Sceptrul lui Decebal

Capitolul unu

CEI TREI, ROATĂ ÎN JURUL LUI TOADER BERIAN, ZIS ȘI ȘERPELE Roșerau ochi și urechi. Altfel nici că se putea. Ochii urmăreau, fascinați, mișcările singurului om care nu se sinchisea nici atâtica de poreclă, mișcări ce însoțeau vorbele ca și când cel ce le rostea ar fi fost plămădit din gelatină, în vreme ce urechilor nu le venea să creadă. Cum s-ar fi putut însă să nu crezi când Toader Berian, om căruia, între șaptezeci și o sută de ani, puteai să-i dai oricâți, se jura „să-l muște șerpele roș” pe ăl care minte, ori de câte ori bănuia neîncrederea pe fețele celor dispuși să-l asculte. Vitele pășteau mai la o parte, către gura văii. Bătrânul cobora ori ridica glasul, însuflețind vorbele, destăinuind întâmplări de groază, în vreme ce copilandrii, până mai adineaurea viteji nevoie mare, aruncau priviri furișe către bezna cenușiu-verzuie unde bănuiau gura peșterii, neîndrăznind să-și arate într-un fel sau altul curiozitatea și teama.

— Cum vă spusei, peștera străbate muntele până hăt, la temeliile Cetății Regilor. În pereții ei, care aici se lărgesc, aici se strâmtează, închipuind un fel de coloană subpământeană a infinitului, sunt săpate polițe, un fel de brâuri de mărimea unor șanțuri răsturnate în care se înșiruiesc, ca niște dovleci puși la păstrare, urnele de aramă sau de aur cu cenușa mai-marilor daci, fiecare vas fiind păzit de o viperă galbenă, având cornul verde și în vârful cozii un clopoțel de argint. Cum ai pătruns acolo la ceasul când șerpele roș își leapădă pielea, cum prind a suna clopoțeii, fiecare pe alt ghers: legănat, grăbit, unduitor, moleșitor, încât auzindu-i capeți gust de somn și ai vrea să dormi și să tot dormi ca să nu te mai trezești niciodată. Atunci, ca la o poruncă, muntele se clatină, intrarea se închide, o lumină lăptoasă prinde a curge din tavanul de calcare, așijderea celeia din nopțile cu lună neciuntită de vârcolaci; numai ce prind a clinclincți clopoțeii și din vasele cu cenușă prind a răsări somnoroase umbre omenești care, mai apoi, se desprind de pe pereți, așa cum ai desprinde și însufleți niște umbre, și încep a umbla într-un fel de plutire vâscoasă, cu gesturi și pași de gelatină. Clopoțeii sună și sună, viperele încornate prind viață și șuieră hârșâit din gușile doldora cu venin înverzit; o lume întreagă, care a fost demult, se închipuie în jurul tău ca imaginile unui film proiectat pe zeci și zeci de ecrane succesive, încât omul pătruns aici, dacă mai nimerește ieșirea, biruind somnul bolnav, se trezește bătrân, de-i tânăr, și tânăr, de-i bătrân. Rămâne neom, tânjește mereu după ce nici el nu știe, bântuit de teama și de dorul Șerpelui Roș.

— Adică?! îndrăzni Bogdan să-l întrerupă, simțind cum i se scurge un șuvoi de transpirație rece pe șira spinării. Cum vine asta „rămâne neom”?

— Chiar așa! întări Cosmin, bine prins nu atât de fantasmagoriile bătrânului cât de jocul de spiriduș al negului arămiu și păros de pe nasul acestuia, neg ce aducea cu un fel de prună brumată, gata parcă să se desprindă în orice clipă și s-o pornească singur la drum, orientându-se ca o insectă bizară după perii-antenă, și de învâlvorarea unei șuvițe de păr negru într-o claie colilie.

Negul prinse a se agita ca un minuscul clopoțel de aramă, sprâncenele-cetină se ridicară a cruntă mirare, înfățișarea lui Toader Berian pe de-a-ntregul era aceea a unui smeu mâniat când le răspunse:

— Neom ziceți?! Pușchea pe limbă! Adică nu așa ca toți oamenii, ci chip și robul poreclei sale: nebunul, șuia, zăluda, căpcăunul, priculiciul, strigoaica, înțelegi?! Care va să zică eu vă spun vouă ceea ce ureche de om n-a auzit, iar voi puneți la îndoială! Uite, mă jur juruință grea: să-l muște Șerpele Roș pe ăl de minte măcar atât, atâtica!

— Așa ca 'mnealui, mă Bogdane, plasticizează Teofana, închipuind cu arătătorul la tâmplă mișcarea sfredelului, semn cum că bătrânul ar fi binișor plecat de-acasă.

Era în crucea verii. Soarele, moleșit și el, părea a statornici undeva între zenit și orizont, nehotărât dacă ar mai trebui să se îndrepte către apus ori ba. Vipia trecuse, vitele pășteau liniștite, iar ei altceva mai bun decât să asculte basmele bătrânului nu aveau de făcut. Ș-apoi nu oricine se putea lăuda că ar fi ascultat povestea peșterii din Valea Rea, chiar de Toader Berian spusă, de cel poreclit Șerpele Roș, arătare de spaimă, pe care întreaga suflare a satului îl ocolea la ceas de noapte ori prin locuri mai puțin umblate. Obișnuit, acesta era un om tăcut și ursuz, un singuratic întâlnit când nu te așteptai, prin văi și pe coclauri, în căutarea cioburilor vechi și a intrării în Peștera Zeilor. Doar cei câțiva copii de la Grădiște se obișnuiseră cu el, se convinseseră că nu era decât un biet bătrân care nu face rău nimănui, dimpotrivă, îți are grija vitelor când tu ai poftă de scaldă ori de joacă și știe mulțime de istorii și întâmplări, încât să-1 asculți și să-l tot asculți dacă are poftă și se lasă înduplecat. Astăzi, așezat la umbra unui mesteacăn, singuratic pe costișa despădurită la fel ca el, ascultase cu vădit interes discuțiile celor trei tineri despre comorile regilor daci, se arătase prins de vraja închipuirii ori într-o lume ale cărei rosturi părea că singur dumnealui le știe și, cu vorba domoală, se lăsă pe făgașul istorisirii. Oricum, auditoriul acesta, nedesprins prin ani și experiență de poveste, i se părea mai potrivit decât altul. Se prefăcu indiferent la gestul Teofanei, o zvăpăiată ce da în pârg prevestind o frumusețe tulburătoare, care îi amintea un chip din alte vremi și din alte lumi, puse negul din vârful nasului în mișcare și prinse iarăși a se desfășura într-o gestică nemaipomenită, înălțându-se ori lățindu-se, chircit în sine ori revărsat cu toată ființa în afară, ca o viețuitoare dintr-o altă galaxie, alcătuită din plasmă.

— …La ieșire un alt Șerpe Roș stă strajă vecinic trează. Dacă soi de om a răzbit cumva într-acilea, numai ce-l mușcă de lobul urechii, urechea ceea se umflă și coace și se face rană roșie, care de la o vreme rămâne așa, o urmă cât un bănuț de aur, semănând cu aceia presărați pe pardoseala peșterii.

Bogdan repetă gestul fetei, sfredelind tâmpla cu arătătorul, și-i face cu ochiul. Numai că aceasta, prinsă de relatare, nu-i ia seama, pentru că tot ce spune moșul i se pare adevărul-adevărat, nu putea fi altfel; el, Bogdan, fluieră întrerupt, semn că moșul a luat-o razna și, deodată, numai ce sare ca mușcat de șarpe:

— Ei, asta-i! Păi, mă tot miram eu de unde atâta fantezie, de unde le scoți și cum le plămădești. Dară de aia zic oamenii că matale te-ai scrântit! Așa, deci?! Matale, moș Toader, ai văzut, cum te văd, Șerpele Roș, ai fost în Peștera Zeilor, la care i se zice a Zârnelor, căci, uite, ai semnul întipărit pe lobul urechii. Care va să zică nu glumești!

Bătrânul nu păru surprins. Doar o lumină cât scăpărarea unei raze îi trecu peste obraz, neobservată aproape. În schimb, își duse mâna la ureche și își pipăi îndelung, cu mândrie, s-ar putea spune, semnul. Protestul, reproșul veniră abia acuma:

— Cum adică?! Voi așa ați crezut? Că-mi arde de șagă, de înșiruit pe ață copilării, istorii și basme! Află, băiete, că n-aveam anii tăi când am intrat în Peștera Șerpelui Roș. Tot într-o vară secetoasă și zăludă ca asta. Și-am văzut ce n-a văzut om, și-am trăit ce nici măcar nu se închipuie a trăire. Pe atunci - voi cam câți ani aveți, patrusprăzece? Păi da, așe gândeam și eu, da' pe atunci aveam și eu mintea aprinsă ca acei păgubitori căutători de comori dacice, ce-or fost dărâmat și răscolit din temelii Grădiștea, Blidarul, Piatra Roșie și Fețele Albe. Cum zic, eram eu așe, cam la anii voștri, doar că știam mai puține lucruri decât voi. Îm! De știam, de bună seamă mă alegeam și cu alte foloase, aș fi lăsat vrun sămn, aș fi păstrat o mărturie, mi-aș fi ostoit frica și acum altfel le-aș arăta și dovedi, pe toate, celor trebuitori să știe. Așe, m-am ales doar cu semnul ista și cu o poreclă ce mi-o fost zăuitat numele, dar de care poreclă nu mă rușinez.

… Seceta transformase vara într-o toamnă târzie, bântuită încă de călduri: ierburi uscate și tăioase ca spinul, izvoare secate, fântâni nămolite, animale secerate de foame și dalac, presărate prin pășuni ca mușuroaiele de cârtiță. Părinții mei trimiteau în pășune două perechi de boi, o vacă pentru lapte, doi cai de căruță și doi pentru munte, câteva capre îndrăcite care-mi scoteau sufletul, ținute mai mult pentru iezii tăiați de paște. Cum-necum, pe seceta ceea trebuia să le hrănesc, să alerg pe urmele lor, încât simțeam cum îmbătrânesc de ani și-mi scurtează zilele. Pe la crucea verii, într-o zi când nădușeala năvălise odată cu zorii, calc porunca tătâne-miu și mă abat cu marhăle[1] tocmai pe Valea Rea. Aici, unde și unde, mai întâlneai un covor de pajiște, un loc umbros, un smoc de iarbă, fiindcă nimenea nu se încumeta din pricina viperelor cu corn. Bunu, care, de când trecuse suta, nu mai număra anii, îmi povestise multe despre Peștera Zârnelor și despre Șerpele Roș dar eu, la fel ca voi acum, o iotă n-am luat de bun. Caprele, vreo opt, zece, nu-mi mai aduc bine aminte, au tot suit din stei în stei ciugulind frunza de iederă și măciuliile ciulinilor de piatră și până să iau seama au ajuns tocmai la locul acela ocolit de oameni, unde se bănuia intrarea păzită de șerpele neadormit. Să mă întorc fără ele acasă nu îndrăzneam, să urc până la ele nu aveam curajul. Mi-am zis: fie ce-o fi! Dus am fost și iată cu ce m-am ales din această pricină.

Bătrânul le arătă lobul urechii și șuvița de păr negru.

— Cât am fost tânăr, șuvița aceasta era albă; de-am albit cu anii, s-o făcut neagră. D-aia zâc, și nu ziceam nimicuța de nu auzeam ce puneți voi la cale, că, dragii mei, pe Valea Rea nu-i de mers la anii voștri. Și... degeaba oboseala. Pentru mine nu-i zi bună de la Dumnezeu în care să nu caut intrarea. Geaba! S-o fi închis pentru vecie, s-o fi stârpit fără de urmă Șerpele Roș, mi s-o fi năzărit mie atuncea din pricina cine știe cărei alte întâmplări năpraznice, totul nu o fi fost decât tulburare în vis urât, cine stie?!

Nori albi și pufoși, caiere de lână și clăbuci de săpun, înălțau cetăți și castele către apus, ca apoi să le pună la temelie pălălaia asfințitului însângerat. Toader Berian le urmări îndelung jocul, tresări ca de o amintire, cercetă pe furiș pădurea întunecată de pe versantul stâng al văii și le atrase atenția:

— D-apăi, dragilor, ar cam trebui să coborâm către sat. E acuș, acuș vremea mulsului și a adăpatului, dacă nu cumva cu mulsul ne-au luat-o șerpii înainte. Tare agitate mai sunt bietele dobitoace. Ca atunci... De când cu întâmplarea aceea oamenii nu se mai încumetă să pască vitele pe aici. Mamă, mamă, ce mai spaimă și îngrețoșare intrase în poporănii de p-aci!

— Ce întâmplare, care întâmplare?! Alta decât cea cu peștera și Șerpele Roș?

— Alta, dar tot cam atunci s-a petrecut. Vaca lui Orbișan de la cantonul silvic se obișnuise să fie mulsă de un șerpe. Se înrăise în patimă încât ținea laptele, chiar dacă omul o închidea în grajd o zi sau două. Se credea că o strigoaică, o vâlvă a roadelor s-a fost înstăpânit pe laptele vacii, până într-o zi când, luându-i urma, a găsit-o în Fundul Văii Rele cu șerpele agățat de uger. Șerpe de groază. Cât stâlpul prispei. Roș, roș era. A ridicat omul întreg satul, dar nu i-au dat de urmă. Bietului animal, fiindcă se nă- răvise fără de leac, i-a scurtat viața cu un glonte. Numai că a doua zi cantonierul dispăruse fără urmă. Ieșise omul până afară, zicea nevasta, cam pe la al doilea cântat al cocoșilor. A auzit ea un strigăt puțin, așa ca de om sugușat, și de atunci pace bună! Om nu l-a mai văzut.

— L-o fi răpus Șerpele Roș? întrebă Teofana, zbârlindu-se de frică.

Toader Berian nu-i răspunse. Rămăsese ca înțepenit pe bâtă, cu privirea ațintită către apus, unde razele soarelui, proiectate pieziș de după Culmea Luncanilor, închipuiau un imens șarpe roșu.

— Măi, să fie! exclamă Cosmin. Uite șerpele lui nea Berian!

Gluma, făcută mai mult pentru a-și da curaj, se frânse la jumătate. Un șuier prelung, un fel de vaier al pământului se născu dintre steiuri și străbătu valea cu numele de Rea. Bătrânul prinse a se închina cu gesturi largi, ritualice, și liniști apoi vitele șuierând o dată prelung, din colțul gurii. Ca vrăjit, cerul se războli dintr-o dată, la orizont balaurul roșu deveni siniliu și inconsistent, iar pădurea din apropiere își încetă vaierul. Se lăsă o tăcere apăsătoare, grea, plutitoare, ca o miasmă a smârcurilor. Aerul, materializat, consistent, părea îmbâcsit cu neliniște, cu așteptare, cu un fel de substanță invizibilă, dar vie, rațională. Rămăseseră cu privirile pironite către gura văii de unde cobora și se întindea ca o ființă tentaculară o pâclă moleșitoare, leșioasă, care înainta, se târa spre ei, pipăind parcă acele uscate ale ierbii, copacii, pietrele. Animalele ridicaseră și ele capetele, speriate, se strânseseră grămadă de la primele semne de spaimă, un tău- raș prinse a mugi întărâtat, cu nările tremurânde, cei trei adolescenți, înfricoșați, făcură cerc în jurul bătrânului care părea a fi în stare să stârnească și să potolească, să cheme și să alunge spiritele malefice chiar și numai cu privirea sau cu un șuierat. Acesta zise, aruncând săgeata ochilor apoși, dar ageri, către hăurile și steiurile din Valea Rea:

— Poate că nu se cădea să încep a povesti ce s-a petrecut atunci. Străbunicul meu zicea că unii oameni sunt dăruiți cu duhul povestirii, al rostirii în așa fel încât slobod vraja și dau vieții lumea închipuită ori reală, întâmplările adevărate sau numai scornite, despre care istorisesc. Mi se potrivește și mie de când cu întâmplarea aceea, dar voi nu trebuie să vă speriați. Bine ar fi fost să tac. întâmplarea asta, nemaivăzută și nemaiauzită, am mai spus-o o singură dată. Tot cam prin locurile acestea, poate că chiar unde ne găsim acum. La puțin timp după ce am fost rătăcit fără nădejde de întoarcere în inima muntelui. Tot cam la ceasul înserării. Da, da, îmi amintesc acuma bine că și atunci s-a arătat balaur roș la sprâncenele orizontului, în vreme ce pâcla se prelungea, se târa precum o vietate lacomă către noi. Da, da! Uite, ca acum, întocmai ca acum pădurea a șuierat temătoare. Or fi fiind, gândesc eu, anumite taine, care taine trebuiesa rămână pentru vecie. Oamenii din vechime erau altfel decât cei de astăzi. Trăiau în cumpăna și făgașul tainelor, încât nimic pe fața pământului nu i-ar fi putut face să le clintească, punând întrebări și făcând destăinuiri. Poate chiar eu voi fi fiind primul dintre aceia care le-a întrerupt șirul, călcându-le rostul. Asta mă scurmă ca o lingoare necruțătoare și înceată, ca o boleniță fără de leac, numai că altfel nu se putea. Taina mea era prea mare, și încă mai este, și prea grea încât să poată fi purtată vreme multă de un biet și de un singur om. Într-un fel ea ne privea pe toți, din tată-n fiu, și mă mai întreb dacă aveam sau nu aveam dreptul s-o păstrez pentru mine. Cel puțin așa credeam atunci și cu gândul ăsta mă mai împac și-acum. Atâtea șiruri de oameni trăitori în acest vad de lume au ars în dorul de a ajunge acolo unde am ajuns eu, au tânjit să știe ce știam eu, să vadă ce am văzut eu atunci, Peștera Zeilor și Comoara Regilor, încât mă simțeam îndatorat cu destăinuirea. Ia, închipuiți-vă dacă n-aș fi fost singur, dacă după ce m-am înapoiat printre semeni aș fi fost ascultat și crezut! Pe atunci intrarea străjuită de Șerpele Roș mai putea fi găsită, ori cine știe! Eu unul mai trag nădejdea că va să vină o zi când unul dintre voi, sau un vlăstar de-al vostru, va să dea iarăși peste acea intrare tainică. Atunci multe dintre secretele de acum, multe dintre tainele tainelor se vor fi dezlegat, căci toate semnele ce mi s-au arătat, pe care după cuprinsul minții mele le-am tălmăcit sau nu, acolo, în adâncurile de calcare, sunt făcute să vorbească, să povestească ce și cum.

— E de mirare, zise Cosmin, dornic să-1 întărâte, cum poți să-ți mai aduci dumneata aminte după atâția ani trecuți!

— Cincizeci și șase, nepoate. Cincizeci și șase! Și uite! Parcă-ar fi fost mai ieri. Încă mai văd totul, mai aud totul și mai simt totul ca atunci. E drept că multe se devălmășesc, nu mai au contur și înțeles clar, însă nici atunci nu au avut, ori vor fi avut, dar eu nu l-am putut pătrunde. V-aș zice, v-aș povesti vouă, fiindcă la anii voștri mai trăiți în poveste și simt că mă veți crede, numai că iarăși mă cuprinde, ca atunci, teama. Doar ați văzut, ați simțit mai adineaurea ce se poate întâmpla. Acum... fie ce-a fi! Prea multe zile nu voi mai număra eu. Cei trăitori pe atuncea, oameni de seama mea și chiar mai chibzuiți decât mine, nu au vrut și nu au putut să mă creadă. Ba mai mult, ocolindu-mă ca pe o vietate de pe alte tărâmuri, mi-au zis când Todor Nebunul, când Șerpele Roș, nu din răutatea cea omenească, ci numai din pricină că erau țărani simpli, necălătoriți prin lume și prin cărți. Atunci, într-o dreptate vorbind, nici că se punea preț pe lucrurile astea cu trecutul și strămoșii. Tocmai se stârnise jariștea războiului dintâi, bătaia a mare, după care ne-am fost desprins de unguri și ne-am alipit la ai noștri. Cam atuncea s-au arătat prin sat și prin împrejurimi trei streini, streini și de neam, nu numai de locurile astea, dară grăiau binișor românește. Oamenii, sătenii, au mirosit repede cam ce fel de vânturi adulmecă, ce vânat caută și s-au ținut departe de ei. Încă mai erau proaspete întâmplările de după vâlvorița lui Horia, când în Munții Grădiștei, la Cetăți, au năvălit ca lupii streinii cei căutători de comori, că numai prăpădul și ruina au rămas pe urmele lor. Când s-au fost arătat pe-acilea cei trei streini eu eram țângălău tânăr. Copilandru dat la stăpâni. Slugăream de doi ani în casele unui pre' învățat profesor din Orăștie. Acolo, mai trăgând cu urechea, mai răsfoind o carte, am aflat ba de una, ba de alta, întâmplări și oameni de pe meleagurile acestea cercetate și încercate de toate puvoaiele lumii. Decebal, Muntele Cogaionon cu peșterile sfinte, răzbelul cu Roma, Vezina și Peștera Zeilor, Comoara regilor daci, câte și mai câte lucruri de mirarea și furnicarea minții pentru un copilandru ca mine, coborât la oraș tocmai din satul de la poalele Cetății Sarmizegetusei.

Trebuie să vă spun că în vremea cât am slujit în casa acelui luminat profesor, a cărui omenie zece vieți de-aș trăi și tot nu aș uita-o, am citit cu lăcomia celui lipsit, ce mi-a căzut în mână, îndeavalma, până când el mi-a descoperit această foame și, în serile lungi de iarnă, însuși s-a ocupat de instruirea mea. Din aceasta foloase prea mari nu am avut, ba, dimpotrivă, vorbirea mea mai deosebită de a celorlalți săteni i-a întărit pe aceștia în încredințarea că sunt luat în stăpânirea vâlvelor. După cei doi ani trăiți în casa luminatului profesor, dacă mi-am luat simbria, m-am înapoiat aici, la păscutul vacilor și făcutul fânului, cu capul fierbinte de atâta buchisit pe furiș, doritor să aflu, să știu, să dezleg. Cam în vremea aceea se pripășiseră cei streini cu gânduri ascunse pe la noi. De bună-seamă gânduri curate nu puteau să aibă, chiar dacă înscrisuri cu care să ne acopere ochii aveau berechet, numai că și ele stârneau îndoiala, fiindcă veneau de la Viana și cine amaru' ar fi putut să le prindă înțelesul?! Eu tânăr, inima aprinsă, cugetul ușor de înceluit, capul înfierbântat de câte auzisem în casa acelui profesor de istorie, le iau urma și mă țin morțiș de ei, doar-doar m-o lua în samă și m-o face părtaș la plănuiri și foloase. Ei m-au fost cercetat o vreme cu viclenia, eu numai cu cinstea, și m-au luat. Le trebuiam ca sarea-n bucate. Ispitiră ei pe unul, pe altul și chitiră că bunul, adică străbunicul, fiindcă bunicului îi ziceam Tata-Iancu, păstrează taina unei peșteri pe care de la începuturi de istorii nu a mai călcat-o nimenea. Oameni hicleni ca apele, mă înceluie ei cu vorba faină, cu bănuți de aur, cu făgăduieli de parte bună la câștig sigur. Eu, cum vă ziceam, crud, cățălandru ușor de ademenit de haita lupilor dincolo de stână. Mă și vedeam stăpân pe câteva iugăre de holde, fâneață și pădure, pe o pereche de boi și un cal buiestraș. Bunu-meu de unde să bănuie cu cine și la ce m-am ortăcit! Il îmbrobodesc cu istorii din cărțile citite, îl descos pe-ndelete, îl iau când de ici, când de colo, ce mai! îl trag cu nerușinare de limbă c-o fi, c-o păți, că cineva dintre ai noștri va trebui să afle și să ducă mai departe taina. Mă întorc la cei hicleni, vând totul pe vorbe și hai în munte!

Uitasem să vă spun că, în urmă cu anii, greu se putea răzbate până aici.

Și dacă răzbeai, apoi numai cu securea în mână și frica la inimă. Mișunau viperele cu corn și creșteau niște buișaguri dese ca peria de scărmănat câlții. Nu-i bai, că lighioanele învecinate mai colcăie și viermuiesc și-acum colo, sus, la calcare, însă nu chiar ca atunci. Ei, streinii, lotri de care vă vorbesc, aflaseră despre cele primejdii și se pregătiseră cum se cuvine: cizme cu carâmbii înalți, mănuși și îmbrăcăminte de piele, bețe de alun despicate împotriva șerpilor. Eu m-am încumetat, cum s-ar zice, cu mâinile goale. Era într-o sâmbătă a paștelui, pe înserat. Oamenii, la ceasul vecerniei, erau, cu mic, cu mare, la biserică și nimenea nu ne-ar fi putut stingheri în lucrarea noastră. Bănuiam numai că tata chitise ceva, fiindcă mă înștiință de primejdie pe de departe, cum îi era felul, zicându-mi: „hai, hai, drace, joacă-te cu focul și mai apoi plânge-mi-te că te-ai ars!” Nu îl luai în samă. Nu vă spusei că, în ultima zi, celor trei li se mai adăugase o femeie, o farmazoană cu ochii ca pielița gușterului, neatinsă de soare, unduitoare precum nuielușa de salcie din preajma izvoarelor tăinuite. Am înțeles că venea de departe, că își lăsase trăsura la hanul „Corbul cu inelul” și înadins ocolise satul. De unde cunoștea așa bine coclaurile, nici până astăzi nu m-am putut dumiri. Dumnezeule mare, ce femeie! Ceilalți o priveau de jos în sus, cu teama și respectul câinelui bătut. Una mai frumoasă decât ea nu-mi mai ieșise în cale. Cu mine se purta drăgăstos, mă scălda în lumina de topaze și smaralde a ochilor cu adâncimi de iezere, iară mie atunci numai atâta îmi era îndeajuns ca să-mi uit numele și seama. Bănuiam, presimțeam că nu va fi bine, că mă lăsasem ispitirii pe un drum de păcate, însă era târziu, nu mai puteam da înapoi. Să fim bine înțeleși: nu lăcomia, nu atât lăcomia cât foamea de a ști, de a vedea, de a descoperi ce nici vestitul profesor nu visase mă făceau să merg înainte, cu ochii închiși. Iară ea, femeia salcie, poate tocmai sora acelui șerpe roș ce aveam să-l cunosc mai târziu, era picătura ce pregătea revărsarea nebuniei mele. Cu o noapte mai înainte, am avut un vis neînchipuit de lung și apropiat de realitate, un coșmar colorat din care m-am deșteptat leoarcă de sudoare, vis pe care a doaa zi, la întâlnirea cu ei, mai ales cu ea, l-am dat voit uitării. Aveam să mi-1 reamintesc mai apoi. Destul de curând. Se făcea că trăiesc în urmă cu multe sute de ani, pe vremea dacilor, la curtea regelui Decebal, că mă înhăitasem cu Bicilis, trădătorul Comorii Regilor, și că împreună cu acesta, un fel de sălbătăciune păroasă, mă furișam pe potecile de taină ale muntelui Cogaionon către Peștera Zeilor, unde trădătorul și furul ascunsese o parte din comoară. Luați seamă, dragilor, că visul avea să se repete întocmai, dar nu ca visare, ci viață trăită, ca o răstălmăcire reală, moment cu moment, întâmplare cu întâmplare din acel coșmar. Pe atunci nu credeam în tălmăcirea viselor, în semnele pe care străbunul meu le dezlega din minte ca dintr-o mare carte de înțelepciuni, nu credeam, zic, și rău avea să-mi pară. Uite, și acum îmi amintesc, mai pot trăi cu ochii închiși visul-semn care mă înștiința despre tot răul și despre toate primejdiile ce mă așteptau. Mai întâi se făcea că sunt un om de credință al regelui, un tânăr oștean având misia de a răzbuna trădarea și de a descoperi comoara tăinuită. Eram un fel de oștean-vânător. Cunoșteam toate potecile și văgăunile, afundurile codrilor întunecoși și cleanțurile munților, vadurile și ascunzișurile lotrilor. În vis mă însoțeau, așa cum avea să fie a doua zi în realitate, patru oameni, trei bărbați și o femeie, pe care îi socoteam prieteni de nădejde. Femeia din vis îmi zicea, alintându-mă, Viezure, animal sacru la cei vechi, cea din viață, privindu-mă cu șiretenia gheizerelor verzi și adânci, mă numea Lupan. Se mai făcea că visasem cu o noapte înainte ce avea să se petreacă și îi prevenisem. Bicilis era deja prinsul nostru și urma să ne ducă la tainița comorii iară noi să-i dăruim în schimb viața, luându-i doar vederea cu care a poftit și limba cu care a vorbit. Vânzătorul era însoțit și el de câțiva oameni de încredere. În vis, am purces la drum, odată cu zorii, către locul unde cu gânduri ascunse, de mișel ce era, ne călăuzea trădătorul. De unde puteam să bănui că în realitate, a doua zi, aveam să trăiesc îngrozitoare momente din jocul de ape al visării?!

— Uneori e tare greu să deosebești realitatea de visare! remarcă Teofana, sporind tăria focului cu câteva vreascuri.

Stâna de vară putea fi bănuită acum, la ceasul înserării, pe Culmea Luncanilor, după dâra de fum ce se călătorea ca un fuior de ceață către Peștera Cioclovina. Bătrânul o urmări, tresări ca de o ușoară înfiorare și catadicsi să ia în seamă remarca fetei.

— Da, cam așa-i. Nu-i ușor. Eu niciodată după aceea nu am putut rostui exact de o parte și de alta ce a fost visare și ce a fost întâmplare. Poate că și din această pricină oamenii nu au crezut o iotă din tot ce le-am povestit la acea teribilă întoarcere a mea din altă lume și din altă viață. Acum, că am început, vom rămâne până voi termina firul. Curând ne vor acoperi pânzele întunericului, dar nu-i bai. Vitele știu și singure drumul. Cum ziceam? A, da! Aproape de scăpătat, a doua zi, strecurându-ne printre târșuri și steiuri, cu teama de vipere cuibărită în inimi, retrăiam visul cu ochii deschiși. Valea pe care o străbăteam, făcându-ne loc cu securile, era aidoma celei din vis. La capătul ei mi s-a părut că văd un șerpe roș, mare cât un trunchi de zadă. O fi fost, n-o fi fost închipuire, pentru că numai eu l-am văzut și mie mi-a făcut semn unduind capul mare și umed ca acela de vițel proaspăt fătat. Părea că ne îndeamnă să ne apropiem. Ajunși mai aproape, am văzut că tocmai își schimba pielea și era jumătate roș, jumătate verde. Am recunoscut ușor și semnul anume de unde începea împărăția lui: un șir de omuleți ciopliți în piatră ce păreau că se mișcă și ne avertizează de primejdie. Abia acum, când îi călcasem hotarul, au observat și streinii ce se petrece și au vrut să se întoarcă din drum. Arătau pământii la obraze, năpădiți de sudoarea morților, împietriți de groază. Văzând ei că nu mă opresc, că eu urc ca un lunatic, m-au urmat, iar sus, la poalele stâncilor de alabastru și calcare m-au ajuns. De acum visul prindea a se îndepărta, locul luându-i-1 alt coșmar, cel al neprevăzutului, întrezărit în ochii streinilor cu care mă înhăitasem. Vorbeau pe șoptite, îmi ocoleau privirea, unul din ei mi-a luat toporișca, s-a prefăcut că o cântărește în mâini și a scăpat-o în prăpastie. Privirea femeii, ce ma scăldase în aromele tuturor plăcerilor visate, devenise rece, tăioasă, batjocoritoare. După o scurtă odihnă, grăbiți de graba soarelui către scăpătat, am început să cobor, legat în funie, peretele mult încovoiat spre înlăuntru al unei stânci înalte cât turnul unei biserici, ciopârțită de găuri, fiecare dintre acestea putând fi o capcană. Jos, pe terasa uscată, acoperită cu muri, curpăn și zmeuriș, colcăiau viperele, o masă mișcătoare de gelatină, încât la vederea lor te apuca mai mult greața decât spaima. Aflând ce-i așteaptă jos, streinii nu au îndrăznit să coboare. Așteptau să vadă ce se va întâmpla cu mine. Cât despre mine ... Parcă îmi luase cineva mințile. Am prăvălit câteva pietre, ca să sperii lighioanele, să le îndepărtez din drumul meu, și m-am lăsat cu picioarele pe vatra de calcar alb-cărămiziu. Nu se vedea niciun intrând, nicio crăpătură, nimic din ceea ce s-ar fi putut numi intrare de peșteră. Mai târziu, după ce privirea mi s-a obișnuit cu jocul razelor pe tăietura stâncii, am observat tocmai jos, la buza peretelui, o porțiune tencuită cu mortar dacic, pe care îl știam de la Blidaru, mai tare decât granitul. Târâșul scurt, ca un foșnet aspru, al viperelor pe covorul de frunze uscate mi-a atras apoi privirea către o nișă acoperită cu vreji de vâsc și de iederă, din care răzbătea un miros de umed, de putred și stătut. După spusele bunului meu, asta trebuia să fie intrarea. N-aș fi cutezat pentru nimic în lume să pătrund, să o cercetez, după ce am văzut că pe acolo s-au scurs toate lighioanele înveninate și scârboase, dacă șeful celor de sus, un ins cu fruntea teșită ca o piatră de moară uzată, cârn și botos, un urieș cu mâinile cât butucii, nu m-ar fi amenințat că, de nu mă strecor înăuntru, va tăia funia. Ori, amenințarea lui, înfăptuită, era moarte sigură. Nu mai aveam de ales. Abia acum îmi dădeam cu adevărat seama cu ce fel de oameni mă ortăcisem. Am aprins lămpașul și m-am furișat în întunericul ce izvora de dincolo, greu și vâscos. Un șuier prelung, însoțit de o pală de aer rece ca gheața a stins flacăra puțină a lămpașului. În același timp am auzit o izbitură, un bubuit asurzitor ca de stâncă prăvălită de la mari înălțimi în apele adânci ale unui lac de munte. Un fel de funie m-a încolăcit mai întâi peste picioare, apoi peste piept și peste brațe. Cu ochii ieșiți din orbite, înainte de a cădea și de a-mi pierde simțirea, mi s-a părut că văd un cap jucăuș de șerpe, mare, umed, gelatinos, unduindu-se ca după ritmul unei muzici molcome: capul Șerpelui Roș. Am mai simțit o lovitură seacă în moalele capului, după care peștera se lumină și prinse a se învârti amețitor. Dacă mai eram conștient sau nu, asta n-o pot spune fără teama de a greși. Poate că până în momentul când am prins iarăși a simți, a vedea, a mă orienta cât de cât, a trecut vreme și s-au petrecut multe. Atât pot spune, că mă găseam în peștera necuprinsă, unde luminau nefiresc torțe de piatră deasupra cărora bolta albă se învârtea ca bolta cerului atunci când, la miezul zilei, îți pironești stăruitor privirea în soare.

Bogdan, singurul care mai păstra în zâmbetul abia perceptibil o undă de neîncredere, îl întrerupse:

- Moș Toader, află că eu am urcat până acolo, pe stâncile albe din Valea Rea, și am cercetat locurile. Multe se potrivesc, dar mai multe nu seamănă cu spusele dumitale nici pe departe. Da, este un perete de stâncă înalt cât o clopotniță înclinată, unde nu am izbutit să ajung, însă nici pomeneală de șerpi roșii. Nu cumva matale mai visezi încă, ori îndrugi basme ca să ne sperii și să-ți ținem tovărășie la vite noaptea asta?

Bătrânul îl măsură mustrător printre palele jucăușe ale focului.

Nimenea nu te ține cu de-a sila, băiete, cum nici nu-ți cere să crezi. Am zis și-ai auzit bine, că nici eu nu mai pot despărți lumina de întunericul celor ce-au fost atunci, cu cincizeci și șase de ani în urmă. Apoi, chiar de mi-i crede, cui mai folosește? Bine era dacă atunci, demult, la spusele mele aplecau urechea oamenii învățați, cercetătorii trecutului. Dacă vouă vă povestesc acum, o fac fiindcă ,am simțit că vă interesează povestea - ce poveste! întâmplarea adevărată - și ca să nu duc cu mine dincolo, de unde mi se pare că am venit, o mare taină.

— Iartă, moș Toader, nu-ș' ce-mi veni! Zău că nu pun la îndoială chiar totul ceva, ceva de bună seamă că va fi fost, altfel nu mai vorbea și acuma satul. Oamenii spun cum că matale ai fost găsit a doua zi tocmai de cealaltă parte a muntelui, peste apă, în apropierea Cetății Regilor. Ceea ce istorisești nu cumva s-a petrecut tocmai între zidurile ei, așa, o ceartă cu cei trei, o încăierare, o prăvălire de pe ziduri și...

— Ascultă, nepoate! Nu-mi pasă nici atâtica ce zic oamenii despre mine și despre ce a fost atunci. A trecut o viață de om de când nu-i mai iau în samă. Nebun însă să știi că nu sunt și nici nu am fost vreodată. Am ajuns în peșteră așa cum v-am povestit și s-a întâmplat cum v-am zis până acuma: urcușul pe vale, vedenia aceea, coborâșul cu funia, amenințarea venită din partea celui cu fața teșită ... Eu nu garantez decât pentru o parte din adevărul celor ce vor urma. Doar v-am spus, dacă nu mă înșel cumva, că de atunci tot caut intrarea aceea și n-o mai găsesc. Asta, însă, nu e o dovadă că ea nu există. La întrebarea ta ar fi un răspuns, însă m-am ferit mereu să-1 primesc drept explicație pentru locul unde am fost găsit de săteni. Aveam un câine lup corcit cu bărbosul ciobănesc, soiul acela de câini urieși, un câine mai deștept și mai credincios decât un om, ce se oploșise într-o bună zi pe lângă casa noastră, bolnav, în urma unei aplicații militare ce avusese loc aici, în munți. Nu-1 luasem cu mine, dar s-ar fi putut ca chiar el să mă fi trecut apa Grădiștei și să mă scoată la potecă, în drumul oamenilor. Până acuma gândul acesta nu l-am destăinuit nimănui, ca nu cumva oamenii să sporească vorbele despre presupusa mea scrânteală.

Da! admise Bogdan. Sincer să fiu, m-am cam îndoit, tocmai fiindcă și eu cunoșteam numai ce cunoaște satul. Acum înclin să cred. Distanța de la Valea Rea la Cetate, în linie dreaptă, nu e prea mare. Îmi amintesc - tu mai ții minte, Cosmine? - că bătrânul savant care a făcut săpături la Costești și la Grădiște vorbea despre existența sigură, a unei peșteri prin apropiere, fără de care nu poate fi admis cultul subpământean al morților, bănuit fiind faptul că dacii practicau cândva și incinerarea, nu numai înhumarea. Altfel, cum s-ar explica faptul că aici, în munții fortificați, în apropierea Capitalei Regilor, nu s-a descoperit încă nicio urnă?

— Cine zice că nu s-a descoperit?! sări înciudat bătrânul. De ce nu ai răbdare, băiete?! Ai fost tu acolo, știi tu ori bănuie savantul acela ce am văzut eu?! E lesne să spui „nu se poate, nu este”, fiindcă tu, omule, n-ai văzut, n-ai pipăit, n-ai mirosit. Telefonul, televizorul, radioul, hehei, câte și mai câte din cele ce nu ne mai miră l-ar fi făcut pe bunul meu, de i-ai fi vorbit despre ele, să te socoată apucat de duhuri necurate. Am văzut, am pipăit, nu una, ci sute, așa că ...

— Nu m-am gândit la asta. De-i așa, zău că nu știu ce să mai cred! Sunt tare curios să aflu amănunte, numai că s-a făcut târziu și vei fi fiind obosit.

— Nu, nu sunt obosit. Mă simt chiar bine. Numai că de-aici-nainte mi se pare și mie numai vis, deși văd totul mai lămurit, mai limpede decât înainte. Când m-am trezit, după lovitura primită, nu mai eram în locul unde țurțurii de piatră luminau ca niște torțe. Am izbutit să deschid ochii și să-i preumblu împrejur. Ceea ce se înfățișa privirilor mele nu aducea cu nimic pământesc. Învățam a merge, adică mă târam de-a bușilea printr-o sală necuprinsă. Mai mult lungă decât lată, boltită în patru ape. O durere ascuțită îmi săgeta ochii și i-am închis de teamă că voi orbi. Aveam senzația că o mare greutate mă apasă pe piept și mi-am amintit de ursarul care la târguri tămăduia oamenii punând namila să le mursece șalele pe ritm de cântec de fluier. Am simțit apoi niște înțepături ca de spine porcesc și, curios, în loc să mă usture, să mă doară, îmi făceau bine. După ce am mai prins puteri, mi-am îndreptat privirea către un colț al sălii, de unde izvora întunericul deopotrivă cu lumina și am prins a mă târî în direcția aceea. Eram totuși golit de voință, de gânduri, de orice interes mai aparte. Aveam încredințarea că, de fapt, murisem, îmi făcea bine acea stare de liniște și deplină împăcare, pe care nu am cuvinte potrivite să v-o descriu, dar ceva mai puternic decât viața și moartea mă îndemna să merg înainte, poate curiozitatea sau o dorință nefirească de a ști, deși eram conștient că nu-mi mai folosește. Să fi trecut un ceas, două, sau chiar mai multe de când străbăteam târâș sala boltită, străjuită de o parte și de alta de vipere uriașe din bronz și din aur, și tot nu ajungeam la borta din care curgeau întunericul și lumina. M-am oprit într-un loc unde sala se îngusta dintr-o dată. Întunericul devenise dens și greu ca păcura. Am pipăit împrejur cu mâinile, până am dat de o treaptă netedă, tocită, ca de prag călcat de picioare omenești sute și sute de ani. Am urcat-o, apoi am mai urcat una, și încă una și nu știu ce-mi veni să le număr. Erau șapte, și fiecare mai înaltă decât cealaltă, și mai anevoie de urcat. M-am odihnit cât să-mi trag sufletul nevolnic pe un fel de blană plăcut mirositoare, așa cum ar fi covorul mușchiului de fag, și iarăși am avut straniul simțământ că eu sunt mort și că drumul acesta greu și nesfârșit către întuneric și lumină este cel de pe urmă. Când m-am trezit iarăși în deplinătatea simțirilor, totul a prins a se roti, la început încet, apoi tot mai repede și mai repede ... Simțeam nevoia să vărs, ca atunci când eram mic și amețeam din pricina zuinului[2]. Apoi iarăși o vreme nu am mai știut nimic. Când am deschis ochii, mă găseam pe butucul unei roți, mare cât Soarele de Andezit de la Sarmizegetusa, iar spițele roții erau raze de soare, pe când butucul - soarele însuși. Mă temeam că, de voi încerca să mă îndepărtez, va fi iarăși girueta aceea îngrozitoare. Numai că ceva din afara fiiței mele mă îndemna să merg înainte, mereu și cu orice preț înainte, și de cum simțeam că, chiar de sunt mort sau de va fi să mor, oricum, voi călători veșnic prin tunelul acela când luminos ca soarele, când întunecat ca inima pământului, numai să pot afla ce se găsește la capătul lui. Dar, ca să pot porni, trebuia să ating spițele. N-am avut de ales, și atunci roata a prins să se învârtă rar și la fiecare întoarcere vedeam o galerie, și fiecare galerie avea o ușă, și pe ușile acelea de bronz, mari cât porțile cetăților, era scris cu aur sau, poate, cu raze de soare, câte un nume, iar eu mă căzneam să-mi amintesc cine au fost oamenii sau zeii aceia: Burebista, Deceneu, Comosicos, Scorilo, Duras, Decebal, Vezina. Ultima ușă, fără inscripție, îmi era cunoscută, aveam credința că în fața ei mai fusesem cândva, vrusei să mă opresc, să stărui pentru aducere aminte, însă rotirea devenise amețitoare și nu mai era cu putință să ies din vârtejul acela. Deodată mâinile mi se desprinseră de pe spiță și simții că plutesc în gol pe deplin sănătos și tare fericit, eliberat de gânduri. Așa aș tot fi vrut să plutesc, ca o pasăre de înălțimi, fără greutate, fără efort. Însă acea cădere plăcută s-a sfârșit deodată și de acum mă aflam într-o sală albă și rotundă ca interiorul unui ou; pereții erau încrustați cu semne și fiecare semn era o poruncă, și fiecare poruncă era o lege, și fiecare lege, după ce o înțelegeam, prindea chip de om, și tot omul semăna la chip cu Zalmoxis, părintele legilor. De jur împrejurul sălii erau orânduite urne de aur, în mijlocul sălii-ou ședea un om de piatră, ce sprijinea bolta cu umerii; omul acela lua în răstimpuri chipul Șerpelui Roș și mă îndemna să nu-mi pierd nădejdea, pentru că sunt chinuri și mai grele pe lume, iar chinul cel mai greu e să fii șerpe roșu. El mi-a pipăit cu mâna ușoară rănile și cum punea mâna cum se vindecau, și parcă îmi mai răsună în urechi cuvintele lui: „Dacă vrei să trăiești, uită!” Simțeam adierea unui firicel de boare cu miroznă de rășină arsă, acea boare parfumată îmi împăienjenea privirea și iarăși nu mai trăiam. Atunci când mi-am revenit în simțiri - pentru a câta oară? - mă târam printr-o galerie îngustă, străjuită de închipuiri stranii cioplite în piatră ori turnate în bronz: lei, urși, lupi, zimbri, cerbi, bufnițe și vipere cu corn, care la trecerea mea prindeau viață și se aplecau blânde să-mi aline rănile coatelor și genunchilor zdreliți de atâta târâș. La capătul tunelului am numărat iar șapte trepte, aidoma celorlalte, care suiau spre o sală ca o piramidă, în mijlocul căreia străluceau, ca stelele pe cer în nopți geroase, șapte cercuri, fiecare închipuind în răstimpuri câte un soare mic, cu șapte raze. La mijloc creștea văzând cu ochii un soare arămiu, din mijlocul căruia îmi zâmbea ocrotitor Zeia-Mumă, având la picioare ciuta și carul de bronz, iar în mână crenguța de paltin, așa cum am văzut-o cândva reprodusă pe talerul din Comoara de la Pietroasa, într-o gravură din casa profesorului. Zeia-Mumă m-a lovit cu crenguța în creștet și am simțit cum prind puteri, că mă desprind dintre spițele-raze și iar plutesc lin ca o pasăre mare; de fapt cădeam într-o fântână adâncă, în fundul căreia ardea, fără să lumineze, o inimă de foc, căci o inimă de foc era sala unde a sfârșit căderea. Aici, pe un tron de piatră, ședea Șerpele Roș, de fapt omul-șerpe, care imediat și-a întors fața de la mine și m-a lăsat singur cu copleșitoarea mea spaimă, iar în vreme ce se îndepărta către izvorul nesecat de întuneric și lumină vocea lui hârșâită, șuierată, vibra în bolțile de piatră: „Păstrează taina, păstrează taina ca să vezi ce nimeni n-a văzut și să trăiești ce nimeni n-a trăit. Numele tău e Viezure, e Viezure, e Viezure, e Viezure, întăreau sute de glasuri reverberate în bolți și labirinturi, și ești dac liber, vestit vânător de la Limesul nordic. E un vestit vânător de la limesul nordic, întărea corul, poate aoele închipuiri în marmoră, piatră și bronz, ori ființe omenești din alte timpuri și de pe alte tărâmuri, umbrele celor ce vor fi fost trăitori pe aceste meleaguri. Numele tău e Viezure, repeta omul-șerpe, și anii tăi se curg la vremea când peste Dacia Felix împărățește cu blândețe Antoninus Pius. Păstrează taina, păstrează taina... „Într-un târziu ochii mi s-au deschis anevoie, fulgerați de prea multă lumină, și când i-am deschis mă găseam sub cerul liber, lângă un morman de pietre, pe covor de iarbă crudă ce-mi alina ca o alifie răcoroasă rănile, durerile. Un căluț murg păștea pe aproape și un câine uriaș, aducând a namilă de urs, îmi lingea palmele zdrelite de ascuțișul pietrelor. Cam la zece pași de locul unde zăcusem fără simțire susura un izvor. M-am târât până acolo și, întins pe burtă, am sorbit cu nesaț până mi-am astâmpărat setea. Privindu-mi chipul în apă am tresărit, am simțit galopul inimii, gata, gata să-mi sară din piept, și n-am vrut să dau crezare. Chipul acela nu era, nu putea să fie al meu. Din unda limpede mă privea un străin cu barba înspicată și părul alb; fața smeadă, arsă de soare și uscată de vânturi, nas vulturesc; o cicatrice roșie o brăzda de la frunte până la bărbie. M-am sprijinit de trunchiul unui pin și-am avut al doilea motiv de mirare căci neam din neamul acestui copac nu crescuse pe Valea Rea; anevoie m-am ridicat în picioare. Ceva ce eu nu puteam pricepe, nu-mi puteam explica se petrecuse de bună seamă, ori încă mai visam. Cel ridicat în locul meu, feciorașul firav care intrase în peșteră, era un zdrahon de om, numai fibră și oase, cu mâinile cât trunchii carpenilor. În picioare aveam un fel de opinci ușoare și moi, cu vârful încârligat; cioareci strânși pe pulpă, cămașă lungă, de cânepă, și o zeghe de pănură pe umeri îmi era îmbrăcămintea. La spate îmi atârna un arc de corn cu coarda din maț de bou, la șold, cobura cu săgeți, un pumnal încovoiat și o ghioagă din lemn de păducel țintuită cu aramă. Am continuat, de acum cu o curiozitate mai vie decât teama, să mă cercetez. Șerparul lat, încrustat cu alesături în piele și ținte de argint, conținea un amnar tocit de prea multă folosință, cremene și iască, o pungă de piele de căprioară cu ierburi pisate, despre care crezusem c-o fi tutun și chiar am zâmbit la gândul acesta năstrușnic, vreo treizeci și cinci de monede din aur și argint despre care repede m-am dumirit că sunt romane. Vechea mea pasiune de colecționer de monede din satele Luncanilor, pentru profesor, m-a făcut să-i cercetez cu atențiepe ambele fețe, uitând de celelalte griji. M-au întâmpinat chipuri de curtezane, de împărătese și împărați: Priscila, Pomponia, Mesalina, Claudius, Tiberiu, Caligula, Domitian, Traian, Hadrianus, Antoninus Pius. Ultimele erau noi și lucitoare, abia, abia scoase de sub presă. „Ei, drăcie!” am zis cu glas tare, la care câinele m-a lătrat o dată prietenos. Nu'ș ce-mi veni și l-am strigat: Ziper, aici! S-a apropiat imediat, dând bucuros din coadă. Mirarea, ca și slăbiciunea, prinsese a mă părăsi. Mă simțeam și mă purtam de parcă eram cu adevărat altul, nu eu. Dacă, privindu-mă în apă, am crezut că mă înșeală privirea, acum mă simțeam oarecum împăcat cu noua mea situație, ba chiar credeam că ăsta și numai ăsta am fost din totdeauna. Rănile mi se vindecaseră ca prin minune, oboseala și teama mă părăsiseră și ele, uitasem parcă de peșteră, de omul-șerpe, de toate cele întâmplate și, cu toate că mă străduiam să nu mă pierd în uitare, simțeam cum mă îndepărtez de prezent și mă afund, ca într-o ceață moleșitoare, în trecut.

— Măi, să fie! exclamă Teofana, spre supărarea lui Bogdan și Cosmin, care ascultau cu sufletul la gură. Ca aventură, nu zic, e interesant peste poate, da' să îmbătrânesc așa deodată, parcă nu mi-ar conveni.

— Cum nici nouă nu ne convine părerea ta! o puse la punct Cosmin. Dacă moș Berian se supără și tace?

— De tăcut s-ar putea să tac, dar nu mă supăr. Am început să vă istorisesc totul de bună voie. Întâmplările prin care am trecut sunt multe, unele peste putința înțelegerii, istorisirea va să dureze o vreme și bine ar fi să aveți răbdare. Nedumeriți de-ți rămâne cu ceva, noaptea e lungă și timp destul ca să mă întrebați la sfârșit. Oare unde-am rămas?

— Cu câinele. Ziceați că l-ați chemat cu numele Ziper și el s-a apropiat ca de stăpân. Și că începuseți să vă îndepărtați de timpul nostru fără părere de rău, îl ajută, îndatoritoare, Teofana.

— Da, sigur că da, fu de acord bătrânul, întețind focul, de care copiii uitaseră cu desăvârșire. Aveam cam la cincizeci de ani, dacă nu mai mult cu ceva, însă mă simțeam în putere ca la douăzeci și cinci. Am pus denarii la loc în șerpar și deodată am simțit o foame cumplită. Minunea ar fi să-mi mai apară în față, așa, hocus-pocus, o masă cu bunătăți! mi-am zis. Dar de unde! Îmi chiorăiau mațele, nu alta. Cine știe cât timp trecuse de când nu mai pusesem fârmitură în gură! Așa mi-am amintit de cal. Păștea liniștit cam la o zvârlitură de băț depărtare. Ca și când l-aș fi călărit de când lumea, l-am strigat și pe el cu un nume care atunci, nitam-nisam, îmi veni pe buze: Debar, și căluțul a ridicat sprinten capul, a nechezat ușor, și s-a apropiat în trap, de parcă ar fi fost dresat la circurile de astăzi.

Peste șaua din lemn de paltin era întinsă o piele de lup măiestrit argăsită. La oblânc atârnau alte arme, care vorbeau despre stăpânul murgului ca despre un priceput și de seamă vânător: o toporișcă având două tăișuri, o suliță romană scurtă, o funie subțire, dar rezistentă, arsă în ulei de in, făcută colac, și câteva curse de fier pentru animale mari. Le-am pipăit și le-am cercetat buna orânduială ca și când ale mele ar fi fost din totdeauna. Am sărit sprinten în șa și m-am îndreptat către locul în care zăcusem sau, mai bine zis, de unde apărusem în această lume și cu această înfățișare, care nu erau ale mele, și am aruncat privirea cercetătoare dincolo de pâlcul de brazi, de unde părea să vină poteca de munte. M-am înfiorat. Micul platou fusese teatrul unei cumplite și sângeroase încleștări. Cel puțin douăzeci de leșuri zăceau fără viață, în pozițiile în care le cuprinsese gheara morții. Curios! Trei dintre aceștia îmi erau cunoscuți, prietenii cei mai apropiați și, la vederea lor, inima mi s-a strâns de durere. Dacis, cu o rană urâtă la grumaz, zăcea pe spate, cu mâna încleștată pe sabia încovoiată, și era mort de bună seamă. La capătul opus al platoului, într-o lăture, cu genunchii chirciți sub burtă, ca și când ar fi vrut să-și ostoiască durerea, zăcea fratele său, Ortis și, foarte aproape de el, semn că s-au apărat luptând spate-n spate, strângând în mâna stângă țărâna și având întipărit pe față zâmbetul celor călătoriți pentru totdeauna la Zalmoxis, Dates, nepotul tarabostelui Troes, de la Muntele Gerosu. Nu mă înșelasem. Ortis mai trăia. I-am cercetat rănile și, cu o știință, cu o pricepere care nu era a mea, ci a celuia ce devenisem, i-am oblăduit cu ierburi și i-am legat rănile. Nici una nu era prea gravă, în afară, poate, de lovitura de buzdugan ce o primise la ceafă. Pierduse însă mult sânge. Suflarea lui aburea lama pumnalului, acum, aproape de ceasul înserării, și mai era o speranță. În vreme ce îl îngrijeam multe au prins să mi se limpezească. Iată, ne aflam nu departe de Limesul Nordic al Daciei Romane, în năzuința noastră de a răzbate la dacii aurari de la Alburnus și, de aici, la Apulum și Ulpia Traiana, pentru tratative în vederea stabilirii dacilor liberi de la nord și soare răsare între granițele bine apărate și printre frații noștri, de care vitregia sorții ne-a despărțit vremelnic, când, făcând un scurt popas, am fost atacați pe neașteptate de o ceată de iazigi metanași ce se întorceau dintr-o lovitură de jaf la Drumul Aurului dintre Napoca și Porolissum. Pe Ortis l-am așezat pe un pat de cetină sub scobitura unei stânci, i-am umezit buzele cu rachiu parfumat de ienupăr, din plosca ce o purta la șold, și abia când soarele prinse a grăbi către scăpătat am avut timp și grijă de mine. Curios! nu eram rănit, deși o durere cumplită îmi săgeta tâmpla dreaptă și la încheietura umărului simțeam sângerarea unei străpungeri de suliță. M-am pipăit, m-am cercetat, eram rănit și nu eram, până când curiozitatea sau poate un imbold pornit din cine știe ce alt motiv mă făcu să observ mai atent locul încleștării și celelalte cadavre. Iazigii erau cu toții morți, morți de-a binelea. Acolo unde poteca părea a se pierde târșuri de strugurei sălbatici, mure și zmeură, leșurile stăteau îngrămădite. Sub ele cu tâmpla spartă de izbitura unei muchi de secure și cu o suliță care străbătea încheietura umărului și coșul pieptului, zăcea fără viață, cine credeți? eu, chiar eu, flăcăiandrul nesăbuit, pornit de la casa liniștită a tatălui meu din satul Costești într-o incredibilă aventură. Deci murisem, nu, nu, ce vedeam nu era vis, murisem tânăr, sub chipul meu adevărat, ca să trăiesc în straiele, în pielea și în firea altcuiva dar, credeți-mă, defel, defel nu mă scurma părerea de rău, dimpotrivă. Simțeam, așa, material simțeam cum mă îndepărtez de mine cel adevărat, și de timpul meu, timp grăbit, timp rănit de începutul primului război mondial, ca să mă cufund, cu plăcerea somnului după o mare oboseală, în altul. Începusem să fac legătura cu șirul întâmplărilor incredibile din Peștera Zeilor și să-mi amintesc vorbele omului-șerpe: „Păstrează taina! Ești Viezure, ești Viezure, viclean și vestit oștean-vânător. Timpul tău este timpul împărăției lui Antoninus Pius”. La realitatea imediată m-au readus gemetele lui Ortis. Cerea apă, semn că își revenise în simțiri. I-am dus la gură plosca, în care știam că se găsesc esențe de ierburi întremătoare. A sorbit cu nesaț și, deschizând ochii, am citit mai întâi o mare mirare, o uimire pe care nu ți-o poate aduce decât întâlnirea cu ființele din lumea cealaltă. „Pe tainele lui Zalmoxis! a îngâimat el, cu un murmur care se vroia strigăt. Când am ajuns noi suflarea ta se îndrepta către tărâmul zeilor, iar trupul străpuns de răni era acoperit de leșurile câinilor de iazigi.” Nu i-am răspuns. Ce i-aș fi putut spune! Că în vreme ce ei se luptau pe viață și pe moarte, în viața lor și în timpul lor, cu acei fioroși dușmani îmbrăcați în piei de animale și în platoșe de corn, eu căutam o ieșire către viața mea și către timpul meu din labirintul fără sfârșit al peșterii din Valea Rea, că între timpul meu și timpul lui s-a așternut pulberea uitării a o mie opt sute de ani?! Poate că i-aș fi spus asta, de bună seamă, dar și eu eram deja mai mult dincolo decât dincoace, îmi intrasem bine în pielea celuilalt, mă simțeam mai mult, mult, tot mai mult el decât eu. Iată, în vreme ce mă îndreptam iarăși către pârâul năvalnic ce fierbea în apropiere, făceam un scurt memoriu al vieții mele de vânător-oștean, trăitor în prea încercata Dacie a tulburatului secol doi din mileniul începător cu anul nașterii acelui cu numele Iisus, în vremea consulatului lui Pilat și al domniei lui Irod. Eram fiul starostelui de vânătoare Viezure Zoltes, adică Cel Strălucit; aveam cincizeci și patru de ani și mă născusem în Dacia Felix, într-un vicus de pe Culmea Luncanilor, nu departe de Sarmizegetusa. Nu împlinisem șaptesprezece ani când m-am alăturat nepoților lui Decebal, Dacis și Ortis, frați gemeni și nepoți ai înțeleptului tarabostes Troes, de la Muntele Gerosu, în urmărirea trădătorului Bicilis. După moartea bătrânului fruntaș al dacilor și a decurionului Vinicius Silanus, prietenul și ocrotitorul său, nepoții au fost nevoiți să-și caute liniștea la Dacii Liberi de peste Limesul nordic, unde Dacis fusese de mai multe ori chemat ca rege al triburilor, mladă de os regesc și prea vestit oștean printre ai săi. I-am însoțit ca pe niște prieteni și binefăcători ai mei, care mi-au salvat viața, fiindcă și ei cu viața îmi erau cel puțin o dată datori. Năzuința lor era înainte de toate pacificarea dacilor peste care nu se întinsese stăpânirea romană și întoarcerea tuturor celor ce și-au găsit scăparea peste munți la vechile vetre, gând plăcut și nu prea noului împărat Antoninus Pius, rămas în multe privințe credincios pacifistului înaintaș Hadrianus. Vremurile la granițele pontice și asiatice ale Imperiului erau din ce în ce mai tulburi, neamurile Nordului și ale Răsăritului prinseseră iar să fiarbă și să-și caute vaduri spre Apus și Imperiu, marcomanii, iazigii, roxolanii, sarmații și alte seminții învecinate cu Dacia Romană prinseră a se împinge unele pe altele, ca o avalanșă pornită pe mai multe văi, în fața căreia nu se mai găseau alte stavile decât Dacia, Carpatul și Donarisul. Cetele prădalnice ale metanașilor iazigi și marcomani atacau și jefuiau pagusurile și vicusurile statornice ale carpilor, costobocilor și celorlalți daci rămași în afara puterii romane, și tocmai în legătură cu aceasta făceam noi, cei cinci, călătorie grabnică și cu primejdie la Alburnus Maior, Apulum, Sarmizegetusa și alte colonii și municipii, unde urma să înceapă de la o zi la alta răzmerița împotriva imperialilor care, pentru plata legiunilor asiate și nevoile Romei sporiseră impozitele de tot felul și, odată cu ele, nemulțumirea dacilor și chiar a coloniștilor romani. Cu toate că flacăra era deja bine ațâțată, comandanții de legiuni și cohorte cartiruite în Dacia, încurajați de noul legatus imperial, Macrinus Flavius Sirus, opriră cu pază întărită la pichetele de Limes și cu pedepse dintre cele mai aspre trecerea și așezarea dacilor de peste munți, în special a celor pribegiți în timpul războaielor lui Traian, în spațiul unde încă mai domneau nestingherite pacea și liniștea romană. Un război între frați era gata, gata să izbucnească, iar Dacis și Ortis se simțeau datori să-1 prevină. Dar iată că întâmplarea sau trădarea ne-a scos în cale, la nici două miliarii depărtare de punctul cel mai nordic al Limesului, la apa Samusului, această ceată de războinici prădalnici aparținând iazigilor metanași, vechi și înrăiți dușmani ai noștri.

Însera. Primăvara nu se petrecuse, iar vara nu își intrase bine în drepturi. Aerul tare al muntelui se răcea și pișca pe măsură ce astrul zilei călătorea către cealaltă față a lumii. Am mai cercetat încă o dată morții noștri și apoi, grăbit de moarte, le-am pregătit după datină loc de odihnă veșnică într-o mică grotă a cărei intrare am zăvorât-o cu lespezi grele de piatră. Caii lui Dacis și Ortis pășteau într-o poeniță, mai jos, pe cursul pârâului. M-au recunoscut și au nechezat cu vădită bucurie. Pe unul, un armăsar ca sculptat în marmoră, am așezat, bine cumpănit între șei, trupul lui Ortis, asupra căruia licoarea și ierburile lucraseră cu putere de vrajă. Pe celălalt, un cal negru ca și corbul, rezistent la drum ca un asin sirian, am cumpănit sub formă de desagă două taharuri de piele, aparținând luptătorilor iazigi, în care am pus armele și banii, hrana puțină pe care am găsit-o și tot ce ne mai făcea trebuință. Eram nevoit să fac calea întoarsă, măcar până la primul vicus al dacilor unde să las în seama unor oameni de încredere și a unui doctor priceput pe prietenul meu Ortis. Știam un sătuc de vânători și oieri din tribul războinic al osenilor undeva, către răsărit, la izvoarele unui afluent învolburat al Samusului, prin care trecusem dimineața, ocolind pichetul de limes. Printr-un semn cu capul, Ortis mi-a arătat poteca șerpuindă ce urca versantul împădurit al muntelui, tocmai când eu fusesem hotărât s-o cobor. Am înțeles repede că pe acolo venisem. Curios începuse a mi se părea faptul că amintirile mai proaspete erau pentru mine tocmai cele mai fumurii, mai neclare. Așa, de pildă, despre sângeroasa noastră încleștare cu iazigii nu-mi aduceam mai defel aminte, iar despre drumul pe care îl străbătusem până aici îmi aminteam ca prin aburii unui vis. Atâta știam clar: că pentru a ne feri de o întâlnire nedorită cu patrulele călări ale cohortei însărcinate cu paza în acești munți cu puține trecători și greu de străbătut, eu călărisem în fața micului nostru grup, la un scurt galop de cal depărtare și că fusesem atacat din mai multe părți, viclean și pe tăcute. Câinele, un animal deștept și credincios din cale-afară, o luă înainte, de parcă mi-ar fi ghicit gândurile și mi-ar fi înțeles încurcătura.

Ortis căzuse într-un somn liniștit și adânc, căruia bătrânii îi spun somnul morților și eram încredințat că nu va ajunge viu printre ai noștri. Am luat grăbit poteca în copitele cailor odihniți, urmându-1 îndeaproape pe Ziper, dulăul în care-mi pusesem toată nădejdea acum, când ceasul înserării se petrecuse binișor și lințoliul negru al nopții era tot mai sporit de întunecimea pădurii de brad. Puține nopți întunecoase cum a fost aceea mi-a fost dat să trăiesc în această viață. Norii grei se tot călătoreau dinspre miazănoapte către miazăzi și le ghiceam călătoria după vântulețul rece care le însoțea vălătucirea peste creștetele brazilor. Cu toate astea nu-mi era deloc teamă că voi rătăci drumul, că voi sfârși într-o prăpastie, din multele care străjuiau când de o parte când de alta poteca. Aveam însă, simțeam că am o știință a vremii, a locurilor și orientării despre care, astăzi, de le-aș mai avea aș putea scrie o mare și folositoare carte.

Am mers toată noaptea fără odihnă. La ceasul zorilor, când burnița rece și deasă se prefăcuse într-o fulguire cu viforniță de început de iarnă, m-au întâmpinat hămăiturile câinilor din vicusul ciobanilor și un glas care nu-ți îngăduia să stai în cumpănă dacă e bine să-i răspunzi ori ba: „Oprește, străine, așează jos cele arme! Care este numele și neamul tău și încotro ți se cură calea?” „Om bun”, i-am răspuns, recunoscând glasul unuia dintre feciorii ciobanului, care, cu o noapte înainte mă însoțise la locul zis Izvoare, pentru a răpune prin viclenie o namilă de urs ce se spurcase la carne și făcea amarnică pagubă printre turme, „sunt Viezure, vânătorul, prietenul acelor fețe și mădulare regești pe care le-ați întâmpinat dăunăzi cu ospeția. Semnul armelor noastre e steaua și numai nevoia mă întoarce din drum. Aproape de Cleanțul Caprelor de pe Apa Răstoacelor am fost atacați de războinicii iazigilor metanași și am încredințarea că doar eu mai pot mărturisi despre nemernicia lor. Cu mine se mai află Ortis, grav rănit sau poate răposat întru Zalmoxis. Crede, feciorule, și condu-ne grabnic la bătrânul Cerneguras, tămăduitorul tribului tău.” „De ești cu adevărat vânătorul acela și gura ta nu rostește minciuna, zi-mi, fiindcă trebuie să știi, care este semnul vicusului nostru împrăștiat prin aceste afunduri de munți!” „Capul de zimbru, flăcăule, iar tatăl tău, care se află destoinic staroste și războinic, poartă numele omului trez, Gerula se cheamă, pe care în nume și fală tu însuți îl moștenești.” „M-ai încredințat pe deplin, iscusite vânător. Iartă cercetării și neîncrederii mele. Trăim la vad de neamuri și la vâltori de istorii, de aceea nu se cade să ne încredem și să primim pe oarecine numai după sunarea glasului. Încredințează-mi calul rănitului și urmează-mă cu mare grabă. Până la casa bătrânului Cerneguras mai avem o bucată de drum.”

Cetățuia tămăduitorului, clădită la adăpostul unor steiuri pe care nu le-au privit de sus decât vulturii, era durată din piatră și bârne tocmai în locul de unde țâșnea din stâncă izvorul din care, prin șerpuirea în munte, se năștea Apa Iezerului. Pe prispă, bătrânul încrusta un răboj despre seama turmelor ori despre mersul vremurilor, ori despre taina albinelor care roiau în preajma-i, cine poate ști, fiindcă m-am sfiit să întreb și să cercetez, și ne-a întâmpinat ca și când ar fi aflat că venim. Am crezut asta fiindcă toate cele necesare tămăduirii de răni grele făcute cu săgeata și fierul se găseau pe prispă, la îndemână. În vreme ce Gerula cel Tânăr scotea cu mână ușure îmbrăcămintea celui rănit, bătrânul mă cercetă îndelung și cu mirare, ca pe un înapoiat de pe tărâmul tăcerii veșnice, dar nu-mi puse nicio întrebare, ci numai comunică un gând, o constatare. „Am știre despre tot ce s-a întâmplat la Cleanțuri, vânătorule. Știam că ai răposat luptând vitejește, strângând în pumn pământul Daciei și trimițând zâmbetul drepților solie la Zeu. Mă miră să te văd teafăr, fără răni sângerânde și harnic să străbați prin întuneric o potecă pe care mulți nu se încumetă nici ziua. Înseamnă că iazigul acela rănit, care a căzut în mâinile ciobanilor noștri, nu ne-a spus adevărul. Fapta lor mișelească nu mi-a îngăduit să-i dau vindecarea și s-a îndreptat și el mai adineaurea către zeii cei urâți și rătăcitori fără altare ai neamului său. De mai trăia l-aș fi pus să povestească iarăși. Mă întreb, totuși, la ce bun?