Poarta furtunilor

CAPITOLUL I

Vedem cavaleri cruciați la Nicopole; printre ei, un popă de la Burgundia; apoi, o bătălie înfricoșată.

„Cum să te lăsăm pe tine, un sărman cioban de la Dunăre, să ne iai faima?“

O vreme, primejdia turcească a stârnit toate țările Europei. Oști, numite cruciade (de la semnul crucii pictat pe scuturi) au pornit pe corăibii, în lungul Mării Mediterane, să smulgă din mâinile turcilor cetatea Ierusalim. Alte cruciade au pornit pe uscat, în marșuri istovitoare, sub greutatea scuturilor de fier, a lăjioiilor și săibiilor; aveau acei ostași veșmânt greu, de fier, încât, când îi trăgeau dușmanii de pe cai, nu se mai puteau ridica și erau străpunși cu lăncile ori ciopârțiți cu iataganele.

Așa a venit o oaste de cruciați tocmai din Franța și Germania, la Nicopole, peste Dunăre. Au venit cu o cavalerie mândră, îmbrăcată în fier. Erau acei cavaleri peste măsură de îngâmfați. Cum au ajuns la Nicopole, și-au rânduit corturi de purpură și mătase, au întins mese de ospăț și chefuri; băuturile scumpe și mâncărurile le erau alduse cu corăbiile, pe Dunăre. Între ospăițuri prelungite zile și nopți, făceau întreceri în lupta cu spada; cântau și dănțuiau, scriau epistole iubitelor rămase departe în castele și-n cetăți; le cântau alăutele, lăudându-i pentru isprăvi războinice adevărate sau închipuite.

Mircea a trecut și el Dunărea, cu oștenii lui, și și-a durat tabără. Se uita domnul muntean cu grijă și dojana la petrecerile cruciaților.

— Hai, hai, stați și beți vin, în loc să fiți gata, căci oștile turcești s-apropie… Nu puteați chefui acasă, în castelele domniilor voastre?

Cruciații îl priveau de sus pe acest sărman voievod. Printre ei, se afla și un popă din Burgundia, cărturar cu faimă. Într-o noapte, s-a dus la tabăra lui Mircea. L-au văzut crunt în priviri; în plete, cu argintul vânstei. Peste cămașa de zale, avea o mantie vișinie. Înalt, voinic, sta pe malul Dunării, sprijinit în sabia lungă și puternică. În jur, ardeau focurile. Prin ierburi, se auzeau caii sforăind și păscând. Oștenii lui, cei mai mulți îmbrăcați în a umane, stăteau în jurul focurilor, având alături pari ciopliți din topor și afumați la capăt. Unii aveau scuturi împletite din nuiele, și arcuri. În tolbele cu săgeți își aveau și merindea de război, o pită deasă. Erau flăcăi fără spic de mustață și moșnegi cărunți. Erau și destui oșteni în zale, floarea feciorilor boierimii.

Mari senine de mirare avea să deie popa burgund, cu cât îi cunoștea mai bine mai ales pe oștenii înarmați cu pari. Odată, i-a găsit întinși pe pântece, în ierburi, tăifăsuind în liniște. Caii lor pășteau cine știe unde, după niște tufișuri. Deodată, la porunca unei căpetenii, oștenii s-au ridicat și au scos un chiot înfricoșător, scurt. Caii le-au răspuns prin nechezaturi puternice. Preajma a început să duduie și să se cutremure siib copitele lor așternute în galop. Cât ai clipi, au și ajuns în fața oștenilor, care i-au încălecat din fugă, cârmindu-i prin strâmtoarea picioarelor, învârtindu-și parii pe deasupra capetelor. Crezând că dau turcii, cruciații au aruncat paharele, și-au încins spadele, au sărit și ei pe caii lor îmbrăcați în fier. Popa burgund i-a oprit însă, trimițându-le cuvânt că nu dau turcii, că oștenii lui Mircea fac o probă de șarjă, ca să-și mai dezmorțească ciolanele… Cruciaților le-a părut rău îndată după vinul pierdut și după paharele sparte. Au cerut alt vin, alte pahare, și-au descins săbiile și au poruncit lăutelor să cânte mai departe.

în vremea asta, popa burgund sta de vorbă cu căpetenii de-ale lui Mircea. Astfel a aflat el cum se strânge la oaste Țara Munteniei, cum, când s-apropie primejdia la hotare, prind să răsune buciumele și clopotele; satele își pun în care copiii, femeile bătrânii și avuția; așa pornesc spre munte, în bejenie, în timp ce bărbații vârstnici își iau armele și merindea, încalecă pe cai și pornesc spre locuri de adunare dinainte hotărâte.

Și așa, pe când petreceau mai bine cruciații Asfințitului, intrecându-se unii pe alții din pahare, s-apropia de Nicopole și oastea înfricoșată a pustei. Veneau podestrimile și cavaleriile, mișcandu-se încet, ca un uriaiș balaur mohorât. În urma lor, rămânea ruina și cenușa. Pe zări, departe, unde ardeau așezările omenești, se ridicau suluri mari de fum. Vântul mâna înaintea acelei oștiri mirosul de carne omenească arsă. Drumurile erau ticsite de fugari înspăimântați, minându-și vitele. Își duceau pe umeri poverile cu lucruri luate din fugă. Și turcii veneau încet, revărsându-se ca un fluviu. Neliniștea a trecut prin taberele cruciaților. Până acum, se întrecuseră unii pe alții în petreceri. Ce va fi însă când vor da ochii cu dușmanii?

Mircea le-a trimis acest cuvânt:

— Vestiților cruciați! într-adevăi, cunosc că sunteți viteji mari. Faptele voastre din trecute bătălii le știu și vă dau laudă pentru de. Însă, când e vorba de turci, lă- sați^mă pe mine, să-i pălea: cu cavaleria mea ușoară. Nu vă avântați, cavalerilor, cad prea greu sunteți îmbrăcați în veșmintele de fier. Dacă nu mă ascultați, pierdem cruciada și degeaba ați mai bătut colbul până la Nicopole. Îmi îngăduiți să mă reped eu întfli în oastea pustei? Vă deschid drum, după aceea veniți și domnule voastre!

Cruciații și-au jimibat gurile, gata să rfidă;

— Cum să te lisăm pe mne, un sărman cioban de la Dunăre, să ne iai faima și să te laude lumea pe tine, și nu pe nod? Fii bucuros dacă te-oro lăsa să te adaugi în coada oștilor noastre…

Voievodul Mircea a răspuns cu mult amar:

— De asta vă arde vouă, cruciați r Eu știu lăisa și de la mine. Să-i batem întii pe turci; după aceea, n-aveți decât să vă lăudați că voi i-ați bătut. Eu îi cunosc bine, căci de-o viață mă bat cu dânșii. Lăsați patimile deșarte, căci se află în joc lumea!

— Nu, nu vrem! au dat cruciații răspuns.

Apoi, au început să se sfădească și ei între ei, care anume să înceapă atacul. Oastea înfricoșată se afla numai la cinci ceasuri depărtare. Se zăreau sulurile de colb ridicate de sub sutele de mii de picioare ale oamenilor și vitelor de povară. S-auzea ca un vuiet de ape. Apoi, când s-a arătat pe creste avangarda, cavalerii cruciați s-au îmibrăcat în veșmintele de fier, s-au îmbrăcat tot în fier, din cap până-m. Picioare, și aveau găurele numai sub chivăre, în dreptul ochilor. Cu acea mulțime de ocale greutate s-au uroat pe caii îmbrăcați și ei în fier; la un semn, au pornit într-un galop strașnic, cu lăncile întinse. Au trecut prin primul rând al tutailor, ca printr-o pleavă. Au trecut așa și prin al doilea rând; și printr-al treilea; socoteau că au câștigat biruința, dnd deodată s-au izbit de rândurile neclintite ale ienicerilor caie s-au desfăcut în lături și i-au prins ca-ntr-un clește. A urmat un măcel îngrozitor. Căngiie de la sulițele turcilor îi trăgeau jos de pe cai, încât nu se mai puteau scula de greutatea fierului de pe ei. Așa, ompul de la Nicopole s-a umplut cu zeci de mii de morți, în câteva ceasuri. Sângele se scurgea prin zalele cavalerilor. Degeafca fugeau cei rămași vii, căci îi ajungeau turcii și-i stropșeau.

Mircea a făcut prăpăd cu cavaleria lui ușoară, într-o aripă a oștirilor pustiei. Însă a trebuit să bată în retragere, sub apărarea spahiilor și ienicerilor.

— Iată ce-ați făcut! ofta el, uitându-se la câmpia plină de morți, la corturile arse, la întregul prăpăd al cruciadei. Iată tinde v-a dus fala și îngâmfarea!

Și-a ridicat coiful de pe cap și i s-au încețoșat ochii asupra morților, asupra mân- drei cavalerii a Asfințitului. După aceea, și-a chemat căpeteniile în poruncă:

— Ascultați, căpetenii! Se vede că așa ne-a fost scris, să rămânem singuri în furtună! Dacă oștile Germaniei și ale Bur- gundiei n-ar fă urmărit fala și mărirea, turcii s-ar fi zvârcolit acum în țărână, biruiți pentru de-a pururea! Dar n-am avut parte de asta și am rămas singuri în fața primejdiei! Datori suntem să ne apărăm țara singuri!

A privit peste oștire:

— Dacă în rândurile voastre se afla și ticăloși, să se tragă la o parte, să-i trimit la păscut porcii și bobocii! Am nevoie numai de viteji! Trecem Dunărea înapoi, Iu. Noi acasă, și stăm gata! Căci dihania din fața noastră, după ce se va hodini, va veni la noi să ne ceară socoteală și biruri. Înainte, după mine, în țară!…

îndată a pus pândari, să vadă mișcările dușmanului. N-au apucat oamenii lui să-și vadă copiii și neamurile fugite la munte, însuși Baiazid- Sultan s-a arătat în scurt timp pe ceilă’lalt mal al Dunării și s-a stropșit spre Muntenia. Striga Baiazid-Sultan:

— Să vină domnul vostru Mircea, să-mi cadă la picioare și să sărute țărâna pe care calc eu! Cum de a îndrăznit să se adauge caivalerilor cruciați și să se bată cu mine? Dacă în cel mai scurt timp nu vine să-și ceară iertare, am să-i ard toată țara și am să i-o înrobesc! Vine Mircea să mi se plece, sau nu vine?

— Nu! Domnul Mircea nu vine! Și dacă îndrăznești să treci Dunărea și să ne strici țara, ai să-ți cauți măselele pe jos!

— Hai, hai! a scrâșnit Baiazid-Sultan, la acest răspuns.

A trimis ștafete după oști proaspete. Îndată, peste Dunăre a prins să ne întindă pod de vase. Oștile turcești au și pornit spre pedeapsa îndrăznețului.

Pe atunci, câmpia muntenească era acoperită de întunecații codri Deliorman. Mircea și-a strtns greimea oștirii și a trmris-o îna- în te, spre Argeș. A lăsat în urmă doar cete de harță, să amăgească turcii cu sunetele buciumelor. Și așa, Baiazid-Sultan urca tot mai sus, după amăgeala muntenilor, urca dealuri acoperite de codri deși, cobora văi și prăpăstii; în urma lui, oastea venea des- fășurându-se ca un balaur.

— Aici! a dat poruncă Mircea, când a ajuns în prăpăstiile de la Rovine. Urcați prin copaci și pe culmi și stați ascunși! Când mă voi întoarce eu cu greul oștilor, voi să să- riți și să-i prindem ca-ntr-o capcană!

Și așa, Mircea s-a tras și mai înainte, prin întunecimile Deliormanului. Deodată, când a crezut Măria Sa că dușmanii se află toți în. Tire prăpăstii, a poruncit strașnic sa răsune comurile! Cum vuiau codrii! Prin rândurile turcilor a trecut o spaimă.

— Înainte, hoarde viteze! striga Baiazid- Sultan către ai săi, însă repede de tot și-a dat seama că se află prins în ceaunele pră- păistiilor. Din față, îl izbeau călăreții munteni, în frunte cu voievodul. A porundt oștirii să apuce la dreapta, însă s-a trezit în trăsnetele bolovanilor și parilor, aruncați de pe creste; alți bolovani se prăbușeau din latura stângă. Îngrozit, Baiazid-Sultan a dat poruncă de grabnică întoarcere și atunci s-a întâtnplat în oastea sa un amestec și un vălmășag cumplit: coada s-a simțit deodata mușcată și împinsă înainte de coasele, de parii și de sulițele muntenești; capul, întors înaipoi, se îngrămădea spre vălmășagul cozii, și huia Delionmanul de răcnete, de strigăte, de mugetele vitelor, de nechezaturile cailor, de răgetele îngrozitoare ale camă lolor. Din toate părțile zbârnâiau săgețile, vâjâiau parii, bufneau bolovanii, săbiile muntenești hăcuiau, hăcuiau fără hodină, fără întrerupere, în timp ce sutele de mii de dușmani se frământau în loc, înndbuniți de groaza morții, în acei codri înfricoșați. Cu orice preț, Baiazid își croia cale înapoi spre Dunăre; oștenii din garda lui îi făceau loc cu săbiile, în timp ce din arbori, de pe dfitalburi, din toate umbrele codrului, țâșnea moartea. Mult timp i-a trebuit acelei fiare, așternută pe zeci și zeci de poște, până să fie ucisă bucată cu bucată, de la Rovine ipân’la Dunăre! Carele, vitele de povară, caii spaihiilor, totul se răstumase și se fră- mânta în mocirla hârdaielor întunecoase și stropite de sânge. Parcă se sculase întregul pământ muntenesc, cu codrii, cu fiarele, cu iarba, cu furtunile și vânturile, și toate se izbeau asupra năvălitorilor, să-i învețe minte. Buciumele răsunau fără alin și alte pilcuri de pământeni dădeau năvală din umbră. Sunau zgomotele bătăliei fără întrerupere îtniblăciile furtunilor. Baiazild-Sultan își smulgea barba, când vedea cum îi piere floarea cavaleriei, după aceea floarea podestrimii. Bătea cu paloșul în gărzi, să-i deschidă mai repede drumul de scăpare, să nu pice în mâna lui Mircea. Când s-a văzut în preajma Dunării, fugea de mânca pământul, în timp ce din păduri îl urmăreau, călări pe cai iuți ca vântul, oiștile vitejiei. Însuți Mircea calarea în frunte, cu saina grea și neiertătoare de-a gata ridicată, numai $ă-i reteze sca- fârlia!

Și a scăpat fiara năvălitoare peste Dunăre ca prin urechile acului.

Iar la Rxmne, între g^de și prăpăstii, manii cei răniți se zvârcoleau în noroaie și_n propriul lor sânge, zeci și zeci de îmi.

— ’Ja-am spus doar că ai să-ți cauți măselele pe jos dacă treci, Dunărea! a strigat Mircea, oprit la mal.

— Câine! a scrâșnit Baiazid-Sultan din partea cealaltă. Mi-ai omorât fala oștilor, dar lasă, lasă!

— Mai Încearcă dacă-ți dă mina.! a repezit răspuns Mircea. Poți aduce încă f>c atâtea oști, poți întuneca lumea cu mulțimea sulițelor și săgeților tale, ca tot nu tni-i frică! Mai încearcă! Du cuvânt oricăror stăpâni de seminții năvălitoare, să-și» gâridul că vor pucea supune vreodată țărișoara asta! Oridt de tari ar fi acești stă- pini de seminții, vor păți ca tine, își vot căuta măselele pe jos!

Baiazid-Sultan și-a lepădat balele scârf>ei în apa Dunării și-i tremura barba de rușine. Iată! învinsese cavalerii din Asfințit, Învinsese țări după țări, împărății mari i aștemuseră la picioare, cu avuțiile, cu satele, cu cetățile, și acum 41 bătuse acest pis- tor muntean! Să nu-ți lepezi rărunchii d* sdrbă? Era învățat să se întoarcă la sălașul tău totdeauna biruitor, încărcat de prăzi și urmat de sute de mii de robi. Acum, cu ce față se va întoarce la ai săi, fără oști?

A părăsit malurile Dunării, mocnindu-și ura groaznică și planurile răzbunării.

Faima biruinței de la Rovine s-a împrăștiat în toaite laturile pământului. Domnului Mircea i s-au adus cuvinte și scrisori de laudă, însă Măria Sa, ca om pățit, nu s-a lăsat furat de dulceața cuvintelor; știa că Baiaziid se va întoarce mai puternic, că se va revărsa asupra lui cu seminții întregi. Și-a slobozit oștenii pe la vetre, după ce thkprcună s-au descoperit și și-au plecat frunțile, încărunțite și brăzdate de griji, la grop nițele vitejilor. Pe cei mai tari în virtutea răziboinică i-a răsplătit cu ogoare, după pravilele acelor vremuri. Plugarii s-au întors la vetre și le-au găsit arse și pustiite. Iar și-au înfipt plugul de lemn în brazdă, (ă înceapă viața de la capăt, însă auzul le era mereu ațintit spre culmile unde stăteau pândarii.

Iar sus, la Argeș, în cetatea de scaun, Maria sa Mircea Voievod sta de veghe, ca vulturul în stânca munților. Sta neînfricat ți n-avea loc în inimă pentru îndoieli; credința în biruința până la capăt îi dădea tăria cremenii. Oricâte furtuni se vor mai izbi spre acea poartă zguduită și cutremurată, el le va ține piept, apărând restul pă- trtântului și dându-i răgaz și liniște să-și spo- rească artele și comerțul, să hălăduiască *n bine ori sa se sfâșie pentru ambiții proaste.

După grozava înfrângere de la Rovine, năvălitorii și-au lins rănile, cum și le ling fiarele rănite, în tăcerea bâtlogurilor. Tri; mi tea u pilcuri de căpcăuni la Dunăre, sa se uite în întunericul codrilor Deliorman. Rar când zăreau straja muntenească, ascunsă între coroanele arborilor. Cum s-apropia" oșrile turbate, porneau din malul Dunării un hăulit strașnic de bucium; îl duceau ecourile pân’ la alt loc de pândă, unde sunau alte buciume și altele, și altele, pân’ la cetatea voievodului. Așa era pe atunci ștafeta vestitoare a furtunilor. Îndată,. Țara părăsea plugurile în brazdă, își apuca armele de după ușă, sărea pe cai și pornea spre poie- nele hotărî te, în așteptarea strălucitei cape* tenii de la Argeș.

Apoi, după ce Mircea și-a plătit obșteasca datorie și a fost înmormântat în ctitori* Măriei Sale, Cozia, în poarta furtunilor nu _s-a făcut liniște. Oștile dihanite au căpătat mai mare îndrăzneală, socotind că o dată cu Mircea s-o fi stins și vitejia! Dar s-au căit amarnic și mulți dinți și-au căutat pe jos, îndelungul istoriei noastre!

Sămânța nepieritoare a puterii populate a născut alți și alți viteji^ cum răsar stejarii din ghinda amestecata cu frunzele ți cu mustul pământului. Avem în istorie, după Mircea, și pagini negre, de ticăloșie. Domni și domnișori au plătit tronul viteazului străbun cu pungi de bani adunați din sudoarea pământenilor, l-au plătit cu preț mfașav…

— Până ce s-a ridicat la Târgoviște un vestit îndrăzneț, Vlad, poreclit Țepeș, după cum arată istoria scrisă în cronici și legende și după cum se va vedea în filele următoare ale scrierii noastre.

GAPITOLUL II

Vremea lui Vodă Țepeș, când banii stăteau pe jos, ca gunoaiele, și nu-i ridica nimeni; istoria neguțătorului florentin și strașnica pățanie a pașei Hamza…

I

. Ce pădure albă e aceea t’

Când a venit Vlaid la domnie, Țara Muntenească se afla în vraiște, ca un sat fără dini. Tâlharii și ucigașii păleau trecătorii la drumul mare, ori în satele și cetățile lor, prăidându-i și ucizirudini. O îndrăzneală mare însemna trecerea prin codri; ziua, cetele de hoți intrau călări în ograda omului și-l dis- poiau de vite și de viață. Faima acelor ticăloși ajunsese departe, în țări străine, îndt rosturile neguțătorești se stricaseră cu totul.

Vlad a poruncit îndată prinderea și dr- duirea nelegiuiților spre ocnele de sare, spre hrubele închisorii din Târgoviște, în așteptarea răsplății. Și-a dat seama că fără pedepse pline de cruzime nu va putea stânpi jaful și fărădelegea. De aceea, a scornit drăceasca osândă a tragerii En țeapă.

Așa, într-o bună zi, s-au fost îngrămădit în ograda închisorii o mulțime de Hâlhariprinși. Niciunul ninși da seama de ce oștenii Domnului bat o pădurice de pari ascuțiți la vârf, pe un deal din apropiere. După Ce lucrul s-a isprăvit, Vlad a poruncit să repeadă tâlharii intT-acolo și să-i înfigă în pari. Un răcnet de groază a trecut printre nelegiuiți, însă Vlad vroia să bage spaima În toți cei ce vor îndrăzni să ia altora avutul și viața. Și au stat ața tâlharii, pe acel deal, trași în țeapă, până ce au pierit și i-au mâncat câinii și păsările sălbatice. Spaimă (rozavă s-a abătut asupra tuturor diharilor din țară. Așa de frică le era de osânda parului, incit înfunidau pădurile, treceau hotarele în alte țări, numai să nu-i prindă Vlaid Țepeș! Așa încât, în scurt timip, în Țara Muntenească era curat ca-n palmă.

Se istorisește din bătrâni că lucrurile de preț stăteau uitate pe ulițe și nimeni nu le ridica. O dată, a ajuns la Târgoviiște, cu mărfuri, un neguțător străin, tocmai de la Florența. Cum a tras la un han, și-a arătat Îndată grija că va fi jefuit în timpul nopții. A spus a^a către stăpânul hanului:

— Am la mine bani grei, și strașnic mi-i de frică Îji țara asta! Sunt încredințat că nu ajung până nuine dimineață, nioi cu banii, iiiei cu zilele!

— Dimpotrivă, străine, dimpotrivă! l-a Încredințat hangiul. De dnd a venit Vlad Țepeș la domnie, fărădelegi nu se mai în- ritaplă! lată: mă prind, față cu martori, la un rămășag… Ia-ți punga și du-o la răscrucea drumurilor. Las-o acolo, și dacă nu vei găsi-o mâine dimineață unde ai lăsat-oI și cum ai pus-o, te despăgubesc cu toată avuția mea!

— Cred că glumești… a dat răspuns florentinul. Unde se poate întimpla una ca asta?

— La nod în țară! a zâmbit hangiul. Facem rămășeag temeinic, cu martori?

— Ai să-ți pierzi averea!

— Nu, nu mi-e frică de așa ceva! Să chem martorii?

Și hangiul a făcut semn altor neguțători din han, au bătut palma, după praivila rămășagurilor, și florentinul și-a dus punga la răscruce și a lăsat-o acolo. Era pe căderea nopții. Și nicio clipă n-a închis ochii bietul străin; s-a tot frămintait sub cergă. Hangiul faisă, după ce a dat peste cap o baidacă de vin, s-a culcat și a domnit liniștit.

— Să vedem acum, a 9pus în zori neguțătorul florentin. Mi se pare că ai pierdut averea!

— Nicidecum! Du-te, străine, și-ți ia punga de unde ai pus-o. La noi în țară stau banii pe drumuri ca gunoaiele, și nu-i ridică nimeni!

Mare a fost mirarea florentinului, când și-a aflat punga la răscruce, cum o pusese, doldora de aur. Lauidă mare a dat acestui pămfint și Domnului său Vlad, făuritorul țepilor. A povestit întâmplarea și prin alte țări pe unde umbla cu negoțul și toți ascultătorii clătinau din caipete, ca la un lucru de necrezut.

Făcuse Vlad Voievod curățenie ca-n palmă În apucăturile tâlhărești, dar nu avea liniște nici în somn din alte pricini, mai grele: trebuia să plătească tribut umilitor turcilor.

Cum putea el răibda o rușine ca asta? tși da seama că dacă nu plătește tributul își va scula urgia asupra capului, dar a îndrăznit și a trimis turcilor cuvânt:

— Mă, capcâni! Dacă s-au aflat în țara mea ticăloși să vă sufle în borș, să vă deie tribut în bani, să n-aibe liniște în mormânt! Eu pe astfel de stămoși îi blestem; și dacă ar învia, i-aș trage în țeapă, să mă pomenească! Mă, capcâni! Aflați că nu vă dau niciun sfanț!

Vorba asta a cutremurat scaunul sultanilor.

— Cum îndrăznești, Țepeș? — i-au repezit ouvântul înaipoi. Nu știi oare că te putem strivi ca pe un vierme? Să nu ne dai tributul căci altfel unde-ți stau picioarele, acolo îți va sta și calpul! Ai auzit?

— De auzit am auzit, dar rămân la ce-am spus: nu vă dau niciun fel de tribut!

Pe atunci, era mare peste turci Mahomed al II-lea, cel ce cucerise cetatea Țarigrad a împărăției grecești, la 1453. I se spunea, ou fală la turci și cutremur la alte seminții, Malhomed Cuceritorul. Cu acest mare războinic își punea Vlad Țepeș boii în plug! Avea Mahomed al II-lea cea mai puternică oaste, cu cavalerie, cu pedestrime, și avea flote vestite pe mată. Iar Vlad Țepeș abia dacă putea strânge, la semnul buciumului, treizeci de mii de oameni înarmați cu bî- tele de acasă!

înainte de a se încurca într-o expediție de pedeapsă, care costa mari avuții, Mahomed Cuceritorul a trimis la Târgoviște o solie cu voribe dulci:

— Să dea Vlad Țepeș tributul și să domnească în paoe! Nu-i bun cuvânt?

Se spune din vechimi că în solia aceea ar fi venit o căpetenie vestită, Hamza-Pașa, cu un pilc de oști. Vlad i-a ieșit înainte, la porțile Târgoviștei, i s-a plecat, l-a primit bine și frumos, l-a poftit la masă ca pe un vestit musafir.

— Nu-i așa, munteanule Vlad, că primești cuvântul Cuceritorului? Dă-ne cuvenitele pungi de bani, și pace bună! Bat palma și bem un ulcior de vin în sănătate;. Strălucirii sale Cuceritorul…

— Prea bine! — a dat răspuns Viat Țepeș. Hodinește-te după truda drumului ș. După aceea totul va fi cum e mai bine!

— Primește să dea bir?! — șopteau o^ tenii și slujitorii curții… îl credeam ceva mai viteaz pe Măria Sa Țepeș… DaT băgăm de seamă că e ticălos ca și înaintașii lui.

în timp ce Hamza-Pașa dormea în palat, în aifara cetății se auzea o bătaie repede d «maiuri și topoare. S-auzeau cum sar așchii 1< la trunchiuri, pesemne din niște pari.

— Ce se aude așa? se întrebau oșteni turci, în tabăra lor. Parcă se ascut pari…

— Se pregătesc în afara zidurilor mese de ospăț pentru măriile voastre… le-a răspuns straja din turn.

— Așa ne place! au răspuns turcii și s-au culcat și au adormit, cu gâmdiul la ospățul de-a doua zi.

— Ce pădure albă e aceea? a întrpbat Hamza-Pașa, în zori, uitându-se pe dealul din afara zidurilor.

— Poftim la masă! i-a răspuns Țepeș.

— La care masă?

— N-o vezi? Sub pădurea albă de pari e întinsă o masă lungă, cu bucate! Poftim!

— Așa mai viu de acasă! a dat răspunsul solul Cuceritorului. Vasăzică, totul e cum trebuie! Ai și poruncit, poate, să fie adunați banii?

— Vezi bine! Poftim la masă, că se răcesc bucatele!

Hamza-Paișa a ieșit din cetate, cu mica lui oștire.

Cu cât se apropia de dealul cu masa întinsă, o sgaimă îl răcea din cap până-o picioare, vazârud pădurea albă de pari ascuțiți la A’ârf… În mijloc, se afla o țeapă mai groasă, mai înaltă…

— Pentru dne ai pregătit această pădure înfricoșată?

— Cblea, pentru niște hoți! i-a dat răspuns Țepeș, și la un semn al său, gărzile s-au repezit asupra curcilor, le-au luat armele. I-au legat cu mâinile la spate.

l-au tras în țeapă, pe câte unul, iac Hamza a fost înfipt în parul cel mai gros și mai înalt, ca o căpetenie ce era!

— Poftim la masă, oșteni și-a poftit Vlad Țepeș căpeteniile. Vom prinzi la umbra acestui codru viu… E^bine, colo sus, trimis al Cuceritorului? Iată răspunsul meu la cererea umilinței!

Deoparte, prăbușit în țaiână, sta singurul turc nesuit sus. Vlad Țepeș s-a întors spre oșteni:

— Care din domniile voastre are hanger mai ascuțit? Ridicați acest vierme din pulbere și tăiați-i nasul și urechile!

După ce un oștean a cenătuit bjne turcul de nas și de urechi, Vlad Țepeș i-a dait poruncă:

— Încalecă’ și fugi la Țarigrad, la stăpânul tău Cuceritorul, și dă-i răspuns la cererea tributului! Lipsește din ochii Mariei Mele!

Turcul a fost aburcat pe cal, în chiotele oștirii muntenești. Se tinguia și striga „aman!“ cu mult înainte de a ajunge la porțile palatului acelui vestit sultan cuceritor.

III

. Luptă ca un drac!’ spunea Cuceritorul.

După un astfel de răspuns la solie, Mabomed Cuceritorul s-a izbit cu pumnii în cap și răcnea de se cutremurau palatele. Cfind a bătut din picior, s-au cutremurat oștile Răsăritului. Îndată s-a strins cavaleria spahiilor; apoi ieniceri; apoi caravanele de cămile au fost încărcate cu poveri tic război; bivoli negri mugeau cu grumajii j|l juguri; ■seminții negre, din Araibia și Africa, seminții galbene din Asia s-au adunat În taberi, așteptând să iasă în fruntea lor Cuceritorul pe cal alb și să le deie semn de plecare spre fluviul Dunării…

într-adevăi, Mahomed s-a arătat în toată Spurcăciunea mâniei și s-a rânduit în fruntea • rimatei sale de două sute cincizeci de mii de oameni. A poruncit flotelor din Marea Neagră să încarce hrană și să o aducă în • us pe fluviu.

Vlad a ieșit din cetatea Târgoviștei și a poruncit peste țară chemarea buciumului, îndată plugarii și-au apucat parii, scuturile de nuiele, arcurile, au sărit pe cai și au prins tă coboare spre tabăra voievodului; au venit și oștile în zale. S-au adunat oam la treizeci de mii și au pornit spre Dunăre, la Giurgiu, pe unde năzuia Cuceritorul să întindă pod de șăici. Dar oricât i-au pălit cu parii în cap, oricât i-au săgetat din arcuri, turcii se buluceau neîntrerupt pe malul pământului muntenesc. Văi2Ând că nu-i poate opri, Vlad s-a gândit să se tragă spre munți. Și-a pustiit țara în urma lui, a otrăvit fân- tfnile, a dat foc semănăturilor și fânețelor. Maihomed îl urmărea cu îndărătnicie, repe- *ea pilcuri de spahii. Vlad și pământenii ieșeau de unde nu se așteptau năvălitorii; ieșeau ca din pământ și făceau în ei mare prăipăd.

în tinerețea Măriei Sale, Vlad Voievod stătuse mult printre turci și le știa limba, portul, obiioehi’niile. Știa că oștirile lor fac nicio mișcare în tiimp de noaipte. De aceea, pândea când Mahomed își făcea ta-| băira de popas și da navală, îi «pârcuia, fi1 hăirățea neîncetat.

— Luptă ca un drac! spunea Cuceritorul.3 Acum îl veai, acum nu!

Se uita cu grijă la câmpiile arse, la slă-’ birea vitelor, la sleirea de sete a oștenilor. Dacă Vlad i-ar fi stat în față cu puțina lui oaste, l-ar fi făcut una cu pământul și s-ar fi întors încă o dată biruitor la Țari- grad. Dar domnul muntean și oștile lui nu se arătau zile întregi, făcuți parcă una cu pământurile și cu râpile. Rar când avangărzile turcești zăreau pilcuri de oaste. Porneau într-acolo, cu toată mânia și puterea, însă Vlad se arăta tocmai în partea dimpotrivă, călărind ca o nălucă în fruntea pacurilor Măriei Sale. Avangărzile Cuceritorului zăreau fuioare de fum priatre brazai pădurilor și înțelegeau că acolo stau în popas oștenii Dracului. Porneau, împresurau locul, dar când săreau la atac, răcnind „aman “, aflau doar focurile arzârwl și bălegar proaspăt… Când se mirau mai tare de diavoleasca fugă, auzeau larma în urmă, căci Vlad le ataca ariergărzile.

Mahomed Cuceritorul turba, poruncea mereu să i se pună la cap ștergare înmuiate în apă rece, căci începea să aibă vedenii! Slăbiseră bivolii. Caii spahiilor prindeau sa șchiopăteze. Iar generalii vestiți ai Cuceritorului prindeau să murmure… Ce fel de război era acela? 11 stropșesc odată pe Vlad

Țepeș, ori nu? Ei, care birui seră împărățiile pămârutului, stăteau de atâta vreme fără să-și p-oată spăla săibiile, de rugină, în sânge… Parcă veniseră în Țara Muntenească să bată război cu umbrele, nu cu oameni! Dar ce putea face Mahomed Cuceritorul? Faima îi era în joc, căci de la biruința asupra Țari- g rad ului tremurau toate noroadele când îi iuzeau numele, din fusndul Asiei până-n Bur- țundia. Și iată cum acei diavoli înarmați Cu pari îl făceau de ocară, prin prelungirea războiului…

IV

lntr-o noapte neguroasă, Cuceritorul a poruncit căpeteniilor oprirea. Și-au întins corturile, iar de jur-împrejurul lor au pus Carele ca un zid de apărare; ți șanț au săpat; străji călări pândeau jur-împrejurul bivuacului. Ostenit și descurajat, Cuceritorul l-a tras singur în cortul de mătase ridicat drepi în mijlocul acelei întărituri, să doarmă |i el o dată liniștit, după atâta zbucium în deșert. Străjile mereu veneau și dădeau teama căpeteniilor celor mari, spunându-le că nu se simte și nu se vede nimic. Vlad Țepeș parcă intrase în pământ, ori poate fugise cu tot cu oaste peste munți. Atâta liniște era. Tncât s-auzea cum rumegă bivolii și cum ronțăie caii. Undeva, în pustia nopții, s-a Auzit un cocoș ori poate un țipăt ânguios de nagâț. Străjile au deslușit niște umbre, dar s-au liniștit, crezând că li s-a părut. De fapt, Vlad Țepeș venea pe sub streșinile pa-; durii, cu cincisprezece mii de oșteni, unul și unul. Veneau încet, cu caii de căpestre, și se tot apropiau de tabăra adormită. La; un semn al voievodului oastea a sărit pei cai, a dat chiote înspăimântătoare, izbin— du-se peste șanțuri, peste carele îngrămădite, ; pân’au ajuns la corturi. Săbiile lor lucrau în draci, în dreapta și-n stânga, și o mare groază a trezit turcimea din somn. Nu se vedea nici la un lat de mână, așa încât ienicerii și spahiii se tăiau între ei, se strângeau de grumaz unii pe alții, își izbeau cu sulițele în cap, în timp ce Vlad cu o ceată î>i deschidea calea spre cortul cel mare al Cuceritorului. Era îmbrăcat turcește, cu șalvari și fes, striga în limba turcească să fugă năvălitorii, căci a sosit prăpădul… Niște caie s-au aprins. Vlad s-a repezit cu sabia asupra unui cort, i-a sifâșiat pânza. Când a auzit un geamăt, a crezut că l-a ucis pe Maihomei și că a curățat pământul de o spurcăciune. Și-a dat seama însă că pălise cortul unii vizir. De aceea, s-a repezit înainte, însă n-i mai apucat să ajunga la cortul Cuceritorului; oștenii lui picau ca frunzele. A început a bate în retragere, sărea cu calul pest: movile de morți, peste carele răsturnate, peste stârvurile bivolilor și cămilelor.

De groază, turcii s-au repezit înapoi pest: Dunăre, lăsând airmamentul, proviziile ți dteva zeci de mii de morți. Însuși Mahomec, spaima lumii, fugea mândnd pământul, urmărit de pilcurile de călărime muntenească Ori încotro apuca, îi ieșeau înainte pâlcuri, din alte ierburi, păduri și lunci, încât parcă-l fugăreau stihiile. Oastea de salahori și podari potrivea repede șăicile una lângă alta, potrivea bârnele și scândurile, să poată trece fugarii.

Cum a ajuns la Dunăre, Cuceritorul și-a făcut rânduială în barba răvășită de spaimă și de fugă; și-a făcut rânduială și-n oștile rămase; le-a dat tain mai gras ca de obicei și le-a poruncit să ’fie vesele, să dnte flautele și tobele, pentru ca nu cumva să-i vadă lumea plouați și să afle că i-a stropșit Vlad Țepeș, cu o mână de ciobani… La Țarigrad, Cuceritorul a poruncit să i se facă primire falnică; ceea ce i s-a și făcut, cu toate că dacă ar fi fost pe bună dreptate, trebuia să intre în seraiuri cu coada între picioare.

însă, încet-încat, adevărul a ieșit la față, ca untdelemnul cel bun, încât vestitul Cuceritor al cetății împărătești Țarigrad nu și-a putut scoate multă vreme obrazul în lume…

în timpul acesta, Vlad Țepeș trecea prin amare cumpene. Din pricina lucrăturilor puse la cale chiar de fratele său de sânge, Radu, a trebuit să fugă în străine meleaguri. Acest Radu de tristă pomină a primit să dea tribut de bani, spre rușinea pământului pe cate-l trădase ca un ticălos. Cu toată cumpăna lui Vlad, întâmplată după aceea, națiile vedne și depărtate au avut de luat de la dânsul o prețioasă învățătură, ca și de la bătrânul său înaintaș și bunic Mircea: anume, că atunci cânid se află unire și dragoste de țară, poți săvârși minuni; că însuși Maho- med al II-lea, cel mai vestit cuceritor al acelor vremuri, a putut fi bătut și fugărit cu rușine peste Dunăre.

Văzârad fapta lui VLaid, popoarele au căpătat îndrăzneală mai multă și nu mai tremurau ca puii de vrabie când auzeau tropotele cavaleriei turcești.

Odată ce Vlad hălăduia prin străine cetăți, fratele său lăsa cale deschisă prin țară oștilor nesătule. Zi cu zi, de s-au apropiat tot mai mult de hotarele Moldovei, cerându-i supunere. Insă, aici domnea, în cuibul cetății de la Suceava, Ștefan cel Mare, mimă de șoim…

CAPITOLUL III Ascultam istoria lui Ștefan cel Mare

I

— „Mă vreți voi domn, au nu mă vreți?”

— „Intru mulți ini… întru mulți ani/…*

Firea marelui domn moldovean avea când bunătatea rodnică a anilor de pace, când iuțimea celor de furtună. Dipă cum arătau cronicarii, trecea repade de la voie bună la mlânie, de la mânie la îngăduință și iertare. Avea în firea Măriei Sale neliniștile acelui veac.

O dată, îm copilărie, Ștefan se afla împreună cu tatăl său Bogdan, în satul Reu- senija o nuntă. Era acel sat înconjurat de deallm acoperite cu viță de vie vestită; erau acolo crame și cămări unde fierbea în poloboace și burdufuri un vin bun, care iputeâ sta oricând față-n fața, la încontrare, cu Cotnarul. Tocmai era în ziua aceea la Reuseni un iarmaroc bine întemeiat, cu neguțători veniți tocmai din cetățile Poloniei, Lituaniei și Moscovei. Aveau căutare mare boii plăvani moldovenești, grâul, vinurile.

Străinii aduseseră postavuri, blănuri și săbii. Ștefan, după ce și-a minguat copilăreștile priviri în priveliștile iarmarocului, a pornit repede spre curți, pentru că s-arăta o furtună. Intr-adevăr, cumpăna a început numai- decât, cu fulgere și tunete. Târziu, noaptea, pe când nuntașii petreceau în cântări și alăută, străjile de afară au dat veste că s-apro- pie pâlc de oaste. Nuntașii au apucat săbiile și hangerele, în timp ce nechezaturile de cai și tropotele ajungeau sub ferestre. Străjile au făcut zid împrejurul lui Bogdan Voievod. Lupta a durat puțin. Bogdan a fost împresurat de oștenii aceia străini. Unul, îmbrăcat într-o mantie neagră, l-a pălit cu sabia în grumaz.

— Sunt Petru Aron! a strigat ucigașul, repezindu-și gluga de pe față. Eu sunt domn la Moldova, de azi încolo! Unde se află domnișorul Ștefan, să-i mingii și lui gâtnl cu sabia?

Călăreții s-au repezit în codri, să afle urma lui Ștefan, dar nu l-aiu putut afla, din pricina furtunii și întunericului. Zile și săptămâni a rătăcit vlăstarul domnesc, înconjurat de câțiva sfetnici bătrini, călări. Oo^eau drumurile mari. Umblau numai pe csrrile fiarelor, prin adânci păduri, pe unde răsunetele de copite se înăbușă și pier sub frunze. Pe la pădurarii se opreau, și bătrânii sfetnici vedeau somnul lui Ștefan, cu săbiile. Pădurărițele umblau în vârful picioarelor, ndnțelegând și neîndlăznind să întrebe cine era acel fecior cu ochi albaștri, pe care oștenii H acopereau cu straide lor și în fața căruia grăiau sfios, pleoându-și frunțile cărunte. Dar somnul feciorului era neliniștit. Lntr-una se trezea și se uita la cei din juru-i, speriat.

— Acest copil are în sufletul lui o groază… își dădeau cu părerea femeile pădurarilor. Lăsați-l, domniilor voastre, să se mai hodinească!

Dar bătrânii oșteni răspundeau că nu au când sta. Cum porneau mai departe, se și arătau iscoadele ucigașului. Și așa, urmărirea a ținut până la hotarul muntenesc.

Când i-a venit vremea, Ștefan a adunat oaste și s-a pornit să-iți cucerească dreptul cu saibia. Ani și ani mocnise în ființa lui noaptea sângeroasă de la Reuseni… La pâlcul de oștire s-a adăugat țara, văzând în tinerețea lui strălucitoare, în bărbăția privirilor și a săbiei, dimineața unei epoci de glorie.

Frumoasă era primăvara acelui an 1457! Păidurile își lepădaseră căruntețea iernii; zbucneau mugurii; vuiau apele; văzduhul era numai păsări și mărgeanuri; abureau câmpiile. Satele ieșeau înaintea oșteanului și-i închinau pâinea și sarea pământul ui, pe blid, în nădejdea unei eliberări de sub nedreptăți și biruri. A "a a ajuns oastea până la Jo’dești, în ținutul Botoșanilor. Acolo, s-au arătat în linie de bătălie pilcurile ucigașului. Ștefan s-a repezit la el cu saibia pedepsei, dar ticălosul Petru Axon n-a aivut tăria înfruntării, a părăsit câtnpul de bătaie și a fugit spre munți, la Orbie; și acolo l-a ajuns armia răzinmării; ou oastea zdrobită, păra- sit și de cei mai de credință sfetnici, Petru * Aron a fugit în Polonia.

II

Cum fi^a sfârșit lupta, Ștefan a pornit înainte, spre Suceava, în zvonurile clopotelor. Era ziua Floriilor, cu cer albastru. Cum a zărit turnurile cetății strămoșești, și-a luat coiful de pe cap și le-a privit mult, cu o cută între sprâneene. Se descoperiseră și armiile, în tăcere, înțelegându-i simțământul acelei clipe. De ani mulți, Ștefan ofta după acea priveliște a turnurilor copilăriei lui; ofta după aceste dealuri și după văile line prin care se furișa apa Sucevei și drumul cel larg care cobora din Polonia și se pierdea prin codri, spre Țara de Jos și spre schelele mării. Și acum, iată cetatea… În vale, pe pârâul Căcăind, se întindeau ulițele, scâniteiau clopotnițele zidite de meșterii voievozilor bătrâni. Nimic nu se schimbase parcă de când plecase Ștefan spre Reu- seni și de acolo spre curțile voievodului muntean, în pribegie. Cât de scump îi era acel pământ așternut cu biruitoarele ierburi! Inima lui era tină din tina aceea dezmierdată de soare și de vântul care foșnea în arbori, parcă istorisind în șopot despre trecuții ani de suferință.

După ce și-a pus coiful pe inelușele castanii ale pletelor, Ștefan și-a plecat ochii spre pajn’iântenii buluciți într-o latură a drumului. I-a văzut sleiți de stăpânirea tiranului Petru Aron. Mai încolo, stătea starostele meșteșugarilor și a înțeles că și peste aceștia bătuse tirania. Ștefan și-a dat seama că istoria ce o începea atunci, în prea frumoasa zi de Florii, va fi o istorie a zbuciumelor. Avea de așezat la loc vechi și bune ifnduieli, stricate de vântură-lume. Pentru lucru! ce-l începea, trebuia istețime și cumpătare; și o sabie fără milă, când va veni la rând treaba cu sabia. Dac-ar fi venit spre fală și câștig, puțin i-a fi păsat! Dar își iubea păkirântul. În lucru pentru slobozirea umerilor de sub tributuri, avea nevoie de ajutorul meșteșugarilor, neguțătorilor și al armiilor țărănești. Qiind a ajuns pe câmpia din fața cetății, s-a oprit iar, s-a descoperit și a întrebat poporănimea strânsă:

— Mă vreți domn, au nu mă vreți?

— Întru mulți ani… întru mulți!… au izbucnit glasurile mulțimii.

Vuiau clopotele, strașnic bufneau săcă- lulușurile și bombardele la crenelurile cetății. Muzici de naiuri și țambaluri s-auzeau; gospodine tinere, fete cu cosițele împodobite îl priveau pe voievod și se minunau de frumusețea lui. Un șoim da rotogoluri pe deasupra turnurilor unde fluturau steagurile cu bouri.

Ștefan și-a dat seama îndată că prea puțin avea să se hodinească în scaunul bătrânilor Mușatini. După ce-a pus râmduială în drumurile de negoț și-n vămi, a privit înainte în timp, ca într-un codru întunecos. Ce-l aștepta r Firea și ascuțita gândire politică îl îndemna s-o ia el înaintea furtunilor, nu să le aștepte. Moldova nu putea avea liniște și neatârnare atâta vreme cât nu era pusă cu botul pe labe dihamia de la Țarigrad. Tot ce va lucra cu sabia, nu trebuie să fie cât durata domniei lui, ci să deie urmașilor un pământ liber, pentru secole. Spre împlinirea acestei uimitoare lucrări a libertății, îi trebuiau aliați cu săbii tari. Deci, înainte de a zvârli tributurile de pe umerii Moldovei, și-a făcut ochii roata să-și vadă prietenii.