisoare… și din câte mi-ați relatat, cred că sunteți singurul său suport.

— Aș! – murmură Onea, fără să-și privească interlocutorul, părând rușinat pentru gândul pe care încă nu îndrăznea să-l mărturisească, într-un târziu, spuse: Părerea mea este că se teme de mine ca nu care cumva să intervin a-l despărți de grefier.

— Poate că vă iubește, scăpă Costin necontrolat.

Judecătorul se holbă la el, după care explodă:

— Dacă și dumneavoastră vă îndoiți de un asemenea sentiment – doar ați spus „Poate” –, eu ce să mai cred?

Se ridică de pe scaun, semn că dorea să se retragă. Făcu doi pași spre ușă, se întoarse, zâmbi jenat, își salută amfitrionul, dar, în loc să-și reia drumul către ușă, spuse:

— Iertați-mă! Sigur, firesc ar fi fost să vă cer asentimentul… Dar sper că nu e târziu… fiindcă abia am inițiat acțiunea…

— Despre ce vorbiți?

— Vreau să alcătuiesc un grup de sprijinire a poliției. Mai exact… noi, nefericiții părinți… să vă dăm o mână de ajutor… Am și discutat cu cei de pe sală dar n-am finalizat înțelegerea…

— S-ar putea ca unii să se teamă într-atâta de cei care le-au răpit copiii, încât să refuze o asemenea conlucrare. Oricum, vă mulțumesc și chiar vă sunt recunoscător, fiindcă sunt sigur că voi avea nevoie de un asemenea sprijin. Țineți-mă la curent.

Când reveni pe culoarul unde ceilalți părinți își așteptau rândul, Ion Onea nu mai află nici măcar entuziasmul celor câțiva părinți care se declaraseră gata să se asocieze spre a lupta împreună cu poliția pentru salvarea copiilor răpiți; dintre toți, numai bătrânul tapițer se declară ferm hotărât să-i fie alături fostului judecător.

Comisarul reapăru în pragul biroului său și invită pe următorul reclamant.

Cea care intră fu Caterina Tudoran, purtătoarea ochelarilor cu lentile groase de parcă ar fi fost tăiate din sticla unui sifon. Era atât de emoționată, încât dădea semne că-și pierde echilibrul și se așeză fără a fi fost poftită. Când își dădu seama de purtarea avută, voi să se ridice de pe scaun, dar polițistul îi zâmbi încurajator și ea se liniști ca prin farmec, ba chiar se și porni să-și expună necazul, deși nu fusese întrebată.

Departe de a se fi supărat, comisarul prinse a nota cu sârguință mai tot ce spunea femeia și doar din când în când o întrerupea pentru vreo precizare de care simțea el nevoia.

Printre altele, Șomotecan află că Dana, fata Caterinei, avea paisprezece ani când a rămas fără tatăl său, Lazăr Tudoran, deoarece mămicuța ei îl gonise de acasă cu toate că el îi acordase multiple iertăciuni pentru tot atâtea adultere. Apoi ochelarista a adus în casă un amant din tinerețe, dar acela a pus ochii pe fiica ei. La început a crezut că Rache – așa se numea amorezul – o mângâia pe Dana ca pe un copil, dar când a văzut-o urcată peste el în pat și zbenguindu-se într-un mod care numai relație filială nu părea, a început să-i supravegheze din ce în ce mai atent.

într-o noapte Rache a venit acasă foarte bine dispus și a fericit-o pe Caterina în sufragerie, proptind-o cu capul în ușa care dădea în camera Danei. Zbuciumul, gâfâielile, gemetele, icnelile și, din când în când, tropotul dezordonat al pașilor celor doi protagoniști aflați în căutarea echilibrului pierdut pentru câteva clipe avură darul s-o trezească pe fată, să-i incite curiozitatea și, în cele din urmă, s-o îndemne la a vedea ce se întâmplă. Caterina era sigură că scena pe care i-a oferit-o fiicei sale, ea încoțopenită de Rache, ca și cum ar fi fost o cățea în călduri care tocmai își găsise izbăvitorul întru liniștirea simțurilor, a marcat, din acea clipă, conduita Danei.

— De ce spuneți asta? – o iscodi comisarul.

— Pentru că… după numai două zile am găsit-o făcând amor cu Rache în același mod… în care m-a surprins pe mine. De atunci și până când a dispărut… ori a fost răpită, am mai surprins-o pe fiică-mea cu alți cinci bărbați, având relații intime în același fel și în același loc.

— Doamnă Tudoran… spuneați adineaori: „…și până când a dispărut… ori a fost răpită”?!

— Da… îmi amintesc; așa am spus.

— Deci… v-ați gândit că s-ar putea ca Dana să nu fi fost răpită!?

— Sigur. Mai pleca de-acasă… Se ducea la șoferii de pe taximetre și la birjari, mai ales pe la gară. Îi masturba bucal, iar ei îi făceau daruri ca unui copil: bomboane… arahide… prăjituri și, numai câteodată, bani, dar nu cine știe ce; câțiva lei, acolo, ca să-și cumpere ciocolată.

Consternat de cele aflate, dar mai ales de detașarea – fie și aparentă – a mamei, care relata incredibil de firesc modul, sau modurile, în care fetița ei se prostitua, comisarul izbuti cu greu să-și rețină indignarea. Dacă Ion Onea îl impresionase recunoscându-și neputința și disperarea pricinuite de nenorocirea care se abătuse asupra fiului său, față de Caterina Tudoran polițistul nu simțea nici cea mai mică urmă de compasiune, singurul lucru care-l marcase rămânând numai și numai situația dezonorantă și degradantă a Danei, pe care dorea sincer să o salveze.

Urmă Radu Felecan, de vreo cincizeci de ani, înstărit și îndurerat de moarte din pricina răpirii – cum spunea el – a fiicei sale, Tina.

— Domnule comisar… știu… mi s-a spus… știe toată lumea că nu luați… că nu primiți nimic de la nimeni, începu noul sosit. Cu toate astea, dacă îmi salvați fetița, știu că aveți un băiat în ultima clasă de liceu, îi ofer o bursă în orice capitală din Europa.

Șomotecan zâmbi ca de obicei, îngăduitor, și-i oferi o țigară, văzându-i mâinile tremurând.

Felecan luă țigara, și-o aprinse, trase un fum, apoi izbucni în plâns.

Polițistul așteptă să se liniștească, prefăcându-se a fi preocupat de aranjarea și verificarea unor înscrisuri. Pe urmă îl întrebă:

— Cum se numește și câți ani are fiica dumneavoastră?

— Tina, șopti Radu Felecan, și adăugă grăbit: Alaltăieri a împlinit șaptesprezece ani… dar nu lângă mine și nevastă-mea… ci printre străinii cei răi care mi-au luat-o, și își izbi pieptul cu pumnii, gemând surd.

— De când a dispărut?

— Astăzi sunt cinci zile.

— Mi-ați putea spune de ce ați așteptat atâta vreme până să veniți la poliție?

— Da… Am fost sfătuit… chiar amenințat să nu reclam, explicându-mi-se că e vorba numai de o aventură… și că un eventual demers al autorităților n-ar duce la nimic bun pentru Tinuța.

Costin își măsură vizitatorul cu o privire încruntată, apoi mârâi, cu ciudă în glas:

— Îmi ascundeți ceva care poate fi esențial în găsirea fiicei dumneavoastră, dar înainte să lămurim asta, vreau să știu pe ce cale ați fost „sfătuit”, după cum pretindeți, a nu reclama?

Felecan tresări speriat la gândul că polițistul de la care spera să capete ajutor îi declarase, judecând după ton, că nu-i mai acordă simpatia ori chiar bunăvoința de până atunci.

— Domnule comisar… am fost anunțat telefonic… Da, da… telefonic am fost… sfătuit să nu reclam dispariția Tinuței…

— Și., pur și simplu v-ați împiedicat de sfatul acela?

— M’daa, făcu Radu, nesigur.

— Nu, domnule Felecan! Nu e vorba de un sfat, ci de o amenințare… de un șantaj, dar să nu-mi cereți ca eu să vă găsesc fetița în vreme ce dumneavoastră deveniți complicele posibilului răpitor sau numai corupător, tăinuindu-mi un lucru despre care v-am prevenit că poate fi esențial.

Urmă o lungă tăcere la capătul căreia vizitatorul mărturisi:

— Temeiul șantajului este cumplit!

Așadar, polițistul nu se înșelase.

— Vă ascult, îl îndemnă Șomotecan să continue.

Numele acelei doamne nu-mi este cunoscut, preciză Felecan, ca și cum ar fi răspuns unei întrebări directe!

Deci șantajistul era o femeie, avea să se lămurească comisarul.

— Vă cunoașteți de mult?

— De anul trecut, când… în schimbul unei sume destul de înseninate de bani, mi-a furnizat o informație care avea să-mi zdruncine încrederea în propriul meu copil… pentru tot restul zilelor mele.

— Pot întreba ce v-a adus la cunoștință misterioasa femeie?

Felecan își ridică brațele în semn de capitulare și cu greu, mărturisi:

— M-a invitat la un hotel unde fiica mea întreținea relații sexuale cu o profesoară.

— Care hotel?

— Palas!

— Numele profesoarei?

— Cora Stoian! A murit luna trecută…

— Locuința profesoarei?

— Strada Mihai Viteazul… numărul nu mi-l amintesc.

— Ați vizitat-o?

— Da… Chiar în ziua când mi-am găsit fata în pat cu ea. M-a explicat că un scandal sau chiar o discuție la hotel n-ar aduce decât rău… mult rău fiecăruia dintre noi și m-a invitat la ea acasă. A mers și Tina, așa că discuția s-a purtat în trei.

— Sunt foarte curios; cum și-a explicat purtarea de corupătoare? – voi să afle Costin.

Cel întrebat făcu o grimasă de om care se află în mare încurcătură. Apoi răspunse:

— Vedeți… sigur… o înrăită lesbiană ca profesoara Cora Stoian.. Cu siguranță că o fi corupt la asemenea practici multe fete, dar pe fiică-mea… nu! Tina a început actele invertite la îndemnul celei care m-a informat despre legătura ei cu profesoara.

Polițistul tresări și spuse precipitat:

— Desigur, denunțătoarea a acționat din gelozie.

Felecan își măsură amfitrionul cu o privire tristă.

— Poate… Așa am crezut și eu…

— Spun prostii! – șopti Costin, și se grăbi să se corecteze. Dacă ar fi șantajat-o pe Tinuța din gelozie, n-ar mai fi exercitat presiuni asupra dumneavoastră, șantajându-vă.

— Dar nu-mi cere bani sau altceva pentru răscumpărare, ci…

— Numai tăcere! – interveni comisarul.

— Exact! – murmură Radu, derutat de tonul celuilalt.

— Curată complicitate, domnule Felecan!

— Adevărat…

Urmă o altă lungă tăcere căreia tot polițistul îi puse capăt:

— Domnule Felecan… n-am reținut, unde v-ați întâlnit cu femeia care v-a informat despre relațiile fiicei dumneavoastră cu Cora Stoian?

Chipul reclamantului se crispă. Întrebă speriat:

— Eu… eu?… am spus eu așa ceva?

— Cred că da, răspunse Costin, și-i zâmbi încurajator.

— Păi… da… sigur… la hotel… în… în fața hotelului.

Felecan nu pomenise locul de întâlnire cu șantajista și nici măcar că o văzuse la față, dar Șomotecan intuise că reclamantul se teme a-i mărturisi asta, așa că recursese la tertipul, neelegant dar de multe ori hotărâtor, „luatul la sigur” și iată că demersul dăduse roade.

— Cum arăta șantajista?

— Domnule comisar, femeia aceea… șantajista, cum o numiți dumneavoastră… e de statură potrivită, are un chip colțuros, cu trăsături aspre, bărbătești, părul tăiat foarte scurt și de culoare roșcată, ochii mici… căprui ori negri, nu-mi amintesc, îmbrăcată foarte… foarte elegant.

— Glasul?

— Ușor răgușit… așa… ca al fumătorilor înrăiți… ori ca al băutorilor de tării.

— Mersul?

— … Hotărât… energic…

— Corupătoarea fiicei dumneavoastră părea să fi fost din orașul nostru?

— Păi… dacă locuia la hotel, nu!

Comisarului nu-i venea să creadă că Felecan mai dăduse ceva la iveală în legătură cu șantajista despre care, inițial, pretinsese că habar n-avea și că singura lor legătură fusese o convorbire telefonică.

— Dar și Cora Stoian locuia în oraș și, cu toate acestea, închiriase o cameră de hotel pentru întâlnirile amoroase. Hm! Cu ce vă are la mână șantajista?

— Cu… cu soarta fiicei mele, răspunse Felecan.

Intuise din tonul comisarului că ceva nu era în ordine și acum îl privea temător.

— Vreau să știu cu ce vă are la mână pe dumneavoastră, cu ceva care vă privește numai și numai pe dumneavoastră… insistă Costin.

Felecan se ridică de pe scaun și, arătându-se indignat, declară:

— Eu sunt reclamant și doresc să fiu tratat ca atare! Pentru asta vă cer să isprăviți cu insinuările și jocul ăsta idiot „de-a șoarecele cu pisica”!

— Dacă nu m-aș gândi cât de necăjit sunteți, aș pune spusele dumneavoastră pe seama unei serioase lipse de cuviință, dar mă tem să nu greșesc și de aceea n-o fac. Dacă doriți, puteți pleca, dacă mai vreți să discutăm… vă rog să vă reluați locul.

Radu se așeză pe un alt scaun, situat lângă ușă, și spuse:

— Îmi pare rău… Important este să-mi aflu fata.

— Ca să vă pot ajuta, trebuie să cunosc identitatea și domiciliul șantajistei.

— Nu văd cine vă împiedică s-o faceți!!

— Cine o cunoaște și nu declară, răspunse comisarul, zâmbind. Cu siguranță că vă e teamă de ceva grav.

— Domnule comisar, șantajista… este… a fost amanta mea.

— Doar atât?

— Vi se pare puțin?

— O nimica toată pe lângă dispariția fiicei dumneavoastră. Cu siguranță că mai e ceva de care vă temeți ori vă rușinați în mod deosebit.

— M’daaa! – făcu Radu Felecan. Ei bine, aflați că sunt masochist… pasiv; îmi place să fiu bătut, sigur, doar uneori, se precipită el să explice, și dintre toate partenerele pe care le-am încercat… niciuna nu avea tactul, măsura, priceperea Evei Godac. Acum, că știți totul despre mine…

— Dar nu și despre Eva Godac! – ripostă Șomotecan pe un ton de glumă și, pentru că interlocutorul său îi aruncase o privire de om nedumerit, se grăbi să-i explice: Adresa!

Cu o teamă greu de înțeles, Felecan se smulse din loc, ajunse din patru pași la masa de lucru a polițistului, apucă un creion și scrise adresa Evei pe marginea unei gazete care trona deasupra unor dosare. După aceea, întrebă:

— Acumaaa… pot pleca?

Comisarul râse prietenos și-l conduse la ușă.

Următorul reclamant fu un bărbat de vreo patruzeci de ani, Gavrilă Dudaș, crupier la Cazinou, îmbrăcat foarte elegant, reținut la vorbă, cu mișcări delicate și bine dozate, de parcă s-ar fi temut că cineva din preajmă i-ar putea reproșa vreun gest nu îndeajuns de controlat.

Polițistul îl invită să ia loc, iar noul venit se supuse, având aerul unui adolescent bine crescut.

— Domnule Dudaș, vă ascult, îl îndemnă Șomotecan să-și desfacă baierele durerii.

— Sunt un om terminat… Fetița mea, Jana, poate o cunoașteți… a fost în casa dumneavoastră… e… e prietenă cu Pavel, feciorul dumneavoastră… ă… adică fac parte din același cerc de prieteni…

— Jana? – întrebă Costin mai mult pentru el – o blondă durdulie, cu ochii neastâmpărați ca ai unui viezure? Draga tatii!

Impresionat, elegantul vizitator își tamponă ochii cu o batistă mare și albă din mătase naturală.

— Sunt disperat, continuă Gavrilă. Nevastă-mea de două zile o duce într-un leșin. Nici ieri nu am lucrat… nici în seara asta nu mă simt în stare… Ajutați-ne!

— Domnule Dudaș, voi face tot ce e omenește cu putință.

— Știți… dacă mi se va comunica de către răpitori vreo sumă de bani drept răscumpărare… sper să ne înțelegeți că am prefera soluția asta… Oo! Nu cumva să credeți că suntem bogați, dar și colegii mei… și ai nevesti-mi, s-au oferit să ne ajute…

— Îmi pare rău că vă dezamăgesc… dar eu nu cred că răpitorii vor bani. Dacă ar fi dorit asta, spuneau până acum. Sunt copii care au dispărut de patru-cinci zile…

— Dar ce doresc? – întrebă crupierul, înspăimântat.

Polițistul ridică din umeri, apoi murmură:

— Deocamdată… nu știu. Cred că asta vom afla o dată cu găsirea copiilor.

— Îngăduiți-mi să vă dau un sfat…

— Vă rog!

— Domnule Șomotecan… aveți grijă de Pavel… Mă tem că răpitorii copiilor noștri… aflând că dumneavoastră porniți în ajutorarea noastră și deci pe urmele lor… fie din răzbunare… fie spre a vă șantaja… l-ar putea lua pe băiatul dumneavoastră…

— Să nu credeți că nu m-am gândit. Oricum… mulțumesc, domnule Dudaș! – spuse comisarul și, deodată, trăsăturile chipului său se înăspriră. Tăcu o vreme, preocupat parcă de o idee care-l persecuta, ca, într-un târziu să zică într-o doară:

— Presupun că gândul șantajării mele prin posibila răpire a lui Pavel… v-a venit tot datorită unui șantaj… poate chiar exercitat asupra dumneavoastră.

— Mă rog… dacă vă poate ajuta… dar să știți că nu are nicio legătură cu cinstea mea, spuse Dudaș, netezindu-și un fir de păr răsculat numai în imaginația sa; alaltăieri mi s-a înscenat, da-da, mi s-a înscenat, accentuă el, o neregulă în funcționarea ruletei la care lucrez. Vă asigur însă că n-a fost decât un accident banal în funcționarea axului, dar cum nu mi-ar fi convenit să am o asemenea reclamație, am consimțit să discut cu doamna careinsinua că provocarea defecțiunii la axul ruletei mi-ar fi aparținut, și asta spre a favoriza pe cineva. Ei bine… mi-a condiționat tăcerea ei de recunoașterea mea, ca fiind necinstit… în scris.

— Presupun că n-ați făcut așa ceva, se arătă Șomotecan îngrijorat.

— Ba da, răspunse Gavrilă pe un ton firesc. Tocmai mi se confirmase dispariția Janei, vestea asta s-a suprapus aflării despre ceilalți copii răpiți… așa că singurul lucru important pentru mine în acea clipă era găsirea fetiței, dar pentru asta aveam nevoie de slujbă, ca să am banii trebuincioși eventualei răscumpărări, cum mi-am închipuit că stau lucrurile. Am declarat… am semnat… am pus data… am dat-o dracului și mi-am văzut de nenorocirea care s-a abătut asupra mea și a soției mele.

— Sper că șantajista n-a folosit hârtia aceea spre a vă constrânge să nu declarați dispariția Janei!? – se arătă polițistul temător.

— Tocmai! Tocmai pentru a mă determina să nu reclam răpirea fetiței mele… mi s-a făcut înscenarea aia… mi s-a luat, în scris, recunoașterea vinovăției mele ca un crupier necinstit! – se avântă Gavrilă în explicații.

Se despărțiră rece dar zâmbindu-și.

După crupier, polițistul îl primi pe bătrânul Josef Bril.

Tapițerul i se aruncă la picioare de cum păși pragul biroului său, șoptind, ca într-o rugăciune:

— Vin la dumneavoastră ca la Dumnezeu!

— Mi-a spus prietenul dumneavoastră, gardianul Pleașcă…

— Dom’ Gogu…

— Da, Gogu, mi-a spus că o să veniți. Cunosc necazul ce-l aveți și promit să-mi dau toată silința. Dar ridicați-vă și luați loc pe un scaun, vă rog.

Bril se ridică mai repede decât s-ar fi așteptat Costin de la un bătrân ca el, și-l pironi cu o privire uluită.

— Ce s-a întâmplat? – întrebă prietenos polițistul.

— Ce să se întâmple? Iaca, eu vin să vă cer a-mi găsi sufletul și a mi-l da înapoi, iar dumneavoastră, în loc să mă dojeniți că n-am avut grijă de el, ba chiar să mă dați cu capul de toți pereții, după cum aș merita, îmi oferiți un scaun, ba mă mai și rugați să iau loc. Poate că nu fac bine… poate că nici nu se cade să spun ce-a spus domnul Gogu despre dumneavoastră, dar nu mă pot abține, că prea se potrivește, și încă de minune… că acuma v-am și văzut la lucru.

Amuzat, comisarul îi zâmbi, iscodindu-l:

— Și… ce-a spus Gogu despre mine?

Tapițerul ezită o vreme, apoi își ridică umerii în semn de „Ce-o fi, o fi!” și murmură:

— „Ăla a nimerit la poliție din greșeală! Suflet mare. Popă trebuia să se fi făcut!” Și că numai și numai la dumneavoastră să vin.

— Aha! – făcu polițistul pe supăratul. Popă, hai?!

Bătrânul se trânti pe un scaun și, prinzându-și capul în palme, gemu:

— Ce-am făcut? Ce-am făcut?

Șomotecan îi puse o mână pe spate și, silindu-se să râdă, îi spuse:

— Sunteți prea necăjit și de aceea n-ați înțeles că am glumit; Gogu îmi este tare drag, iar ceea ce mi-ați spus ca fiind părerea lui despre mine, jur, domnule Bril, că mi-a făcut plăcere. Acum… vorbiți-mi despre Olguța… despre prietenii ei… la ce spectacole merge… și… dacă știți… cam ce cărți citește; vorbesc de cele în afara manualelor școlare.

Josef relată cu o uimitoare precizie spectacolele și cărțile care făceau bucuria nepoatei sale, având grijă să menționeze:

— Eu… domnule comisar… n-am citit niciuna dintre cărțile despre care v-am vorbit, dar Olguța mi le-a povestit pe toate. Tot așa mi-a povestit și piesele de teatru la care se ducea… Oftă adânc și continuă, ca într-o spovedanie: Știți… uneori tare m-aș fi dus și eu la teatru… dar nu mi-am îngăduit să cheltui pentru încă un bilet… și-apoi… trebuia să lucrez în vremea aia, ca să plătesc pe cel cumpărat pentru ea. Dar îmi povestea atât de frumos… de parcă aș fi fost la spectacol.

Șomotecan abia își stăpânea o lacrimă care-i mijea în colțul ochiului drept.

— Dacă e nevoie… eu pot să fac orice! Orice, domnule comisar! înțelegeți, doar sunteți părinte, iar un bunic poate de două ori mai mult decât un părinte. Da, da… o să vedeți când veți fi bunic.

— Mulțumesc, domnule Bril.

— Eu… eu vă mulțumesc dacă mă veți folosi. Se înclină și părăsi biroul.

Rămas singur, Costin își aprinse o țigară, propunându-și să o fumeze în liniște și numai după aceea să continue audierea celorlalți reclamanți. Trase un fum, porni spre fereastră și o deschise larg. Afară ploua mărunt, toamna își intra în drepturi. Vuietul mării răzbătea până la el, iar de la gara de peste drum se auzi șuieratul unei locomotive obosite. Câțiva pescăruși se rotiră la mică înălțime, țipând disperat, și lui i se păru că aude strigătele de ajutor ale părinților veniți la el ca să le găsească copiii dispăruți… răpiți… Doamne! Dacă și Pavel al lui ar fi dispărut, el n-ar fi înnebunit? Aruncă țigara abia aprinsă și simți o nevoie strașnică să-și tragă palme, urlându-și în sinea lui: „Fumează în liniște, criminalule! Copilul tău e acasă! Ce-ți pasă că alți părinți se dau de ceasul morții că ai lor au dispărut?” închise fereastra și ieși pe coridor, invitând pe următorul reclamant.