[Scene din viata militara] Șuanii

AMBUSCADA

Era desăvârșit de frumoasă.

Îi spuse:„Cine sunt eu, ca să mă împotrivesc dorințelor stăpânului meu? Împlinirea vrerilor tale îmi va fi prilej de bucurie până la moarte”.

Ea îl lovi năprasnic de două ori peste gât și-i despărți capul de trup.

IUDITH, cap. 8—12—13

I

ÎN PRIMELE ZILE ALE ANULUI AL VIII-lea, pe la începutul lui vandemiar sau, după calendarul actual, pe la sfârșitul lunii septembrie 1799, vreo sută de țărani și un număr destul de mare de orășeni, plecați de cu dimineață din Fougères ca să ajungă la Mayenne, urcau anevoie muntele Pelerinei, situat cam la jumătatea distanței dintre Fougères și Ernèe, un orășel unde călătorii, de obicei, opresc să se odihnească. Detașamentul, împărțit în grupuri mai mult sau mai puțin numeroase, prezenta o colecție de costume atât de bizare și un amestec de indivizi de prin locuri și de îndeletniciri atât de diferite, încât descrierea deosebirilor lor specifice nu va fi inutilă, spre a da povestirii noastre acele culori vii pe care se pune atâta preț astăzi; cu toate că, după unii critici, ele dăunează zugrăvirii sentimentelor.

O parte dintre țărani – și anume cei mai numeroși – erau desculți, purtând ca îmbrăcăminte doar un cojoc de capră ce-i acoperea de la gât până la genunchi, și niște pantaloni de pănură albă și învârtoșată care, prin firele prost toarse, ilustrau starea de înapoiere industrială a ținutului. Pletele linse ale părului lor se îmbinau așa de bine cu părul din cojoacele de capră și le ascundeau atât de desăvârșit chipurile aplecate către pământ, încât cojoacele ușor ar fi putut să fie luate drept părul lor, iar bieții nenorociți să fie confundați, la o primă vedere, cu animalele ale căror piei le slujeau de veșmânt. Dar, de sub plete, li se întrezăreau îndată ochii strălucind ca niște stropi de rouă într-o iarbă deasă; iar privirile lor, deși vădeau o inteligență omenească, pricinuiau desigur mai mult spaimă decât plăcere. Pe cap purtau o tocă îngălată, de lână roșie, asemănătoare cu boneta frigiană pe care pe-atunci Republica o adoptase drept emblemă a libertății. Toți sprijineau pe umăr câte-o bâtă noduroasă de stejar, în vârful căreia atârna o desagă lungă, destul de goluță. Câțiva purtau peste bonetă o pălărie grosolană de fetru, cu boruri mari și împodobită de jur împrejur cu un fel de vipușcă de lână de culori felurite. Nici în hainele acestora, îmbrăcați eu aceeași dimie din care erau făcuți pantalonii și desagii celor dintâi, nu se afla mai nimic din produsele civilizației actuale. Pletele lungi le atârnau peste gulerul unui suman scurt, pe laturi cu niște buzunărașe pătrate, și care nu cobora decât până la șolduri, îmbrăcăminte specifică țăranilor din Vest. Sub sumanul descheiat se zărea o jiletcă din același material, cu nasturi mari. Unii aveau în picioare saboți; alții, din economie, își duceau ghetele în mână. Acest costum, jegoșit de îndelunga purtare, năclăit de sudoare și de praf, mai puțin original decât cei precedent, avea meritul istoric de a face tranziția spre îmbrăcămintea aproape elegantă a câtorva inși care, împrăștiați ici și colo printre cei din gloată, străluceau ca niște flori. Într-adevăr, pantalonii lor de pânză albastră, jiletcile roșii sau galbene, împodobite cu două rânduri paralele de nasturi de aramă și asemănătoare unor platoșe pătrate, ieșeau numaidecât în evidență dintre veșmintele albe și cojoacele tovarășilor lor, ca albăstrițele și ca macii într-un lan de grâu. Câțiva erau încălțați cu acei saboți pe care țăranii din Bretania se pricep să și-i facă singuri; cei mai mulți însă purtau botfori mari, țintuiți, și haine de dimie grosolană, croite ca vechile haine franțuzești, a căror formă încă mai este păstrată cu evlavie de țăranii noștri. Gulerul cămășii le era prins cu niște butoni de argint ce închipuiau fie inimi, fie ancore. În sfârșit, desagii pe care-i purtau păreau mai bine aprovizionați decât cei ai tovarășilor lor; iar mulți dintre ei aveau în echipamentul lor de drum și câte-o ploscă, fără îndoială plină de rachiu, pe care o purtau atârnată de gât cu o sfoară. Printre acești oameni pe jumătate sălbatici, cei câțiva orășeni păreau a reprezenta ultimul semn al civilizației din acele ținuturi. Purtând pe cap pălării rotunde, clacuri ori caschete, având în picioare cizme cu carâmbii răsfrânți sau ghete și jambiere, îmbrăcămintea lor, ca și cea a țăranilor, se remarca prin câteva trăsături specifice. Vreo zece dintre ei purtau acea vestă republicană cunoscută sub numele de carmaniolă. Alții, de bună seamă niscaiva meșteșugari înstăriți, erau îmbrăcați din creștet până-n talpă în haine din postav de aceeași culoare. Cei mai pretențios îmbrăcați se distingeau prin fracurile și prin redingotele de postav albastru ori verde, mai mult sau mai puțin uzate. Aceștia, adevărați domni, purtau cizme de diferite forme și își vânturau în glumă marile bastoane, făcând haz de necaz. Câteva capete pudrate din belșug și cu cozile destul de elegant împletite ilustrau acel soi de prestanță pe care-l dă un început de bogăție sau de educație.

Privindu-i pe acești oameni, nedumeriți de a se vedea alături, adunați ca din întâmplare, s-ar fi putut crede că sunt locuitorii vreunui târg alungați din căminele lor de cine știe ce incendiu. Vremurile și locurile dădeau însă un cu totul alt rost acestei mase de oameni. Un observator inițiat în tainele discordiilor sociale ce frământau pe atunci Franța ar fi putut recunoaște ușor un mic număr de cetățeni, pe a căror fidelitate Republica putea conta, în acea trupă, alcătuită aproape numai din bărbați care, cu patru ani în urmă, luptaseră împotriva ei. O ultimă trăsătură, destul de evidentă, nu mai lăsa nicio îndoială asupra opiniilor ce dezbinau mulțimea respectivă. Numai republicanii pășeau cu oarecare voioșie. Pe când ceilalți indivizi din trupă, dacă în îmbrăcămintea lor dovedeau deosebiri evidente, în schimb pe fețe și în atitudini păstrau acea expresie uniformă pe care o provoacă nenorocirea. Orășeni sau țărani, toți purtau pecetea unei tristeți adânci; tăcerea lor avea ceva sălbatic, toți păreau încovoiați sub jugul unui singur gând, cumplit, fără îndoială, însă ascuns cu grijă sub chipurile de nepătruns; numai încetineala neobișnuită a mersului lor putea să trădeze anumite socoteli tainice. Din vreme în vreme, unii dintre ei, deosebiți de ceilalți prin șiragurile de mătănii ce le purtau la gât în ciuda pericolului pe care se zvonea că-l prezintă un asemenea semn al unei religii mai degrabă suprimate decât zdrobite, își scuturau pletele și ridicau iscoditori capul. Cercetau pe furiș pădurile, cărările și stâncile ce mărgineau drumul, însă cu aerul cu care un câine, ridicându-și nasul în vânt, încearcă să adulmece vânatul; pe urmă, neauzind decât cadența monotonă a pașilor tăcuților lor tovarăși, își lăsau iar capu-n pământ și-și reluau înfățișarea deznădăjduită, asemenea criminalilor mânați spre ocnă, ca să trăiască ori să moară în lanțuri.

Marșul către Mayenne al unei asemenea coloane, elementele eterogene ce-o alcătuiau și simțămintele deosebite pe care le vădea, se explicau, destul de firesc, prin prezența unei alte trupe, ce forma fruntea detașamentului. Vreo sută cincizeci de soldați mergeau înainte, cu arme și cu bagaje, sub comanda unui șef de demi-brigadă. Nu e inutil să atragem atenția celor ce n-au asistat la drama Revoluției, că denumirea aceasta înlocuia titlul de colonel, proscris de către patrioți, ca fiind prea aristocratic. Acești soldați făceau parte dintr-o demi-brigadă de infanterie stabilită la Mayenne. Pe vremurile acelea de vrajbă, locuitorii din Vest îi numeau albaștri pe toți soldații Republicii. Porecla se datora primelor uniforme, albastre și roșii, a căror amintire este încă destul de proaspătă pentru a face de prisos descrierea lor. Detașamentul albaștrilor era, așadar, escorta acelei gloate de oameni, aproape toți nemulțumiți că sunt duși spre Mayenne, unde disciplina militară urma să le dea repede același mod de a gândi și de a simți, aceeași tunică și aceeași înfățișare ce le lipseau deocamdată cu desăvârșire.

Coloana reprezenta contingentul obținut cu greu din districtul Fougères, contingent pe care ținutul îl datora în cadrul mobilizării ordonate de Directoratul Executiv al Republicii franceze, printr-o lege din 10 messidor precedent. Guvernul ceruse o sută de milioane de franci și o sută de mii de oameni, ca să trimită ajutoare grabnice armatelor sale, bătute pe atunci de austrieci în Italia, de prusaci în Germania și amenințate în Elveția de rușii pe care Suvorov îi făcea să viseze la cucerirea Franței. Departamentele din Vest, cunoscute sub numele de Vandeea, Bretania și o parte din Normandia-de-Jos, pacificate în urmă cu trei ani prin eforturile generalului Hoche după un război de patru ani, păreau să fi socotit momentul potrivit pentru reînceperea luptei. Față de atâtea lovituri, Republica își regăsi energia de la începuturi. Își asigură mai întâi apărarea departamentelor atacate, dându-le în paza locuitorilor patrioți, printr-unul dintre articolele acelei legi din messidor. În consecință, guvernul, neavând nici trupe, nici bani de care să poată dispune în interior, rezolvă dificultatea printr-o gasconadă legislativă: neputând trimite nimic în departamentele răzvrătite, le acorda încrederea sa. Nădăjduia, poate, că o asemenea măsură, înarmându-i pe unii cetățeni împotriva altora, va înăbuși răzvrătirea din fașă. Acel articol, sursă de represalii funeste, era redactat astfel: „Se vor organiza detașamente loiale în departamentele din Vest”. O atare dispoziție, lipsită de tact politic, provocă în Vest o atitudine atât de ostilă, încât Directoratul pierdu orice speranță că va birui prea curând acolo. Iar după câteva zile, ceru Adunărilor măsuri speciale în privința slabelor contingente datorate pe temeiul articolului ce legaliza detașamentele loialiste. Deci, o nouă lege, promulgată cu câteva zile înainte de începutul acestei povestiri, și comunicată în a treia zi complementară a anului al VII-lea, ordona să se organizeze în legiune acele firave recrutări de oameni. Legiunile urmau să poarte numele departamentelor Sarthe, Orne, Mayenne, Ille-et-Vilaine, Morbihan, Loire-Inférieure și Maine-et-Loire. „Aceste legiuni, spunea legea, vor fi folosite în mod special în lupta împotriva șuanilor și nu vor putea, sub niciun pretext, să fie duse la granițe” Detaliile acestea plicticoase, dar ignorate, explică deopotrivă și starea de slăbiciune în care se afla Directoratul, și marșul grupului de oameni condus acum de către albaștri. Așa încât, poate că nu va fi de prisos să adăugăm că frumoasele și patrioticele hotărâri directoriale n-au obținut niciodată altceva decât înserarea lor în Buletinul de legi. Nemaifiind susținute de marile idei morale, de patriotismul ori de teroarea care le făceau până nu demult executorii, decretele Republicii creau milioane de franci și de soldați, din care nimic n-ajungea nici în Tezaur, nici în armată; Resortul Revoluției se uzase în mâini neîndemânatice, iar aplicarea legilor căpăta amprenta împrejurărilor, în loc să le domine.

Departamentele Mayenne și Ille-et-Vilaine erau comandate pe-atunci de un ofițer cu veche experiență care, judecând la fața locului oportunitatea măsurilor de luat, încercă să-i smulgă Bretaniei contingentele pretinse, și mai ales pe cel din Fougères, unul dintre focarele cele mai de temut ale șuaneriei. Nădăjduia că astfel va slăbi forța acestor districte primejdioase. Devotatul militar profită de prevederile iluzorii ale legii, spre a afirma că el îi va echipa și îi va înarma imediat pe cei rechiziționați și că ține la dispoziția lor solda promisă de guvern unor astfel de trupe speciale. Cu toate că pe atunci Bretania refuza orice fel de serviciu militar, planul reuși, în primul rând datorită făgăduielilor făcute, și cu atâta rapiditate încât ofițerul se alarmă. El era însă un bătrân dulău de pază și cu greu putea fi luat prin surprindere. De îndată ce văzu sosind atât de grabnic la district o parte din contingente, bănui că numai vreun motiv tainic provocase acea promptă avalanșă de oameni, și nu se înșela, poate, când socotea că ei nu vor decât să-și procure arme. Atunci, fără a-i mai aștepta pe cei întârziați, luă măsuri spre a încerca să se retragă spre Alençon, ca să se apropie de regiunile aduse la supunere, deși răzvrătirea crescândă din acele ținuturi făcea foarte problematic succesul planului său. Ofițerul, care, după informațiile primite, păstrase cel mai mare secret în legătură cu dezastrele armatelor noastre și cu știrile prea puțin încurajatoare sosite din Vandeea, încerca, deci, în dimineața în care începe această istorisire, să ajungă printr-un marș forțat la Mayenne, unde era hotărât să aplice legea așa cum va socoti de cuviință, completându-și cadrele demi-brigăzii cu conscrișii bretoni. Cuvântul conscris, devenit mai târziu atât de celebru, înlocuise, pentru prima dată, în legi, numele de rechiziționați, dat la început recruților republicani. Înainte de plecarea din Fougères, comandantul poruncise soldaților lui să-și ia în taină cartușele și rațiile de pâine necesare, ca să nu atragă luarea-aminte a conscrișilor asupra lungimii drumului; și își făcea socoteala să nu poposească nici măcar la Ernée, unde, revenindu-și din buimăceală, oamenii ce alcătuiau contingentul s-ar fi putut înțelege cu șuanii, care fără îndoială că erau răspândiți prin toate câmpiile vecine. Tăcerea mohorâtă ce domnea în trupa de rechiziționați, luați prin surprindere de manevra bătrânului republican, precum și încetineala marșului lor peste munte stârneau în cel mai înalt grad bănuielile acestui șef de demi-brigadă, pe nume Hulot; trăsăturile cele mai izbitoare ale descrierii precedente erau pentru el de un viu interes; așa încât mergea tăcut, între cinci tineri ofițeri care, cu toții, respectau îngrijorarea șefului lor. Dar în clipa când ajunse pe culmea muntelui Pelerinei, Hulot întoarse brusc capul, parcă instinctiv, spre a inspecta chipurile întunecate ale rechiziționaților, și nu întârzie să rupă tăcerea. Într-adevăr, încetineala tot mai mare cu care mergeau bretonii crease între ei și escortă o distanță de vreo două sute de pași. Hulot făcu atunci o grimasă, care-i era tipică.

— Ce dracu au muscadinii ăia? exclamă el, cu glas răsunător. Conscrișii noștri mi se pare că închid compasul, în loc să-l deschidă!

La aceste cuvinte, ofițerii ce-l însoțeau se întoarseră printr-o mișcare spontană, foarte asemănătoare cu tresărirea din somn pricinuită de un zgomot brusc. Sergenții și caporalii îi imitară, iar compania se opri, fără să fi primit porunca: „Stai”! Dacă ofițerii aruncară mai întâi o privire asupra detașamentului care, asemenea unei lungi broaște-țestoase, urca anevoie muntele Pelerinei, tinerii aceștia, pe care apărarea patriei îi smulsese, ca pe atâția alții, de la eminentele lor studii, și în sufletul cărora războiul nu stinsese încă sensibilitatea față de frumusețe, rămaseră atât de impresionați de spectacolul ce li se înfățișa, încât lăsară fără răspuns observația lui Hulot, a cărei importanță le era necunoscută. Cu toate că veneau din Fougères, de unde priveliștea ce li se înfățișa acum ochilor se vede la fel, doar cu deosebirile pricinuite de schimbarea de perspectivă, nu putură să n-o mai admire, pentru o ultimă oară, asemeni acelor dilettanti cărora o muzică le produce cu atât mai multe plăceri, cu cât o cunosc mai în amănunt.

De pe culmea muntelui Pelerinei, ochii călătorilor priveau larga vale a râului Couësnon unde, pe unul dintre punctele cele mai înalte, se ridică la orizont orașul Fougères. Castelul din Fougères domină, de pe vârful de stâncă pe care e zidit, trei sau patru drumuri importante, poziție ce-l făcea odinioară una dintre cheile Bretaniei. De acolo, ofițerii contemplară în toată întinderea lui acel bazin, tot atât de remarcabil prin darnica fertilitate a solului, cât și prin varietatea priveliștilor sale. Jur-împrejur, munții de șist se înalță ca un amfiteatru, ascunzându-și coastele roșcate sub pădurile de stejari și tăinuind pe povârnișurile lor vâlcele pline de răcoare. Stâncile acelor culmi descriu o vastă centură circulară, la poalele căreia se întinde domoală o câmpie imensă, frumoasă ca un parc englezesc. Mulțimea de garduri de mărăcini ce împrejmuiesc numeroasele proprietăți risipite pretutindeni, toate plantate cu livezi, dau acestui covor verde o înfățișare rară printre peisajele Franței, și închid, în multiplele lor contraste, nenumărate frumuseți tainice, ale căror efecte sunt atât de copleșitoare, încât cuceresc până și sufletele cel mai puțin sensibile. În acea clipă, priveliștea era însuflețită de strălucirea fugară cu care naturii îi place să-și încunune uneori nepieritoarele-i creații. În vreme ce detașamentul străbătuse valea, răsăritul soarelui împrăștiase încet-încet aburii albi și ușori care plutesc peste pajiști în diminețile de septembrie. Iar când soldații se opriră, o mână nevăzută părea că ridică ultimul văl ce acoperea peisajul, mulțimea de nori diafani, asemănători lințoliului de voal străveziu ce se pune peste bijuteriile scumpe, pentru ca, privite prin acel văl, să stârnească și mai mult curiozitatea. În vastul orizont pe care ofițerii îl contemplau nu se mai zărea pe cer nici cel mai suav nor, care prin strălucirea lui de argint să confirme că imensa boltă albastră ar fi într-adevăr firmamentul. Părea mai degrabă un baldachin de mătase, sprijinit pe piscurile zimțuite ale munților și ridicat în văzduh pentru a proteja acea magnifică îmbinare de câmpuri, de pajiști, de pârâiașe și de crânguri. Ofițerii nu se mai săturau să contemple priveliștea scăldată în atâtea frumuseți câmpenești. Unii șovăiau îndelung înainte de a-și coborî privirile spre uimitoarea risipă de dumbrăvi ale căror culori de bronz erau sporite de nuanțele severe ale tufișurilor galbene și pe care verdele de smarald al pajiștilor îl scoteau și mai mult în evidență. Alții se fixau asupra contrastelor dintre miriștile roșiatice – unde hrișcă recoltată se ridica în snopi conici, ca piramidele de arme pe care soldații în bivuac le așază una lângă alta – și suprafețele de aur ale miriștilor de secară. Ici-colo, ardezia sumbră a câtorva acoperișuri de unde se înălțau fumuri albe; apoi făgașele sprintene și argintate prin care curg pârâiașele întortocheate ce se varsă în Couësnon atrăgeau ochiul prin acele ispite optice care, fără a ști de ce, tulbură sufletul și-l predispun la visare. Răcoarea îmbălsămată a adierilor de toamnă și mireasma tare a pădurilor se înălțau ca un abur de tămâie, fermecându-i pe admiratorii minunatului ținut, ce contemplau ca vrăjiți florile necunoscute, vegetația puternică, pajiștile rivalizând cu cele ale Angliei, vecina sa, al cărei nume e comun ambelor țări. Câteva turme însuflețeau scena, îndeajuns de emoționantă și-așa. Păsările cântau, umplând valea de o suavă și dulce melodie ce fremăta în văzduhuri. Dacă imaginația contemplativă ar vrea să perceapă din plin bogatele jocuri de umbră și lumină, orizonturile vaporoase ale munților, fantasticele perspective ce lăsau vaste spații fără arbori, pe unde râurile străluceau desfășurându-și cochetele sinuozități; dacă amintirea ar colora, ca să spunem așa, descrierea noastră tot atât de rapidă ca și clipa în care a fost încadrată, persoanele pentru care atari priveliști nu-s lipsite de valoare vor obține o imagine aproximativă a magicului spectacol în fața căruia sufletul impresionabil al tinerilor ofițeri rămăsese înmărmurit.

Atunci, gândindu-se că bieții oameni își părăseau cu părere de rău ținutul și obiceiurile dragi spre a se duce să moară, poate, în pământuri străine, ei le iertară conserișilor lipsa de grabă, pe care le-o înțelegeau. Apoi, cu mărinimia firească a soldaților, își ascunseră duioșia sub o prefăcută dorință de a examina pozițiile militare ale frumosului ținut. Hulot, însă, pe care e mai bine să-l numim comandantul, spre a evita numele prea puțin armonios de șef de demi-brigadă, era unul dintre acei militari care, în fața unei mari primejdii, nu se prea lasă vrăjiți de farmecele unui peisaj, de-ar fi acela chiar și raiul pământesc. Își scutură, așadar, capul cu un gest de nemulțumire? și își încruntă sprincenele groase și negre ce dădeau fizionomiei lui o expresie aspră.

— De ce dracului nu vin? întrebă el, pentru a doua oară, cu vocea-i îngroșată de mizeriile războiului. Nu cumva se află în sat cine știe ce sfântă Fecioară cu care-ar vrea să schimbe vreo strângere de mână?

— Întrebi de ce? răspunse o voce.

Auzind niște sunete ce păreau a ieși din cornul cu care țăranii de prin acele văi își strâng turmele, comandantul se întoarse brusc, ca înțepat de vârful unei săbii, și văzu la doi pași de el un personaj mult mai bizar decât oricare dintre cei mânați spre Mayenne ca să slujească Republica. Necunoscutul, un bărbat bondoc și lat în spete, îi arătă un cap aproape tot atât de mare cât al unui bou, animal cu care se asemuia și în alte privințe. Niște nări groase făceau ca nasul lui să pară încă și mai scurt decât era. Buzele-i late, răsfrânte peste dinții albi ca zăpada, ochii-i mari, rotunzi și negri, adumbriți de niște sprâncene crunte, urechile-i clăpăuge și pletele-i roșii aparțineau mai puțin frumoasei noastre rase caucaziene, cât mai degrabă genului erbivorelor. În sfârșit, lipsa totală de orice alte caracteristici ale omului social îi făceau capul și mai vrednic de luare-aminte. Fața, ca bronzată de soare, și ale cărei linii colțuroase prezentau o vagă analogie cu granitul ce formează solul ținuturilor de-aci, era singura parte vizibilă a trupului ciudatei făpturi. De la gât în jos, era acoperit cu un soi de zeghe de dimie roșcată, încă și mai grosolană decât cea a pantalonilor celor mai sărăcani dintre conscriși. Această zeghe, în care un muzeograf ar fi recunoscut vechea saye (saga) sau sayon a galilor, nu cobora mai jos de brâu și era încheiată cu ajutorul a două fâșii din piele de capră și a câtorva bucăți de lemn cioplite grosolan, unele încă mai păstrând pe ele coaja. Sub cojoacele de bique^[1], spre a vorbi în limba regiunii, care-i împodobeau pulpele și coapsele, nu se putea distinge niciun fel de formă omenească. Picioarele îi erau vârâte în niște saboți enormi. Lungile-i plete lucitoare, asemănătoare cu părul din cojocul de capră, îi cădeau de-a lungul obrajilor, despărțite în două părți egale, ca pletele acelor statui din evul mediu ce se mai văd încă prin unele catedrale, în locul bâtei noduroase pe care o purtau pe umăr conscrișii, el ținea strâns la piept, ca pe-o flintă, un bici gros, a cărui curea, împletită cu dibăcie, părea să fie de două ori mai lungă decât a biciuștilor obișnuite. Brusca apariție a bizarei ființe părea ușor de explicat. După prima impresie, câțiva ofițeri presupuseră că necunoscutul era vreun rechiziționat ce se apropiase de coloană când o văzuse oprită. Pe comandant, însă, sosirea lui îl impresionase în mod deosebit; deși păru omul cel mai puțin tulburat de pe lume, fruntea i se înnegură: și, după ce-l cântări îndelung pe străin, repetă mașinal și parcă năpădit de gânduri sinistre:

— Da’ de ce nu vin? Știi tu cumva, ai?

— Păi, răspunse sumbrul interlocutor, cu un accent ce dovedea că vorbește destul de greu franțuzește, păi, din pricină că acolo, spuse el, întinzându-și mâna aspră și butucănoasă către Ernée, acolo e Maine și acolo se sfârșește Bretania.

Pe urmă, izbi năprasnic în pământ, la picioarele comandantului, cu greaua codiriște a biciului său. Impresia pe care laconica omilie o produse asupra spectatorilor acestei scene fu asemenea celei pe care ar provoca-o un bubuit de tam-tam în curgerea lină a armoniilor unei melodii. Cuvântul omilie de-abia izbutește să redea ura și dorința de răzbunare pe care le exprimară gestul sfidător, vorba repezită și înfățișarea plină de o dârzenie cruntă și rece. Grosolănia acelui bondoc, parcă cioplit cu toporul, aspectu-i noduros, ignoranța stupidă gravată pe chipul lui, îl făceau să pară un fel de semizeu barbar. Păstra o atitudine profetică și se ivise acolo ca însuși duhul Bretaniei, ce se redeștepta dintr-un somn de trei ani spre a reîncepe un război în care victoria se ascundea sub două rânduri de văluri.

— Ia uite ce cocoșel grozav! zise Hulot, vorbind cu sine însuși. Tare-mi vine să cred că e ambasadorul celor ce se pregătesc să parlamenteze cu noi prin bubuituri de pușcă.

După ce mormăi printre dinți vorbele acestea, comandantul își plimbă pe rând privirile de la acest om la peisaj, de la peisaj la detașament, de la detașament la povârnișurile abrupte ale drumului, cu crestele adumbrite de înaltele grozame ale Bretaniei; apoi le întoarse deodată către necunoscut, pe care-l supuse parcă unui interogatoriu mut, încheiat printr-o întrebare bruscă:

— De unde vii?

Privirea-i cruntă și pătrunzătoare încerca să ghicească tainele impenetrabilului chip care, în acest răstimp, luase înfățișarea năucă, de toropeală, în care se cufundă țăranul când se odihnește.

— Din țara garsilor^[2], răspunse omul, fără să arate vreo tulburare.

— Numele tău?.

— Marche-à-Terre.

— De ce porți, împotriva legii, poreclă de șuan?

Marche-à-Terre, cum singur se recomandase, îl privi pe comandant cu un aer de imbecilitate atât de profund autentic, încât militarului i se păru că n-a fost înțeles.

— Faci parte dintre cei rechiziționați la Fougères?

La această întrebare, Marche-à-Terre răspunse printr-un Nu știu, a cărui inflexiune exasperantă curmă orice discuție. Se așeză liniștit pe marginea drumului, scoase de sub zeghe câteva bucăți de azimă subțire și neagră de secară, hrană națională ale cărei triste delicii nu pot fi înțelese decât de bretoni, și începu să mănânce cu o nepăsare tâmpă. Făcea impresia unei lipse atât de totale de inteligență, încât ofițerii îl asemuiră, în acea situație, rând pe rând, ba cu vreunul dintre animalele ce pășteau prin pășunile grase de pe vale, ba cu sălbaticii din America, ba cu vreun primitiv de pe la Capul Bunei-Speranțe. Înșelat de o asemenea atitudine, comandantul însuși începuse să-și uite temerile, când, aruncând o ultimă privire pre caută spre omul pe care-l bănuia a fi crainicul unui măcel apropiat, îi văzu pletele, zeghea și cojoacele de capră pline de spini, de resturi de frunze, de crengi și de mărăcini, ce dovedeau că șuanul străbătuse un drum lung prin tufărișuri. Aruncă o privire semnificativă către adjutantul său Gérard, lângă care se afla, îi strânse puternic mâna și-i spuse șoptit:

— Am plecat după lână, și-o să ne-ntoarcem tunși.

Ofițerii, nedumeriți, se priviră în tăcere.