[Scene din viata de provincie] Iluzii pierdute

Prefață la prima ediție

(Cei doi poeți)

În decurs de trei ani, din decembrie 1833 și până în decembrie 1836, autorul și-a publicat cele douăsprezece volume care compun primele trei serii de Studii ale moravurilor din secolul al XIX-lea. Acum, când a terminal această primă ediție, i se va ierta faptul de a atrage atenția că atât lucrările retipărite cât și cele inedite au necesitat o muncă egală, căci, dintre acestea din urmă, cele mai multe au fost refăcute; în unele dintre ele chiar totul a fost reînnoit, și subiectul și stilul. Este probabil că și celelalte trei serii, Scene din viața politică, Scene din viața militară și Scene din viața de la țară, să nu ceară un răstimp mai mare; astfel, cei care se interesează de această operă vor putea cunoaște în curând proporțiile ei adevărate, și vor înțelege, din simpla expunere a cadrului, imensele detalii ce le cuprinde.

Dacă autorul revine asupra planului general al operei sale, e întrucâtva obligat la aceasta de felul în care ea se înfățișează publicului, precum și fiindcă e supusă unor critici nemeritate.

Când un scriitor a întreprins o prezentare completă a societății, privită sub toate aspectele și surprinsă în toate Fazele ei, pornind de la principiul că starea socială îi adaptează pe oameni într-o asemenea măsură nevoilor sale. și îi deformează până-ntr-atât, încât nicăieri oamenii nu se mai aseamănă între ei, și că ea a creat tot atâtea specii câte profesiuni există; că, în sfârșit, omenirea socială prezintă tot atâtea varietăți câte prezintă și zoologia, nu e oare cazul să i se facă unui autor atât de curajos creditul unei cât de mici atenții și al unei cât de mici îngăduințe? Nu s-ar putea oare bucura și el de beneficiul acordat științei, căreia i se permite, atunci când își întocmește monografiile, un răgaz pe măsura întinderii lucrării? Oare el nu poate înainta pas cu pas în opera sa, fără a fi silit să explice, de fiecare dată, că noua sa lucrare este doar o piatră din edificiu, și că toate pietrele țin una de alta, pentru a alcătui într-o bună zi un vast edificiu? În fine, nu e oare un avantaj destul de mare că o face cunoscută în detaliu, atunci când ansamblul ei este atât de considerabil? Într-adevăr, aici fiecare roman nu-i decât un capitol din marele roman al societății. Personajele fiecărei povestiri se mișcă într-o sferă ce n-are altă circumscriere decât a societății înseși. Atunci când se întâmplă ca unul dintre aceste personaje, cum e domnul de Rastignac din Moș Goriot, să fie părăsit la mijlocul carierii sale, înseamnă că îl veți reîntâlni în Profil de marchiză (Studiu de femeie), în Interdicția (Punerea sub interdicție), în Marea Finanță (Casa Nucingen) sau în Pielea de sagri, acționând în epoca sa potrivit rangului pe care l-a dobândit și fiind în legătură cu toate evenimentele la care oamenii de o înaltă valoare participă în realitate. Observația aceasta se aplică mai tuturor personajelor care figurează în această lungă istorie a societății: personajele de seamă ale unei epoci nu sunt chiar atât de numeroase pe cât s-ar putea crede, totuși numărul lor se va ridica la un mai puțin de o mie în această operă, care, la o primă evaluare, urmează să cuprindă douăzeci și cinci de volume[1], în partea sa cea mai descriptivă, e drept; astfel că, măcar sub acest raport, ea va fi fidelă.

Autorul mărturisește așadar deschis că îi este greu să știe unde va avea să se oprească o lucrare a sa, atunci când, prin felul în care se publică, îi e imposibil să o determine, din capul locului, în întregime. Observația aceasta este necesară și în fruntea Iluziilor pierdute, din care volumul de față nu cuprinde decât introducerea. Planul inițial nu prevedea mai mult; dar, în timpul executării lui, totul s-a schimbat; împărțirea inexorabilă pe tomuri era fixată, iar speculația editorială nu putea aștepta, astfel că autorul a fost nevoit să se oprească la limita stabilită de el însuși operei. La început, nu era vorba decât de o comparație între moravurile din provincie și cele ale vieții pariziene; autorul își propusese să înfățișeze acele iluzii pe care oamenii și le fac în provincie unii asupra altora din lipsa termenilor de comparație, și care ar da naștere la adevărate catastrofe dacă, spre norocul lor, provincialii nu s-ar obișnui până-ntr-atâta cu atmosfera de acolo și cu fericitele necazuri ale vieții lor, încât oriunde în altă parte ei suferă, iar Parisul în special le displace. În ceea ce-l privește, autorul a avut deseori prilejul să admire buna credință cu care provincialii îți prezintă o femeie destul de prostuță drept foarte deșteaptă, sau o urâțică oarecare drept o femeie încântătoare… Dar, zugrăvind cu îngăduință interiorul unui menaj și revoluțiile dintr-o mică tipografie de provincie, dând apoi acestui tablou extinderea căpătată în introducere, e limpede că terenul s-a lărgit fără voia autorului. Când copiem natura, săvârșim cu bună credință erori: adesea, cuprinzând cu ochii o priveliște, nu-i ghicim de la început adevăratele dimensiuni; cutare drum părea la prima vedere o simplă potecă, vâlceaua devine mai apoi o vale, iar muntele cel ușor de trecut când îl vezi de departe cere o zi întreagă de urcuș. Tot astfel, Iluziile pierdute nu se referă numai la un tânăr ce se crede mare poet și la femeia care îi întreține această credință aruncându-l în vârtejul Parisului, sărac și fără sprijin. Raporturile dintre Paris și provincie, funesta atracție exercitată de acest oraș au arătat autorului pe tânărul din secolul al XIX-lea sub o față nouă: dintr-odată, el s-a gândit la marea plagă a acestui veac: gazetăria, care devorează atâtea existențe, atâtea gânduri frumoase, și care produce înspăimântătoare reacții în modestele regiuni ale vieții din provincie. El s-a gândit în deosebi la cele mai fatale iluzii ale acestei epoci, la acelea pe care familiile și le fac despre copiii înzestrați cu unele însușiri de geniu, fără a avea însă și voința care le dă un sens, fără a deține și virtuțile care înăbușă abaterile. Tabloul deci s-a extins. În loc de o singură față a vieții individuale, e vorba acum de una dintre cele mai curioase fețe ale secolului nostru, de o față pe cale de a se uza, așa cum s-a uzat și imperiul[2]; de aceea trebuie să ne grăbim a o zugrăvi, ca nu cumva ceea ce e încă viu să ajungă un cadavru, chiar sub ochii pictorului. Autorul își dă seama că în asta constă o mare, dar și grea sarcină. Dezvăluind moravurile ascunse ale gazetăriei, el va face poate să roșească nu numai o frunte; totodată va explica însă și multe deznodăminte neexplicate ale atâtor existențe literare pline de speranțe frumoase care au sfârșit totuși rău. În fine, succesele rușinoase ale câtorva oameni mediocri își vor afla astfel justificarea, în dauna protectorilor lor și poate chiar a firii omenești.

Când își va sfârși autorul pânza? Nu știe, dar o va sfârși. Această dificultate i s-a mai ivit în câteva rânduri, fie la Louis Lambert, fie la Fiul blestemat, fie la Capodopera necunoscută[3], și, de fiecare dată, nu i-a lipsit lui răbdarea, ci publicului, căruia aceste amănunte îi sunt – de ce n-am spune-o? – indiferente; el cere cărți, fără să-i pese câtuși de puțin de felul în care se fac.

Paris, 15 ianuarie 1837

Cei doi poeți[4]

e vremea când începe povestirea de față, nici presa lui Stanhope[5], nici sulurile de distribuit cerneală nu funcționau încă în micile tipografii din provincie. Deși specialitatea sa îl ținea în legătură cu tipografiile din Paris, orașul Angoulême se slujea tot de teascuri de lemn – de unde vine expresia gem teascurile, astăzi fără aplicație. Tipografiile înapoiate de acolo foloseau încă șomoioagele de piele date cu cerneală, cu care unul dintre presari tampona caracterele. Placa mobilă, unde se așază forma plină de litere, peste care se aplică apoi coala de hârtie, era tot de piatră și îndreptățea denumirea de marmură. Rapidele prese mecanice de azi ne-au făcut să dăm până într-atâta uitării acest mecanism, căruia îi datorăm – cu toate cusururile lui – minunatele cărți ale editorilor Elzevir, Plantin, Aldi și Didot[6], încât suntem nevoiți a folosi și noi denumirile vechilor unelte cărora Jêrôme-Nicolas Séchard le purta o dragoste superstițioasă, deoarece își au rolul lor în această lungă și – poate – neînsemnată povestire.

Acest Séchard, pe vremuri, făcuse parte din breasla tescuitorilor sau presărilor, cărora zețarii le zic urși. Mișcările de du-te-vino, întrucâtva asemănătoare cu ale urșilor în cușcă, și pe care le fac presării umblând de la cerneală la presă și de la presă la cerneală, le-au atras de bună seamă această poreclă. La rândul lor, urșii le-au zis zețarilor maimuțe, din pricina veșnicei îndeletniciri a acestora de a scotoci prin cele o sută cincizeci și două de căsuțe spre a-și lua literele de care au nevoie. Prăpădul din 1793[7] îl găsește pe Séchard în vârstă de aproape cincizeci de ani și însurat. Astfel că, fiind și în vârstă și căsătorit, scăpă de mobilizarea cea mare la care fură supuși mai toți lucrătorii. Bătrânul tescuitor se trezi singur în tipografia al cărei patron – sau fraierul, cum i se mai zice – murise tocmai atunci, lăsând o văduvă fără copii. Întreprinderea se văzu amenințată de o apropiată ruină: ursul, rămas singur, nu era în stare să se preschimbe în maimuță, deoarece, tipograf fiind, nu știuse vreodată nici să scrie, nici să citească. Fără a ține seama de acest lucru, un reprezentant al poporului, grăbit să răspândească faimoasele decrete ale Convențiunii[8], îl învesti pe tescuitor cu brevetul de meșter-tipograf, rechiziționându-i totodată și tipografia. După ce primi brevetul cel primejdios, cetățeanul Séchard o despăgubi pe văduva patronului său aducându-i economiile neveste-sii, cu care plăti la jumătate de preț utilajul tipografiei. Până aici fusese ușor. Acuma însă, trebuia să tipărească fără greșeală și fără întârziere decretele republicane. În această grea situație, Jérôme-Nicolas Séchard avu norocul să dea peste un nobil marsiliez care nu voia nici să emigreze ca să nu-și piardă moșiile, nici să iasă la lumină ca să nu-și piardă capul, și care nu-și putea câștiga pâinea decât găsindu-și vreo îndeletnicire. Domnul conte de Maucombe îmbrăcă așadar sărăcăciosul halat al unui șef de atelier de provincie; culese, citi și corectă el însuși decretele care prevedeau pedeapsa cu moartea pentru cetățenii care-i ascundeau pe nobili. Ursul, ajuns fraier, le tipărea și le dădea la afișat; și amândoi scăpară teferi și nevătămați. În 1795, după ce trecu vârtejul Terorii, Nicolas Séchard fu silit să-și caute un alt factotum, care să-i fie zețar, corector și șef de atelier. Un abate, ajuns mai pe urmă episcop sub Restaurație, și care refuza pe atunci să presteze jurământul, îl înlocui pe contele de Maucombe până în ziua în care primul consul restabili religia catolică. Contele și episcopul se întâlniră mai târziu pe aceeași bancă în Camera pairilor[9]. Dacă în 1802 Jérôme-Nicolas Séchard nu știa să citească și să scrie mai bine decât în 1793, strânsese în schimb destui bănișori ca să-și poată plăti un șef de atelier. Fostul breslaș, atât de nepăsător altădată față de viitorul lui, ajunsese acum foarte temut de maimuțele și urșii săi. Zgârcenia începe de unde încetează sărăcia. În ziua în care fostul presar întrevăzu posibilitatea de a face avere, interesul trezi în el o agerime negustorească lacomă, bănuitoare și pătrunzătoare. Cu practica lui îndelungată, îi dădea mâna să ia în derâdere teoria. Ajunsese să aprecieze din ochi prețul unei pagini sau al unei coli, după soiul de caractere folosite. Le explica clienților săi, care nu se pricepeau în ale tipografiei, că literele aldine costau mai scump decât cele de rând; iar când era vorba de cele de rând, spunea că erau mai greu de mânuit. Nepricepând nimic din munca tipografică numită cules, îi era atât de teamă să nu se înșele, încât nu încheia niciodată decât învoielile în care el avea partea leului. Dacă zețarii lucrau cu ora, nu-i slăbea o clipă din ochi. Cum afla de vreun fabricant de hârtie strâmtorat, îi cumpăra marfa pe nimica toată și o băga în magazia lui. Astfel că, încă de pe atunci, pusese mâna și pe casa în care era adăpostită tipografia din vremi imemoriale. Avu parte de tot soiul de noroace: rămase văduv și nu avu decât un fiu; îl dădu la liceul din oraș, nu atât ca să-l scoată învățat, cât ca să-și pregătească un urmaș; se purta aspru ca să prelungească durata autorității părintești asupra lui. De aceea, în zilele libere, îl punea să stea la casă, spunându-i că trebuie să învețe cum se câștigă banul, spre a putea la rându-i, odată și odată, să-l răsplătească pe sărmanu-i părinte, care se strâmtora ca să-l crească pe el. La plecarea abatelui, Séchard îl numi șef de atelier pe unul dintre cei patru zețari pe care viitorul episcop i-l recomandase a fi cel mai cinstit și mai destoinic. În felul acesta, omul nostru putea să se descurce până în momentul când fiul său avea să preia conducerea întreprinderii, care urma a se mări trecând în mâini mai tinere și mai pricepute. David Séchard fu un elev strălucit la liceul din Angoulême. Deși era un urs care făcuse avere fără învățătură și fără educație și disprețuia nespus știința, bătrânul Séchard își trimise fiul la Paris pentru studii mai înalte în ale tipografiei; însă îl povățui atât de stăruitor să adune bani mulți într-un loc căruia el îi zicea „raiul lucrătorilor”, atrăgându-i atenția să nu se bizuie pe punga lui tătâne-său, încât desigur că socotea șederea fiului său în țara înțelepciunii drept un mijloc de a-și atinge țelul vieții. Învățând meseria, David își desăvârșise în același timp și educația la Paris. Șeful de atelier de la tipografia Didot ajunse astfel un savant. Către sfârșitul anului 1819, David Séchard părăsi Parisul fără a-l fi costat niciun ban pe taică-său, care îl chema înapoi ca să-i predea conducerea afacerilor.

Tipografia lui Nicolas Séchard scotea pe atunci singurul ziar de anunțuri judiciare existent în acel departament, deținând totodată și exclusivitatea lucrărilor prefecturii și ale episcopiei, trei surse strașnice de venituri pentru un om tânăr și întreprinzător.

Chiar în vremea aceea, frații Cointet, fabricanți de hârtie, cumpăraseră de la prefectura din Angoulême cel de-al doilea brevet de tipograf. Bătrânul Séchard se complăcuse până atunci într-o desăvârșită inactivitate, fiind ajutat la aceasta și de crizele militare care, în timpul imperiului, înăbușiseră orice avânt industrial. Aceasta fusese pricina pentru care nu pusese el mâna pe brevet. Zgârcenia lui deveni însă una dintre cauzele ce duseră de râpă vechea tipografie. Aflând vestea, bătrânul Séchard se bucură că lupta ce avea să izbucnească între întreprinderea lui și frații Cointet urma să fie dusă de fiul său, nu de el. „Pe mine m-ar fi răpus, își zise el; însă un tânăr crescut la domnii Didot o s-o scoată la capăt.” Septuagenarul tânjea după vremea când avea să trăiască fără nicio bătaie de cap.

Dacă în arta tipografică înaltă avea puține cunoștințe, trecea în schimb drept foarte priceput într-o artă pe care lucrătorii au botezat-o cu haz bețiografie, artă prea-prețuită de divinul autor al lui Pantagruel[10], dar a cărei cultivare, cu atâta înverșunare urmărită de societățile zise de temperanță, e din zi în zi mai părăsită. Jérôme-Nicolas Séchard, credincios sorții pe care i-o hărăzise numele[11], era înzestrat cu o sete nepotolită. Nevastă-sa îngrădise cât și cum putuse această patimă pentru strugurele tescuit, înclinare atât de firească la urși, încât domnul de Chateaubriand a remarcat-o până și la adevărații urși din America[12]; dar filosofii au observat că obiceiurile din tinerețe revin cu mai multă putere la bătrânețe. Séchard confirma această lege morală: cu cât îmbătrânea, cu atât îi plăcea mai mult băutura. Patima îi lăsa pe chipul lui de urs semne care îi dădeau o înfățișare originală: nasul luase mărimea și forma unui A majuscul de corpul tipografic maxim, obrajii brăzdați de vine semănau cu unele frunze de vită pline de umflături vinete ori vișinii, și adesea albe la mijloc; părea o trufă[13] uriașă înfășurată în vițe de toamnă. Ascunși sub două sprâncene groase ca două tufișuri încărcate de zăpadă, ochii mici, cenușii, în care strălucea viclenia zgârceniei ce ucidea totul în el, până și dragostea părintească, își păstrau chiar și la beție istețimea. Capul pleșuv, dar pe de lături cu păr, cărunt și creț încă, îți amintea de călugării cordelieri din Povestirile lui La Fontaine[14]. Era scurt și pântecos ca un opaiț de pe vremuri care consumă mai mult untdelemn decât fitil; căci excesele de orice soi împing trupul pe calea spre care e predispus din naștere: ca și învățătura multă, beția îl îngrașă pe cel gras și îl slăbește pe cel slab. Jérôme-Nicolas Séchard purta de treizeci de ani faimosul tricorn municipal care se mai întâlnește încă, în unele provincii, pe capul toboșarului de la primărie. Își punea vestă și pantaloni de catifea verzuie. În sfârșit, mai avea o veche redingotă cafenie, ciorapi pestriți de bumbac și pantofi cu catarame de argint. Costumul acesta care, sub haina de burghez, îl mai trăda încă pe vechiul lucrător, se potrivea atât de bine cu viciile și obiceiurile lui, îi înfățișa atât de limpede viața, încât ai fi zis că omul nostru se născuse gata înveșmântat; nici nu ți l-ai fi putut închipui fără aceste straie, după cum nu-ți poți închipui o ceapă fără foile ei. Dacă de multă vreme bătrânul tipograf n-ar fi dat destule dovezi de oarba-i lăcomie, retragerea sa din afaceri ar fi de ajuns ca să-i zugrăvească firea. În ciuda cunoștințelor cu care fiu-său urma să vină de la renumita școală a tipografiei Didot, el își propuse să facă tocmai cu acest fecior afacerea strașnică pe care o plănuia de mult. Dacă tatăl urma să facă o afacere bună, fiul trebuia să facă una proastă; căci, pentru omul nostru, în afaceri, nu exista nici fiu, nici tată. Dacă la început văzu în David pe singurul său copil, mai târziu văzu în el doar un cumpărător ca oricare altul, ale cărui interese erau potrivnice alor sale: ca vânzător, el voia să vândă scump, iar David urma să cumpere ieftin; fiul devenea deci un dușman ce trebuia învins. Această schimbare a sentimentului în interes personal, de! obicei înceată, întortocheată și tăinuită la oamenii binecrescuți, fu rapidă și fățișă la bătrânul urs, care dovedi cât era de tare bețiografia vicleană față de tipografia învățată în școli. La sosirea feciorului, bătrânul îi arătă dragostea negustorească pe care o au cei șireți față de aceia pe care vor să-i înșele: se purtă cu el ca un îndrăgostit cu iubita sa; îi dădu brațul, îi spuse pe unde să calce ca să nu se umple de noroi; pusese să i se încălzească patul, să i se facă focul, să i se pregătească cina. A doua zi, la o masă bogată, după ce încercase să-l amețească dându-i să bea, Jérôme-Nicolas Séchard, cherchelit zdravăn, îi trase un: „Hai să vorbim și de afaceri!”, rostit printre neîncetate sughițuri, încât David îl rugă să lase afacerile pe a doua zi. Bătrânul urs se pricepea prea bine să tragă folos și de pe urma. beției, ca să se retragă dintr-o bătălie pregătită de atâta vreme. De altminteri, după ce umblase cincizeci de ani „cu ghiuleaua de picioare” – cum zicea el –, nu voia s-o mai tragă nici măcar un ceas. A doua zi, fiu-său avea să fie negreșit fraierul.

Aici, poate, e necesar să spunem câteva vorbe și despre întreprindere. Tipografia, situată la colțul străzii Beaulieu cu piața du Mûrier, fusese instalată acolo spre sfârșitul domniei lui Ludovic al XIV-lea[15]. De aceea, de multă vreme, tot ce se afla acolo fusese hărăzit numai exploatării acelei industrii. Parterul alcătuia o singură mare încăpere, luminată prin două geamlâcuri, unul dând spre stradă, iar celălalt spre o curte interioară. La biroul patronului se putea ajunge și pe o alee. Dar, în provincie, lucrul într-o tipografie e totdeauna obiectul unei curiozități atât de vii, încât clienții preferau să intre pe ușa cu geamuri de lângă vitrina de la stradă, deși erau nevoiți să coboare câteva trepte, atelierul aflându-se sub nivelul străzii. Curioșii, cu gura căscată, nu luau seama la neajunsurile trecerii prin strâmtorile atelierului. Dacă se uitau la colile întinse ca niște leagăne pe frânghiile prinse de grinzi, se ciocneau de șirurile de regaluri cu litere, sau își pierdeau pălăriile izbindu-se de barele de fier ce susțineau presele. Dacă urmăreau mișcările sprintene ale vreunui zețar ce-și umplea pumnul cu litere din cele o sută cincizeci și două de căsuțe din regatul său, citindu-și copia, recitindu-și rândul cules și mai băgând în fugă o albitură, se poticneau într-un teanc de hârtie muiată pusă la uscat cu niște greutăți deasupra, sau se loveau cu șoldul de colțul vreunei lavițe; toate astea spre marele haz al urșilor și maimuțelor. Nu se pomenise vreodată ca cineva să ajungă cu bine până la cele două mari cuști situate la capătul acestei hrube, care alcătuiau două nenorocite de pavilioane cu fața spre curte, și în care tronau într-o parte șeful de atelier, iar în cealaltă patronul. În curte, zidurile erau frumos decorate cu viță de vie care, ținând seama de faima patronului, dădea o atrăgătoare culoare locală. În fund, și sprijinit de zidul negru din mijloc, se ridica un fel de șopron șubred, unde se uda și se tăia hârtia. Tot acolo se afla și jgheabul în care se spălau, înainte și după tiraj, formele, sau, ca să folosim limbajul obișnuit, planșele cu litere: prin el se scurgea la vale un amestec de cerneală cu lături de-ale casei, care îi făcea pe țăranii veniți în zilele de târg să creadă că acolo se spăla pe față necuratul. De o parte a șopronului era bucătăria casei, iar de cealaltă, magazia de lemne. Etajul întâi al casei, deasupra căruia nu mai erau decât două camere de mansardă, cuprindea trei încăperi. Cea dintâi, care ținea cât și aleea – mai puțin locul ocupat de scara de lemn putred – era luminată dinspre stradă de o ferestruică lunguiață iar dinspre curte de un cehi de geam, și slujea și de anticameră și de sufragerie. Spoită numai cu var, bătea la ochi prin cinica simplitate a avariției negustorești: podeaua murdară nu fusese nicicând spălată; mobilierul se compunea numai din trei scaune șubrede, o masă rotundă și un bufet așezat între două uși care dădeau într-un dormitor și într-un salon; ferestrele și ușa erau negre de urmele mâinilor soioase; încăperea era mai totdeauna plină cu teancuri de hârtie albă sau tipărită, iar pe baloturi întâlneai deseori desertul, clondirele și mâncărurile lui Jérôme-Nicolas Séchard. Dormitorul avea o fereastră cu cadru de plumb ce da spre curte, iar pe pereți atârnau covoare vechi din acelea care, în provincie, se întind pe fațada caselor de ziua Sfintei-împărtășanii. Se mai vedeau un pat mare cu coloane, polog, iconițe și o cuvertură de mătase roșie, două fotolii desfundate, două scaune de nuc, un mic birou vechi, iar, pe cămin, o pendulă. Această cameră, în care domnea o atmosferă patriarhală, fusese rânduită de jupân Rouzeau, predecesorul și patronul lui Jérôme-Nicolas Séchard. Salonul, modernizat de răposata doamnă Séchard, înfățișa ochilor niște înfiorătoare lemnării, zugrăvite într-un albastru țipător; pereții erau împodobiți cu un tapet de hârtie reprezentând scene orientale, colorate cafeniu pe fond alb; iar mobila consta din șase scaune îmbrăcate în piele albastră și cu spătare în formă de liră. Cele două ferestre, grosolan boltite, și prin care privirea îmbrățișa piața du Mûrier, stăteau fără perdele, iar căminul nu avea nici candelabre, nici pendulă, nici oglindă. Doamna Séchard murise tocmai în toiul înfăptuirii planurilor sale de înfrumusețare a salonului, iar ursul, neresimțind nevoia unor îmbunătățiri care nu-i aduceau niciun câștig, le părăsise. În această încăpere, Jérôme-Nicolas Séchard, pede titubante[16], își aduse fiul și-i arătă pe masa rotundă un inventar al utilajului tipografiei, întocmit – sub conducerea lui – de către șeful de atelier.

— Ia citește asta, băiete, zise Jérôme-Nicolas Séchard, mutându-și privirea „afumată” de la hârtie la băiat și de la băiat la hârtie. Să vezi ce comoară de tipografie îți dau!

— „Trei prese de lemn susținute de bare de fier, cu marmură de fontă…”

— Mie mi se datorează îmbunătățirea asta, îl întrerupse bătrânul Séchard.

— „Cu toate ustensilele: vase de cerneală, șomoioage de piele, bănci etc., o mie șase sute de franci”! Păi, tată, zise David Séchard scăpând inventarul din mâini, presele tale sunt niște vechituri care nu fac nici cincizeci de franci și nu-s bune decât de pus pe foc.

— Vechituri?… exclamă bătrânul Séchard, vechituri?… Ia inventarul și hai jos! O să vezi și tu dacă invențiile voastre, prost lucrate, fac treabă așa de bună ca uneltele astea vechi dar încercate. Pe urmă, n-o să-ți mai dea mâna să vorbești așa despre niște piese minunate care merg strună și care or s-o mai ducă cât trăiești tu, fără să aibă nevoie de vreo reparație. Vechituri! Da, vechituri, dar de pe urma cărora îți vei câștiga pâinea de toate zilele! Vechituri pe care tatăl tău le-a mânuit timp de douăzeci de ani și care l-au ajutat să te facă ceea ce ești azi.

Tatăl coborî în goană scara șubredă, tocită și scârțâitoare, fără să se clatine; deschise ușa care dădea în atelier, se repezi la prima presă, unsă și curățită din vreme pe ascuns, și-i arătă pistoanele puternice de stejar, lustruite de ucenic.

— Nu-i asta o mândrețe de presă? zise el.

În ea se afla tocmai o invitație de nuntă. Bătrânul urs lăsă în jos rama peste așternut, și așternutul peste marmură, pe care o împinse sub presă; trase căruțul, desfășură frânghia ca să aducă marmura înapoi, ridică așternutul și rama cu îndemânarea unui urs tânăr. Presa, mânuită astfel, scoase un sunet atât de plăcut, încât ai fi zis că e o păsărică ce s-a ciocnit din zbor într-un geam.

— Văzut-ai măcar o singură presă englezească în stare să meargă ca asta? îl întrebă tatăl pe fiul său, mirat.

Bătrânul Séchard alergă pe rând la a doua și a treia presă, punându-le pe fiecare în mișcare cu aceeași îndemânare. Cea din urmă înfățișă ochilor săi tulburați de vin un loc necurățat de ucenic; bețivul, după ce înjură strașnic, apucă un colț al redingotei ca să-l frece, ca un geambaș care îi mai dă un lustru calului înainte de a-l vinde.

— Cu aste trei prese, și fără șef de atelier, poți câștiga nouă mii de franci pe an, David. În calitate de viitor asociat, mă opun să le înlocuiești cu blestematele alea de prese de fontă, care uzează caracterele. Ați rămas toți cu gura căscată la Paris, când ați văzut invenția afurisitului ăluia de englez, un dușman al Franței, care a vrut să-i îmbogățească pe turnătorii de litere. Aha! vă trebuie Stanhopi! eu n-am ce face cu Stanhopii voștri care costă fiecare câte două mii cinci sute de franci, aproape de două ori mai mult decât toate trei nestematele mele laolaltă, și care îți tocesc litera, fiindcă n-au elasticitate. Eu n-am învățat carte ca tine, dar ține minte asta: viața Stanhopilor înseamnă moartea caracterelor. Cu aste trei piese faci treabă bună, lucrarea e bine trasă și localnicii n-or să-ți ceară altceva. Poți să tipărești cu fier, cu lemn, cu aur sau argint, că n-o să-ți plătească o para mai mult.

— „Item[17], citi mai departe David, cinci mii de livre de caractere provenind din turnătoria domnului Vaflard…” La numele acesta, elevul fraților Didot nu se putu stăpâni să nu zâmbească.

— Râzi, râzi! După doisprezece ani, caracterele sunt încă noi. Asta zic și eu turnător! Domnul Vaflard e om cinstit, care pune material bun; și, pentru mine, cel mai bun turnător e acela la care te duci cât mai rar.

— „…socotite la zece mii de franci”, reluă David. Zece mii de franci, tată! păi, asta înseamnă doi franci livra, pe când domnii Didot își vând cicero al lor, nou, cu trei franci livra. Fiarele tale nu fac niciun franc livra, adică nici cât costă fonta din ele.

— Cum? le zici fiare batardelor, cursivelor și roadelor domnului Gillé, fost pe vremuri tipograful împăratului, niște caractere care fac șase franci livra, niște capodopere de gravură, cumpărate acum cinci ani, și dintre care multe sunt încă neîntrebuințate? Uite! Bătrânul Séchard apucă vreo câteva cornete cu sorturi care nu fuseseră încă folosite și i le arătă. Eu nu-s tobă de carte, nu știu să citesc și să scriu, dar știu destule ca să-mi dau seama că literele firmei Gillé sunt străbunicile englezelor de la domnii Didot ai tăi. Uite o rondă de cicero căreia nici nu i s-a luat cleiul, zise el, arătându-i o căsuță și luând din ea un M.

David își dădu seama că nu se putea sta de vorbă cu tatăl său. Trebuia ori să admită totul, ori să refuze totul; avea de ales între nu și da. Bătrânul urs cuprinsese în inventar până și frânghiile de întins. Cea mai mică ramă, scândurile, străchinile, piatra și periile de spălat, toate erau socotite cu grija unui avar. Totalul se ridica la treizeci de mii de franci, în care se cuprindea și brevetul de meșter tipograf și clientela. David se întreba dacă afacerea merita sau nu să fie făcută. Văzându-și fiul că nu dă niciun răspuns cu privire la suma totală, bătrânul Séchard începu să se îngrijoreze; căci el prefera o discuție violentă unei acceptări tăcute. În acest fel de învoieli, tocmeala e o dovadă că ai de-a face cu un negustor priceput care-și apără interesele. „Cine bate palma la orice învoială – zicea bătrânul Séchard – nu prea se ține de ea.” Tot spionând gândul băiatului, îi făcu numărătoarea sărăciilor de unelte necesare exploatării unei tipografii în provincie; îl duse pe David în fața unei prese de lustruit, apoi în fața unei mașini de tăiat hârtia, lăudându-le folosul și trăinicia.

— Uneltele vechi sunt totdeauna cele mai bune. Ar trebui ca, în tipografie, să fie plătite mai scump decât cele noi, așa cum se face la aurării.

Niște viniete îngrozitoare, reprezentând pe Hymen[18], pe Amor ori niște morți ce ridicau lespedea mormântului descriind un V sau un M, ca și niște cadre enorme cu măști pentru afișele de spectacole, deveniră, datorită vorbăriei de bețiv a lui Jérôme-Nicolas, niște obiecte de cea mai mare valoare. Îi spunea fiului său că obiceiurile provincialilor erau atât de înrădăcinate, încât degeaba ar încerca să le dea lucruri mai frumoase. Uite, el care îi vorbea, Jérôme-Nicolas Séchard, se străduise să le vândă almanahuri mai bune decât Dublul Liégeois[19], tipărit pe hârtie de împachetat! Ei bine! adevăratul Dublu Liégeois fusese preferat celor mai minunate almanahuri. David o să-și dea repede seama de importanța acestor vechituri, vânzându-le mai scump decât cele mai costisitoare noutăți.

— Ehei! băiatule, provincia e provincie, iar Parisul e Paris. Dacă un om de la mahala vine să-i tipărești invitația de nuntă, și tu i-o faci fără vreun amoraș cu ghirlande, nici n-o să se creadă însurat, și ți-o va aduce înapoi dacă nu vede pe ea decât un M[20], ca la domnii tăi Didot, care or fi ei fala tipografiei, dar ale căror invenții n-au să pătrundă în provincie nici într-o sută de ani. Asta e!

Oamenii generoși sunt proști negustori. David era din acele firi sfielnice și blânde care se sperie de o discuție și care se dau bătuți când adversarul îi atinge cam prea mult la inimă. Sentimentele lui înalte și autoritatea pe care bătrânul bețiv o păstrase încă asupra lui îl făceau și mai incapabil să se tocmească pentru bani cu tată-său, mai ales că el îl credea animat de cele mai bune intenții; căci la început lăcomia lui interesată o atribui dragostei pe care tipograful o avea pentru uneltele sale. Totuși, deoarece Jérôme-Nicolas Séchard cumpărase totul de la văduva Rouzeau cu zece mii de franci în asignate[21] și, deoarece, în situația actuală, treizeci de mii de franci erau un preț prea ridicat, fiul exclamă:

— Tată, mă omori!

— Cum? eu care ți-am dat viața?… zise bătrânul bețiv ridicând mâna spre frânghiile de sus. Păi, David, la cât evaluezi tu brevetul? Știi tu cât face Jurnalul de anunțuri cu jumătate de franc rândul, privilegiu care, singur, luna trecută, a adus un beneficiu de cinci sute de franci? Băiatule, deschide registrele și vezi cât produc afișele și imprimatele prefecturii, ale primăriei și ale episcopatului! Ești un leneș care dă averii cu piciorul. Stai să te tocmești pentru calul care te va duce la o moșioară de toată frumusețea, ca aceea de la Marsac.

La acest inventar era anexat un contract de asociație între tată și fiu. Bunul părinte închiria asociației casa lui în schimbul sumei de o mie două sute de franci, cu toate că el nu o cumpărase decât cu șase sute, și pe deasupra își rezerva și una dintre cele două camere de la mansardă. Până ce David Séchard nu restituie cei treizeci de mii de franci, beneficiile se împart pe din două; în ziua în care îi achită tatălui suma în întregime, devine singurul și unicul proprietar al tipografiei. David evaluă brevetul, clientela și ziarul, fără să ia în seamă uneltele; socoti că va putea plăti, și primi condițiile. Obișnuit cu tocmelile țărănești și neavând habar de socotelile în mare ale parizienilor, tatăl fu mirat de o hotărâre atât de pripită.

„Să se fi îmbogățit fiu-meu? își zise el, sau născocește ceva ca să nu-mi plătească?”

La gândul ăsta, îi puse tot soiul de întrebări ca să afle dacă avea bani, pentru ai-i lua ca acont. Curiozitatea tatălui trezi bănuiala fiului. David rămase de nepătruns. A doua zi, bătrânul Séchard, cu ajutorul ucenicului, își duse, în camera de la etajul al doilea, mobilele pe care plănuia să le transporte apoi la țară cu căruțele ce se întorceau goale de la târg. Îi predă cele trei camere de la etajul întâi, fără mobilă, tot așa cum îl puse în posesia tipografiei fără să-i dea un sfanț ca să-și plătească lucrătorii. Când David îl rugă ca, în calitate de asociat, să contribuie la cheltuielile necesare exploatării comune, bătrânul presar se făcu a nu înțelege. Când își predase tipografia, nu-și luase obligația să dea și bani, zicea el; el își dăduse partea lui. Încolțit de logica băiatului, îi răspunse că el, când cumpărase tipografia de la văduva Rouzeau, o scosese la capăt fără un ban. Dacă el, lucrător lipsit de cunoștințe, izbândise, un elev de la Didot va realiza lucruri și mai frumoase. De altminteri, David câștigase bani în urma învățăturii, plătită de bătrânul său părinte cu sudoarea frunții, așa că putea prea bine să-i întrebuințeze astăzi.

— Ce-ai făcut cu depunerile tale? îl întrebă, reluând atacul spre a lămuri problema pe care tăcerea feciorului o lăsase nelămurită în ajun.

— Păi, n-a trebuit să trăiesc, să-mi cumpăr cărți? răspunse David mânios.

— A! cumpărai cărți? O să faci atunci afaceri proaste. Oamenii care cumpără cărți nu sunt buni să le tipărească, răspunse ursul.

David suportă cea mai grozavă dintre umiliri, aceea pricinuită de înjosirea la care te supune un tată; fu nevoit să înfrunte valul de argumente meschine, plângărețe, lașe, negustorești, cu care bătrânul avar își sprijinea refuzul. Își înăbuși durerea în suflet văzându-se singur, fără reazem, descoperind că taică-său e un speculant, pe care, din curiozitate filosofică, voi să-l cunoască până în fundul sufletului. Îi atrase atenția că nu-i ceruse niciodată socoteală de averea mamei. Dacă această avere nu compensa prețul tipografiei, cel puțin să servească la exploatarea în comun.

— Averea maică-tii, zise bătrânul Séchard, era inteligența și frumusețea ei!

La răspunsul acesta, David îl ghici pe taică-său în întregime și înțelese că, pentru a obține ceea ce i se cuvenea, ar trebui să deschidă un proces fără sfârșit, costisitor și dezonorant. Sufletul acesta nobil acceptă povara ce avea să-i apese umerii, căci își dădea seama cu câtă strădanie își va achita îndatoririle contractate față de tată.

„Voi munci, își zise el. La urma urmelor, dacă o să-mi fie greu, i-a fost și bătrânului. Doară tot pentru mine o să muncesc.”

— Îți las o comoară, zise tatăl neliniștit de tăcerea băiatului.

David întrebă ce comoară.

— Pe Marion, zise tatăl.

Marion era o fată voinică, de la țară, care făcea o mulțime de treburi în tipografie: umezea hârtia și o rotunjea, se ducea în piață, gătea, spăla rufele, descărca hârtia din căruțe, încasa banii de la clienții din oraș și curăța sulurile. Dacă Marion ar fi știut să citească, bătrânul Séchard ar fi pus-o și la culesul literelor.

Tatăl plecă la țară, pe jos. Deși foarte bucuros de vânzarea mascată sub numele de asociație, era totuși neliniștit de felul în care va fi plătit. Căci, după emoțiile pricinuite de încheierea vânzării, urmează totdeauna cele ale realizării ei. Toate patimile sunt iezuitice prin esența lor. Omul acesta, care socotea ca nefolositoare învățătura, se străduia acuma să creadă în puterea ei. Dădea cu ipotecă treizeci de mii de franci pe ideile de cinste pe care educația trebuie neapărat să i le fi sădit feciorului său. Ca un tânăr binecrescut ce era, David avea să muncească până la istovire ca să-și îndeplinească angajamentele luate; cunoștințele lui îl vor ajuta să găsească mijloacele necesare; se arătase doară plin de sentimente frumoase, o să plătească el! Mulți tați, care fac la fel, cred că procedează părintește, așa precum bătrânul Séchard sfârșise prin a se convinge pe sine însuși când ajunsese la via sa de la Marsac, un mic sat la patru leghe de Angoulême. Moșia aceasta, pe care fostul proprietar construise o locuință frumușică, se mărise an de an, din 1809, de când o dobândise bătrânul urs. Și aici făcea tot treabă de tescuitor, și era, după cum singur spunea, prea priceput la vinuri ca să nu se priceapă și la vie. În timpul primului an al retragerii sale la țară, putea fi văzut plimbându-și chipul plin de îngrijorare printre butucii de viță; căci toată vremea stătea în vie ca altădată în mijlocul atelierului. Cei treizeci de mii de franci neașteptați îl îmbătau mai strașnic decât mustul, și îi mânuia în gând cu degetele. Dorea cu atât mai mult suma, cu cât i se cuvenea mai puțin. De aceea, dădea deseori fuga de la Marsac la Angoulême, mânat de temeri. Suia gâfâind coastele stâncii pe care e așezat orașul, pătrundea în atelier ca să vadă dacă fiul o scotea la capăt. Presele erau tot la locul lor! Singurul ucenic, cu un coif de hârtie pe cap, curăța sulurile. Bătrânul urs auzea scârțâind câte o presă cu vreun anunț în ea, îi zărea pe fiu-său și pe șeful de atelier, fiecare citind în cușca lui câte o carte despre care ursul credea că-i vreo corectură. După ce lua masa cu David, se înapoia la moșia din Marsac, frământat de gânduri. Zgârcenia, ca și dragostea, are darul de a adulmeca lucrurile ce vor să vină, de a le simți, de a le presimți. Departe de atelier unde vederea uneltelor sale îi lua mințile, transportându-l în zilele când făcea avere, podgoreanul descoperea la fecioru-său simptome neliniștitoare de nepăsare. Firma Frații Cointet îl înspăimânta, o vedea doborând firma Séchard și fiul. Într-un cuvânt, bătrânul adulmeca nenorocirea în aer.

Presimțirea era îndreptățită: nenorocirea plutea deasupra firmei Séchard. Dar zgârciții au zeul lor. Printr-un concurs de împrejurări neprevăzute, zeul acesta avea să verse în punga bețivului prețul vânzării lui cămătărești.

Iată acum de ce tipografia Séchard mergea de râpă, cu toate că avea atâtea temeiuri să înflorească. Nepăsător față de reacțiunea religioasă produsă de Restaurație în sistemul de guvernare, dar la fel de nepăsător și față de liberalism, David păstra cea mai nefericită neutralitate în materie politică și religioasă. El trăia într-o vreme în care negustorii din provincie erau neapărat obligați să aibă o părere ca să poată avea clienți: să fie sau cu liberalii, sau cu regaliștii. O dragoste care puse stăpânire pe inima lui David, apoi preocupările sale științifice, cât și firea lui aleasă îl împiedicară să fie atras de câștig, așa cum sunt adevărații negustori, și, prin urmare, să observe deosebirea dintre industria provincială și industria pariziană. Nuanțele, atât de bătătoare la ochi în provincie, se pierd în marea vâltoare a capitalei. Frații Cointet adoptară opiniile monarhice, ținură post în văzul lumii, colindară bisericile, căutară prietenia preoților și retipăriră primele cărți religioase de care se simți nevoie. În felul acesta, negustoria lor luă avânt, iar pe David Séchard îl ponegriră în ochii lumii, învinuindu-l de liberalism și de ateism. „Cum să lucrezi, ziceau ei, cu un om al cărui tată luase parte la masacrele din septembrie[22], era bețiv, bonapartist, un avar bătrân care mai curând sau mai târziu avea să-i lase moștenire grămezi de aur? Ei erau săraci, împovărați de familie, pe când David era burlac și avea să fie nespus de bogat: de aceea nu lucra decât ce-i plăcea” etc. Influențate de aceste învinuiri aduse lui David, prefectura și episcopia sfârșiră prin a trece privilegiul tipăriturilor lor asupra fraților Cointet. În scurtă vreme, rivalii aceștia lacomi, încurajați de nepăsarea concurentului lor, înființară un al doilea ziar de anunțuri. Vechii tipografii nu-i mai rămaseră decât tipăriturile primăriei, iar venitul gazetei de anunțuri scăzu la jumătate. Îmbogățită de câștigurile considerabile realizate cu cărțile bisericești, firma Cointet propuse celor doi Séchard să le cumpere ziarul, în scopul de a avea anunțurile departamentului și publicațiile judecătorești în întregime. De îndată ce David îi transmisese această veste tatălui său, bătrânul podgorean, îngrozit de progresele de până atunci ale firmei Cointet, năvăli din Marsac în piața du Mûrier cu repeziciunea corbului care a adulmecat hoiturile de pe un câmp de luptă.

— Lasă-i în seama mea pe acești Cointet, nu te mai băga tu în chestia asta, îi zise el băiatului.

Bătrânul ghici îndată interesul fraților Cointet și îi sperie cu puterea lui de pătrundere. Fiul său săvârșea o prostie pe care el venea s-o împiedice, spunea dânsul. „De unde o să ne mai găsim clienți, dacă feciorul cedează ziarul? Avocații, notarii, toți negustorii din Houmeau sunt liberali; frații Cointet au vrut să-i facă rău firmei Séchard, acuzând-o de liberalism; în felul acesta însă i-au făcut rost de o portiță de scăpare: anunțurile liberalilor vor rămâne la Séchard! Să vândă ziarul?… dar asta ar însemna să vândă tot, și utilajul și brevetul.” Așadar, cerea de la Cointet șaizeci de mii de franci pentru tipografie ca să nu-și ruineze fiul; el doară își iubea fiul, își apără fiul. Podgoreanul se sluji în argumentare de fiu-său, precum țăranii se slujesc în tocmeli de nevestele lor; fiul ba voia, ba nu voia, după fiecare propunere și acceptare ce le-o smulgea una câte una fraților Cointet, și îi făcu, în cele din urmă, nu fără multă bătaie de cap, să plătească suma de douăzeci și două de mii de franci pentru Journal de la Charente. David însă trebui să-și ia obligația de a nu mai tipări pe viitor niciun fel de ziar; în caz contrariu, urma să plătească treizeci de mii de franci daune-interese. Vânzarea aceasta însemna sinuciderea tipografiei Séchard; dar podgoreanului puțin îi păsa. Jaful e însoțit totdeauna de asasinat. Omul nostru ținea să întrebuințeze această sumă la plata părții lui din întreprindere; și ca s-o aibă, l-ar fi vândut și pe David, cu atât mai mult cu cât fiul acesta stingheritor avea dreptul la jumătate din comoara nevisată. Ca despăgubire, generosul tată îi lăsă tipografia, păstrând însă faimoasa chirie de o mie două sute de franci. După vânzarea ziarului, bătrânul venea rar pe la oraș, sub pretextul vârstei înaintate; dar motivul adevărat era lipsa de interes pentru o tipografie care nu mai era a lui. Totuși, nu putu alunga din inimă pe de-a-ntregul vechea dragoste pentru uneltele sale. Când treburile îl aduceau la Angoulême, i-ar fi fost greu să spună ce anume îl atrăgea mai mult în casa lui: presele de lemn sau fiu-său, căruia, de formă, venea să-i ceară chiria. Fostul șef de atelier, acuma angajat la Cointet, știa care era ținta acestei generozități părintești; el spunea că bătrânul vulpoi își păstra astfel dreptul de a-și băga nasul în afacerile fiului, devenind creditor privilegiat, pe baza chiriilor ce se acumulau.

Nepăsarea lui David Séchard față de afacerile sale avea cauze care ne vor zugrăvi limpede firea tânărului. La câteva zile după instalarea sa în tipografia părinteasca, îl întâlnise pe unul dintre prietenii săi din liceu, pe atunci în prada celei mai negre mizerii. Prietenul lui David Séchard era un tânăr, pe vremea aceea în vârstă de douăzeci și unu de ani, cu numele de Lucien Chardon, fiul unui fost felcer în armata republicană, scos din serviciu din cauza unei răni. Natura făcuse din domnul Chardon-tatăl un chimist, iar întâmplarea îl adusese farmacist la Angoulême. Moartea îl surprinse în toiul unor cercetări determinate de o prețioasă descoperire, pentru care pierduse mai mulți ani de studii. Urmărea anume să vindece toate soiurile de gută. Guta este boala bogaților, iar bogații plătesc scump sănătatea, când n-o mai au. De aceea alesese farmacistul această problemă de rezolvat, dintre toate câte îi veniseră în minte. Între știință și empirism, răposatul Chardon înțelese că numai știința îl putea căpătui; studiase deci cauzele bolii, întemeindu-și leacul pe un anumit regim potrivit fiecărui temperament. Muri însă la Paris, unde se dusese să obțină aprobarea Academiei de științe, și pierdu astfel roadele muncii. Fiind sigur că avea să facă avere, farmacistul nu cruțase nimic pentru creșterea fiului și fiicei sale, astfel că întreținerea familiei înghițise toate veniturile spițeriei. De aceea, nu numai că-și lăsă copiii în mizerie, dar, spre nenorocul lor, îi mai crescuse și în speranța unui viitor strălucit care se stinse odată cu el. Vestitul Desplein[23], care-l îngrijise, îl văzu murind chinuit de necaz. Ambiția lui pornise din marea iubire pe care fostul felcer o nutrea pentru soția sa, ultimul vlăstar al familiei Rubempré, ca prin minune salvată de el, în 1793, de la eșafod. Cu toate că fata se împotrivise acestei minciuni, el câștigase timp declarând-o însărcinată. După ce-și creă întrucâtva, în acest chip, dreptul de a o lua de soție, se și căsătoriră fără a ține seama de sărăcia amândurora. Copiii lor, ca toți copiii rod al dragostei, nu avură moștenire decât minunata frumusețe a mamei, un dar prea adesea fatal când e întovărășit de mizerie. Nădejdile, strădaniile, dezamăgirile, atât de fierbinte împărtășite și de dânsa, vestejiseră adânc frumusețea doamnei Chardon, după cum treptata înjosire la care o obligau lipsurile îi schimbase și felul de viață; dar atât curajul ei, cât și cel al copiilor le-a fost la fel de mare ca și nenorocul. Sărmana văduvă vându farmacia aflată pe Strada Mare din Houmeau, cea mai importantă mahala din Angoulême. Prețul luat pe farmacie îi permise să-și constituie o rentă de trei sute de franci, sumă neîndestulătoare chiar numai pentru propria-i existență; însă atât ea cât și fiică-sa acceptară această situație fără a roși, apoi se apucară de câte o îndeletnicire plătită. Mama îngrijea de femeile lăuze și felul ei frumos de a se purta făcea să fie preferată altora în casele bogate unde găsea și întreținere, mai câștigând totodată și câte un franc pe zi, astfel că nu-i supunea pe copii la niciun fel de cheltuieli. Ca să-și ferească fiul de durerea de a o vedea într-o asemenea condiție umilitoare, mama își luă numele de doamna Charlotte. Persoanele care aveau nevoie de îngrijirile ei se adresau domnului Postel, succesorul domnului Chardon. La rându-i, sora lui Lucien lucra la o femeie foarte cinstită, respectată de toată mahalaua Houmeau, numită doamna Prieur, spălătoreasă de lux, vecină cu dânsa, și câștiga ceva mai puțin de un franc pe zi. Era conducătoarea lucrătoarelor și se bucura în atelier de o oarecare considerație, care o scotea într-un fel din categoria lucrătoarelor de rând. Slabele venituri ale muncii lor, împreună cu cei trei sute de franci din renta doamnei Chardon, se ridicau cam la opt sute de franci pe an, din care cele trei persoane trebuiau să trăiască, să se îmbrace și să-și plătească chiria. Cu toată marea economie pe care o făceau, această sumă de-abia le ajungea, fiind mai toată înghițită de Lucien. Căci doamna Chardon și fiică-sa Ève credeau în Lucien ca soția lui Mahomet în soțul ei; devotamentul lor pentru viitorul rezervat acestuia era nemărginit. Stăteau în mahalaua Houmeau, într-o locuință închiriată pe nimica toată de la succesorul domnului Charden și situată în fundul unei curți interioare, deasupra unui laborator. Lucien avea o odăiță la mansardă. Stimulat de un tată care, fiind pasionat după științele naturale, îl împinsese și pe el la început pe această cale, Lucien fu unul dintre cei mai străluciți elevi ai liceului din Angoulême, unde era în clasa a treia, pe când Séchard isprăvea școala.

Când întâmplarea îi făcu pe cei doi colegi de școală să se reîntâlnească, Lucien, sătul să mai bea din amara cupă a mizeriei, era pe punctul de a lua una dintre acele hotărâri extreme la care recurgi doar când ai douăzeci de ani. Patruzeci de franci pe lună, pe care David i-i dădu cu generozitate lui Lucien, oferindu-se să-l învețe meseria de șef de atelier, deși această specializare îi era cu totul nefolositoare, îl salvară pe Lucien de la deznădejde. Legăturile de prietenie din școală, astfel reînnoite, se strânseră curând, datorită asemănării sorții și deosebirii dintre caracterele lor. Amândoi, cu inima plină de năzuințe ce ar fi putut umple mai multe vieți, posedau acea inteligență aleasă care îl face pe om egalul tuturor somităților, și ambii se vedeau totuși zvârliți la fundul societății. Această nedreptate a sorții îi legă și mai mult. Apoi, amândoi ajunseseră la poezie pe un drum diferit. Deși hărăzit speculațiilor celor mai înalte ale științelor naturale, Lucien se simțea puternic atras de gloria literară; pe când David, pe care tendința sa spre meditație îl predispunea la poezie, avea înclinații înspre științele exacte. Această inversare de roluri dădu naștere unei adevărate frății sufletești. Lucien îi împărtăși de îndată lui David tot ceea ce îi semnalase tatăl său asupra perspectivelor ce se deschid aplicațiilor științei în industrie, iar David îl făcu pe Lucien să întrevadă drumurile noi pe care trebuia să pornească în literatură ca să dobândească renume și avere. Prietenia dintre cei doi tineri ajunse în scurtă vreme una dintre acele pasiuni care nu se nasc decât la vârstă ieșirii din adolescență. David o cunoscu în curând pe frumoasa Ève și se îndrăgosti de ea așa cum se îndrăgostesc sufletele melancolice și meditative. Vorbele Et nunc et semper et in secula seculorum[24] din liturghie sunt lozinca acestor sublimi poeți necunoscuți, ale căror opere constau în mărețe epopei ce se nasc și se pierd numai în intimitatea dintre două inimi! Când îndrăgostitul pătrunse taina nădejdilor pe care mama și sora lui Lucien le puneau în acea frumoasă frunte de poet, când devotamentul lor orb îi fu pe de-a-ntregul cunoscut, i se păru cel mai dulce lucru să se apropie de iubită și să împartă cu ea jertfele și speranțele. Lucien fu, deci, pentru David un frate pe care ți-l alegi singur. Ca acei extremiști care voiau să fie mai regaliști decât regele, David le întrecu chiar pe mama și sora lui Lucien în încrederea pe care o aveau în geniul lui, și îl răsfăță cum își răsfață mama copilul. În timpul uneia din acele convorbiri în care, chinuiți de lipsa de bani ce îi ținea cu mâinile legate, își băteau capul, cum fac toți tinerii, trecând în revistă mijloacele de a se îmbogăți cât mai neîntârziat, și scuturau astfel toți arborii despuiați înaintea lor, de către primii veniți, fără să le pice vreun fruct, Lucien își aminti de două idei ale tatălui său. Domnul Chardon îi vorbise anume că s-ar putea reduce la jumătate prețul zahărului prin întrebuințarea unui nou agent chimic; și apoi că s-ar putea scădea cu tot atâta prețul hârtiei, aducând din America anumite materii vegetale asemănătoare cu acelea pe care le folosesc chinezii și care costă ieftin. David cunoștea importanța acestei chestiuni vânturate și la Didot, așa că se agăță de această idee, văzând în ea o sursă de avere și îl socoti pe Lucien drept un binefăcător față de care nu se va putea nicicând plăti.

Oricine ghicește cât de puțin potriviți să se ocupe de tipografie îi făceau pe cei doi prieteni gândurile și viața lor lăuntrică. În loc să producă cincisprezece-douăzeci de mii de franci, ca aceea a fraților Cointet, tipografi-editori ai episcopatului, proprietari ai ziarului Courrier de la Charente, în viitor singurul ziar al departamentului, tipografia Séchard-fiul producea abia trei sute de franci pe lună, din care trebuiau plătiți șeful de atelier, Marion, impozitele, chiria, ceea ce îl reducea pe David la un câștig de o sută de franci pe lună. Niște oameni harnici și întreprinzători ar fi reînnoit caracterele tipografice, ar fi cumpărat prese de fier și și-ar fi procurat de la Paris cărți pe care le-ar fi tipărit apoi la preț scăzut; dar patronul și șeful de atelier, pierduți în investigații literare și științifice care le absorbeau tot timpul, se mulțumeau cu lucrul pe care li-l mai dădeau ultimii clienți. Frații Cointet ajunseseră să cunoască în sfârșit firea și obiceiurile lui David și nu-l mai calomniau; dimpotrivă, o politică înțeleaptă îi povățuia să lase tipografia aceea să trăiască așa cum putea, într-o cuviincioasă mediocritate, ca să nu cadă în mâinile altui rival, mai de temut; și-i trimiteau ei înșiși lucrările zise „de oraș”. În felul acesta, fără să știe, David Séchard nu exista, comercialmente vorbind, decât printr-o dibace socoteală a concurenților săi. Fericiți de ceea ce ei numeau mania lui, frații Cointet se purtau în aparență plini de echitate și loialitate, dar, în realitate, făceau ca administrația mesageriilor, când simulează o concurență ca să se pună la adăpost de una adevărată.

Exteriorul casei Séchard era în armonie cu zgârcenia murdară care domnea în interior, unde bătrânul urs nu reparase niciodată nimic. Ploaia, soarele, intemperiile fiecărui anotimp dăduseră porții înfățișarea unui bătrân trunchi de copac, într-atâta de brăzdată era de crăpături. Fațada, prost clădită din pietre și cărămizi amestecate la întâmplare, părea că se prăbușește sub povara unui acoperiș ciuruit, alcătuit din olane scobite cu care se obișnuiește a se acoperi casele din sudul Franței. Ferestrele, putrezite și ele, erau prevăzute, împotriva arșiței de prin partea locului, cu niște obloane cât toate zilele, sprijinite de bare groase de fier. Cu greu ai fi găsit în tot Angoulême-ul o casă atât de dărăpănată ca aceasta, care nu mai stătea în picioare decât prin rezistența cimentului. Închipuiți-vă acum atelierul, luminos la cele două capete, întunecos la mijloc, cu pereții acoperiți de afișe, înnegriți în partea de jos de toți lucrătorii care se perindaseră pe-acolo, timp de treizeci de ani, frânghiile împrăștiate pe dușumea, grămezile de greutăți ce se puneau peste teancurile de hârtie muiată, presele vechi, rândurile de regaluri cu litere, și, într-un capăt, cele două cuști în care stăteau patronul și șeful de atelier; și veți înțelege atunci viața celor doi prieteni.

În 1821, în primele zile ale lunii mai, David și Lucien se aflau lângă geamul dinspre curte în momentul când, pe la două, cei patru sau cinci lucrători se duceau la masă. După ce patronul își văzu ucenicul închizând ușa cu clopoțel care dădea spre stradă, îl duse pe Lucien în curte, ca și cum mirosul hârtiilor, al cernelurilor, al preselor și al lemnăriei vechi i-ar fi făcut rău. Amândoi se așezară sub bolta de viță de unde puteau vedea pe oricine ar fi intrat în atelier. Razele de soare, care jucau printre frunze, îi mângâiau pe cei doi poeți, învăluindu-i ca într-o aureolă. Contrastul dintre cele două caractere și dintre cele două figuri apăru atunci atât de puternic, încât ar fi ispitit penelul unui mare pictor. David avea înfățișarea pe care natura o dă ființelor sortite marilor lupte, zgomotoase sau tainice: avea un piept lat cu umerii puternici, potriviți cu trupul său vânjos. Chipul oacheș, colorat, gras, sprijinit pe un gât gros, purtând o pădure deasă de păr negru, semăna la prima vedere cu al călugărilor cântați de Boileau[25]; însă la o nouă cercetare descopereai pe buzele groase și brăzdate, în cuta din bărbie, în conturul nasului turtit, în ochi mai ales, flacăra nestinsă a unei singure iubiri, pătrunderea gânditorului, arzătoarea melancolie a unui spirit ce putea îmbrățișa ambele capete ale orizontului, pătrunzând prin toate întortocherile, și care se sătura repede de bucuriile exclusiv ideale, îndreptând asupră-le și luminile analizei. Dacă ghiceai pe acest chip fulgerările geniului care-și ia zborul, vedeai însă și cenușa lângă vulcan; nădejdea se stingea într-un adânc simțământ al neantului social, în care lipsa de nume sau de avere îi menține pe atâția oameni superiori. Alături de sărmanul tipograf, căruia meseria lui, deși așa de apropiată de o îndeletnicire intelectuală, îi făcea scârbă, alături de acest Silene[26] greoi care bea în înghițituri mari din cupa științei și a poeziei, îmbătându-se ca să uite de nefericirea vieții de provincie, Lucien stătea în poza grațioasă găsită de sculptori pentru Bacchus-ul indian. Fața lui avea distincția de linii a tipului de frumusețe antică: o frunte și un nas grecesc, figura de o albeață catifelată ca a femeilor, ochi de un albastru atât de închis încât păreau negri, ochi plini de iubire, cu albul întrecând în prospețime pe acela al unui copil. Ochii aceștia frumoși aveau deasupra niște sprâncene trase parcă de o pensulă chinezească, și erau mărginiți de gene lungi, castanii. De-a lungul obrajilor strălucea un puf mătăsos de culoarea părului său, blond și buclat natural. O dulceață dumnezeiască fremăta în tâmplele-i de un alb auriu. O noblețe fără seamăn era întipărită pe bărbia lui scurtă și ușor curbată. Zâmbetul îngerilor triști rătăcea pe buzele-i de mărgean, subliniate de albeața strălucitoare a dinților. Avea mâinile omului de neam, mâini elegante, de care bărbații știu să asculte, și pe care femeile doresc să le sărute. Lucien era zvelt și de statură mijlocie. Văzându-i picioarele, un bărbat ar fi fost în stare să-l ia drept o femeie deghizată, cu atât mai mult cu cât, asemeni celor mai mulți dintre oamenii fini – ca să nu le zicem vicleni – avea și șoldurile de femeie. Semnul acesta, rareori înșelător, se adeverea la Lucien, pe care inteligența-i iscoditoare îl târa adesea, când analiza starea actuală a societății, pe panta depravării specifice diplomaților, care cred că izbânda justifică orice mijloace, oricât ar fi ele de josnice. Căci una dintre nenorocirile la care sunt expuse marile inteligențe este aceea de a înțelege orice, atât viciile cât și virtuțile.

Cei doi tineri judecau societatea cu atât mai de sus cu cât ei înșiși se aflau mai jos, deoarece oamenii necunoscuți de lume se răzbună pe micimea situației lor prin înălțimea de la care o privesc. Dar de aceea și deznădejdea le era cu atât mai amară, cu cât zburau mai repede cu gândul pe culmile unde îi mâna adevărata lor soartă. Lucien citise multe, comparase multe; David gândise mult, meditase mult. În ciuda înfățișării de țăran zdravăn și voinic, tipograful avea o fire melancolică și bolnăvicioasă, și se îndoia chiar de sine însuși; pe câtă vreme Lucien, înzestrat cu un spirit întreprinzător, dar nestatornic, avea o îndrăzneală nepotrivită cu înfățișarea-i molatică, aproape firavă, și plină de grații femeiești. Lucien era din creștet până-n tălpi un adevărat gascon, curajos, aventuros, care vede mai mult binele și mai puțin răul, care nu se dă în lături de la o greșeală dacă e de tras vreun câștig de pe urma ei, și care nu se sperie de viciu dacă îi ajută planurile. Pornirile acestea de ambițios îi erau ținute pe atunci în frâu de minunatele iluzii ale tinereții și de însuflețirea care îl mâna către mijloacele nobile pe care oamenii însetați de glorie le folosesc mai înaintea oricăror altora. Deocamdată nu avea de luptat decât cu dorințele sale și nu cu greutățile vieții, cu puterea lui și nu cu slăbiciunea oamenilor, care constituie o pildă foarte primejdioasă pentru spiritele schimbăcioase. Cucerit de strălucitoarea deșteptăciune a lui Lucien, David îl admira, corectându-i totuși excesele la care îl împingea faimoasa „furie franceză”[27]. Omul acesta drept avea o fire sfioasă, care nu se potrivea deloc cu făptura lui puternică, dar era totuși înzestrat și cu stăruința oamenilor din nord. După cum întrevedea și toate greutățile, se hotăra totodată să le și învingă fără a se lăsa doborât; și, dacă avea dârzenia unei virtuți cu adevărat apostolice, o domolea cu farmecul unei nemărginite îngăduințe. În prietenia lor, încă de pe atunci veche, unul din doi iubea până la idolatrizare, și acela era David. Lucien poruncea ca o femeie ce se știe iubită, iar David se supunea cu plăcere. Frumusețea fizică a prietenului său reprezenta în ochii lui o superioritate pe care el o accepta, socotindu-se pe sine drept un om greoi și de rând.

„Vita e făcută pentru munca răbdătoare a câmpului, iar pasărea pentru viața nepăsătoare, își zicea tipograful. Eu voi fi vita, iar Lucien vulturul.”

De aproape trei ani, cei doi prieteni își contopiseră deci soarta, care le apărea atât de strălucită în viitor. Citeau împreună marile opere care se iviră, după ce se făcu pace[28], la orizontul literar și științific: lucrările lui Schiller și Goethe, ale lordului Byron și Walter Scott, ale lui Jean-Paul, Berzelius și Davy, ale lui Cuvier, Lamartine[29] etc. Se încălzeau la flacăra acestor torte, își încercau puterile în opere neizbutite sau începute, părăsite și reluate cu patimă. Își frământau mereu, fără odihnă, neistovitele forte ale tinereții. La fel de săraci, dar mistuiți de iubirea pentru artă și știință, uitau de mizeria de azi, îngrijindu-se de renumele de mâine.

— Lucien, știi ce am primit de la Paris? zise tipograful scoțând din buzunar un volumaș în 18. Ia ascultă!

Și David citi, cum știu să citească poeții, idila lui André de Chénier intitulată Neera, apoi aceea a Tânărului bolnav, pe urmă elegia asupra sinuciderii, aceea în formă antică, precum și cei doi din urmă Iambi.

— Vasăzică ăsta e André de Chénier? exclamă Lucien în mai multe rânduri. Te apucă deznădejdea, repeta el pentru a treia oară când David, prea emoționat ca să mai citească, îl lăsă să ia volumul. Un poet descoperit tot de un poet[30]! zise el văzând semnătura prefeței.

— Chiar după ce-a scris volumul ăsta, reluă David, Chénier credea că nu făcuse încă nimic vrednic de a fi publicat.

Lucien citi la rându-i poemul epic al Orbului și câteva elegii. Când dădu peste fragmentul:

Dacă nici ei n-au fericirea, ea mai există pe pământ?