Voalul negru

Voalul negru de Stefan Berciu

CAPITOLUL I

Telefonul

O sonerie prelungă, rămasă fără răspuns. Apoi, o a doua, a treia și, în sfârșit, bărbatul care tocmai ieșea din camera de baie se repezi la telefon, ridicând precipitat receptorul.

— Alo!

— Domnul colonel inginer Titi Slave? întrebă cu timiditate o femeie de la capătul celălalt al firului.

— Întocmai.

— Nepoata dumneavoastră este acasă?

— Nu, răspunse șovăitor ofițerul.

— Mă bucur. Înseamnă că putem comunica liniștiți.

— Cu cine vorbesc?

— Hm! făcu interlocutoarea, asta n-ar avea prea multă importanță. Să zicem că mi s-ar spune… Voalul negru!

— Sunt foarte ocupat. Vă rog, despre ce este vorba?

— Pentru asta va trebui să ne întâlnim.

— Ce s-a întâmplat?

— Deocamdată nimic, insinuă femeia, tocmai pentru ca să nu se întâmple… CEVA este nevoie să discutăm câteva minute chiar astăzi. La ora două vă convine? Putem lua masa împreună.

— Mda! În sfârșit…

Legătura telefonică se întrerupse brusc.

Îndată ce puse receptorul pe furcă, inginerul se simți cuprins de un frison. Își strânse cât putu de mult halatul de baie în jurul trupului încă ud, apoi închise ferestrele. O vreme, măsură în neștire, cu pași apăsați camera de lucru, în care se afla. Într-un târziu, se opri mecanic, privind fotografia nepoatei sale, în timp ce, în urechi, cuvintele interlocutoarei ciudate prinseră a reînvia. Trase un sertar al biroului și luă o țigară pe care o frământă între degete până când foița crăpă în câteva locuri. Firele de tutun se împrăștiară pe covor.

Oare, povestea asta ciudată, telefonul cu acea nuanță prevenitoare, referirea la prezența nepoatei sale… Da, da, toate astea erau în legătură cu ea? Sau, pur și simplu, cea care telefonase voia să afle dacă la convorbirea lor mai asista cineva din casă? Câteva clipe, colonelul inginer Titi Slave păru satisfăcut de această ultimă explicație, dar deodată o nouă idee păru că-i risipește cu adevărat nedumerirea.

„Nu, hotărât lucru, își spuse el, interlocutoarea de la telefon nu dorea să știe dacă la convorbirea noastră asistă cineva – oricine ar fi fost – ci, în mod sigur, voia să știe dacă Ela era sau nu lângă mine”.

Din nou se îndreptă spre sertarul în care se aflau țigările, scoase încă una, îi lovi capetele de tăblia mesei de lucru și o aprinse.

O ușă se deschise și niște pași mărunți se făcură auziți. Întoarse capul și, observând-o pe mama Vetuța, menajera lui de aproape doisprezece ani, nu-și putu stăpâni o șoaptă care păru mai mult un strigăt înăbușit: „Dumneata!?… Dumneata!?“

— Da, mamă, eu! bâigui bătrâna, gata să scape din mâini tava pe care se găsea micul dejun.

Ofițerul se ridică în întâmpinarea bătrânei, silindu-se să-i zâmbească „dar când observă neliniștea care-i adâncea și mai mult ridurile se simți dator să se scuze:

— Știi, mamă Vetuțo, ațipisem și, când ți-am auzit pașii, tocmai mă visam gol-goluț.

Menajera îl privi lung, după care îi spuse că asta nu-i semn bun. Apoi așeză tava pe o măsuță cu tăblia în formă de hexagon și se retrase.

Titi Slave, rămas iar singur, se simți ușurat. Gândul care-l făcuse să tresară la apariția menajerei era, poate, acea scânteie care îi lămurise, cel puțin pentru un moment, faptul că interlocutoarea de la telefon fusese interesată să știe dacă Ela se afla sau nu acasă, ori dacă la discuția lor mai asista cineva. Hotărât, femeia știa că, în afară de nepoata lui, în casă se mai afla menajera, dar cât privește Ela, o…! asta devenea din ce în ce mai limpede, interlocutoarea era sigură că fata plecase, cu cel puțin un sfert de oră mai înainte ca ea să telefoneze. „Așadar, întrebarea în legătură cu prezența fetei nu însemna altceva decât o aluzie directă la subiect, își spuse Slave. Deci, despre Ela era vorba, pentru Ela mă chemase…”

Telefonul prinse iar să zbârnâie.

Inginerul tresări, se ridică de pe fotoliul în care gândurile păreau să-l fi pironit, și la al doilea apel fu cu receptorul în mână.

— Poftă bună! răsună vesel același glas de femeie.

Titi Slave aruncă o privire micului dejun de pe tava pusă alături de ceasornicul său de buzunar.

— E ora șapte și patruzeci. Sper că peste câteva minute totul va fi ingerat și… vreau să cred că telefonul meu, de mai înainte, n-a avut darul să vă taie pofta de mâncare.

Mâna se crispă pe receptor. Cu un efort de care el însuși avea să se mire, inginerul își stăpâni indignarea și se strădui să se arate doar surprins.

— Cred că dumneata ești vreo colegă a Elei, și presupun că, din cauza unui guturai ori pur și simplu din lene, nu te-ai dus astăzi la școală. Dacă-i așa, află că eu sunt un om bătrân, am patruzeci de ani, și, drept să-ți spun, cele două telefoane pe care mi le-ai dat îmi sunt de-ajuns.

De la capătul celălalt al firului se auzi un râs scurt.

— Trebuie să iau drept compliment tinerețea pe care o presupuneți în privința mea, dar bucuria asta am umbrit-o cu naivitatea de care mă credeți în stare.

— De fapt, ce doriți?

— Nimic altceva decât să vă convingeți că interesul pe care vi-l port m-a împins până la cunoașterea celor mai neînsemnate detalii din viața dumneavoastră.

— Domnișoară… doamnă… îngăduiți-mi să vă mărturisesc… nedumerirea…

— Indignarea! preciză femeia, chicotind vesel și continuă: mi-am amintit că nu v-am propus și locul unde urmează să ne întâlnim…

— N-ați dori să veniți la mine?

Femeia nu răspunse decât după o tăcere destul de lungă.

— Ar fi rândul meu să mă supăr, dar… hai să zicem că suntem chit. Nici eu, nici dumneavoastră nu suntem niște oameni cu prea mult tact.

— Poate, poate, bâigui ofițerul. Atunci, unde?

— La restaurantul „Nord-Hotel”!

— Cum ne vom recunoaște?

— Vă cunosc… Eu vă cunosc, domnule Slave.

CAPITOLUL II

Domnișoara

Așa îi plăcea să i se spună. Absolvise anul trecut liceul la Suceava și intrase – printre primii – la facultatea de electronică. Era singurul copil al unui factor poștal, rămas văduv încă de la nașterea ei. De loc frumoasă, și conștientă de asta, căutase să exagereze într-o aparență dezagreabilă petrecându-și mai toți anii copilăriei printre băieții care băteau mingea pe maidan, ori printre salahorii și zidarii care lucrau la recondiționarea unora dintre mânăstirile apropiate.

Învățase bine. Pe la doisprezece ani intrase în corul școlii iar după mai puțin de un an publica în ziarul local prima și ultima ei poezie. Pe vremea aceea iubea un băiețel de seama ei, pe care-l botezase cu un nume știut doar de ea: Ghiocel. Tot așa se intitula și poezia. Una dintre colege, căreia Ela îi mărturisise marea ei taină, a „denunțat-o”. Cazul a fost discutat la cancelarie și o educatoare a mustrat-o, spunându-i: „Mai bine te-ai uita în oglindă”. De atunci nu s-a mai uitat niciodată în nicio oglindă, pentru nimic în lume, până acum câteva săptămâni când, la facultate, cunoscuse un tânăr de o timiditate rar întâlnită, retras și singur chiar atunci când se afla în mijlocul a o sută de colegi.

Unchiul Titi avusese grijă s-o prevină pe mama Vetuța, de-ndată ce sosirea Elei îi fu anunțată de fratele lui, despre vechea suferință a fetei iar bătrâna, niciuna nici alta, scosese toate oglinzile din casă, mai puțin pe cea de deasupra lavoarului de la baie, unde trebuia să se bărbierească „don’ profesor”, cum îi spunea ea inginerului.

— Pentru o fată asta-i mai rău decât o boală, se arătă îngrijorată bătrâna, când o văzu prima dată trecându-și în grabă pieptenul prin păr.

„Don’ profesor” tăcu, dar mama Vetuța continuă să sporovăiască:

— Și-i tristă, măiculiță, tristă rău.

— Ți se pare. E o fată serioasă și-atâta tot.

Menajera își tot făcea de lucru prin odaie iar Titi simțea că ea mai avea să-i spună ceva.

— Acu’, poate că te-oi supăra, dar de ce ați pus-o să meargă la o școală de mașinării și nu de oameni?

Inginerul izbucni în râs. Așadar, ăsta era gândul care o chinuia atât de mult pe menajeră.

— Nu râde, măiculiță, se arătă supărată bătrâna, că n-am terminat încă ce-aveam de spus. Și dacă n-asculți până la capăt gândul omului, nu-i bine să te pripești, nici să râzi, nici să plângi.

„Don’ profesor” tăcu mâlc. Îi făcu semn bătrânei să se așeze, apoi își trase scaunul mai aproape de al ei.

— Uite, dumneata ești om cu carte, că de…! știi atâta că-i mai înveți și pe alții. Dar cartea aia nu te-a învățat nimic despre sufletul omului, ci numai despre cel al mașinilor din fier. Te-ai gândit vreodată că și sufletul omului are o mașinărie care se mai strică uneori?

Bărbatul continua să tacă. Desigur, cum să nu se fi gândit el tocmai la mașinăria acestui suflet de copil, lovită atât de brutal la o vârstă când totul se poate imprima adânc, neiertător, pentru tot restul vieții. S-a gândit, a discutat cu ea, a plecat în grabă la Suceava și a mutat-o la altă școală, i-a promis că dacă va reuși Ia facultate o să locuiască la el, și în rest lucrurile rămăseseră tot așa cum le adusese „educatoarea” aceea.

*

Studentul Alexe Vălimăreanu produsese o impresie agreabilă inginerului Titi Slave. Cu toate că-i trebuiseră aproape trei sferturi de oră ca să ajungă la o aproximativă conversație, unchiul Elei n-avea să regrete efortul depus.

Fata părea încântată, din ce în ce mai mult, de noul ei prieten iar inginerul recunoscu, chiar după prima lui întâlnire cu Alexe, că tânărul avea o pregătire superioară cerințelor impuse de programa analitică a anului doi de facultate.

Alexe era mic de statură, timid, foarte slab și cu un permanent, ușor tremur ai mâinilor. Sfios din cale afară, evita privirea interlocutorului și, de fiecare dată când emitea o părere asupra unei situații, stări sau a unei probleme științifice manifesta o vădită incertitudine fie asupra formulării, fie chior în referirea la cuprinsul spuselor sale.

„Pare mereu timorat”, avea să-i spună Elei unchiul ei.

„Da, îi confirmă fata impresia, se teme ca nu cumva, să producă o impresie dezagreabilă. Tot timpul copilăriei și l-a petrecut în casa unor rude care se purtau cu el ca niște satrapi: tot ce spunea, tot ce făcea nu era bine. Vezi, unchiule, contrarietatea asta îndelungată a lăsat urme care par că nu se vor mai șterge niciodată”.

La patruzeci de ani, inginerul Slave era șeful unei catedre într-un institut militar de învățământ superior și era deseori solicitat și de Institutul de fizică atomică. Această intensă activitate îi ocupa cam douăsprezece ore din zi iar noaptea, uneori, destul de târziu, înainte să adoarmă, gândurile îl țineau treaz încă multă vreme. În viața lui intervenise o nouă preocupare: Ela.

Vestea că fata a început să consulte oglinda îi umplu sufletul de bucurie și hotărî ca a doua zi să-i invite la dejun pe cel care izbutise să înfăptuiască minunea. Se crăpă de ziuă când, din camera în care dormea Ela, un suspin răzbătu până la el. Ascultă cu încordare, și când suspinul se repetă coborî din pat și merse spre camera alăturată, bătu încet în tăblia ușii iar răspunsul nu se lăsă prea mult așteptat. Ela întredeschise ușa. În cameră ardea lampa, și Slave văzu obrajii nepoatei sale scăldați în lacrimi.

— Ce-i cu tine, iepurașule? își arătă el îngrijorarea.

— Nimic, nimic, unchiule. Intră…

Trecu pragul cu o strângere de inimă, cu teama nelămurită pe care ți-o inspiră plânsul unui copil. Privi patul: cuvertura era întinsă perfect.

— Toată noaptea…

— Da, unchiule, toată noaptea, murmură fata, aruncându-i-se la piept.

El îi mângâie părul, îl șterse lacrimile, o luă în brațe și o așeză pe pat.

— Ceva rău?

— Rău! Rău! strigă fata și plânsul i se amestecă cu scurte chiote de râs.

Inginerul se așeză pe marginea patului și o privi îngrijorat. Apoi, când îi întâlni privirea, cutele de pe frunte i se destinseră brusc.

— Da! șopti el cu oarecare nesiguranță.

— Da, șopti la rândul său Ela și continua, din ce în ce mai tare: da! da! da! da! După aceea își puse capul pe genunchii unchiului și bâigui: Unchiule, crezi că… Știi, adică eu știu că n-am fost și nici n-am să pot, dar dacă m-aș îmbrăca mai îngrijit, dacă m-aș pieptăna la oglindă, crezi că aș putea arăta…?

Inginerul o îmbrânci aproape brutal, se ridică de pe pat și pornind spre ușă, îi strigă pe un ton care se voia cu orice risc disprețuitor:

— Ipocrito!

Fata se aruncă în urma lui, strigându-i să se întoarcă, iar el, când îi văzu fața împietrită de neliniște și cu un licăr în priviri pe care numai fericirea îl poate aprinde, făcu calea-ntoarsă spre pat, își prinse capul în palme, ascunzându-și-l parcă de rușine, și bâigui:

— Iartă-mă!

Ela tăcea continuând să-l privească.

— Știi, eu I-am întrebat pe fostul meu profesor: „Credeți că ar putea însemna ceva modesta mea idee?“ Exact în clipa în care aveam certitudinea înfăptuirii invenției mele…

— Dar eu, eu n-am această certitudine…

— Minți, continuă Slave pe același ton scăzut. Altminteri nu m-ai fi întrebat. Oamenii nu cer sfaturi decât pentru a auzi și din gura altora glasul propriilor lor certitudini.

Ea se apropie timid de pat și îngenunche la picioarele lui.

El nu-și ridică privirea, de teamă ca fata să nu-i citească satisfacția ce-i umplea sufletul, pentru că șiretenia îi izbutise atât de bine.

— Ascultă, iepurașule, îl iubești mult?

Fata țâșni în picioare iar el, nedumerit, o privi.

— Te rog să nu-mi mai spui așa. Am să-i rog pe toți să nu-mi mai spună nici „iepurașule”, nici „fetițo”, nici „colega” și în niciun alt fel decât…

Apoi se răsuci brusc, întorcându-i spatele, cuprinsă de un sentiment de jenă, pe care unchiul i-l intui.

— Dar cum? Cum vrei să ți se spună? insistă el, blând.

— Domnișoară! răspunse Ela aproape șoptit. Așa-mi spune Alexe: Domnișoară! murmură ea, neîndrăznind să-l privească.

Inginerul se ridică de pe pat și apropiindu-se de ea o luă de mână.

— Ai dreptate. Adică… Alexe are dreptate… Chiar așa! Ești într-adevăr o domnișoară.