[Scene din viata de provincie] Faimosul Gaudissart

oiajorul comercial, personaj necunoscut în antichitate, nu este oare una dintre figurile cele mai ciudate, făurite de moravurile epocii noastre? Nu e oare sortit să însemneze, într-o anumită ordine a lucrurilor, marea trecere care, pentru cercetători, leagă vremea exploatărilor materiale de vremea exploatărilor intelectuale? Veacul nostru va reuni domnia forței izolate, îmbelșugată în creații originale, cu domnia forței uniforme, dar care nivelează, ridicând la același nivel produsele, aruncându-le cu grămada și supunându-se unei gândiri unitare; aceasta fiind cea din urmă înfățișare a societăților. După saturnalele spiritului ajuns la îndemâna tuturor, după ultimele sforțări ale civilizațiilor, care adună comorile pământului într-un singur loc, nu vine oare totdeauna întunericul barbariei? Voiajorul comercial nu e oare pentru idei ceea ce e diligența pentru oameni și lucruri? Le cară de colo până colo, le pune în mișcare, le face să se ciocnească între ele; își ia, din centrul luminos, încărcătura sa de raze și le seamănă printre neamurile adormite. Acest pirofor[1]omenesc este un savant neștiutor de carte, un păcălici păcălit, un preot necredincios, care propovăduiește cu atât mai bine tainele și dogmele sale. Ciudată figură! Omul acesta a văzut tot, știe tot, cunoaște pe toată lumea. Săturat de viciile Parisului, el poate să îmbrace simplitatea provinciei. Nu e el oare veriga care leagă satul de capitală, deși în fond nu e nici parizian, nici provincial? Căci e călător. Nu adâncește nimic; învață pe de rost numele oamenilor și locurilor; lucrurile le prețuiește doar la suprafață; are un metru deosebit ca să socotească totul pe măsura sa; într-un cuvânt, privirea lui alunecă peste lucruri și nu le pătrunde. Se interesează de orice, dar nimic nu-l interesează. Zeflemist și cântăreț, pare să se împace foarte bine cu toate partidele, dar de obicei, în adâncul sufletului, e patriot. Mim excelent, reușește să-și întipărească pe față, rând pe rând, zâmbetul dragostei, al bucuriei, al amabilității și să-l lepede apoi, trecând la firea sa adevărată, la starea normală în care își află odihna. E nevoit să fie bun observator, dacă nu vrea să se lase de meserie. Nu e silit oare neîncetat să caute să pătrundă omul dintr-o singură ochire, să-i ghicească faptele, purtările și, mai ales, dacă e bun de plată; apoi să prețuiască îndată sorții de izbândă, ca să nu-și piardă vremea în zadar? Obiceiul de a lua grabnic o hotărâre în orice chestie îl face să judece cu ușurință totul. Rezolvă dintr-odată orice, vorbește ca un maestru despre teatrele Parisului, despre actorii lor și despre cei din provincie. Apoi, cunoaște, de actu et visu[2],locurile bune și pe cele rele din Franța. La nevoie, te-ar putea călăuzi tot așa de bine la viciu, ca și la virtute. Înzestrat cu elocvența unui robinet cu apă caldă, pe care îl învârti cum vrei, nu poate oare tot atât de bine să oprească și să ia de-a capul, fără greș, colecția lui de fraze ticluite, care curg fără încetare și fac asupra victimei impresia unui duș moral? Povestitor voios din cale afară, fumează și bea. Are brelocuri, impune oamenilor de jos, în sate trece drept milord, nu îngăduie nimănui să-l „bată la cap” – cuvânt din argoul său – și știe să-și lovească la vreme buzunarul, ca să-și sune banii, pentru a nu fi luat drept hoț de către slujnicele nespus de bănuitoare ale caselor burgheze în care pătrunde. Cât despre activitatea sa, nu e oare însușirea cea mai măruntă a acestui mecanism omenesc? Nici eretele, năpustindu-se asupra prăzii sale, nici cerbul născocind noi tertipuri ca să treacă pe sub nasul câinilor, făcându-i pe vânători să-i piardă urma, nici câinii adulmecând vânatul nu se pot compara cu repeziciunea zborului său atunci când întrezărește un comision, cu dibăcia piedicilor pe care le pune rivalului său ca să i-o ia înainte, cu măiestria cu care simte, miroase și descoperă un plasament de mărfuri. Câte însușiri de seamă nu-i trebuiesc unui astfel de om! Găsești cumva într-o țară mulți diplomați de aceștia de rând, mijlocitori iscusiți, vorbind în numele stămburilor, al giuvaerurilor, al postavului, al vinului și adesea mai dibaci decât ambasadorii, care, cei mai mulți, nu au decât maniere. Nimeni în Franța nu se îndoiește de puterea de necrezut desfășurată fără încetare de voiajori, care înfruntă cutezători negocierile, reprezentând în cel mai păcătos târgușor geniul civilizației și invențiile pariziene, în luptă cu bunul-simț, cu neștiința sau cu rutina provinciilor. Cum putem uita aci pe acei minunați salahori care plămădesc inteligența populației, ospătează cu vorba mulțimile cele mai nesupuse și oare seamănă cu acei cioplitorii neobosiți, a căror daltă șlefuiește porfirul cel tare! Dacă vreți să cunoașteți puterea cuvântului și presiunea foarte puternică pe care o exercită vorbirea asupra banilor care rezistă cu cea mai mare îndărătnicie, ai proprietarului înfundat în vizuina lui de la țară, ascultați discursul unuia dintre fruntașii industriei pariziene, în folosul cărora aleargă, se zbat și lucrează aceste inteligente pistoane ale mașinii cu aburi numite speculație.

— Domnule, îi spunea unui savant economist, directorul-casier-girant-secretar-general și administrator al uneia dintre cele mai vestite societăți de asigurare împotriva incendiului, domnule, în provincie, din cinci sute de mii de franci prime de reînnoit, nu se iscălesc de bunăvoie mai mult de cincizeci de mii; restul de patru sute cincizeci de mii ne sunt aduse prin insistența agenților noștri, care se duc la asigurații ce sunt în întârziere, să le bată capul, până ce semnează din nou polițele de asigurare, înspăimântându-i și înfierbântându-i cu povestiri cumplite despre incendii, și așa mai departe… Astfel că elocvența, potopul de vorbe de pe buze intră cu nouă zecimi în planurile și mijloacele exploatării noastre.

A vorbi! A te face ascultat, nu înseamnă a fermeca? O națiune oare are două Camere, ca și o femeie, care ascultă cu amândouă urechile, sunt tot așa de pierdute. Eva și șarpele ei alcătuiesc simbolul veșnic al unui fapt de toate zilele, care a început și care se va sfârși poate odată cu lumea.

— După o convorbire de două ore, clientul trebuie să facă ceea ce dorești, spunea un avocat retras din afaceri.

Urmăriți-l cu atenție pe voiajorul comercial! Cercetați această făptură! Nu treceți cu vederea nici surtucul măsliniu, nici paltonul, nici gulerul de marochin, nici pipa, nici cămașa de stambă cu dungi albastre. Câte firi deosebite n-o să descoperiți în ființa aceasta nemaipomenită, care îndură orice! Priviți! Ce mai atlet, ce mai circ și ce arme de luptă: el, publicul și limba lut. Marinar cutezător, se îmbarcă, înarmat cu câteva fraze, ca să pescuiască cinci-șase sute de mii de franci în mările înghețate, în țara irochezilor, în Franța. Nu trebuie oare să scoți la iveală prin operații care țin numai de inteligență, laurul pitit în cotloanele provinciei, să-l scoți fără durere? Plevușca din provincie nu iese nici la undiță, nici la făclie și nu se prinde decât cu vârșa, cu năvodul, cu sculele cele mai blânde. Și acum, vă puteți gândi fără să vă cutremurați la potopul de vorbe care-și revarsă puhoaiele, din zorii zilei, în Franța? Cunoașteți specia, iată individul.

La Paris se află un voiajor fără pereche, tipul speciei, un om care dispune în cel mai înalt grad de toate însușirile legate de soiul succeselor sale. În cuvântul lui se întâlnesc împreună cleiul cu vitriolul; cleiul, ca să momească victima, s-o învăluie și s-o facă să se alipească părerii lui; vitriolul, ca să-i topească socotelile cele mai neînduplecate. Ramura în care lucra era pălăria; dar talentul și măiestria cu care reușea să prindă în mreje oamenii îl făcură să dobândească o atât de mare faimă comercială, încât toți negustorii de marfă de Paris îi făceau curte, ca să-l înduplece să binevoiască a le lua comisioanele. Astfel că, atunci când se întorcea la Paris după marșurile sale triumfale, o ducea numai în chefuri și ospețe; în provincie, corespondenții îl lingușeau; la Paris, casele mari de comerț nu știau cum să-l mai măgulească. Pretutindeni era bine primit, sărbătorit și ospătat; să prânzească, să cineze singur era pentru el un berbantlâc. Ducea o viață de suveran, mai mult încă, de gazetar. Dar oare nu era el foiletonul însuflețit al negoțului parizian? Îl chema Gaudissart și renumele său, creditul său, laudele de care era copleșit îi aduseseră porecla de faimosul. Oriunde ar fi intrat băiatul ăsta, într-un birou, ca și într-un han, într-un salon sau într-o diligență, într-o mansardă sau într-o casă de bancă, lumea spunea văzându-l: „Ah! Iată-l pe faimosul Gaudissart”. Niciodată nu s-a pomenit un nume mai potrivit cu fizionomia, cu apucăturile, cu ținuta, cu vocea și cu graiul cuiva. Totul îi surâdea Voiajorului și Voiajorul surâdea tuturor. Similia similibus[3], el întruchipa homeopatia. Calambururi, râs zgomotos, chip monahal, obraz de călugăr minorit, înveliș rabelaisian; mintea, fața, trupul, veșmântul se potriveau de minune, punând multă voie bună și haz în toată făptura lui. Om cu care te înțelegi bine în afaceri, cumsecade, vesel, recunoșteai într-însul pe bărbatul îndatoritor prețuit de tinerele lucrătoare cochete și galante; bărbat ce urcă cu eleganță pe imperiala unei trăsuri, dă mâna unei doamne căreia îi, vine greu să se dea jos din cupeul său, glumește văzând basmaua de la gâtul surugiului și îi vinde o pălărie; zâmbește slujnicei, o ia sau în brațe, sau cu vorbe de dragoste; imită la masă cum gâlgâie lichidul dintr-o sticlă, dându-și bobârnace în obrazul anume aplecat; cu gura plină de bere știe să facă o țâșnitură repezind aerul printre buze; lovește tare cu cuțitul în paharele cu șampanie fără să le spargă și le spune celorlalți: „Faceți și voi la fel!” Ia peste picior pe călătorii sfioși, contrazice pe cei prea învățați. La masă domină și înfulecă bucățile cele mai bune. Om energic, de altfel, putea să înceteze la vreme cu glumele și părea serios în clipa când își arunca mucul de țigară și spunea, privind spre oraș: „Mă duc să văd cât le poate pielea oamenilor de colo!” Gaudissart devenea atunci cel mai dibaci, cel mai iscusit ambasador. Știa să intre la subprefect, ca un administrator; la bancher, ca un capitalist; la un regalist, ca un om cu frica lui Dumnezeu și devotat regelui; ca un burghez, la burghezi; într-un cuvânt, era pretutindeni ceea ce trebuia să fie; îl lăsa pe Gaudissart la ușă și îl lua din nou la plecare.

Până în 1830, faimosul Gaudissart rămăsese credincios mărfii de Paris. Răspunzând celor mai felurite toane și gusturi omenești, numeroasele ramuri ale acestui negoț îi îngăduiseră să cerceteze colțurile cele mai tainice ale inimilor, îi dezvăluiseră tainele elocvenței sale atrăgătoare, meșteșugul de a dezlega băierile cele mai bine înnodate ale pungilor, de a trezi poftele femeilor, ale bărbaților, ale copiilor, ale slujnicelor și de a-i convinge să, și le împlinească. Nimeni nu cunoștea ca el măiestria de. a momi pe negustori cu vrăjile unei afaceri și de a pleca tocmai în clipa când dorința ajungea la culme. Plin de recunoștință față de comerțul de pălării, spunea că lucrând pentru ce e din afara capului înțelesese lăuntrul său, că luase obiceiul să îmbrobodească oamenii, să li se suie în cap ș.a.m.d.… Glumele lui despre pălării erau nesecate. Totuși, după august și octombrie 1830, el se lăsă de pălărierie și de marfa de Paris, de comisionul negoțului cu lucruri mecanice și la vedere, pentru a se arunca în sferele cele mai înalte ale speculației pariziene. Părăsi, după cum spunea, materia pentru gândire, produsele de manufactură pentru construcțiile mentale cu mult mai înalte. Este nevoie de o deslușire.

Schimbarea de la 1830[4]scoase la iveală, după cum se știe, multe idei învechite, pe care speculatori dibaci încercară să le întinerească. După 1830, îndeosebi, ideile ajunseră valori; și așa cum a spus un scriitor destul de spiritual ca să nu tipărească nimic, astăzi se fură mai multe idei decât batiste. Poate că vom vedea într-o zi o Bursă a ideilor; dar chiar de pe acum, bune sau rele, ideile se cotează, se recoltează, se importă, au căutare, se vând, se înfăptuiesc și aduc câștiguri. Dacă nu se găsesc idei de vânzare, Speculația caută să asigure vorbelor mai multă trecere, să le dea consistența unei idei și trăiește din vorbele ei ca pasărea din semințele de mei. Nu râdeți! O vorbă face cât o idee într-o tară în care ești atras mai mult de eticheta sacului decât de conținutul lui. N-am văzut oare librăria exploatând cuvântul pitoresc, după ce literatura a ucis cuvântul fantastic? Și de aceea fiscul a născocit impozitul intelectual, s-a priceput foarte bine să măsoare câmpul anunțurilor, să înregistreze prospectele și să cântărească gândirea în palatul Timbrelor, din rue de la Paix. Devenind exploatare, era firesc ca inteligenta și produsele ei să se supună sistemului întrebuințat de exploatările de manufactură. Și astfel, ideile zămislite la un pahar de vin în creierul unor parizieni ce par leneși, dar care dau bătălii morale, golind la sticle sau tăind pulpa unui fazan, sunt predate a doua zi după nașterea lor cerebrală voiajorilor comerciali, însărcinați să prezinte cu dibăcie urbi et orbi[5].La Paris și în provincie, slăninuța friptă pe grătar a Anunțurilor și a Prospectelor, cu ajutorul cărora se prinde în capcana întreprinderii șoarecele provincial, care îndeobște se numește fie abonat, fie acționar, fie membru corespondent, uneori subscriitor sau protector, dar peste tot e un prostănac.

— Sunt un prostănac, își zice câte un proprietar ce s-a lăsat ispitit de ideea de a funda cutare lucru și care în cele din urmă vede că i s-au dus la fund vreo mie sau o mie două sute de franci.

— Abonații, spune speculantul, sunt niște prostănaci, care nu vor să înțeleagă că, pentru a propăși în domeniul intelectual, e nevoie de mai mulți bani decât pentru a face o călătorie în Europa.

Este deci o veșnică ciocnire între lumea înapoiată, care nu vrea să plătească birurile pariziene și perceptorul care, trăind din încasările lui, împănează mulțimea cu idei noi, o învelește cu felii de întreprinderi, o frige pe grătar de prospecte, o rumenește cu lingușiri, ca în cele din urmă s-o mănânce cu vreun sos nou, în care ea își încurcă picioarele și de care se amețește, ca o muscă în plombagină. Dar și ce de strădanii s-au făcut, de la 1830 încoace în Franța, pentru a mări zelul, respectul de sine ale maselor inteligente și progresive! Titluri, medalii, diplome, un fel de Legiune de Onoare[6]născocită pentru obștea mucenicilor, s-au urmat cu repeziciune. În sfârșit, toate fabricile de produse intelectuale au descoperit un pigment, un ghimber special, spre bucuria lor. De aci se trag primele, de aci dividendele anticipate; de aci acea recrutare de nume celebre, făcută fără știrea nenorociților artiști care le poartă, punându-i astfel să coopereze activ la întreprinderi mai numeroase ca zilele anului, fiindcă legea n-a prevăzut furtul numelor. De aci se trage și furtișagul ideilor pe care, asemănători negustorilor de sclavi din Asia, antreprenorii spiritului public le smulg, abia încolțite, creierului părintesc, le dezbracă, le târăsc în fata sultanului lor tâmp, Shahabahamul[7], acel public cumplit care, dacă nu petrece, le taie capul și le ia înapoi tainul de aur.

Gaudissart se molipsi și el de această nebunie a vremii noastre și iată cum: o companie de asigurări pe viață și pe capitaluri auzi vorbindu-se de elocvența lui irezistibilă și-i propuse un câștig nemaiîntâlnit; iar el primi. O dată târgul încheiat, învoiala iscălită, voiajorul fu dat la înțărcat secretarului-general al administrației, care scoase mintea lui Gaudissart din scutece, îi explică punctele întunecate ale afacerii, îl învăță jargonul, îi desfăcu bucată cu bucată tot mecanismul, îi desluși cu de-amănuntul anatomia publicului deosebit pe care el avea să-l jumulească, îl îndopă cu fraze, îl îmbuibă cu răspunsuri de dat pe nepregătite, îl aprovizionă cu argumente decisive; într-un cuvânt, ascuți vârful limbii care trebuia să lucreze asupra vieții din Franța. Dar și pruncul răspunse de minune îngrijirilor date de domnul secretar-general. Fruntașii Asigurărilor pe Viață și Capitaluri l-au lăudat cu atâta căldură pe faimosul Gaudissart, au avut atâtea atenții față de el, au pus așa de bine în lumină, în înaltele sfere ale băncilor și diplomației intelectuale însușirile acestei reclame vii, încât directorii financiari a două ziare faimoase în vremea aceea, dar dispărute acum, s-au gândit să-l folosească pentru a le face abonamente. Globul, organ al doctrinei lui Saint-Simon[8]și Mișcarea, ziar republican, îl atraseră pe faimosul Gaudissart în birourile lor și-i propuseră fiecare câte zece franci de cap de abonat dacă aduce o mie, dar numai cinci franci dacă trage pe sfoară numai cinci sute. PARTIDA Ziar politic nevătămând de fel PARTIDA Asigurări asupra capitalurilor, târgul se făcu. Gaudissart ceru totuși o retribuție de cinci sute de franci pentru cele opt zile în care trebuia să se pună în curent cu doctrina lui Saint-Simon[9], invocând sforțările nemaipomenite de memorie și de inteligență de care este nevoie pentru a studia temeinic această marfă și a putea vorbi despre ea așa cum se cuvine „ca să nu fie înfundat”. Republicanilor nu le ceru nimic. În primul rând, fiindcă îl atrăgeau ideile republicane, singurele care, după părerea lui Gaudissart, ar fi putut stabili o egalitate rațională; apoi, Gaudissart, fusese pe vremuri amestecat în conspirația Carbonarilor francezi[10]; fusese arestat, dar eliberat din lipsă de dovezi; în sfârșit, atrase luarea-aminte a bancherilor ziarului că din iulie lăsase să-i crească mustața și că nu-i mai trebuia decât o anumită șapcă și niște pinteni lungi, pentru ca să reprezinte Republica. Vreme de o săptămână se duse în fiecare dimineață la Globul, ca să tocească doctrina lui Saint-Simon, iar seara alerga la birourile societății de asigurare, ca să învețe subtilitățile limbajului financiar. Aptitudinea, memoria lui erau atât de uimitoare, încât putu să pornească în călătorie pe la 15 aprilie, timp în care își făcea în fiecare an prima lui campanie. Se zice că două mari întreprinderi comerciale, îngrijorate de prostul mers al afacerilor, îl ademeniră pe ambițiosul Gaudissart și-l hotărâră să primească și comisioanele lor. Regele voiajorilor se arătă milostiv, de dragul vechilor săi prieteni și al primei uriașe, care-i fu acordată.

— Ascultă, Jenny, mititico, spunea el, în trăsură, unei drăguțe florărese.

Oamenilor cu adevărat mari le place să se lase stăpâniți de o ființă slabă; și Gaudissart avea în Jenny tiranul său; la ora unsprezece, o aducea de la Gymnase, unde o dusese, foarte gătită, într-o lojă de rangul întâi.

— La întoarcere, Jenny, am să-ți mobilez odaia, și încă foarte îngrijit. Lungana de Matilda, care-ți tot bate capul cu asemuirile ei, cu șalurile ei veritabile de India, aduse de curierii ambasadei rusești, cu argintăria ei aurită și cu prințul ei rus, care cred că e un mare farsor, nu va mai găsi ce să cârtească. Am să consacru împodobirii odăii tale toți copiii pe care am să-i fac în provincie.

— Ia te uită! Ce drăguț din partea ta! exclamă florăreasa. Cum, nerușinatule, nemernicule, îmi spui așa liniștit, că o să faci copii, și-ți închipui că eu o să îndur așa ceva?

— Vai! te-ai prostit, Jenny dragă? E un fel de a vorbi în negoțul nostru.

— Frumos negoț!

— Dar ascultă o dată! Dacă vorbești întruna, sigur ca o să ai dreptate!

— Păi și vreau să am dreptate întruna. Uite la el! nu ți-e rușine?

— Nu vrei să mă lași să isprăvesc? Am luat sub ocrotirea mea o idee minunată, Un ziar care se face pentru copii. În meseria noastră, voiajorii când au făcut într-un oraș – să spunem – zece abonamente la Ziarul Copiilor, zic: am făcut zece copii; iar atunci când voi face zece abonamente la ziarul Mișcarea, am să spun; astă-seară am făcut zece Mișcări. Acum înțelegi?

— Halal să-ți fie! Te-apuci să faci politică? Parcă te văd la Sainte-Pelagie[11], și eu o să trebuiască să alerg acolo în fiecare zi. Ah! dac-ai ști la ce te înhami când iubești un bărbat, zău, mai bine v-am lăsa să vă descurcați singuri, voi toți bărbații. Haide, mâine pleci, ce să ne mai băgăm în cap atâtea gânduri negre; toate astea-s prostii.

Trăsura se opri în fața unei case clădite de curând, în strada d’Artois, unde Gaudissart și Jenny se urcară la etajul al patrulea. Acolo locuia domnișoara Jenny Courand, despre care se zicea îndeobște că ar fi fost cununată în taină cu Gaudissart, zvon pe care voiajorul nu-l dezmințea. Ca să-și păstreze puterea asupra lui, Jenny Courand îl silea pe faimosul Gaudissart să aibă grijă de tot felul de nimicuri, amenințându-l mereu că îl părăsește dacă uită cumva vreunul dintre ele. Gaudissart trebuia să-i scrie din fiecare oraș unde se oprea și să-i dea socoteală de fiecare faptă a lui.

— Și câți copii trebuie să faci, ca să-mi mobilezi odaia? zise ea aruncându-și șalul și așezându-se lângă un foc viu.

— Am câte cinci gologani de fiecare abonament.

— Frumos! Și cu cinci gologani crezi tu că o să mă îmbogățești! Doar de-ai fi ca jidovul rătăcitor și ai avea buzunarele cusute.

— Dar bine, Jenny, am să fac mii de copii. Gândește-te că până acum copiii n-au avut un ziar al lor. Dar prost mai sunt că vreau să-ți explic politica afacerilor. Habar n-ai tu de toate astea!

— Ei, ia vezi, Gaudissart! Dacă sunt așa de proastă, de ce mă iubești?

— Fiindcă ești o proastă… încântătoare. Ascultă, Jenny! Vezi tu, dacă reușesc să plasez Globul, Mișcarea, Asigurările și mărfurile mele de Paris, în loc să câștig opt sau zece mii de franci amărui pe an, vânturându-mă de colo până colo, ca o paiață de bâlci, sunt în stare să aduc douăzeci sau treizeci de mii de franci dintr-o singură călătorie.

— Desfă-mi șiretele, Gaudissart, dar vezi, nu trage.

— Și atunci, zise voiajorul uitându-se la spatele catifelat al florăresei, am să mă fac acționar la ziare, ca Finot, un prieten de al meu, fiul unui pălărier, care are acum treizeci de mii de franci pe an și care o să fie numit pair al Franței[12]. Când te gândești că prichindelul de Popinot… Ah! Doamne, uitasem să spun că domnul Popinot a fost numit ieri ministrul Comerțului. Eu de ce n-aș avea ambiție? Ehei! Aș prinde pălăvrăgeala de la tribună și aș putea ajunge ministru. Și încă îndrăzneț de tot! Ia ascultă:

„Domnilor – zise el, stând în dosul unui fotoliu – presa nu e nicio unealtă, nicio negustorie. Privită din punct de vedere politic, presa e o instituție. Or, noi suntem obligați aici să privim numai politic lucrurile, deci… (răsuflă adânc), deci, trebuie să ne dăm seama dacă e folositoare sau dăunătoare, dacă trebuie să fie încurajată sau oprită, constrânsă sau liberă: grave chestiuni! Nu cred că abuzez de clipele totdeauna atât de prețioase ale Camerei cercetând acest articol și arătându-vă care sunt condițiile. Mergem spre prăpastie. Desigur, legile nu sunt bătute la piuă cum trebuie…

— Ei? zise el uitându-se la Jenny. Toți oratorii mână Franța spre o prăpastie; spun asta, sau vorbesc despre carul statului, despre furtuni și orizonturi politice. Parcă nu le cunosc eu toate minciunile! Mă pricep la orice negoț. Și știi de ce? M-am născut cu căiță în cap. Mama mi-a păstrat căița, am să ți-o dau. Deci, o să fiu în curând la putere, eu, ăsta care mă vezi.

— Tu?

— Și de ce adică n-aș fi baronul Gaudissart, pair al Franței? Nu l-au făcut până acum de două ori deputat pe domnul Popinot, în arondismentul al patrulea? La masă cu Ludovic-Filip! Se zice că Finot o să ajungă consilier de stat. Ah! De m-ar trimite pe mine ambasador la Londra, le-aș arăta eu englezilor. Nimeni nu l-a păcălit încă pe Gaudissart, pe faimosul Gaudissart. Da! Nu m-a pus nimeni în cofă și nici n-o să mă pună vreodată, în nicio meserie, politică sau nepolitică, aci sau aiurea. Dar deocamdată, trebuie să fiu cu trup și suflet al capitalurilor, al Globului, al Mișcării, al Copiilor și al mărfii de Paris.

— O s-o pățești cu ziarele alea ale tale. Mă prind că nici n-apuci bine să ajungi la Poitiers și au să te înhațe.

— Pe ce ne prindem, mititica?

— Pe un șal.

— Fie! Dacă pierd șalul, mă întorc iar la marfa mea de Paris și la pălării. Dar să-l înfunde cineva pe Gaudissart, niciodată, niciodată!

Și faimosul voiajor se înfipse în fața frumoasei Jenny, o privi țanțoș, cu o mână petrecută sub jiletcă, cu capul întors pe trei sferturi, cu o înfățișare napoleoniană.

— Of! Caraghios mai ești! Ce ai mâncat astă seară?

Gaudissart era un bărbat de treizeci și opt de ani, de statură mijlocie, voinic și gras, ca un bărbat deprins să umble cu diligenta; cu o față rotundă ca un dovleac, roșcovană, cu trăsături regulate, ca acele chipuri clasice adoptate de sculptorii tuturor țărilor pentru statuile Belșugului, Legii, Puterii, Negoțului, și așa mai departe… Pântecul lui proeminent avea forma unei pere. Avea picioare scurte, dar era sprinten și nervos. O luă pe Jenny, pe jumătate dezbrăcată, și o puse în pat.

— Taci, femeie liberă ce ești! zise el. Habar n-ai ce e femeia liberă, Saint-Simonismul, Antagonismul, Furierismul, Criticismul[13]și cu exploatarea pătimașă, ei uite! Asta e… în sfârșit, sunt zece franci de fiecare abonament, doamnă Gaudissart…

— Pe cuvântul meu de onoare, ești nebun, Gaudissart!

— Din ce în ce mai nebun după tine, zise el, aruncându-și pălăria pe divanul florăresei.

A doua zi de dimineață, după ce mâncă la prânz foarte mult la Jenny Courand, Gaudissart porni călare, ca să meargă în capitalele de plasă, a căror cercetare îi fusese dată în grijă mai cu deosebire, de către feluritele întreprinderi în slujba cărora își pusese tot talentul. După ce îi trebuiseră patruzeci și cinci de săptămâni ca să străbată locurile cuprinse între Paris și Blois, se opri două săptămâni în orașul acesta din urmă, ca să-și scrie scrisorile și să viziteze târgușoarele din județ. În ajunul plecării sale la Tours, trimise domnișoarei Jenny Courand scrisoarea următoare ale cărei amănunte fermecătoare nu ar putea fi întrecute de nicio povestire, și care dovedește de altfel cât de legitime erau legăturile care uneau pe aceste două ființe