Marturisiri si anateme

Marturisiri si anateme de Emil Cioran

La liziera existenței

Cînd Cristos a coborît în infern, dreptcredincioșii întru legea cea veche, Abel, Enoh, Noe, i-au întîmpinat cu neîncredere învățătura și n-au răspuns chemării sale. L-au crezut trimisul celui Viclean, de ale cărui mreje se temeau. Numai Cain și cei din spița lui au primit ori s-au făcut că primesc noua doctrină, l-au urmat pe Isus și au părăsit infernul împreună cu el. — Iată ce propovăduia Marcion.

«Izbînda celui rău», vechea obiecție adusă ideii de Creator milostiv sau măcar onorabil — cine a argumentat-o mai temeinic decît acest eretic, cine i-a mai deslușit cu atîta pătrundere caracterul insurmontabil?

*

Paleontolog de ocazie, am petrecut mai multe luni meditînd asupra scheletului. Rezultat: abia cîteva pagini. .. Subiectul, ce-i drept, nu îndemna la prolixitate.

*

A-i supune aceluiași tratament pe poet și pe gînditor mi se pare o greșeală de gust. Sînt domenii de care filozofii n-ar trebui să se apropie. Să dezarticulezi un poem la fel cum dezarticulezi un sistem e un delict, ba chiar un sacrilegiu.

Lucru ciudat: poeții exultă cînd nu pricep ce se înșiră despre ei. Jargonul îi măgulește și le dă iluzia unui progres. Această slăbiciune îi coboară la același nivel cu glosatorii lor.

*

Pentru budism (la drept vorbind, pentru Orient în general), neantul nu comportă semnificația întru cîtva sinistră pe care i-o atribuim noi. El se confundă cu o experiență-limită a luminii sau, dacă vreți, cu o stare de veșnică absență luminoasă, de vid radios: e ființa care și-a depășit toate atributele, sau mai curînd o non-ființă în chipul cel mai înalt pozitivă și care răspîndește o fericire fără materie, fără substrat, fără nici un reazem în vreuna din lumi.

*

Singurătatea mă împlinește într-atît, că pînă și cel mai neînsemnat rendez-vous e pentru mine o crucificare.

*

Filozofia hindusă urmărește eliberarea; a grecilor, cu excepția lui Pyrrhon, a lui Epicur și a cîtorva inclasificabili, este decepționantă: nu caută decît... adevărul.

*

Nirvana a fost comparată cu o oglindă ce n-ar mai reflecta nici un obiect. Cu o oglindă, așadar, veșnic pură, veșnic nefolosită.

*

Cristos l-a numit pe Satan: «Prințul lumii acesteia»; Sfîntul Pavel, vrînd să-i întărească spusa, avea să pună punctul pe i: «dumnezeu al acestei lumi».

Cînd asemenea autorități în materie îi spun pe nume celui ce ne cîrmuiește, mai avem oare dreptul să facem pe dezmoșteniții?

*

Omul e liber, dar nu și în adîncul ființei sale. La suprafață, el face ce vrea; în straturile sale neștiute, «voință» este o vorbă lipsită de sens.

*

Pentru a-i dezarma pe invidioși, ar trebui să ieșim pe stradă în cîrje. Numai tabloul decăderii noastre îi îmblînzește oarecum pe prietenii și pe dușmanii noștri.

*

Pe bună dreptate ne credem, în fiece epocă, martori la dispariția ultimelor urme ale Paradisului terestru.

*

Iarăși Cristos. După o povestire gnostică, din ură pentru fatum, el s-ar fi înălțat la cer ca să tulbure ordinea sferelor și să ne împiedice să iscodim astrele.

În acea răvășeală, ce s-o fi întîmplat cu steaua mea, sărmana?

*

Kant a trebuit să aștepte anii din urmă ai bătrîneții pentru a vedea părțile întunecate ale existenței și a semnala «eșecul oricărei teodicei raționale» .

... Alții, mai norocoși, și-au dat seama de asta mai înainte chiar de a începe să filozofeze.

*

S-ar zice că materia, invidioasă pe viață, o spionează ca să-i descopere punctele slabe și ca s-o pedepsească pentru inițiativele și trădările ei. Căci viața nu e viață decît trădînd materia.

*

Sînt distinct de toate senzațiile mele. Nu reușesc să pricep cum se întîmplă asta. Nu reușesc nici măcar să pricep cine le încearcă. Și de altfel cine-i acest eu din cele trei propoziții?

*

Tocmai am citit o biografie. Ideea că toate personajele evocate nu mai există decît în această carte mi s-a părut atît de insuportabilă, încît a trebuit să mă întind în pat ca să nu leșin.

*

Cu ce drept îmi arunci în față adevărurile mele? Îți permiți o familiaritate pe care n-o accept. Tot ce susții este exact, recunosc. Dar nu ți-am îngăduit să fii sincer cu mine. — (După fiecare acces de furie, rușine însoțită de obișnuita umflare în pene: «Asta, cel puțin, e viață adevărată», urmată, la rîndu-i, de o rușine și mai mare.)

*

«Sînt un laș, nu pot îndura suferința de a fi fericit.»

Ca să deslușesc pe cineva, ca să-l cunosc cu adevărat, îmi e destul să văd cum reacționează la această mărturisire a lui Keats. Dacă nu înțelege pe dată, e de prisos să continui.

*

Spăimîntătură — ce păcat că acest cuvînt a dispărut o dată cu marii predicatori!

*

Omul fiind un animal bolnăvicios, orice cuvînt sau gest al lui are valoare de simptom.

*

«Sînt uluit că un om atît de remarcabil a putut să moară», i-am scris văduvei unui filozof. Nu mi-am dat seama de stupiditatea scrisorii mele decît după ce-o expediasem. Să-i trimit alta însemna să risc o nouă gafă. În materie de condoleanțe, tot ce nu e clișeu frizează necuviința ori absurdul.

*

Septuagenară, lady Montague mărturisea că încetase, de unsprezece ani, să se privească în oglindă.

Excentricitate? Se poate, dar numai pentru cei ce nu cunosc calvarul întîlnirii zilnice cu propria mutră.

*

Nu pot vorbi decît despre ceea ce simt; or, în acest moment nu simt nimic. Totul îmi pare anulat, totul e suspendat pentru mine. Încerc să nu fac din asta motiv de amărăciune și nici de trufie. «De-a lungul numeroaselor vieți pe care le-am trăit, citim în Comoara adevăratei Legi, de cîte ori nu ne-am născut în van, de cîte ori nu am murit zadarnic!»

*

Cu cît omul înaintează, cu atît mai puțin va avea la ce să se convertească.

*

Cea mai bună metodă ca să te scapi de un dușman e să-l vorbești numai de bine, peste tot. Se va găsi cineva să i-o spună, iar el n-o să mai aibă forța de a-ți face rău: îi vei fi sfărîmat resortul lăuntric ... O să-și continue războiul contra ta, dar fără vlagă și fără consecvență, căci va fi încetat, inconștient, să te urască. Iată-l înfrînt, fără măcar să-și bănuiască înfrîngerea.

*

Cunoaștem ucazul lui Claudel: «Sînt de partea oricărui Jupiter, contra tuturor Prometeilor.»

Chiar dacă ți-ai pierdut orice iluzii în privința revoltei, asemenea enormitate îl trezește pe teroristul ațipit în tine.

*

Nu le porți pică celor pe care i-ai insultat; din contră, ești dispus să le recunoști toate meritele imaginabile. Această generozitate, din păcate, n-ai s-o regăsești niciodată la cel insultat.

*

Nu mă interesează ce-i care se lipsesc de Păcatul originar. in ce mă privește, am apelat la el în toate împrejurările și, fără el, nu știu cum aș putea evita o permanentă consternare.

*

Kandinski susține că galbenul este culoarea vieții.

... Înțelegem acum de ce culoarea asta e atît de supărătoare pentru ochi.

*

Cînd trebuie să iei o hotărîre capitală, lucrul cel mai primejdios e să-i ceri altuia sfatul, căci, cu excepția cîtorva rătăciți, nu-i nimeni să-ți vrea cu sinceritate binele.

*

A inventa cuvinte noi ar fi, după Doamna de Staël, «simptomul cel mai sigur al sterilității ideilor». Remarca pare și mai justă acum decît era la începutul veacului trecut. încă din 1649, Vaugelas decretase: «Nu-i este nimănui îngăduit să fabrice cuvinte noi, nici măcar suveranului.»

Ar trebui ca filozofii, mai mult decît scriitorii, să mediteze la această interdicție înainte chiar de a începe să gîndească!

*

Înveți mai multe Într-o noapte albă decît într-un an întreg de somn. Altfel spus, o ciomăgeală e mult mai instructivă decît siesta.

*

Durerile de urechi de care suferea Swift se află, în parte, la originea mizantropiei lui.

Dacă mă interesez atîta de beteșugurile altora, e ca să-mi găsesc de îndată puncte comune cu ei. Am uneori impresia că am împărtășit toate chinurile celor pe care i-am admirat.

*

Azi-dimineață, după ce am auzit un astronom vorbind despre miliarde de sori, am renunțat să-mi fac toaleta: la ce bun să te mai speli?

*

Plictisul e desigur o formă de anxietate, dar o anxietate din care frica a fost eliminată. Cînd te plictisești nu te temi, într-adevăr, de nimic, decît cel mult de plictisul însuși.

*

Orice ins care a trecut printr-o încercare îi privește de sus pe cei cărora nu le-a fost dat s-o îndure. Insuportabila infatuare a celor operați...

*

La expoziția Paris-Moscova, cutremurare în fața portretului, pictat de Ilia Repin, al lui Remizov tînăr. Cînd l-am cunoscut, Remizov avea optzeci și șase de ani; locuia într-un apartament aproape gol, rîvnit, pentru fiica ei, de portăreasa care uneltea să-l evacueze, sub pretext că locul e un focar de infecție, un cuib de șobolani. Iată unde ajunsese omul pe care Pasternak îl socotea drept cel mai mare stilist rus. Contrastul dintre bătrînul hîrbuit, jalnic, uitat de toți și imaginea tînărului strălucitor pe care o aveam sub ochi mi-a tăiat orice poftă de a mai vizita și restul expoziției.

*

Cei vechi priveau cu suspiciune reușita nu doar pentru că se temeau de invidia zeilor, ci și din cauza dezechilibrului interior legat de orice succes ca atare. Să fi înțeles această primejdie — ce avantaj asupra noastră!

*

E cu neputință să petreci nopți albe și să practici o meserie: dacă, pe vremea tinereții mele, părinții nu mi-ar fi subvenționat insomniile, negreșit mi-aș fi pus capăt zilelor.

*

Sainte-Beuve scria în 1849 că tineretul se îndepărtează de răul romantic spre a visa, după exemplul saint-simonienilor, la «triumful fără margini al industriei».

Acest vis, realizat pe deplin, discreditează toate făptuirile noastre și însăși ideea de speranță.

*

Acei copii pe care nu i-am vrut — de-ar ști ce fericire îmi datorează!

*

În timp ce dentistul îmi scormonea maxilarele, îmi spuneam că Timpul e unicul subiect asupra căruia face să meditezi, că din cauza Lui mă găsesc pe acest scaun fatal și că totul se duce de rîpă, inclusiv ultimii dinți ce-mi rămîn.

*

Dacă niciodată n-am avut încredere în Freud, de vină este tatăl meu: îi povestea mamei visele de peste noapte și îmi strica în felul ăsta toate diminețile.

*

Înclinarea spre rău fiind înnăscută, nu e nevoie să-ți dai vreo osteneală ca s-o dobîndești. Copilul își exercită instinctele rele dintru început — și cu cîtă dexteritate, cu cîtă competență, cu cîtă îndîrjire!

O pedagogie demnă de numele ei ar trebui să prevadă stagii în cămașa de forță. Și poate că această măsură ar trebui extinsă dincolo de copilărie, la toate vîrstele, spre marele folos al tuturora.

*

Vai de scriitorul care nu-și cultivă megalomania, care o vede cum scade și nu reacționează. Foarte curînd își va da seama că nu devii normal fără să te coste.

*

Mă chinuia o angoasă de care nu știam cum o să scap. Sună cineva la ușă. Deschid. In prag, o doamnă mai în vîrstă, pe care chiar că n-o așteptam. Timp de trei ceasuri m-a tocat la cap cu asemenea tîmpenii, încît angoasa mi s-a transformat în furie. Eram salvat.

*

Tirania îl frînge ori îl întărește pe individ; libertatea îl moleșește și face din el o fantoșă. Omul are mai multe șanse de a se mîntui prin infern decît prin paradis.

*

Două prietene, actrițe într-o țară din Est. Una pleacă în Occident unde ajunge bogată și celebră, cealaltă rămîne acasă, necunoscută și săracă. După o jumătate de secol, Într-o călătorie, îi face o vizită prietenei norocoase. «Era cu un cap mai înaltă decît mine, iar acum e chircită și paralizată.» Urmează alte detalii, după care îmi spune în chip de concluzie: «Nu de moarte mi-e frică, ci de moartea în viață.»

Nimic mai bun pentru a camufla o revanșă tardivă decît recursul la reflecția filozofică.

*

Crîmpeie, gînduri trecătoare, spui tu. Dar pot fi ele numite trecătoare cînd este vorba de obsesii, de gînduri a căror esență e tocmai că nu trec?

*

Îi scrisesem cîteva rînduri foarte moderate, foarte cumsecade unuia care nu le merita defel. Înainte de a i le trimite, am adăugat cîteva aluzii condimentate cu un venin discret. În fine, în chiar momentul cînd puneam scrisoarea la poștă, am simțit că mă cuprinde furia și, o dată cu ea, disprețul pentru pornirea mea nobilă, pentru regretabilul meu succes de distincție.

*

Cimitirul Picpus. Un tînăr și o cucoană cam trecută. Paznicul le atrage atenția că cimitirul e rezervat pentru urmașii celor ghilotinați. Cucoana ripostează:

Asta și sîntem!

Cu ce ton! În definitiv, poate că spunea adevărul. însă tonul acela înțepat m-a făcut să trec pe dată de partea călăului.

*

Deschid, într-o librărie, Predicile lui Meister Eckhart și citesc că suferința îi este insuportabilă celui ce suferă pentru sine, dar că-i este ușoară celui ce suferă pentru Dumnezeu, pentru că Dumnezeu îi duce povara, chiar dacă-i grea cît suferința lumii întregi.

Nu întîmplător am nimerit peste pasajul acesta, căci prea se potrivește celui ce nu va putea niciodată să-și treacă povara de pe umerii săi pe ai altuia.

*

După Cabala, Dumnezeu îngăduie ca slava lui să pălească pentru ca îngerii și oamenii s-o poată suporta. Altfel spus, Creația coincide cu o scădere a luminii divine, cu o sforțare Întru întuneric la care Creatorul a consimțit. Ipoteza întunecării voluntare a lui Dumnezeu are meritul de a face să ne descoperim propriile tenebre, vinovate de lipsa noastră de receptivitate față de o anume lumină.

*

Idealul ar fi să te poți repeta precum ... Bach.

*

Ariditate grandioasă, supranaturală: parcă aș începe o nouă existență pe o planetă unde cuvîntul ar fi necunoscut, într-un univers refractar la limbaj și incapabil de a-și crea vreunul.

*

Nu locuim într-o țară, locuim într-o limbă. Patrie asta înseamnă și nimic altceva.

*

După ce ai citit într-o lucrare de inspirație psihanalistă că tînărul Aristotel fusese cu siguranță gelos pe Filip, tatăl lui Alexandru, viitorul său elev, fără să vrei te gîndești că un sistem cu pretenție de terapeutică și în care se născocesc asemenea ipoteze nu poate fi decît suspect, căci inventează secrete din plăcerea de a inventa explicații și vindecări.

*

Are ceva de șarlatan oricine izbîndește Într-un domeniu sau altul.

*

O vizită într-un spital și, după cinci minute, devii budist dacă nu erai, sau redevii, dacă încetaseși să fii.

*

Parmenide. Nu zăresc nicăieri ființa pe care o ridică el în slăvi și nu mă pot imagina în sfera sa, ce n-are nici o fisură, nici un loc pentru mine.

*

În compartiment, vecina din față, o femeie de o urîțenie indecentă, sforăia cu gura căscată: o agonie dezgustătoare. Ce să fac? Cum să suport asemenea spectacol? — Stalin mi-a venit în ajutor. In tinerețea lui, în timp ce trecea printre două rînduri de zbiri ce-l biciuiau, s-a cufundat cu totul în lectura unei cărți, astfel încît și-a abătut atenția de la ploaia de lovituri. întărit de pilda aceasta, m-am cufundat și eu într-o carte și m-am oprit la fiece cuvînt cu o rîvnă extremă, pînă în clipa cînd monstrul a încetat să agonizeze.

*

Îi spuneam deunăzi unui prieten că, deși nu mai cred în scris, n-aș vrea nici să renunț la el, că munca este o iluzie respectabilă și, după ce mîzgălesc o pagină sau măcar o frază, Întotdeauna îmi vine să fluier.

*

Religiile, ca și ideologiile care le-au moștenit viciile, nu sînt decît cruciade împotriva umorului.

*

Filozofii pe care i-am cunoscut erau, fără excepție, niște impulsivi.

Meteahna Occidentului i-a marcat chiar și pe cei ce ar fi trebuit să fie imuni la ea.

*

Să fie asemenea lui Dumnezeu, iar nu asemeni zeilor — iată țelul adevăraților mistici, care țintesc prea sus spre a se mulțumi cu politeismul.

*

Sînt căutat pentru un colocviu în străinătate, căci e nevoie, pare-se, de îndoielile mele.

Scepticul de serviciu al unei lumi care apune.

*

În ce voi fi constînd — n-am s-o stiu niciodată. E drept că nu știm nici în ce constă Dumnezeu, căci ce noimă are expresia: a consta în sine pentru noi, care nu avem un temei nici înlăuntrul, nici în afara noastră?

*

Abuzez de cuvîntul Dumnezeu, îl folosesc ades, prea ades. O fac de fiecare dată cînd ajung la o limită și am nevoie de-o vocabulă pentru a numi ceea ce vine după. Între Dumnezeu și De-neconceput, îl prefer pe primul.

*

Cutare cărțulie evlavioasă susține că incapacitatea de a opta e semn că n-ai fi «luminat de lumina dumnezeiască».

Cu alte cuvinte, nehotărîrea, această obiectivitate absolută, ar fi o cale a pierzaniei.

*

Musai găsesc un cusur la toți cei care se interesează de aceleași lucruri ca mine...

*

Am citit o lucrare despre bătrînețe doar pentru că fotografia autorului mă îndemna s-o fac. Acel amestec de rînjet și de implorare, acea expresie de stupoare schimonosită — ce reclamă, ce garanție!

*

«Lumea aceasta n-a fost creată după dorința Vieții», se spune în Ginza, text gnostic al unei secte mandeene din Mesopotamia.

Să ne amintim aceste vorbe de fiecare dată cînd nu dispunem de un argument mai bun pentru a risipi o decepție.

*

După atîția ani, după o viață-ntreagă, o revăd. «De ce plîngi?», a fost prima mea Întrebare. «Dar nu plîng», mi-a răspuns ea. Într-adevăr, nu plîngea: îmi zîmbea, ci vîrsta deformîndu-i trăsăturile, bucuria nu mai răzbătea pe chipul ei, pe care tot așa de bine ai fi putut să citești: «Cine nu moare de tînăr o s-o regrete mai devreme sau mai tîrziu.».

*

Cel care-și supraviețuiește își ratează... biografia. În definitiv, nu pot fi socotite Împlinite decît destinele frînte.

*

N-ar trebui să ne deranjăm prietenii decît cu ocazia înmormîntării noastre. Și poate nici atunci!

*

Plictisul, un rău considerat frivol, ne face totuși să Întrezărim abisul din care emană nevoia de a ne ruga.

*

«Din tot ce a creat, nimic nu-l scîrbește pe Dumnezeu mai mult decît lumea aceasta și, din ziua-n care a creat-o, și-a întors fața de la ea, într-atît o urăște.»

Nu știu cine era misticul musulman care a scris aceste cuvinte, n-am să știu niciodată numele acestui prieten.

*

Categoricul avantaj al muribunzilor: să poată debita banalități fără a se compromite.

*

Retras la țară după moartea fiicei sale Tullia, Cicero, copleșit de mîhnire, își adresa lui însuși scrisori de consolare. Ce păcat că nu au fost găsite și, mai mult decît atît, ce păcat că această terapie nu a devenit curentă! E drept că, de-ar fi fost adoptată, religiile dădeau de mult faliment.

*

Un patrimoniu cu adevărat al nostru: momentele în care n-am făcut nimic ... Sînt cele care ne formează, ne individualizează, ne fac deosebiți.

*

Un psihanalist danez care suferea de migrene rebele și care urmase fără succes tratamentul unui confrate veni la Freud, iar acesta îl vindecă în cîteva luni. Freud însuși o spune, și nu avem de ce să nu-l credem. Un discipol, oricît i-ar fi de rău, nu poate să nu se simtă mai bine atunci cînd își întîlnește zilnic Maestrul. Ce tratament mai bun decît să-l vezi pe cel care în ochii tăi e fără pereche că dă atîta importanță mizeriilor tale! Puține beteșuguri n-ar ceda în fața unei asemenea solicitudini. Să ne reamintim că Magistrul avea toate calitățile unui fondator de sectă deghizat în om de știință. Dacă i-au reușit tămăduiri nu e atît datorită metodei, cît credinței sale.