[Scene din viata de provincie] Ursule Mirouet

Partea întâi:

MOȘTENITORII ALARMAȚI

ând intri în Nemours[1], venind dinspre Paris, treci peste canalul Loing, ale cărui maluri alcătuiesc niște metereze campestre și, în același timp, locuri pitorești de plimbare pentru locuitorii acestui frumos orășel. Din păcate, însă, începând din 1830, dincoace de pod s-au clădit mai multe case. Dacă acest soi de cartier mărginaș se întinde, fizionomia orașului își va pierde fermecătoarea sa originalitate. Dar, prin 1829, marginile drumului fiind încă libere, stăpânul poștei[2], un bărbat voinic și îndesat, de vreo șaizeci de ani, putea foarte bine cuprinde cu privirea, din punctul cel mai înalt al podului, într-o dimineață frumoasă, toată panglica drumului. Septembrie își desfășura comorile, aerul scânteia parcă peste ierburi și pietre, niciun nor nu întina albastrul cerului, un cer nespus de limpede, ce lăsa să se deslușească până în depărtări o neobișnuită rarefiere a aerului. Astfel că Minoret-Levrault[3], așa se numea stăpânul poștei, era nevoit să-și țină mâna streașină la ochi ca să nu fie orbit de lumină. Ca omul cuprins de neastâmpărul așteptării, se uita când la câmpurile încântătoare de otavă din dreapta drumului, când la dealul împădurit care, în stânga șoselei, se întinde de la Nemours până la Bourron[4]. Auzea, în valea râului Loing, unde răsunau zgomotele drumului răsfrânte de colină, galopul cailor și plesnetul de bici al surugiilor săi. Nu trebuie oare să fii stăpânul unei poște ca să-ți pierzi răbdarea în fața unei pajiști unde se aflau vite ieșite parcă de sub penelul lui Paul Potter[5], sub un cer de Rafael, lângă un canal cu maluri umbroase ca în pânzele lui Hobbema[6]? Cine cunoaște Nemoursul știe că aici natura este la fel de frumoasă ca arta, a cărei menire este tocmai de a o spiritualiza: aici, peisajul îți dă idei, te îmbie la cugetare. Dar, văzându-l pe Minoret-Levrault, un artist ar fi părăsit priveliștea înconjurătoare pentru a face portretul acestui burghez, atât era de original prin vulgaritatea sa. Puneți laolaltă toate caracteristicile unei brute și-l veți avea pe Caliban[7] care este, fără îndoială, o creație mare. Acolo unde domină Forma, Sentimentul dispare. Dovadă grăitoare a acestei axiome, stăpânul poștei avea una dintre acele fizionomii care îi îngăduie anevoie cugetătorului să descopere urma unui suflet sub carnația violentă la care duce o creștere exagerată a cărnii. Șapca lui de postav albastru, cu cozoroc mic, rotundă, croită din clini, scotea în evidență un cap ale cărui dimensiuni foarte mari dovedeau că știința lui Gall[8] nu a abordat, până acum, capitolul excepțiilor. Părul cenușiu și parcă lustruit, care ieșea de sub marginile șepcii, ți-ar fi arătat că părul albește și din alte cauze decât oboseala intelectuală și necazurile. De ambele părți ale capului se vedeau urechile mari purtând parcă, pe margini, cicatricele unor ulcerații produse de un sânge prea abundent, ce părea gata să țâșnească la cel mai mic efort. Chipul său avea nuanțe violacee sub pielea brună, obișnuită să înfrunte soarele. Ochii cenușii, vioi, vârâți în fundul capului, ascunși sub desișul sprâncenelor negre, aminteau de cei ai calmucilor veniți pe aici în 1815; dacă scânteiau din când în când, cu siguranță că licărirea din privire se datora vreunui gând stârnit de lăcomia sa de bani. Nasul, turtit la rădăcină, se ridica brusc, ca picioarele unei marmite. Niște buze groase potrivite cu bărbia dublă și aproape respingătoare, a cărei barbă, rasă cel mult de două ori pe săptămână, făcea ca fularul său ponosit să arate ca o frânghie uzată; un gât numai cute de grăsime, deși foarte scurt; niște obraji rotofei completau trăsăturile caracteristice ale forței lipsite de inteligență pe care sculptorii o imprimă cariatidelor lor. Minoret-Levrault semăna cu aceste statui, cu singura deosebire că ele susțin povara unui edificiu, în timp ce el avea destulă bătaie de cap ca să se susțină pe el însuși. O să întâlniți mulți asemenea Atlași[9] care nu poartă pe umeri nicio lume. Bustul acestui bărbat era făcut parcă dintr-o singură bucată; ai fi zis un taur înălțat pe picioarele dinapoi. La capătul brațelor lui vânjoase avea niște mâini groase și aspre, mari și puternice, ce puteau și se pricepeau să mânuiască biciul, hățurile și furca, și cu care nu glumea niciun surugiu. Pântecul enorm al acestui uriaș se sprijinea pe niște pulpe groase cât trupul unui adult și pe niște picioare ca de elefant. Probabil că acest om se înfuria rar, dar și când izbucnea, mânia lui era cu siguranța cumplită, apoplectică. Deși violent și incapabil să gândească, nu săvârșise nimic care să justifice înfățișarea sa sinistră. Celui care tremura de frică în fața acestui uriaș, surugiii săi îi spuneau:

— Oh! nu-i un om rău!

Stăpânul din Nemours, ca să folosim această denumire prescurtată întrebuințată în mod curent în multe ținuturi, purta o jiletcă de vânătoare din catifea verde-închis, pantaloni de doc verde cu dungi verzi, o vestă largă, galbenă, din păr de capră, în buzunarul căreia se zărea o tabacheră enormă ale cărei contururi desenau un cerc negru. La nas cârn, tabacheră mare, se pare că-i o lege care nu cunoaște excepție.

Fiu al Revoluției și spectator pe vremea Imperiului, Minoret-Levrault nu făcuse niciodată politică; cât privește concepțiile sale religioase, nu pusese piciorul în biserică decât la cununie; principiile pe care le urma în viața particulară erau înscrise în Codul civil: credea că poate face orice lucru neîngrădit de lege sau neprevăzut de ea; nu citise niciodată nimic altceva decât ziarul din departamentul Seine-el-Oise[10] sau cele câteva instrucțiuni legate de meseria sa. Trecea drept un agricultor priceput; dar cunoștințele sale erau pur practice. Așa că se poate spune că spiritul lui Minoret-Levrault nu dezmințea aspectul său fizic[11]. Vorbea rar și, înainte de a deschide gura, lua o priză de tutun pentru a avea timp să-și rânduiască nu ideile, ci cuvintele. Dacă ar fi fost vorbăreț, ar fi părut nereușit. Și gândind că acest soi de elefant fără trompă și fără minte se numește Minoret-Levrault, nu trebuie să recunoști, împreună cu Sterne, puterea ocultă a numelor care, uneori, ridiculizează caracterele celor care le poartă și, alteori, le prevestesc?[12] În ciuda incapacităților sale evidente, în treizeci și șase de ani adunase – ajutat fiind și de Revoluție – un venit de treizeci de mii de livre, din pășuni, pământuri arabile și păduri. Dacă și astăzi continua să muncească, având interese în serviciile poștalioanelor din Nemours și în cele dintre Gâtinais și Paris, Minoret o făcea nu atât din obișnuință, cât pentru unicul său fecior, căruia voia să-i asigure un viitor cât mai frumos. Acest tânăr, ajuns – după vorba țăranilor – un domn, abia terminase dreptul și trebuia să depună jurământ, în toamnă, ca avocat stagiar. Domnul și doamna Minoret-Levrault, căci, înapoia acestui colos toată lumea zărește o femeie fără ajutorul căreia ei n-ar fi strâns o avere atât de mare, îi lăsau fiului libertatea de a-și alege cariera: notar la Paris, procuror regal în vreun alt oraș, perceptor general, indiferent unde, agent, de schimb sau stăpân de poștă. Oare ce fantezie își putea refuza, la ce funcție nu putea aspira fiul unui om despre care se spunea, de la Montargis până la Essonne[13]: „Moș Minoret nici nu știe ce avere are!” Vorba asta fusese confirmată din nou, cu patru ani în urmă, atunci când, după ce își vânduse hanul, Minoret își clădise alte grajduri și o casă superbă, mutând lăcașul poștei de pe Strada Mare[14] în port. Acest nou stabiliment costase două sute de mii de franci, sumă pe care, până la treizeci de leghe împrejur, gura lumii o dublase chiar. Poștalioanele din Nemours au nevoie de mulți cai, ele merg până la Fontainebleau, spre Paris, și ajung, dincolo de capitală, pe drumurile dinspre Montargis și Montereau; în toate direcțiile, distanțele dintre popasuri sunt lungi și drumul nisipos ce duce la Montargis îndreptățește folosirea acelui fabulos al treilea cal, pe care îl plătești întotdeauna dar nu-l vezi niciodată[15]. Un bărbat cu înfățișarea lui Minoret, bogat ca Minoret, și care conducea un atare stabiliment, se putea numi deci, fără antifrază[16], stăpânul Nemoursului. Deși nu-și bătuse capul niciodată în viața lui nici cu Dumnezeu, nici cu dracul, deși era un materialist practic, tot astfel cum era un agricultor practic, un egoist practic și un zgârcit practic, Minoret se bucurase până atunci de o fericire pe care n-o umbrise nimic, dacă poți socoti o viață strict materială drept o fericire. Văzând umflătura de carne spână ce acoperea ultima vertebră și apăsa pe creierul mic al acestui om, auzindu-i, mai ales, vocea firavă, subțire, în contrast ridicol cu gâtul său, un fiziolog ar fi înțeles perfect de ce fermierul acesta înalt, voinic și greoi își adora unicul copil, și, poate, și de ce îl așteptase atâta vreme, cum o spunea destul de limpede numele de Désiré purtat de băiat[17]. În sfârșit, dacă dragostea, ca semn al unei bogate trăiri interioare, constituie, la oameni, făgăduiala unor fapte mai de seamă, filosofii vor înțelege cauzele incapacității lui Minoret. Mama, cu care fiul semăna, din fericire, se întrecea cu tatăl în a-și răsfăța odrasla. Firea nici unui copil n-ar fi putut rezista la o atare idolatrie. Așa că Désiré, conștient de puterea lui, știa să scoată bani și din caseta mamei și din punga tatălui, lăsându-i pe fiecare dintre părinți să creadă că numai lui îi solicita ceva. Désiré, care juca la Nemours un rol cu mult superior celui pe care îl joacă un prinț dintr-o familie regală în capitala tatălui său, voise să facă la Paris tot ce-i trecea prin minte, așa cum făcuse în orășelul lui și, în fiecare an, cheltuise peste douăsprezece mii de franci. Dar, în același timp, în contul aceleiași sume, ajunsese la niște concluzii la care n-ar fi ajuns niciodată la Nemours; își lepădase mentalitatea de provincial, înțelese puterea banului și văzuse în magistratură un mijloc de a parveni. În timpul ultimului an, mai cheltuise încă zece mii franci, făcându-și relații printre artiști, gazetari și metresele lor.

O scrisoare confidențială, destul de neliniștitoare, ar fi explicat la nevoie, așteptarea stăpânului poștei, căruia fiul îi ceru sprijinul în vederea căsătoriei sale; dar doamna Minoret-Levrault, ocupată cu pregătirea unei mese somptuoase pentru sărbătorirea triumfului și reîntoarcerea tânărului licențiat în drept, își trimisese bărbatul să aștepte pe drum, spunându-i chiar să ia un cal spre a ieși în întâmpinarea diligenței, dacă aceasta nu se zărea încă. Diligența care trebuia să-l aducă pe acest fiu unic sosește, de obicei, la Nemours, pe la cinci dimineața, iar acum ceasul bătea de nouă! De ce să fi întârziat atât? Să se fi răsturnat? Oare Désiré scăpase cu viață? Își rupse cumva un picior?

Deodată, trei bice trosnesc sfâșiind aerul ca niște focuri de muschetă, în depărtare apar vestele roșii ale surugiilor și se aud nechezând zece cai! Stăpânul poștei își scoate șapca și flutură; l-au zărit. Surugiul de pe calul cel mai frumos, cel care mână doi cai de caleașcă vânăt-rotat, dă pinteni animalului, ia înaintea celor cinci cai mari ai diligenței, un fel de Minoret al grajdului, trece și de cei trei cai de berlină și ajunge în fața stăpânului.

— Ai văzut-o pe Ducler[18]?

Tuturor poștalioanelor care străbat drumuri lungi li se dau nume destul de ciudate: se vorbește despre Caillard, Ducle (diligența de la Nemours la Paris), Grand-Bureau. Orice întreprindere nouă este numită Concurența! Pe vremea când exista întreprinderea familiei Lecomte[19], poștalioanelor lor li se zicea Contesa. — Caillard n-a prins-o din urmă pe Contesă dar Grand-Bureau tot i-a șters… rochia! — Caillard și Grand-Bureau le-au înfundat pe Franțuzoaice (Mesageriile franceze). Dacă îl vedeți pe surugiu mânându-și caii mai-mai să-și frângă gâtul[20] și refuzând un pahar de vin, întrebați-l pe vizitiu; vă va răspunde, cu nasul în vânt, cu privirea ațintită în depărtare: — Concurența ne-a luat-o înainte – Și nici n-o zărim! zice surugiul. Păcătosul, probabil că nici nu i-a lăsat pe călători să mănânce! — Dar, o fi având vreunul? răspunde vizitiul. — Ia atinge-l pe Polignac! Toți caii care nu-s prea grozavi se numesc Polignac[21]. Acestea sunt glumele și subiectul conversației dintre surugii și vizitiii atelajelor, de sus, de pe trăsura, Câte meserii sunt în Franța, tot atâtea argouri.

— L-ai văzut pe Ducler?…

— Pe domnul Désiré? răspunse surugiul întrerupându-și stăpânul. Ehei! sigur că ne-au auzit, bicele ne vesteau de departe sosirea, eram siguri că ne ieșiți în drum.

— De ce a întârziat diligența patru ore?

— S-a desfăcut cercul de la o roată dindărăt, între Essonne și Ponthierry. Dar n-a fost niciun accident; noroc că, la urcuș, Cabirolle și-a dat seama de ce se întâmplase.

În acel moment, o femeie de vreo treizeci și șase de ani, îmbrăcată în haine de sărbătoare, căci dangătele clopotului din Nemours îi chemau pe locuitori la slujba de duminică, se apropie de stăpânul poștei.

— Ei, bine, vere, n-ai vrut să mă crezi, spuse ea. Unchiul nostru e cu Ursule[22] pe Strada Mare, se duc împreună la biserică.

În ciuda legilor poeticii moderne cu privire la culoarea locală, e imposibil să respecți adevărul într-atât încât să repeți groaznica insultă și înjurăturile ieșite din gura cea mare a lui Minoret-Levrault la auzul acestei vești, atât de puțin dramatică, în aparență; vocea lui subțire deveni șuierătoare iar chipul său căpătă acea culoare care îi face pe oamenii simpli să spună, cu agerime, despre câte unul, că l-a pălit soarele[23].

— E sigur? zise el, după prima izbucnire de furie.

Surugiii trecură cu caii lor, salutându-și stăpânul, care parcă nici nu-i văzu, nici nu-i auzi. În loc să-și mai aștepte fiul, Minoret-Levrault porni pe Strada Mare alături de verișoara lui.

— Nu ți-am spus eu mereu? reluă ea. Când doctorul Minoret[24] o să-și piardă capul de-a binelea, mironosița asta o să-l convertească; și cum, cel ce pune stăpânire pe suflet pune mâna și pe pungă, Ursule o să ne ia moștenirea.

— Dar, doamnă Massin!… spuse, năucit, stăpânul poștei.

— Ah! parcă văd că și dumneata o să-mi zici ca Massin, continuă doamna Massin întrerupându-și vărul: Oare se poate ca unei fetițe de cincisprezece ani să-i treacă prin minte asemenea planuri și să le și înfăptuiască? Poate ea să-l facă să-și schimbe părerile pe un om de optzeci și trei de ani care n-a pus piciorul în biserică decât la nuntă, căruia îi e atât de silă de preoți încât nici măcar n-a însoțit copila la slujbă în ziua primei împărtășanii? Ei bine, dacă doctorului Minoret îi este silă de preoți, de ce, mă rog, își petrece de cincisprezece ani încoace toate serile în tovărășia abatelui Chaperon? Bătrânul ăsta prefăcut i-a dat întotdeauna Ursulei douăzeci de franci pentru lumânare când împărțea pâinea sfințită. Cum de nu-ți mai amintești de darul făcut de Ursule bisericii, spre a-i mulțumi preotului că a pregătit-o pentru prima împărtășanie? Și-a cheltuit toți banii pe care îi avea, și nașul ei i-a dat alții în schimb, dar de două ori pe-atât. Numai voi, bărbații, nu vedeți nimic! Când am aflat toate astea, mi-am zis: De-acum, laptele s-a vărsat![25] Un unchi bogat nu se poartă astfel cu o neisprăvită mică adunată de pe drumuri, dacă n-are cine știe ce gânduri în legătură cu ea.

— Măi, verișoară, începu să spună stăpânul poștei, poate că bătrânul se duce așa, din întâmplare, cu Ursule la biserică. E timp frumos, se mai plimbă și el.

— Ascultă, vere, unchiul ține o carte de rugăciuni în mână; și ce mutră fățarnică are! Da’ ce mai încoa’ și încolo, o să-l vezi.

— S-au prefăcut bine, răspunse Minoret, căci bătrâna Bougival mi-a spus că nici pomeneală n-a fost vreodată de religie între doctor și abatele Chaperon. De altfel, preotul din Nemours e cel mai cinstit om din lume, și-ar da și cămașa de pe el unui om sărman; nu e în stare de vreo faptă rea; și a pune mâna pe o moștenire, înseamnă…

— Să furi, preciza doamna Massin.

— Ba mai rău! strigă Minoret-Levrault, scos din fire de observația guralivei sale verișoare.

— Știu că abatele Chaperon, cu toate că-i preot, e un om cinstit, răspunse doamna Massin; dar e în stare de orice pentru săracii lui! L-a tot săpat, l-a tot săpat și unchiul nostru, doctorul, o fi căzut în habotnicie. Eram liniștiți și uite-l cum s-a stricat! Un om care n-a crezut niciodată în nimic și care își avea principiile lui! S-a zis cu noi! Bărbatu-miu e complet întors pe dos!

Doamna Massin, ale cărei cuvinte îl înțepau ca niște săgeți pe vărul ei cel voinic, îl făcea să meargă repede, în ciuda grăsimii sale, în pas cu ea, spre mirarea celor care se duceau la biserică. Ținea să-l ajungă din urmă pe unchiul Minoret și să i-l arate stăpânului poștei.

Înspre Gătinais, orașul Nemours este dominat de un deal de-a lungul căruia se întind drumul spre Montargis și râul Loing. Biserica, peste ale cărei pietre timpul și-a așternut mantia neagră, căci a fost, fără îndoială, reconstruită în secolul al paisprezecelea de către familia de Guise[26], pentru care Nemours a fost ridicat la rangul de ducat și pairie, se înalță la marginea orășelului, la picioarele unei construcții mari, în fermă de arc, care o încadrează. Pentru monumente, ca și pentru oameni, poziția înseamnă totul. Umbrită de câțiva arbori, scoasă în evidență de o piață curățică, această biserică singuratică produce un efect cu adevărat grandios. De cum ajunse în piață, stăpânul Nemoursului putu să-l vadă pe unchiul său intrând în biserică, la braț cu tânăra numită Ursule, fiecare cu o carte de rugăciuni în mână. Bătrânul își scoase pălăria sub portal și capul său cu părul complet alb, ca un pisc înzăpezit, străluci în umbra plăcută a fațadei.

— Ei, bine, Minoret, ce zici de convertirea unchiului tău? strigă Crémière, perceptorul din Nemours.

— Păi, ce vrei să zic? îi răspunse stăpânul poștei oferindu-i niște tutun de prizat.

— Bun răspuns, nea Levrault! Nici nu poți spune ce gândești, de vreme ce un autor celebru[27] a scris, pe bună dreptate, că omul e nevoit să-și gândească spusa înainte de a-și spune gândurile, strigă ironic un tânăr care apăruse între timp și care juca în Nemours rolul lui Mefisto din Faust.

Acest soi rău, numit Goupil[28], era prim secretar al domnului Crémière-Dionis, notarul din Nemours. În ciuda trecutului cam tulbure al tânărului, Dionis îl angajase în Biroul său al unei când Goupil, sărăcind complet, nu mai putuse rămâne la Paris, unde risipise toată moștenirea rămasă de la tatăl lui, un fermier bogat care își hărăzise fiul carierei de notar. Numai văzându-l pe Goupil puteai înțelege imediat de ce se grăbise să se bucure de viață; căci, pentru a-i gusta plăcerile, el trebuia să le plătească scump. Deși era mic de statură și avea doar douăzeci și șapte de ani, bustul îi era dezvoltat ca acela al unui bărbat de patruzeci. Picioarele subțiri și scurte, o figură lată cu pielea cenușie ca cerul înainte de furtună și, pe deasupra, o frunte pleșuvă scoteau și mai clar în evidență această conformație ciudată. Chipul său părea că e cel al unui cocoșat ghebos pe dinăuntru. Un alt element straniu al acestui chip ursuz și palid confirma existența acestui gheb invizibil. Curbat și strâmb ca al multor cocoșați, nasul o lua de la dreapta spre stânga, în loc să împartă fața exact în două. Gura, cu colțurile strânse, ca a sarzilor[29], era întotdeauna gata să spună o ironie. Părul, rar și roșiatic, cădea în șuvițe netede lăsând să se vadă pe alocuri pielea capului. Mâinile, groase și prost legate la capătul unor brațe prea lungi, aminteau niște, gheare și erau arareori curate. Goupil purta pantofi buni de aruncat la marginea drumului și ciorapi din borangic gros de un negru-roșiatic; haina și pantalonii lui negri, în ultimul hal de tociți și aproape grași de jeg, vestele ponosite, cărora le lipseau întotdeauna câțiva nasturi, fularul prăpădit care îi ținea loc de cravată, tot aspectul său exterior trăda mizeria cinică la care îl condamnau patimile sale. Acest ansamblu de elemente sinistre era dominat de doi ochi ca de capră, lascivi și lași totodată, cu pupilele încercuite cu galben. Nimeni nu era mai temut și mai respectat în Nemours decât Goupil. Având toate pretențiile pe care le implica în sine urâțenia sa, era dotat cu acera inteligență oribilă caracteristică oamenilor care își permit orice, și se folosesc de ea pentru a-și compensa decepțiile datorate unei invidii permanente. Rima cuplete satirice care se cântau la carnaval, organiza serenade batjocoritoare[30] și scria, de unul singur, micul ziar local. Dionis, om șiret și prefăcut, și tocmai de aceea destul de fricos, îl ținea pe Goupil alături de sine de teamă, dar și pentru că tânărul era extrem de inteligent și, în plus, cunoștea foarte bine interesele oamenilor din regiune. Dar atât de puțină încredere avea în secretarul său încât își administra singur afacerile bănești, nu-l găzduia în casa lui, îl ținea la distanță, și nu îi încredința nicio afacere mai secretă sau mai delicată. Secretarul își lingușea patronul ascunzând ura izvorâtă din această purtare și o supraveghea pe doamna Dionis, nutrind gânduri de răzbunare. Cum pricepea lucrurile foarte repede, munca nu-i era deloc anevoioasă.

— Ei, văd că ai și început să râzi de necazul nostru, îi zise stăpânul poștei secretarului văzându-l că își freacă mâinile.

Cum Goupil încuraja, în mod josnic, toate patimile lui Désiré, al cărui prieten devenise în ultimii cinci ani, stăpânul poștei nu se purta cu el cu prea mare considerație, fără a bănui ce uriașă cantitate de dorințe cumplite se aduna în fundul inimii lui Goupil la fiecare nouă rană pe care o primea. După ce își dăduse seama că banii îi erau mai necesari decât orice, secretarul, știindu-se superior întregii burghezii din Nemours voia să facă avere și conta pe prietenia lui Désiré ca să cumpere unul dintre cele trei oficii importante din oraș: grefa Judecătoriei de Pace, biroul unuia dintre portărei, sau pe cel al lui Dionis. Așa că suporta cu multă răbdare atacurile stăpânului poștei, disprețul doamnei Minoret-Levrault și juca un rol infam pe lângă Désiré care, de doi ani încoace, îl lăsa să consoleze toate Ariadnele[31] seduse la sfârșitul vacanței. Goupil devora astfel firimiturile supeurilor rafinate[32] pe care le aranjase.

— Dacă eram cu nepotul bătrânului, nu mă punea el să împart moștenirea cu Dumnezeu, replică secretarul dezvelindu-și dinții rari, negri și amenințători, într-un rânjet hidos.

Chiar atunci, Minoret-Levrault junior, grefierul de la Judecătoria de Pace, își ajunse din urma soția care o însoțea pe doamna Crémière, soția perceptorului din Nemours. Acest personaj, unul dintre cei mai aprigi burghezi din orășel, semăna cu un tătar: avea ochii mici și rotunzi ca bobitele de măceș sub o frunte teșită, părul creț, tenul unsuros, urechile mari, fără margine, o gură aproape fără buze și barba rară. Gesturile lui aveau blândețea nemiloasă a, cămătarilor, a căror purtare se bazează pe niște principii imuabile. Vorbea ca un om care și-a pierdut vocea. În fine, spre a-l zugrăvi și mai bine, e suficient să spunem că își punea fiica cea mare și soția să-i scrie diferitele copii ale sentințelor judecătorești.

Doamna Crémière era o femeie grasă de un blond îndoielnic, cu obrajii numai pistrui, cu rochiile cam prea strânse pe corp, bună prietenă cu doamna Dionis, și care trecea drept o persoană cultă, pentru că citea romane. Această femeie interesată de bani în ultimul grad, cu pretenții de eleganță și de inteligență, aștepta moștenirea unchiului său pentru a-și crea un anumit gen, pentru a-și împodobi salonul și a primi burghezia din localitate; asta fiindcă soțul ei nu voia să audă de lămpile Carcel[33], de litografii și de multe alte fleacuri pe care le vedea în casa soției notarului. Îi era nespus de teamă de Goupil, care pândea și difuza capsulinghetele ei (așa traducea ea lapsus linguae). Într-o zi, doamna Dionis îi spusese că nu mai știe ce apă de gură să întrebuințeze.

— Ia niște licoare cu opiu[34], o sfătuise ea.

Aproape toate rudele colaterale ale bătrânului doctor Minoret se adunaseră în piață, și importanța evenimentului care le pusese pe foc era resimțită de atât de multă lume încât grupurile de țărani și de țărănci cu umbrelele lor roșii, purtând straie în culorile acelea țipătoare care realizează o imagine atât de pitorească în zilele de sărbătoare de-a lungul drumurilor, aveau ochii ațintiți asupra moștenitorilor lui Minoret. În orășelele care ocupă un loc de mijloc între târgurile mari și orașe, cei care nu se duc la biserică stau în piață. Se discută tot soiul de afaceri. La Nemours, ceasul slujbei era și cel al unei burse săptămânale la care luau parte, adeseori, stăpânii locuințelor răspândite pe o rază de o jumătate de leghe. Așa se explică coaliția țăranilor împotriva burghezilor cu privire la prețul alimentelor și al mâinii de lucru.

— Dar tu ce-ai fi făcut? îl întrebă stăpânul din Nemours pe Goupil.

— M-aș fi străduit să-i fiu tot atât de folositor ca aerul pe care îl respiră. Că, la drept vorbind, nici n-ați prea știut cum să vă dați pe lângă el! Cu o moștenire trebuie să le porți cu tot atâta grijă ca și cu o femeie frumoasă, că de’, altfel zboară amândouă. Dacă stăpâna mea ar fi pe aici, continuă el, v-ar spune cât de justă este această comparație.

— Dar domnul Bongrand mi-a zis și mai adineauri să nu fim neliniștiți, răspunse grefierul de la Judecătoria de Pace.

— Oh! există o mie și una de feluri de a rosti asta, replică Goupil râzând. Tare aș mai fi vrut să-l aud și eu pe șmecherul ăsta, de judecător de pace! Dacă n-ar mai fi nimic de făcut; dacă, stând și eu, ca el, toată ziua la unchiul dumneavoastră, aș ști că totul e pierdut, v-aș spune: — Nu vă fie teamă de nimic!

Rostind această ultimă frază, Goupil avu un surâs atât de comic, cu o semnificație atât de limpede, încât moștenitorii bănuiră că grefierul fusese indus în eroare de șiretul de judecător de pace. Perceptorul, un bărbat mic și îndesat, cu totul neînsemnat ca om, așa cum trebuie să fie un perceptor, și tot atât de mărginit pe cât își poate dori o femeie inteligentă să fie soțul ei, îi trânti cu furie, lui Massin, care se număra și el printre moștenitori:

— Ți-am spus eu doar!

Cum oamenii cu două fețe le atribuie întotdeauna celorlalți duplicitatea lor, Massin îl privi strâmb pe judecătorul de pace, care, lângă biserică stătea de vorbă, în clipa aceea, cu marchizul du Rouvre[35], unul dintre vechii săi clienți.

— Dac-aș fi sigur de treaba asta! zise el.

— Ați zădărnici protecția pe care o acordă marchizului du Rouvre, împotriva căruia s-a emis un mandat de arestare, și pe care îl unge acum cu sfaturile sale, spuse Goupil strecurând în mintea grefierului un gând de răzbunare. Dar să fiți supus cu șeful dumneavoastră; este un om viclean, probabil că are o oarecare influență asupra unchiului dumneavoastră și mai poate să-l împiedice să-și lase Bisericii toată averea.

— Ei și! Că n-om muri din asta! glăsui Minoret-Levrault deschizându-și tabachera lui cea uriașă.

— Dar nici n-o să trăiți din ea, insistă Goupil, făcându-le pe cele două femei să se înfioare, pentru că mai iute decât soții lor, ele înțelegeau de ce lucruri avea să le lipsească pierderea acestei succesiuni, mai toate moștenirile ducând la sporirea unei bunăstări. Las’ că o să înecăm acest mic necaz în valuri de șampanie, sărbătorind reîntoarcerea lui Désiré, nu-i așa, grăsanule? adăugă el lovindu-l pe colos pe pântec și invitându-se astfel singur, de teamă să nu fie uitat.

Poate că înainte de a trece mai departe, oamenii cărora le plac lucrurile exacte vor fi bucuroși să afle aici, de la bun început, un fel de inventar, destul de necesar, de altminteri, spre a cunoaște gradele de rudenie care îi legau pe acești trei capi de familie sau pe soțiile lor, de bătrânul atât de brusc convertit. Încrucișările de neamuri, în provincie, pot constitui adeseori subiectul unor cugetări pline de învățăminte.

La Nemours nu există decât trei sau patru familii nobile mai puțin importante, chiar necunoscute; printre acestea cea mai strălucită era pe atunci familia Portenduère[36]. Aceste familii exclusive îi frecventează pe nobilii care au pământuri și castele prin împrejurimi, precum cei din familia d’Aiglemont[37], stăpâni ai frumoasei moșii Saint-Lange, și marchizul du Rouvre, ale cărui bunuri, împovărate de ipoteci, erau pândite de burghezi. Nobilii din oraș n-au avere. Toate bunurile doamnei de Portenduère se reduceau la o fermă, cu un venit anual de patru mii șapte sute de franci, și la casa ei din oraș. În fața acestui minuscul cartier Saint-Germain se grupează vreo zece bogătani, foști morari, comercianți retrași din afaceri, în sfârșit, o burghezie în miniatură sub care se agită micii negustori detailiști, proletarii și țăranii. Ca și în cantoanele elvețiene și în mai multe alte ținuturi mici, această burghezie oferă spectacolul curios al răspândirii câtorva familii autohtone, de origine galică, poate, care ajung să stăpânească un teritoriu, invadându-l și făcând ca aproape toți locuitorii să fie uniți prin legături de rudenie. Sub Ludovic al XI-lea, epocă în care Starea a Treia a izbutit să-și facă din porecle nume autentice dintre care unele s-au amestecat cu cele ale feudalilor[38], burghezia din Nemours se compunea din Minoret, Massin, Levrault și Crémière. Pe timpul lui Ludovic al XIII-lea[39], aceste patru familii dădeau naștere unor Massin-Cremiere, Levrault-Massin, Massin-Minoret, Minoret-Minoret, Crémière-Levrault, Levrault-Minoret-Massin, Massin-Levrault, Minoret-Massin, Massin-Massin, Crémière-Massin, toate aceste nume fiind împestrițate cu junior, cu fiul cel mare, eu Crémière-François, Levrault-Jacques, Jean-Minoret, precizări în stare să-l înnebunească și pe un Anselme[40] al poporului, dacă poporul ar avea vreodată nevoie de genealogiști. Variațiile acestui caleidoscop familial cu patru elemente se complicau atât de tare prin nașteri și căsătorii, încât arborele genealogic al burghezilor din Nemours i-ar fi pus în încurcătură chiar pe benedictinii redactori ai Almanahului de la Gotha[41], cu toată știința atomistică cu care alcătuiesc zig-zagurile diferitelor alianțe germane. Cei din clanul Minoret deținură multă vreme tăbăcăriile, Crémière-ii, morile, Massin-ii, comerțul, în timp ce membrii familiei Levrault rămaseră fermieri. Din fericire pentru regiunile, aceste patru trunchiuri se despărțeau în mai multe ramuri[42], în loc să se adâncească, sau dădeau lăstari prin expatrierea copiilor plecați să-și caute norocul pe aiurea: există mai mulți Minoret fabricanți de cuțite la Melun, câțiva Levrault la Montargis, niște Massin la Orléans și unii Crémière ajunși persoane de vază la Paris. Foarte diferite sunt și destinele acestor albine care au părăsit stupul matcă. Massin-ii bogați angajează obligatoriu muncitori Massin, tot așa cum în slujba Austriei și a Prusiei există prinți germani. Același departament îl vede pe un Minoret milionar păzit de un Minoret soldat. Fiind de un sânge și purtând același nume, aceste patru suveici țesuseră, fără întrerupere, o pânză omenească din care fiecare fâșie devenise rochie sau șervet, batist splendid sau căptușeală grosolană. Același sânge în capete, în picioare sau în inimi, în mâini pricepute, într-un plămân bolnav sau sub o frunte de geniu. Credincioși tradiției, șefii clanurilor continuau să locuiască în micul orășel în care legăturile de rudenie slăbeau sau se strângeau în funcție de evenimentele reprezentate de acest ciudat cognomonism[43]. În orice țară v-ați duce, schimbați numele și veți regăsi fenomenul, dar lipsit de poezia pe care i-a imprimat-o Feudalitatea și pe care Walter Scott[44] a evocat-o cu atâta talent, în scrierile sale. Să ne ridicăm privirile încă puțin mai sus, să examinăm omenirea de-a lungul istoriei. Toate familiile nobile din secolul al unsprezecelea, astăzi dispărute aproape toate, cu excepția dinastiei regale a Capețienilor[45], au colaborat, prin forța lucrurilor, la nașterea unui Rohan, a unui Montmorency, a unui Bauffremont, a unui Moriemart[46] de astăzi; în sfârșit, toate se vor regăsi, în mod inevitabil, în sângele celui din urmă gentilom cu adevărat gentilom. Altfel spus, orice burghez este vărul altui burghez, orice nobil este vărul altui nobil. După cum ne arată și sublima pagină a genealogiilor biblice, într-o mie de ani, trei familii, Sem, Ham și Iafet, pot acoperi tot pământul cu descendenții lor[47]. O familie poate deveni o națiune și, din păcate, o națiune poate redeveni o singură familie. Ca dovadă e de ajuns să aplicăm la cercetarea strămoșilor și a neamului lor, pe care impui îl face sa crească într-o retrogradă progresie geometrică multiplicată prin ea însuși, calculul acelui înțelept care, cerându-i unui rege persan, drept răsplată că inventase șahul, un spic de grâu pentru primul pătrat al tablei și, dublând mereu numărul spicelor, demonstra că întreg regatul tot n-ar ajunge pentru a-l putea plăti[48]. Rețeaua nobilimii întrepătrunsă de rețeaua burgheziei, antagonismul dintre cele două soiuri de sânge diferite, apărate unul de instituțiile imobile, celălalt de activa perseverență a muncii și de șiretenia comerțului, a dus la Revoluția din 1780. Cele două soiuri de sânge aproape reunite stau astăzi față în față cu rudele lor colaterale lipsite de moștenire.[49] Oare ce vor face? Viitorul nostru politic depinde în cea mai mare măsură de răspunsul dat la această întrebare.

Familia celui care, în timpul lui Ludovic al XV-lea, se numea Minoret, pur și simplu, era atât de numeroasă încât unul dintre cei cinci copii, acel Minoret a cărui intrare în biserică făcuse vâlvă, plecase să-și caute norocul la Paris și nu se mai arătase decât arareori în orașul natal, unde se reîntoarse, fără îndoială, pentru a-și lua partea de moștenire ce îi revenea la moartea bunicilor săi. După ce suferise mult, ca toți ținerii cu o voință dârză ce vor să-și câștige un loc în lumea strălucitoare a Parisului, fiul lui Minoret își croi o soartă mai frumoasă chiar decât și-o visase, poate, la început; căci se consacră mai întâi medicinei, una dintre acele profesii care cer talent și noroc, dar mai mult noroc decât talent. Ajutat de Dupont de Nemours[50], împrietenindu-se, printr-o fericită întâmplare, cu abatele Morellel[51] căruia Voltaire îi spunea Mords-les (Mușcă-i), protejat de enciclopediști, doctorul Minoret se numără printre adepții fanatici ai marelui doctor Bordeu[52], prietenul lui Diderot. D’Alambert, Helvetius, baronul d’Holbach, Grimm[53], în fața cărora apărea ca un băiețaș, ajunseră fără îndoială, ca și Bordeu, să se intereseze de soarta lui Minoret care, prin 1777 avea o clientelă destul de frumușică, formată din deiști, enciclopediști, senzualiști, materialiști, sau cum doriți să-i numiți pe bogații filosofi din acea vreme. Deși nu era un șarlatan, Minoret inventă vestitul balsam Lelièvre[54], atât de lăudat de Mercure de France[55], și a cărui reclamă se afla în permanență pe ultima pagină a acestui ziar, organ săptămânal al enciclopediștilor. Farmacistul Lelièvre, un om ingenios, văzu o afacere bănoasă în preparatul respectiv – în timp ce Minoret nu văzuse decât un produs demn de a fi înscris în Codex – și împărți cinstit beneficiile realizate cu doctorul, elev al lui Rouelle[56] în domeniul chimiei, după cum era discipolul lui Bordeu în medicina. Oricine ar fi devenit materialist și pentru mai puțin. Doctorul se căsători din dragoste, în 1778, pe când era la moda Noua Eloiză[57]; și când oamenii se căsătoreau, uneori, din dragoste, cu fiica faimosului clavecinist Valentin Mirouët, o muziciană celebră, plăpândă și delicată, pe care Revoluția o ucise. Minoret îl cunoștea foarte bine pe Robespierre, care obținuse, odinioară, grație doctorului, o medalie de aur pentru o disertație cu următorul subiect: Care este originea opiniei care extinde asupra unei întregi familii o parte din rușinea legată de pedepsele infamante pe care le ispășește un vinovat? Această, opinie este oare, mai curând vătămătoare decât utilă? În cazul în care răspunsul ar fi afirmativ, care ar fi mijloacele de a preveni inconvenientele ce rezultă de aici? Academia regală de științe și de arte din Metz, din care făcea parte Minoret, păstrează, probabil, această disertație în original[58]. Cu toate că, datorită acestei prietenii, soția doctorului nu avea de ce să-i fie frică, atât de teamă îi era să n-ajungă și ea pe eșafod încât groaza ei de nestăpânit înrăutăți anevrismul[59] provocat de prea marea sa sensibilitate. În ciuda tuturor măsurilor de precauție luate de un bărbat care își adora soția, Ursule se întâlni pe drum cu cotiga plină de condamnați, printre care se află și doamna Roland[60], și vederea acestora îi provocă moartea. Plin de slăbiciune față de Ursule a lui, care dusese viața unei femei elegante și pretențioase, căreia el nu-i refuzase nimic, Minoret rămase aproape sărac după dispariția soției sale. Robespierre îl numi medicul șef al unui spital.

Deși pe vremea discuțiilor însuflețite iscate de doctrina lui Mesmer[61], numele lui Minoret dobândise o faimă care îl purtase, din când în când, până la urechile rudelor sale, Revoluția a fost un factor atât de dizolvant și a destrămat în atare măsură legăturile de familie încât, în 1813, la Nemours nici nu se mai știa de existența doctorului; numai o întâlnire neașteptată îi făcuse să nutrească gândul de a se reîntoarce, ca iepurii, să moară în bârlogul lui.

Străbătând Franța, unde privirea obosește repede dată fiind monotonia câmpiilor, cine n-a cunoscut plăcerea încântătoare de a zări, din vârful unei coline, la poalele ei sau la vreo cotitură, deși ea te făcea să te aștepți mai curând la un peisaj arid, o vale răcoroasă udată de un râu și un orășel adăpostit sub stâncă, asemenea unui stup în scorbura unei sălcii bătrâne? Auzind strigătul surugiului care merge pe lângă cai, îți piere somnul și admiri – ca pe un vis în timpul visului – o priveliște. Încântătoare care devine pentru călător exact ceea ce este pentru un cititor pasajul remarcabil al unei cărți, o cugetare strălucită a naturii. Aceasta este senzația pe care o ai, văzând deodată orașul Nemours atunci când vii dinspre Bourgogne, zărești încercuit de stânci pleșuve, cenușii, albe, negre, cu forme ciudate, cum sunt multe în pădurea de la Fontainebleau; peste ele se înalță arbori răzleți care se profilează limpede pe cer dând acestui soi de zid năruit un aspect cu totul rustic. Aici se termină lunga colină împădurită care de la Nemours la Bourron se târăște de-a lungul drumului. La baza acestui circ inform se întinde o pajiște prin care curge râul Loing forumul iazuri cu mici căderi de apă. Peisajul agreabil de pe lângă drumul dinspre Montargis seamănă cu un decor de operă, atât îi sunt de studiate efectele. Într-o dimineață, pe când se întorcea în mare grabă la Paris de la un bolnav bogat care îl chemase în Bourgogne, doctorul, uitând să spună la popasul anterior pe ce anume drum dorește să o ia, se trezi, fără voia lui, la Nemours și revăzu, între două picoteli, priveliștea în mijlocul căreia își petrecuse copilăria. Doctorul pierduse, pe atunci, mai mulți dintre vechii săi prieteni. Sectarul Enciclopediei fusese martorul convertirii lui La Harpe[62], îi înmormântase pe Lebrun-Pindare[63], pe Marie-Joseph de Chénier[64] pe Morellet[65] și pe doamna Helvétius[66]. Asista – ca sa zicem așa – la căderea lui Voltaire, atacat de Geoffroy[67], continuatorul lui Fréron[68]. Se gândea, deci, să se pensioneze. Iată de ce, atunci când diligența se opri în partea de sus a Străzii Mari din Nemours, se interesă despre ce se întâmplase cu familia sa. Minoret-Levrault în persoană veni să-l vadă pe doctor, care recunoscu în stăpânul poștei pe fiul fratelui său mai mare. Nepotul îi prezentă pe soția sa, singura fiică a lui Levrault Crémière, care îi lăsase, cu doisprezece ani în urmă, poșta și cel mai frumos han din Nemours.

— Ia zi, nepoate, spuse doctorul, mai am și alți moștenitori?

— Mătușa mea Minoret, sora dumitale, s-a căsătorit cu un Massin-Massin.

— A, da, intendentul de la Saint-Lange.

— A murit văduvă, lăsând doar o fiică, măritată de curând cu un Crémière-Crémière, un băiat tare drăguț, deocamdată fără nicio slujbă.

— Bine! e nepoata mea directă. Or, cum fratele meu, marinarul, a murit holtei, și cum căpitanul Minoret a fost ucis la Monte-Legino iar pe mine mă vedeți aici, asta înseamnă că nu mai există alte neamuri din partea tatălui meu. Dar am cumva vreo rudă dinspre mama? Mama era din familia Jean-Massin-Levrault.

— Din neamul Jean-Massin-Levrault, răspunse Minoret-Levrault, n-a mai rămas decât o Jean-Massin căsătorită cu domnul Cremière-Levrault-Dionis, un negustor de furaje mort pe eșafod. Soția lui a murit de amărăciune, ruinată, lăsând o fiică măritată cu un Levrault-Minoret, fermier la Montereau, care o duce bine; și fata lor a luat, de curând, un Massin-Levrault, secretar de notar la Montargis, unde taică-su lucrează ca lăcătuș.

— Înțeleg că nu duc lipsă de moștenitori, rosti vesel doctorul, care dori să dea o raită prin Nemours în tovărășia nepotului său.

Unduindu-și apele, râul Loing străbate orașul, străjuit, de-o parte și de alta, de grădini în terase și de case curățele al căror aspect exterior te face să crezi că fericirea sălășluiește aici mai degrabă decât prin alte locuri. Când doctorul ieși din Strada Mare în strada Burghezilor, Minoret-Levrault îi arătă proprietatea domnului Levrault, un bogat negustor de fierărie din Paris care, spunea el, se lăsase să se prăpădească.

— Uite, unchiule, casa asta frumoasă e de vânzare; are o grădină minunată care dă înspre râu.

— Hai să intrăm, zise doctorul, văzând, la capătul unei curți mici, pietruite, o casă înghesuită între zidurile celor două clădiri vecine, ascunse de pâlcuri de arbori și de plante agățătoare.

— E zidită pe pivnițe, rosti doctorul urcând pe. scara foarte înaltă de la intrare, pe marginea căreia se aflau vase de faianță albă și albastră în care înfloreau atunci tot soiul de mușcate.

Tăiată, ca majoritatea caselor din provincie, de un coridor care duce din curte până în grădina din spate, locuința n-avea, în dreapta, decât un salon luminat de patru ferestre, două dând spre curte, două spre grădină; dar Levrault-Levrault construise în locul uneia dintre aceste ultime ferestre intrarea într-o seră lungă, din cărămidă, ce se întindea până la râu, unde se termina printr-un oribil pavilion chinezesc.

— Bun! Dacă acopăr sera asta și pun parchet pe jos, zise bătrânul Minoret, o să pot să-mi instalez aici biblioteca și să transform construcția asta ciudată într-un birou frumos.

De cealaltă parte a coridorului se afla, înspre grădină, o sufragerie având pereții tapisați cu o imitație de lac negru cu flori verzi și aurii, despărțit de bucătărie prin casa scării. Cu bucătăria, ale cărei ferestre zăbrelite dădeau spre curte, se comunica printr-un mic oficiu instalat în dosul scării. La etaj erau două apartamente iar deasupra lor câteva camere mansardate, cu lambriuri, destul de bune de locuit[69]. După ce vizită foarte repede această casă acoperită cu spaliere verzi de sus și până jos, spre curte ea și spre grădină, și care, lângă râu, avea o terasă încărcată eu vase de faianță, doctorul spuse:

— Da! Levrault-Levrault a cheltuit aici o groază de bani!

— Oh! ce contează la un om bogat cum a fost el, răspunse Minoret-Levrault. Îi plăceau tare mult florile; o prostie! — Ce câștig poți să ai de pe urma lor? zice nevastă-mea. Vedeți, a adus un pictor de la Paris să-i picteze fresce cu flori pe coridor. A pus peste tot oglinzi dintr-o bucată. Tavanele au fost refăcute cu stucaturi de jur împrejur, și astea costă șase franci piciorul[70]. Sufrageria, parchetele, totu-i marchetărie, nebunie curată! Altfel, casa nu face cine știe ce.

— Ei bine, nepoate, ocupă-le de cumpărarea ei, și înștiințează-mă; uite adresa mea. Restul îl privește pe notarul meu.

— Cine locuiește în casa din față? întrebă el ieșind pe ușă.

— Unii din emigrație! răspunse stăpânul poștei, un cavaler de Portenduère.

După cumpărare, în loc să se mute el în casă, ilustrul doctor îi scrise nepotului s-o închirieze. Aceasta Folie-Levrault[71] fu locuită de notarul din Nemours care își vându atunci slujba lui Dionis, primul sau secretar și care muri doi ani mai târziu, lăsându-i pe cap doctorului o casă de închiriat, tocmai în vremea când soarta lui Napoleon se hotăra prin împrejurimi. Moștenitorii doctorului, gata să se lase cuprinși de iluzii, luaseră dorința lui de a se reîntoarce în orășelul natal drept capriciul unui om bogat și îi cuprindea disperarea la gândul că el avea, la Paris, alte legături sufletești care îl puteau reține acolo, lipsindu-i de moștenire. Totuși, soția lui Minoret-Levrault profită de această ocazie ca să-i scrie doctorului. Bătrânul îi răspunse că imediat ce se va semna pacea și drumurile nu vor mai fi înțesate de soldați, circulația redevenind normală, va veni locuiască la Nemours. Sosi cu doi dintre clienții săi, arhitectul azilurilor și un tapițer, care se ocupară de reparații, cu amenajările interioare și de transportul mobilierului. Doamna Minoret-Levrault propuse, ca păzitoare, pe bucătăreasa bătrânului notar decedat, pe care doctorul o primi imediat. Când moștenitorii aflară că unchiul Minoret avea, să locuiască în mod sigur, la Nemours, în ciuda evenimentelor politice apăsătoare resimțite mai ales în Gâtinas și Brie, familiile lor fură cuprinse de o curiozitate fără de margini, dar aproape legitimă. Oare unchiul era bogat? Era econom sau risipitor? Și ce-o să lase după moarte? O avere frumușică sau nimic? Avea cumva rente viagere? Iată ce aflară, în cele din urmă, dar cu eforturi din cale afară de mari și făcând tot soiul de cercetări misterioase. După decesul soției sale, Ursule Mirouët, între 1789[72] și 1813, doctorul, numit medic curant al împăratului în 1805, câștigase, probabil, foarte mult, dar nimeni nu știa exact ce avere are; ducea o viață simplă, nu cheltuia alți bani decât cei pentru o trăsură închiriată cu anul și pentru un apartament somptuos; nu primea niciodată și lua masa în oraș aproape întotdeauna. Îngrijitoarea lui, furioasă că nu-l însoțește la Nemours, îi spuse Zéliei Levrault, soția stăpânului poștei, că știa că doctorul are o rentă de paisprezece mii de franci înscrisă la fisc. Or, după ce exercitase timp de douăzeci de ani o profesiune pe care titlurile de medie șef al unui spital, de medic al împăratului și de membru al Institutului[73] o făceau foarte bănoasă, această rentă de paisprezece mii de franci, rezultată din plasamente succesive, erau dovada unor economii de cel mult o sută șaizeci de mii de franci! Faptul că doctorul nu pusese deoparte decât opt mii franci pe an, arăta că avusese de satisfăcut ori multe vicii, ori multe virtuți. Însă nici îngrijitoarea, nici Zélie nu putură să afle de ce avea doctorul o avere atât de modestă; Minoret, care fu foarte regretat de cei din cartierul său, era unul dintre oamenii cei mai generoși din Paris și, ca și Larrey[74], nu vorbea nimănui despre acțiunile sule de binefacere. Moștenitorii asistară deci, cu o vie satisfacție, la sosirea mobilierului bogat, și a bibliotecii foarte mari a unchiului lor, ofițer al Legiunii de onoare, numit de curând, de către rege cavaler al Ordinului Sfântul Mihail[75], poate drept mulțumire fiindcă retrăgându-se din viața activă lăsa locul liber pentru vreun favorit. Dar, după ce arhitectul, pictorii, tapițerii aranjară totul cât mai confortabil cu putință, doctorul nu apăru. Doamna Minoret-Levrault, care îi supraveghea pe tapițer și pe arhitect de parcă ar fi fost vorba de propria ei casă, prin indiscreția unui tânăr trimis să aranjeze biblioteca află că doctorul creștea o orfană numită Ursule. Aceasta știre provocă o ciudată tulburare în orașul Nemours. În sfârșit, bătrânul sosi către mijlocul lunii ianuarie 1815 și se instală pe furiș în casă, împreună cu o fetiță de zece luni și cu doica acesteia.