Fanar

FORFOTA slugilor cuprinsese întreaga casă. Sub privegherea lui lordachi, vătaful, se scuturau covoarele grele de Smirna și de Persida, se periau catifelele fotoliilor vieneze, se ștergea cristalul oglinzilor venețiene, argintăria era frecată și lustruită. Din când în oând, cu câte o sudalmă, sau cu câte o lovitură de picior, nedureroasă, fiindcă vătaful purta meși de saftian moale, cu vârful întors, lordachi îi zorea pe cei care trebă-luiau. Vestea apropiatei întoarceri a lui vodă îi fusese adusă dis-de-dimineață mai marelui peste slugi de către însăși domnia sa bagi Arghiropol, văr de al treilea cu doamna Ecaterina, născută Mammona. E drept că lordachi prinsese încă mai de mult un zvon – de la alte slugi de fanarioți cu care era prieten de ciubuce, cafele și taclale, dar nu-i venise să-l creadă pe de-a-ntregul: mahalaua zumzăia totdeauna de noutăți de cele mai multe ori mincinoase. Hagi Arghiropol era galben și tras la față. Rostise mai înainte ca lordachi să fi apucat să-și isprăvească temenelele:

— Vodă e în drum spre Stambul. Mazil…

La auzul unei asemenea nenorociri, vătaful izbucnise în strigăte de spaimă și de durere, parte adevărate și parte prefăcute, dar Arghiropol îl liniștise într-un chip aparte:

— Bine că e teafăr. Padișahul i-a îngăduit să se așeze în pace la casa lui și să se bucure în tihnă de ce-a mai ago nisit.

lordachi își mai domolise văicărelile întrucât relele cele mari – descăpățânarea sau surghiunul – erau ocolite cel puțin pentru săptămânile ce urmau să vină. Totuși, pe undeva, prin âdâncul inimii, mai stăruia o urmă de spaimă. Dar parcă nu o dată pungile, oricât de multe, în loc să ostoiasca la- comia moslemilor, n-o ațâțaseră mai tare? Lui lordachi i se năzări prin fața ochilor închisoarea celor Șapte Turnuri, cu zidurile ei înalte și mucezite, și se cutremură de teamă pentru soarta sa de slugă, legată de aceea a stăpânului.

— Pe mâine seară să fie gătită odaia de oaspeți. Beizadea Constantin, neamurile și prietenii măriei-sale vor să se adune la sfat. Să ai grijă de cafea proaspătă și de tutun, încheiase Arghiropol.

— Nu te neliniști, kirie. Toate or să fie orânduite cum se cuvine. Ca pentru o casă domnească.

Acum lordachi zorea; ceasurile trecuseră și mai rămâneau multe de pregătit. Blestematele astea de slugi făceau treaba de mântuială, cum nu erai cu ochii pe ele! Și lordachi pierduse o bună parte din dimineață la cafeneaua lui Dimachi Chefalonitul, lăsând servitorimea de capul ei, fiind dornic să audă de la alții ce nu știa, și să le împărtășească ceea ce știa. Se întorsese de la Dima cu traista plină de vești – vești de care nici hagi Arghiropol, nici beizadeaua Constantin dragomanul cel mare al Porții n-aveau habar. Aflase astfel, cât dăduse Vodă Alexandru ca să mai fie lăsat în scaun măcar un an (o sumă la auzul căreia te prindeau amețeli), și cât plătise sau făgăduise norocosul său potrivnic, Hangerliul. Spuneau unii că vizirul ar fi poftit să-l mai păstreze la domnie pe Ipsilanti, dar că se împotrivise cadâna cea mai iubită a sultanului, Merzieh-hanum, amețită de strălucirea unor dia-manticale cum nu mai erau altele în Stambul și pusă la cale de capudanul Cuciuc Hussein. Nu era străin de schimbarea domnilor nici ministrul Franței, doritor să aibă la hotarul de miazănoapte al împărăției un prieten al Republicii. Alții se bucurau că lui vodă nu i-a căzut capul și povesteau că Mer-zieh spumega de necaz că mazilirea pe care o ceruse cu stăruință fusese îndulcită de îngăduința întoarcerii.

Spre seară, odaia de primire se pregătise, jarul mocnea în așteptarea ibricelor cu cafea de Mecca, sacagiul adusese de la Trei Fântâni apă limpede din care beau doar stăpânii. În lipsa ciubucgiului măriei-sale, însuși lordachi pregătea ciubucele pentru oaspeți.

Musafirii se iviră în casa de la Therapia abia după lăsarea nopții. Soseau rând pe rând, purtați din Stambul, din Fanar, din Galata de calce ieftine, luate cu chirie, însoțiți de câte o slugă, două, mai mult furișându-se, ca și cum ar fi vrut să se ascundă de ochiul mereu bănuitor al turcului și de privirile iscoditoare ale vecinilor. Plăgi Arghiropol, kir Meletie, un călugăr din preajma înalt prea Sfântului Patriarh, Anastase Mammona-Mihaloglu, bancher de seamă și neam după mamă cu doamna, bogatul Antonache Callistos, Celebi armeanul și încă vreo câțiva, străini, veri, cumnați, în totul vreo zece bărbați. Era o adunare de taină și de afaceri, peste care plutea o apăsare ascunsă, o adunare la care femeile, cu vorba lor repezită și gălăgioasă, n-aveau ce să caute.

Întâi băură cafele și tutun, vorbind despre lucruri neînsemnate, deși pe toți îi frigea numai și numai mazilirea rudei și datornicului lor, ’mazilire întâmplată înainte de vreme. Așteptau să se arate și beizadea Constantin, fiul voievodului, întârziat fără doar și poate de cerințele slujbei sale de mare dragoman. Sfatul cel adevărat începu abia o dată cu sosirea lui Constantin. Vorbi mai întâi Mammona-Mihaloglu, omul cel mai avut dintre ei toți, cel mai bătrân și în același timp cel mai de. Nădejde sprijinitor al mazilitului.

Bătrânul își tot învârtea în minte vorbele pe care avea să le spună, fără să găsească însă cuvintele potrivite, în cele din urmă, se hotărî:

— După cât îl cunosc eu, măria-sa Alexandru n-o să aibă liniște până n-o căpăta înapoi scaunul domnesc. De va voi, suntem îndatorați să-l sprijinim și să-i fim de ajutor. Ca nea muri, ca prieteni și creditori…

Se făcu tăcere. Oaspeții se pândeau unul pe altul, neho-tărâți:

— Vodă o f i ostenit de atâtea domnii…

— De slavă și de bogăție nu ostenești, se amestecă în vorbă și hagi Arghiropol. Înălțimea-sa Alexandru a fost mazilit înainte de vreme, prin urzeli și pâri fără temei. Astea se pot spulbera…

— E lucru cu primejdie, kirie Anastasachi… grăise Gelebi-hogea, armeanul. Sultanul vrea domn tânăr și aprig în Vala-hia. Hangerliul are prieteni puternici și ocrotitori ele seamă.

— Și Ipsilanților le lipsesc? Neamul cel mai cu fală din tot Stambulul, înrudit cu Moruzeștii, cu Calimachi…

— Și cu Hangerliii.

— Hangerliii ne sunt rude de departe. Niște coate-goale…

— Vizir-agasi mi-a destăinuit că vizirul cel mare abia și-a pus pecetea pe firman. Hangerli e omul Franciei, și Poarta se teme de mânia austriecilor.

— Se poate. Se poate, kirie, dsr Hussein Cuciuc e numit seraskier la Dunăre, peste o sută de mii de oștire. O duce îm potriva răzvrătitului Pasvan…

— De unde știi domnia-ta asemenea lucru de taină?

— Doar eu le vând încălțările, îmbrăcămintea și praful de pușcă, răspunse liniștit Gelebi. Dragomanul poate să întărească vorbele mele.

Ochii tuturor se îndreptară spre beizadea Constantin, care de la începerea sfatului nu scosese niciun cuvânt.

— Așa e, precum spune cinstitul Gelebi.

— Domnia-ta, Gelebi, te bucuri de câștig în negoțul cu Hussein și cu Hangerli.

— Câștigul e câștig. Socotesc, și cred că nu mă înșel, că Vodă Alexandru nu mai are sorți de izbândă, un an, doi. Pierdere de vreme și de bani. Și bani… câți oare a strâns în câteva luni de stăpânire? Mai nimica. Valahia e sărăcită și bântuită de pasvangii.

— Nu-i purta domnia-ta de grijă.

Antonache Callistos, bancherul, se frământa de o vreme neliniștit pe sofa, ca și cum droturile l-ar fi împuns în carne. Izbucni:

— Măria-sa a iscălit o groază de sineturi și de polițe!

— Chezășuite de banca Mammona, adică de mine, bre Antonache, și eu sunt bun de plată.

— Ești bun, Anastasie, ești bun. Dar fiind și neam cu măria-sa, dacă pierzi parale, îți rămâne mulțumirea că ți-ai ajutat o rudă de sânge. Eu ce mă fac? Nu sunt încă trei luni de. Ciând i-am împrumutat lui Vodă Alexandru cinci sute de pungi bani peșin, cu dobândă cinstită de douăzeci la sută. Răspunzi și pentru banii ăștia?

Hagi Arghiropol și Mammona-Mihaloglu schimbară între ei priviri lungi. Voievodul avea datorii pe care ei, oamenii lui de credință, nu le cunoșteau.

— De datoria asta noi nu răspundem. O să-ți plătească vodă.

— Cu ce, iubite prietene? Banii peșin am auzit că și i-a pus la bună păstrare, la bănci din Viena și Amsterdam.

Mâhaloglu se încruntă. Rudenia era rudenie, iar afacerile afaceri. Se întoarse spre Constantin beizadea:

— Altfel m-am înțeles cu părintele domniei-tale, Constan tine. Mi-a făgăduit că banii care-i prisosesc îi depune la banca Mammona. Pe temeiul ăsta i-am chezășuit cu iscălitura mea sineturile și polițele.

— Banii de prin străinătăți nu pot fi popriți de la Stam-bul, grăi, ou răutate hogea Gelebi.

Era vădit că trecuse de partea dușmanilor. De ce-l mai poftiseră oare?

— La asta nu m-am gândit. Antonache, bancher care abia începea să se ridice, se simțea, cuprins de neliniște.

— Rău ai făcut, kirie Antonache. Dacă te gândeai, nu mai cereai să-ți înapoieze părintele meu cele cinci sute de pungi – dobânzi și capete – de îndată. Eu te-aș ruga să ne mai îngădui cu plata.

Antonache Callistos fierbea. Se vedea singurul păgubaș, dar se înșela.

— Și domnia-sa Gelebi-hogea o să-l mai păsuiască pe pă rintele meu. După câte am oblicit, Vlastos din Pera are încăl țări și postavuri mai bune și mai ieftine. Chiar acum două ceasuri înălțimea-sa Reșid se plângea că neguțătorii armeni sunt mai răi ca tâlharii ele codru. „Ce să fac, dragomane?” m-a întrebat. „Să ne mai gândim, preaputernice, să ne mai gândim…” i-am răspuns.

— Înțelept răspuns, dragomane. Tare înțelept…

— De e nevoie, și înalt prea Sfântul Patriarh poate să-l ajute cu bani pe Vodă Alexandru, răsări pe neașteptate și Meletie călugăiuil. Sfânta biserică e săracă și strâmtorată, dar toți grecii din Fanar sunt fiii ei credincioși. L-am uns pe Hangerli. Dar n-o să-l lăsăm nici pe Ipsilanti să ajungă lipsit…

Bătrânul Mammona-Mihaloglu și hagi Arghiropol schimbau mereu priviri. Nu mai conteneau să se mire de istețimea beizadelei. Aflau că în afara treburilor diplomaticești se pricepea și la afaceri.

Urmară ceasuri de tocmeli. Glasurile acum se amestecau înverșunate, acum -se potoleau. Ceștile cu cafele parfumate, împinse de o parte, lăsaseră loc hârtiilor pe care se înșirau socoteli. Oricum ar fi sucit-o, Gelebi și Antonache Callistos n-aveau încotro. Până la urmă, înverșunarea lor se potoli de tot:

— O să-l păsuim pe măria-sa Alexandru, cât o să fie ne voie, cinstite Mammona și cinstite dragomane. N-o să cerem nici plata polițelor. Cu o singură rugăminte: să-i spui lui Reșid-pașa că Vlastos e un tâlhar și are marfă proastă și puțină…

Constantin făgădui. Făgăduielile nu costă parale, și nici nu trebuie ținute întotdeauna, – și adunarea se sparse.

După plecarea musafirilor, Constantin-dragoman rămase singur cu Mammona-Mihaloglu și cu hagi Arghiropol.

— Am îmbătrânit și n-am aflat că nu trebuie să te încrezi în nimeni, Constantine. Nici în rude, nici în prieteni, nici în tovarăși de afaceri. Bine c-am ieșit la capăt. Tare mi-ar fi fost greu să plătesc pe nepusă masă toate polițele și sinetu rile de datorie chezășuite…

— Gelebi și Callistos sunt niște ticăloși mai răi ca Pasvan. Au întors-o dintr-o dată în toate. Până ieri, alaltăieri nu mai conteneau cu dragostea pentru măria-sa Alexandru.

— Tâlhari de codru, preaiubite și preacinstite neamuri.

— Nădăjduiesc că până la dobândirea altei domnii, vodă o să-și plătească o parte din datoriile către Banca Mammona.

— Fără îndoială, fără îndoială. Deși, după câte știu…

— După câte știi? Ce vrei să spui cu asta, Constantine?

— Că părintele meu n-o să-și poată plăti toate datoriile până când…

— Până când?

— … n-o să se suie pe scaunul vreuneia din Țările Rumâ- nești altcineva din neamul Ipsilanti.

— Domnia-ta, poate? Cu învoirea domnului Alexandru? Dragomanul zâmbi subțire.

— Cu ea sau fără ea. Și oricum cu sprijinul cinstitelor voastre fețe. Numai că asta nu trebuie să i-o spuneți decât atunci când o veni vremea potrivită…

Mammona-Mihaloglu avusese deplină dreptate: nu te mai puteai încrede în nimeni. Nici măcar în copii.

La început intraseră în strâmtoare triremele, mânate împotriva curentului de încordarea vâslelor. Căutau loc prielnic pentru ridicarea unei noi cetăți în care să se așeze mulțimile de săraci, pe care pământul patriei nu ’mai dovedea să-i hrănească.

10

întrebaseră oracolul, și preoteasa zeului Phoebus, alta și mereu aceeași sub numele ei neschimbat, le răspunsese ca’ întotdeauna cu vorbe având un înțeles ascuns: „Așezați-vă în fața cetății orbilor…” Și orbi fuseseră cei care trecuseră de zeci și de sute de ori pe lângă limba de pământ care închidea, cu cornul ei de aur, (Strâmtoarea, stăpânind astfel gura portului Euxin, cel neprimitor. O mare bogată în pește, ape negre care scăldau țărmuri sălbatice dar dincolo de care se ’ântindeau țări cu grâne, cu lemne, cu poduri, pline de prisăci, cu robi frumoși și zdraveni, și mai cu seamă ieftini. Keleustul întâii trireme zări limba de pământ și îndreptă corabia spre ea, aruncă ancora, și păși pe pământul proaspăt și nou…

Așa se născuse orașul Byzantion, care durase o mie de ani, până când un împărat al Romei îl (schimbase în capitală a imperiului, și-i dăduse numele său: Constantinopolis. Orașul mai trăise astfel, inimă a unei împărății bolnave, crude și strălucitoare, încă o mie de ani, până când porțile i se prăbușiseră sub izbiturile topoarelor și sub loviturile tunurilor, înăuntru se năpustise Asia, cu ostașii ei, și orașul arsese trei zile și trei nopți fără încetare, dar nu pierise. Coinstantinopolis se prefăcuse în Stambul, cetate de scaun a unei alte nesfârșite împărății, îl împodobeau acum subțirile și înaltele minarete, cupolele de aur ale geamiilor, olanele smălțuite ale Saraiurilor, bogăția grădinilor udate de fântâni țâșnitoare. Îl murdăreau ulițele înguste, prăfoase și întunecoase, tigvele înfipte în suliți, haitele de câini rătăcitori și veșnic flămânzi, robii și gratiile ferestrelor. Rămânea totuși locul de întâlnire a două continente: Europa, năzuind spre viitor, și Asia încă adormită.

Ca an toate zilele săptămânii, Stambulul era ’tot o forfota de oameni. Turci cu fața ușor pământie și ochi înguști, îmbrăcați în ilice și șalvari, înveșmântați în largi haine de mătase, arabi subțiratici și tăcuți, egipteni cu umeri lați și mijloc subțire, cu fesurile lor roșii, curzi în hainele lor negre cu brâie încărcate de arme, greci în anterie, evrei în caftane, armeni în portul lor vechi, apuseni – italieni sau franțuzi – în îmbrăcăminte ciudată și străină pentru aceste meleaguri.

Prin mulțime se strecurau, strigându-și marfa, ’salepgii, negustori de cofeturi și de zaharicale, vânzători de mărunțișuri, alvițari și rahagii, sacagii aducând apă limpede sau tulbure, după punga cumpărătorului. Pe la colțuri, cerșetori zdrențuiți îți vârau sub nas cioturi de brațe și picioare, bube hidoase, sauîși arătau ochii albi și înțepeniți. Din vreme în vreme, prin mijlocul acestei mulțimi colorate și zdrențăroase, se deschidea drum larg, prin care treceau nepăsători și trufași paznicii și ostașii înălțimii-sale sultanului, temeiul stăpânirii, al bogăției și al «lavei.

Mai greu își făcea loc un alai alcătuit din vreo douăzeci de arnăuți și de slujitori, în fruntea cărora călărea un bărbat trecut și ostenit de drum, îmbrăcat cu oarecare bogăție: rnă-ria-sa Alexandru Ipsilanti, fost până de curând domn al Vala-hiei și pașă cu trei tuiuri. Cei care îl însoțeau erau doar o parte din oamenii cu care se întorcea în Stambul. Cei mai mulți rămăseseră la o zi de drum depărtare, lângă rădvanul doamnei Ecaterina și mai ales ’lângă carele îngreunate de avuția agonisită în cele cincisprezece luni de stăpânire peste atât de răbdătoarea și darnica Valahie. Vodă era îngândurat. Orice s-ar fi în-tâmplat, nimic bun nu-l aștepta: o casă bogată și încăpătoare, dar pustie; tihna și pacea îi păreau la fel de obositoare ca frământările și primejdiile, și toate la un loc nesigure. Poate întoarcerea fusese o greșeală și o nebunie. Padișahul îi scrisese cu rnâna lui, făgăduindu-i dreptul de a se bucura de bătrânețe. „Sunt într-adevăr bătrân, neputincios și nefolositor?” Toate erau înșelăciune și vis. Lesne-crezători, ușor de mințit și ele dus cu vorba, viteji, trufași, disprețuitori de moarte, stăpânii aceștia ai lui se aprindeau adesea de mânii oirbe, năzărite sau întemeiate. Atunci porunceau schingiuiri, tăieri de capete, sugrumări tainice, își țineau cuvântul dar îl și călcau, se mulțumeau cu puțin și se lăcomeau la avuții și la dulceața vieții. „Nu-mi erau de ajuns banii de la Amsterdam și Viena? Pentru ce m-am întors?” se gândea Alexandru. „Hussein Cu-ciuc mi-e dușman, Merzieh mi-a cerut capul. Dacă nu mă apăra vizirul cel mare…” Se întorsese de fapt pentru fiul lui, Constantin-dragoman. Dragostea pe care i-o purta nu se stinsese, cu toate supărările și necazurile aduse de năbădăioasa lui odraslă. Beizadea Constantin se înstrăinase de mult. „Nici nu mi-a scris, de când e mare dragoman. De ce nu m-a înștiințat la vreme despre urzeli și uneltiri? Parcă s-a bucurat că nu mai sunt domn…”

Glasul slugii îl trezi din gânduri.

— Trebuie să descaleci, măria-ta.

Dimpotrivă venea un alai de zece ori mai bogat și mai numeros. Oșteni cu haine de război și cu arme, purtând calpace înalte de pâslă albă, rnergând în șiruri stnânse, beșlii pe cai nărăvași, agi și pașale. Înaintea tuturor, doi harapi țineau înălțate steaguri și un al treilea o suliță cu trei tuiuri flutu-rand în vânt.

— Trebuie să descaleci, măria-ta. Suntem la Stambul…

Fostul voievod își aminti că nu mai stătea pe niciuna din treptele măririlor. Era un ghiaur ca oricare altul, dator să coboare de pe cal ori de câte ori îi ieșea în cale un demnitar sau un ostaș chiar de rând din oastea sultanului. Sprijinit de slugă, coborî în pulberea alburie a uliței, și se trase la o parte. Alaiul trecu pe lângă el într-o lenevie trufașă. Pe la mijloc, vodă zări un chip cunoscut. Turcul, smolit și uscat la față, era înveșmântat cu măreție și risipă de pietre și mătăsuri. Numai zamfirul de la surgiuc prețuia cât o corabie. Zărindu-l pe mazilitul voievod, pașa rânji și isouipă a dispreț în țărână.

— E Cuciuc Hussein. Pornește către Dunăre.

Umilirea îl arse ca un fier roșu, și într-o clipită îi schimbă toate gândurile. Mărirea domniei, puterea, beția temenelelor cu care se învățase și care aveau să-i lipsească îl hotărâră: să mai fie o dată domn. Se va înarma cu răbdare, va aștepta în casa lui de la Therapia ca un bătrân mulțumit cu soarta, până îi va veni iar vremea. Atunci va arăta tuturor, prieteni slabi sau fățarnici și dușmani, de ce e în stare el, Vodă Alexandra, O dată măcar să mai fie domn, și pe urmă…