O suta de ani de zile la Portile Orientului

de AnnaE 1.035 de citiri
Descarcă fișierul · DOCX sau citește mai jos
Aa

Roman istoric foileton

EPISODUL 1

DESPRE CUM AU ÎNCĂPUT DOI VREDNICI CĂLUGĂRI ÎNTR-O SUTANĂ

Pe la 1600 și ceva, dacă cineva și-ar fi sumețit privirea peste dealurile mângâiețe de dincolo de Vaslui, ar fi putut zări la o aruncătură de ochi două siluete mergând aplecate sub suflarea neostoită a crivățului de Crâm. Prima siluetă era înaltă, ciupită de vărsat, cu nasul coroiat și urechile clăpăuge ascunse sub pletele proaspăt retezate. A doua siluetă părea mai scundă, dar la o iscodire mai atentă se vădea a fi un tânăr extraordinar de înalt, cu picioarele rășchirate, pistruiat, cu părul cânepiu și cu un ochi hoțoman care-ar fi făcut să tremure orice femeiușcă mai slabă în virtute. După veșmânt, ai fi socotit că sunt călugări benedictini, numai că pe cap purtau bască. Mergeau iuțit, înturnându-și din când în când capul cu grijire. Când ajunseră în Văioaga Ursului, făcură popas.

— Preacuvioase Metodiu, grăi cel tânăr cu sfială, dar nu fără o zâmbire scurtă în colțul gurei, îi fi și matale ostenit de atâta cale. Să stăm oleacă întru Domnul.

— Domnul a dat, Domnul a luat! Oftă cel bătrân, așezându-și ciolanele turcește. Fiule, urma el scoțând de mâncare, să dăm trupului ce-i al trupului, căci fără dânsul sufletul este egal cu zero. Ia și îmbucă!

Prânzul lor fu simplu: două frunze de măcriș, trei prune uscate, un boț de mămăligă rece, o ceapă și-un iepure prins la repezeala. Dar pe când se ospătau ei ’nălțând în gând mulțămire Atoatefăcătorului, numai ce se auzi un tropot crescând pe vale și cât ai bate o dată din palme, Văioaga Ursului se umplu de chiot.

— Tătarii! — mai apucă să strige călugărul bătrân, ascunzându-l pe cel tânăr sub sutană.

Tătarii îi înconjurară bătând sălbatic caii cu scările de lemn. Unul mai răsărit se răsti la bătrân:

— Ștacrâhm, hrâcmă!

— Ma io no capisco! — se bâlbâi Metodiu.

EPISODUL 2

DESPRE CUM AU LUAT ȘTIRE CEΙDOI CĂLUGĂRI DE RÂNDUIALA TĂTĂREASCĂ

Auzind vorbele bătrânului, tătarul își miji ochii oblic:

— Lei paria italiano? — întrebă el.

— Si, io parlo – răspunse înfricoșat Metodiu.

Fata tuciurie, dar frumoasa a tătarului se încreți într-un zâmbet:

— Bravo, signore, grăi el într-o italiană cursivă, mâhnitul meu suflet se bucură că întâlnește în aceste pustietăți un om de o aleasă educațiune a spiritului, iar urechii mele îi sunt plăcute zvonurile dulci ale unor cuvinte de viță nobilă, altele decât cele barbare.

— Cum, se miră Metodiu, matale știi italiana?

— Precum vezi, răspunse tătarul. Tatăl meu, Hantătar, văzându-mă cu tragere la carte, m-a dat la școli. Am terminat anul trecut La Padova, secția clasice. O să mă-ntrebi poate ce caut pe-aici. Ducatele italiene trec printr-o grozavă criză economică, o ciumă, și cu toate că aveam pe diplomă”magna cum laudae”, nu m-am putut angaja la niciun duce. Așa că m-am întors acasă la vechile obiceiuri: prădez pustietățile și mă hrănesc cu visuri. Dacă drumul domniei-tale nu o ia prea pieziș față de al meu și dacă inima nu ți-e prea înfricoșată de arătările oamenilor mei, atunci rogu-te să-mi fii oaspete împreună cu tovarășul pe care dacă-l mai ții mult sub sutană, încredințat fi-voi că va năduși. Tabăra mea e aproape.

Într-adevăr, călugărul cel tânăr abia mai răsufla. Rușinat și speriat, ieși la iveală.

— Nu-ți fie teamă, fiule, grăi Metodiu. Domnul tătar e om de treabă.

Apoi, întorcându-se spre hanul cel tânăr:

— Vom veni la tine și te vom cinsti, dar nu mult, căci alte gânduri decât cele ale ospeției ne mână drumurile. Pulvis et umbra sumus!

— Amen! — răspunse tătarul, dând pinteni calului.

După vreun ceas bun de călărit în goană, pe deșelate, hoarda toată și cei doi călugări ajunseră în tabăra tătărească. De cum pătrunseră printre corturi, nu mică fu mirarea celor doi oaspeți când văzură ciudata rânduială ce părea a domni acolo. În fața unui cort vișiniu, șapte tătari tineri făceau coadă, fiecare cu o carte în mână. Un tătar bătrân le lua cărțile și le dădea altele noi. În dreapta, patru tătăroaice pliveau un strat cu ceapă de Nipru, iar altele două teșeau un covor cu frumoase motive tradiționale. Lângă un cort mai înalt, de culoarea oului de dropie, un tătar aproape gol stătea aplecat peste o tiparniță. În sfârșit, în centrul taberei, pozând unui iconar pleșuv cu barbă rară, stătea culcată pe-o parte o superbă tătăroaică tânără, cu ochi verzi, adânci, în care lumina soarelui se oglindea ca într-o apă leneșă.

Inima călugărului cel tânăr tresări.

EPISODUL 3

CE DISCUTAU DOI TINERI PE LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI Al XVII-LEA

Văzând privirea tânărului călugăr furișându-se spre tătăroaică, hanul își dezveli dinții din aur de la căderea Constantinopolului (1453) într-un surâs subțire, înțelept.

— Îți place? — întrebă el. Vino să te prezint. Εsora mea.

Tătăroaica se răsuci alene, șerpește, și din ochi îi scăpărară spre călugăr două fulgere mici, pudice, ca două gămălii de ac.

— Mă cheamă Huruzuma! — spuse ca cu un ușor accent asiatic. Pe tine cum te cheamă?

— Iovănuț! — răspunse simplu călugărul.

O clipă, privirile li se întâlniră.”Nu mă ispiti, Doamne, în halul ăsta”, gândi Iovănuțcu spaimă.

— Vii de departe? — îl întrebă ea.

— Dă p-acilea! — răspunse el evaziv.

De undeva începu să cânte o mierlă. Adia un vântișor și mirosea frumos de te trăsnea.

— Noi vă lăsăm acum o clipă! — spuse hanul. Apoi, întorcându-se spre Metodiu: Să mergem, părinte. Vreau să-ți arăt haremul.

Se depărtară. Tinerii rămaseră singuri.

— Șezi! — spuse tătăroaica. Relaxează-te. Îi fi ostenit. Călătorești mult?

— Enorm de mult! — zise Iovănuțașezându-se cu sfială.

— Dar de ce umbli atâta?

— Oamenii sunt ca banii. Aia sunt mai buni care îmbla în toate țările.

— Și-acuma de unde vii?

Iovănuț își ridică cu grijire capul, privi atent în jur și zise încet:

— Da’ nu spui la nimeni?

— Ce ’șt copil?!

— De la Râm! — șopti el.

Mierla tăcu brusc.

EPISODUL 4

ÎN DRUM SPRE HAREM

Lăsându-i pe cei doi tineri mâncându-se din priviri să-și depene amintirile, hanul și Metodiu o luară agale spre harem.

— Signore – grăi Metodiu cu glas coborât – acuma noi am luat-o agale spre harem. Eu pă matale te înțeleg, că ești în putere și vei fi având șapte vieți în pieptu-ți de aramă. Însă cu… la harem… să-mi fie cu iertare…

— Amore, more, ore, re probantur amicitiae! — răspunse zâmbind tătarul. Ori ți-e teamă că-ți pierzi sufletul?

— Ei, sufletul… Nu de suflet mi-e mie. Teamă – spuse visător călugărul. Animi volant, corpora manent, cum au zis proorocii. De trup mi-e frică. Trupul – această necunoscută.

— Ciudați mai sunteți și voi, dunărenii! — medită tătarul.

— Așa ne-a fost scris, s-avem tihna vântului și nestatornicia apelor. Dar nu ne plângem. Rămânem. Suntem. Toți. Azi aici, mâine-n Focșani, ce-am avut și ce-am pierdut.

— Am ajuns – zise tătarul, arătând poarta haremului pe care era desenată tradiționala stemă tătărească: un cap de bour înfipt într-un cap de suliță.

Dedesubtul stemei stătea scris cu litere deșănțate un vechi dicton asiatic:”Inter arma silent musae”.

— Eu nu intru – zise călugărul cu hotărâre.

— Dacă tu nu intri, eu intru – făcu tătarul amenințător.

— Atunci întru și eu, zise Metodiu.

Și intrară. Înăuntru, întuneric. Îi izbi un miros dă ananas. Metodiu înainta cu băgare de scamă, când într-un colt se deschise încet o ușă pe care se strecură o rază languroasă de lumină. Metodiu șovăi o clipă, se apropie cu sfială de ușă, o deschise mai tare, își miji ochii și… ce să vezi?

EPISODUL 5

UN HAREM MODEL

Intrând pe ușa mascată de trupul superb al unei tătăroaice mascate de trupul masiv al unui eunuc, Metodiu se opri zgâit în prag: în camera cufundată într-un semiîntuneric plăcut și din care se zvoneau dulci sunete de liră, se aflau șapte tătăroaice tinere, toate una și una, unduindu-se ușor în jurul unei mașinării ciudate, într-un coif, așezat pe perini și trăgând dintr-o lulea de fildeș ținută cu grație de o eunucă, stătea cufundat în gânduri un tătar bătrân, complet ras și având tatuate pe piept și Crucea”Sfântul Gheorghe”și-a Semilunei Stea.

— Ce e asta? — bâigui Metodiu arătând spre mașinărie.

— O tiparniță, monșer! — lămuri hanul cel tânăr.

— Și ce tipăriți? — făcu Metodiu plăcut surprins.

— Psaltiri, Cazanii, Lexicoane,”Istoria Imperiului Otoman”, partea cu creșterea.

— Bine, bine, da’ fetele?

— Sunt de la corectură.

— Și… el? — șopti Metodiu, trăgând cu coada ochiului spre tătarul cel tatuat.

— El? El a câștiga concursul”Dintre sute de tătari”. Să ți-l prezint. Îl cheamă Mârzac.

Se apropiară.

— Bag samă că, în ciuda celor lumești ce vă stau în preajmă, gândul nu se sparie sub povara îmbierilor – grăi cu blândețe Metodiu către Mârzac.

— Plăcut zvon vine urechilor mele – spuse Mârzac fără să ridice capul. Nu te mira, străine, că dulceața ispitei nu mă mai încearcă. Căci nu iaste alta mai de folos zăbavă decât cetitu cărților.

— Adevărat grăiești – răspunse Metodiu. Dar eu așa cuget, că îi fi fost și matale tânăr odată și-ai cunoscut poate floarea picatului.

La vorbele acestea, Mârzac zâmbi amar și, drept răspuns, își arătă umărul stâng pe care erau tatuate cuvintele: IULIȘKA, MOHACI, 1526.

EPISODUL 6

CE MAI DISCUTAU DOI TINERI PE LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL XVII-LEA

În timp ce hanul și Metodiu vizitau haremul, Iovănuț, călugărul cel tânăr, și Huruzuma, sora de lapte a tătarului, rămăseseră singuri.

— Care va să zică vii de la Râm! — spuse graseind tătăroaica, ridicându-se într-o rână.

Iovănuț nu îndrăzni s-o privească drept. Educația puritană pe care i-o dăduseră acasă în familie părinții săi, răzăși în ținutul Neamțului, educație potrivit căreia femeia trebuie să stea la locul ei, nu să stea într-o rână, îl făcea să tindă a se feri de apropieri periculoase.

— Și cum îți spuneam – reluă Huruzuma – care va să zică vii de la Râm, nu? De ce nu-mi răspunzi?

Călugărul cel tânăr ridică în sfârșit privirea pe sub gene, pregătindu-se să răspundă politicos, dar ferm,”da, vin de la Râm”, însă tătăroaica nu-l lăsă să înceapă, ci continuă ea:

— Ce fericit poți fi, domnule Iovănuț! Umbli atâta și vezi atâtea! Pe când cu… tot în stepă. Mă uit în dreapta: stepă. Mă uit în stânga: stepă. Mă uit în sus… ce să mai vorbim?!

„Mde!”își spuse în gând Iovănuț, zărindu-i totuși Huruzumei vârful botinei în formă de semilună cum se mișca jucăuș prin iarba îmbelșugată care creștea illo tempore pe-acolo, pe lângă Nistru.

— Mă plictisesc îngrozitor! — șopti tătăroaica, uitându-se în toate părțile. Degeaba știu scrisul și cititul. N-am cu cine schimba o impresie, o locuțiune, decât cu frate-meu. Domnule Iovănuț, să nu-ți faci o impresie greșită despre mine, dar și eu sunt om. Aș vrea și cu să mă plimb, să-mi deschid sufletul cuiva… Știi, domnule călugăr, cu n-am fost niciodată la mare…

Iovănuț stătea cu capul în piept, jucându-se cu un ciucure de la sutană. Mărturisirile Huruzumei îl tulburau nespus.

— Cu toate acestea, urmă deodată veselă Huruzuma, în general n-o ducem rău. Seara mai facem câte-un foc de tabără, mai punem vreascuri, glumim, râdem, cântăm… Vrei să – ti cânt ceva?

Și, fără să mai aștepte încuviințarea, Huruzuma, lăsându-și capul pe spate, începu să cânte cu glas sonor, înalt, plăcut:

— Te preaslăvim, mărite Baikal…”

EPISODUL 7

UN TAIFAS NU FĂRĂ TÂLC

După ce se lămuri asupra rosturilor pe deplin întemeiate, atât de nobile, ale acelui harem-tiparniță, Metodiu, care avea nu puține primăveri în trupu-i tomnatec, simți nevoia să se hodinească.

— Nu obosesc a lăuda obșteasca osârdie ce văz aici – grăi el către tătar. Ochii-mi se desfată, inima se-nalță. Dar adevăr zic ție, mărite han, că nevrednicele mele picioare sunt departe de cuget și nu mai voiesc a-l asculta. Au greșesc mult dacă, văzând colea acel minunai jilț, poftesc a ședea cum, iaca, și fac?

— Nicidecum, răspunse tătarul înclinându-se. Noi înșine prețuim șederea. Zăbava, când vine dinăuntru, vestește ridicarea, precum și ridicarea precede prăbușirea. Șezi, preacuvioase, simte-te bine, căci în curând te vei înălța.

— Ibi bene, ubi sum, cum au zis proorocii! Oftă cu plăcere Metodiu.

— Tuzuma, se-ntoarse hanul cel tânăr către o eunucă de prin preajmă, adă-ne, rogu-te, o cupă de kumâs.

Eunuca dispăru fâșâind ușor și reveni cu două potire alburii.

— Știi, mărite han – grăi Metodiu după ce gustă dintr-o cupă, uitându-mă eu prin ceaslovurile voastre, am băgat de seamă că slova poeticească nu-i nici mai lungă, nici mai scurtă, ci tocmai potrivită. Lucru de mirare: câți iambi, atâtea dactile.

— Suntem o cultură tânără – răspunse tătarul, luând și dânsul loc. Noi, precum vezi, am pornit de la foarte puțin. Ce zic eu? De la zero. Acuma judecă și dumneata: puteam eu lăsa versul liber? O mare poezie trebuie să aibă ritm. Unde nu e ritm, acolo nu e poetică și o poezie vasăzică ceva fără poetică?

— Pricep, grăi Metodiu. Pricep și mă minunez. Să – ti dea Dumnezeu sănătate!

— Lăsați… se jenă tătarul, plecând ochii. În sănătatea dumitale!

— Bogdaproste! — răspunse Metodiu și deșertă cupa.

EPISODUL 8

ÎN CARE SE ADUCE CURATA MULȚĂMIRE CETITORIULUI ȘI RĂSAR NOI CHIPURI VREDNICE DE ȚINUT MINTE

Îngăduie-ne, Cetitoriule, care le apleci cu sfielnică grijă asupra rândurilor aceste, a face aici o pauză. Trageți și tu răsuflarea, hodinește-ti ochii și lasă-i să lunece iute peste vorbe, căci n-avem a spune nimic din ceea ce, îndeobște, îți retine atenția. Aibi încredere în noi, nu te ducem pre tine în ispită de la trebi, nu mai povestim, ci facem puțintică retorică. Șezi colea lângă noi și întinde – te o clipită. Precum noi obosim cu scrisul, așijderea tu cu cititul. Ut pictura, lectura. Nu umbla încrâncenat după înțelesuri și pricini acolo unde însuși izvoditorului îi scapă, ci tolănit cum bine-ți șade la umbra istorisirilor în pârg, lasă creionul roșu în iarbă și privește cu ochi blânzi, somnoroși, ce frază frumoasă am scos. Așa!

Să-i lăsăm acum o vreme pe Metodiu și pe han, pe iovănuț și pe Huruzuma, să se bucure de dulceața vieții de tabără și să ne aruncăm privirea peste stepă. Ce zărim? Scoală, Cetitoriule!

La o oarecare depărtare de tabără, trei oameni pe trei cai veneau încet, la pas. Caii abia mai mergeau, călăreții abia se mai țineau. Cel din mijloc, mai gras, bărbos, bine îmbrăcat, cu o căciulă de jder pe cap, ofta și se uita des în urmă. Îl însoțeau doi tovarăși: unul înalt, spătos, întunecat la chip, altul mai tinerel.

— Lasă gândurile negre, mărite Doamne! — grăi cel spătos. Nu sunt vremile supt oameni, ci oamenii supt vremi. Ieri ai fost, azi nu ești. Ieri ședeai, azi umbli.

— Oi, oi, oi, spătare Vulture! — se văită cel gras, trăgându-se de barbă. Măcar dacă apucam să-mi iau cărțile!

Fișiere de descărcat

DOCX
O suta de ani de zile la Portile Orientului de Ioan Grosan.docx
394 KB · 626 de descărcări
Descarcă

Din aceeași secțiune

Toate ›