Corsarul de fier – volumul 1

Corsarul de fier de George Anania volumul 1 

I. UCENICIE ÎN ATLANTIC

Povestea aceasta începe într-un tîrgușor din Anglia secolului XVI, pe o uliță mărginașă, plină de căsuțe vechi și de maidane, străbătută cînd și cînd de vreun trecător ce se grăbește să iasă cît mai repede din acele locuri nesigure, unde după fiecare colț se poate adăposti cineva direct interesat de punga drumeților.

E orășelul Tavistok, din ținutul Devonshire, în anul 1565, primăvara, spre seară. Cîțiva cireși apăruți cine știe cum printre case, au îmbrăcat veșminte sărbătorești, înveselind, în limita posibilităților, peisajul. De departe se aud clopotele; pesemne vreo sărbătoare sau un pericol, se prăznuiește un sfînt, sau se anunță un război.

Vremurile sînt destul de tulburi ca să te gîndești mai degrabă la a doua posibilitate; dar nu, iată că ușile caselor de înstăriți se deschid scîrțîind și tîrgoveții, cu neveste și servitori, se îndreaptă spre biserică, înarmați cu pumnale și felinare.

Clopotele contenesc o vreme și atunci, ca și cum ar fi așteptat acest semnal, dintr-o cocioabă își face apariția un bătrîn cumpătat, împreună cu un tînăr ce pare antiteza lui — nervos, clocotind de energie.

Bătrînul îl privește lung, ca și cum i-ar vedea pentru prima dată ochii mari foarte expresivi și fruntea înaltă, care se continuă cu o față prelungă, terminată cu o barbă ascuțită, amenințătoare, ca un vîrf de lance.

— Tot vrei să pleci, băiete? Te mai întreb acum, ultima oară. Hotărîrea ta e de neclintit?

— Da, tată! Nu obișnuiesc să dau înapoi. De ce vrei să mă reții? La ce mi-ar folosi să rămîn aici? În cel mai bun caz, m-aș face un preot de țară ca tine.

— Și ce vezi rău în asta, Francis? E o profesie foarte respectată. Nu s-a plîns nimeni, niciodată de părintele Edmund Drake.

— Pentru că ai un suflet bun și ești tare liniștit.

Dar eu cum să stau toată viața aici, în bietul nostru tîrgușor, cînd mă așteaptă atîtea meleaguri noi, unele încă nedescoperite, atîtea avuții, pentru care ajunge să întinzi mîna ca să le iei? Și-apoi, tată, ce e mai minunat decît să călătorești pe mare, să te îmbeți de aer proaspăt mirosind a alge, să înfrunți furtunile largului? Nu, pe Dumnezeu, n-o să renunț niciodată la proiectele mele.

— Iarăși proiectele astea! Hei, fiule, ai de-acum 25 de ani, dar mintea ți-e tot de copil! Ai vrut să devii marinar; te-am lăsat, în nădejdea că o asemenea viață, aspră și plină de primejdii, are să te vindece de nebuniile tale. Și cînd colo... Vrei să fii bogat, să trăiești ușor. În ziua de azi, tineri ambițioși ca voi, marinari pricepuți, sfîrșesc în ștreang, fiindcă s-au înhăitat în porturi cu osîndiții de lege.

— A, vorbești de pirați?

— Da, Francis, de blestemații aceia, din pricina cărora neguțătorii nu se mai încumetă să-și trimită marfa nicăieri, ca și cum primejdiile de pe mare n-ar fi fost de-ajuns pentru asta. N-ai aflat ce-i mai jefuiesc pe spanioli?

— Și ce, asta te supără? Atunci nici nu-ți dă prin gînd ce fac spaniolii în Indiile Occidentale, ce dezastru lasă acolo conchistadorii. Să avem iertare, dar cînd e vorba de spaniol, nu mă încearcă nici o milă, ba rău îmi pare că nu pot eu însumi să-l prad și să-l scufund de cîte ori îmi iese în drum. Anglia trebuie să aibă supremația pe mare, asta o spun toți, și nici un bun englez nu poate gîndi altfel. Ah, Columb, Columb, de ce nu ți-am dat noi bani și corăbii cînd ai pornit spre Apus?

— Ești plin de ambiții, și asta nu-i bine. Francis, mi-e frică pentru viitorul tău!

— N-ai de ce te teme. Doar ți-am spus, plec să fac negoț în Indii.

— Setea de bani o să-ți aducă mult rău, ține minte. Hai, acum du-te! Se vede că așa trebuie să

fie.

— Rămîi cu bine, tată, mă întorc curînd.

— Cu bine, Francis, cu bine!

Tînărul își îmbrățișează părintele și se depărtea-ză grăbit, fără a privi în urmă. Dangătul vibrant al clopotelor reîncepe. Soarele a apus. Francis iese din cartierul mărginaș, colindînd acum străzile întortocheate și pline de gropi ale centrului.

Deodată se lovește de cineva – străinul sare înapoi surprins, căci nu-l observase venind – în timp ce eroul nostru își trage pumnalul de la brîu cu un gest reflex.

— Cine ești?

— Francis! strigă cineva uimit. Tu aici? De cînd?

— Oh, Tom Black! M-ai speriat. Ce faci, prietene? Își strîng mîinile, privindu-se în ochi.

— Cum te-ai gîndit să mai dai pe-acasă? întreabă Tom.

— L-am văzut pe tata. Dar tu ce învîrtești pe-aici?

— Acum nimic. Vin de pe mare. Sînt marangoz.

Vreau să plec undeva, într-un oraș, poate chiar la Londra. Mi s-a urît aici, și nici nu găsesc de lucru pentru mine. Tu ești fericit, aud că te plimbi peste tot. Ce-ți pasă!

— Ți-ar place și ție?

— Mai întrebi? Și-ai fost departe?

— Nu prea. Mai întîi mus pe o navă de cabotaj cu ruta Olanda. Ne-am bălăcit mult pe lîngă țărmuri cu vasul ăla; munceam din răsputeri, ca să învăț și eu puțină meserie. Am pus și bani deopar-te. M-au lăudat toți, le plăcea cum fac treabă.

— Și?

— Pe urmă am plecat cu banii strînși să vizitez coastele oceanului. Am trecut prin Biscaya, prin Golful Guineii... Acuma am izbutit să încropesc o corăbioară destul de bună, mi-am făcut rost și de ceva marfă și vreau să ajung dincolo, în Indiile Occidentale, să fac negoț.

— Ia stai! Stai puțin! Francis, prietene, ce-ai zice... Uite, ideea asta mi-a venit aici, ascultîndu-te.

Nu cumva...

— Hai, nu te mai codi! Am priceput. Îți place marea?

— Călătoriile. Să știi că mă descurc în navigație.

Sigur că nu cît tine, dar așa, ca să-ți fiu de folos...

— Bine, băiete! Ai noroc, duceam lipsă de un marangoz. Te iau. Uite, vino în noaptea asta la hanul de lîngă biserica mare. O să ne aștepte un surugiu, care ne duce la Plymouth. Să nu întîrzii!

Corabia înainta repede, cu vînt bun, din pupa.

Pînzele fuseseră întinse toate și marinarii, folosind repaosul vremelnic, se împrăștiaseră pe punte.

Tăifăsuiau încet, despre tot felul de nimicuri, bucuroși că arșița de peste zi se domolise. Cîțiva care mai fuseseră în Indiile de Vest fumau cu niște pipe de un cot, inițiindu-i pe tovarășii lor în acest ritual, abia cunoscut europenilor.

Pe dunetă, lîngă cîrmaci, Francis și Tom, cu cîte o cană de bere alături, priveau asfințitul. Soarele, coborînd treptat spre orizont, aurea pînzele umflate ale navei.

— Minunată vreme am prins! spuse într-un tîrziu marangozul. A douăzecea zi de cînd plutim, și nici o furtună. Parcă am face o plimbare.

— Da, oceanul te-a primit bine! răspunse Drake.

Numai de-ar ține-o așa pînă la sfîrșit. În noaptea asta o să-ți arăt orientarea după stele. Ai mai încercat vreodată?

— Nu.

— Asta-i rău. Marinarul trebuie să știe de toate.

Eh, cît m-am chinuit eu să-nvăț ceva navigație! Am dat numai de căpitani trăsniți, din ăia care se înfundă în cabină cu butoiașul de rachiu. Cum le pui o întrebare, te bruftuluiesc un ceas, ba te mai și ating. După ce ajungem în Indii, dacă avem noroc să luăm preț bun pe marfă, vreau...

— Corabie în babord! răsună strigătul cuiva de la prova.

O asemenea întîlnire, încă rară pe acest ocean puțin străbătut, îngrămădi tot echipajul lingă copastia din stînga. Corabia străină scînteia ca un punct roșu, scăldată din plin de razele soarelui muribund. Era emoționantă priveliștea: în jur apă verde întunecată, cu nuanțe de ultramarin și negru, cu crestele valurilor sîngerii, pustie dintr-o zare în alta, și deodată vasul acela, din ce în ce mai precis conturat, unde, cu siguranță, alți oameni privesc și ei, poate bucuroși de întîlnire.

— Cine-or fi? zise Tom, ușor neliniștit.

— Greu de ghicit. Oricum, vin dinspre Indii, răspunse căpitanul, cu aceeași umbră de nervozita-te.

— Nu cumva... pirați?

— Mai știi? Vasul se mărea văzînd cu ochii.

Înainta greu, în crucieră, împotriva vîntului, de aceea zigzagurile descrise îl făceau să apară cînd într-un bord, cînd în altul.

— Pare-a fi un galion! exclamă Black. Da, așa e! Îl recunosc după pînze. Atunci sînt spanioli.

— Sînt spanioli! repetă Francis încet. Ia uite ce mai cară!

Într-adevăr, galionul era încărcat pînă la refuz; bineînțeles, cu lucruri de preț jefuite indienilor — aur, argint, piei, vinuri scumpe. Englezii strigară și făcură semne cu mîna, dar ceilalți nu răspunseră în nici un fel, grăbiți să se îndepărteze. Cotiră brusc, punînd nava oblic sub vînt, trecură în spatele englezilor, și abia atunci sloboziră cîteva cuvinte sonore, niște veritabile și suculente înjurături marinărești.

Drake se răsuci ca lovit la auzul „complimente-lor” acestora. Ochii îi scînteiară și, cu un gest violent, trînti cana de bere, care se sparse cu un pocnet sec.

— Blestemații! Blestemații! Îi vezi, Tom? murmură apoi, ținîndu-și răsuflarea. Patru tunuri. Doar atît mi-ar trebui acum…

— Le-a fost frică, Francis! Pe legea mea că s-au speriat! strigă marangozul, furios și el. Latră ca un cîine cînd vede că nu-l lovești. Și ăstora vei fi nevoit să le vinzi marfa.

Drake își trecu mîna peste frunte și se potoli ca prin farmec.

— Le vine rîndul și lor! Ai răbdare. Anglia n-o să i înghită mult, timp.

— Am mai auzit asta. Dar ce le poți face? Să te războiești cu ei? De unde atîția bani? De unde flotă?

— Bani? strigă deodată căpitanul. Uite bani! și și repezi brațul spre galion. Acolo zace puterea noastră viitoare. Trebuie doar tunuri și îndrăzneală.

— Poate. Numai că asta ar însemna piraterie.

— Ei, și?

— Dar, Francis...

— Vorbe, Tom. Piraterie!... O vorbă ca oricare.

Mai bine zi: aur, putere. Astea sînt vremurile. Toți fug după averi. Parcă ce, spaniolii tăi sînt mai buni?

— Cum, „ai mei”?

— Nu, iartă-mă! Hai să bem. Dă-i dracului.

John! Hei, n-auzi, John? Scoate un butoi cu bere și dă la oameni. Adu-ne și nouă. Fuga!

Soarele dispăru după orizont. Vîntul sufla la fel de liniștit. Jos, mateloții ciocneau în sănătatea căpitanului. Ai fi zis că totul e ca și înainte, însă

Tom Black, rămăsese tăcut. Nu mai gusta din farmecul călătoriei.

Ajuns lîngă coastele Indiilor de Vest, Drake își îndreptă vasul spre orășelul Rio de la Hacha, așezare mică, unde nădăjduia să-și înceapă negoțul cu mai puține dificultăți din partea autorităților spaniole. Au intrat în port către scară, scrutați bănuitor de pe corăbiile ancorate în radă. Orășelul, proaspăt ridicat, aproape în întregime din lemn, era destul de mic pentru ca sosirea unei nave să nu aducă toată populația pe chei.

— La ce-ați venit? Ce vreți, englezilor? răsunară strigăte iscoditoare și îndeajuns de ostile ca să trezească bănuieli dintre cele mai neplăcute.

— Avem mărfuri din Europa! răspunse Tom într-un amestec de cuvinte englezești, spaniole și olandeze care circulau ca limbaj maritim internațional. Nu veniți să vedeți?

— O bărcuță cu vreo zece oameni la bord se desprinse de uscat și se apropie de corabie. Patru-cinci negustori urcară pe punte.

— Arătați-ne! porunci unul scurt.

— Pe aici, vă rog! îi invită Drake, al cărui glas tremura de încordare.

Intrară pe rînd în cală. Spaniolii începură să cerceteze marfa, aruncînd lucrurile la întîmplare.

Erau mai ales țesături, în care Anglia începuse de mult să se specializeze, apoi unelte de tot soiul, cîteva arme. Căpitanul îi urmărea pe cei cinci, dîndu-și seama din ce în ce mai bine că sînt hotărîți să nu cumpere nimic, deși ar fi avut nevoie, îndeosebi de stofe. Era în parte firesc acest boicot al spaniolilor, care simțeau de pe acum în englezi pe principalii adversari în lupta pentru cucerirea lumii.

— Ce spuneți? Întrebă Tom, enervat de tăcerea prelungită și de aerul plictisit al negustorilor.

Aceștia schimbară repede o privire, apoi zîmbiră reținuți: se înțeleseră.

— Marfă de mîna a doua! zise unul din ei. Nu se compară cu a noastră, spaniolă. Ne pare rău că am venit.

— Cum, nu luați chiar nimic? făcu Tom, poate neînțelegînd planul lor. Dar nici n-am vorbit de preț!

— Nu m-aș vîrî într-o poveste ca asta nici dacă mi le dați degeaba! replică spaniolul trufaș. Cine dracu v-a pus să cărați pînă aici asemenea prostii?

Poate doar pînza să merite ceva osteneală, numai că...

— Destul! îl opri Drake întunecat. Dumitale nu ți vînd nimic. Coboară numaidecît! Și domnii pot să te urmeze dacă au aceeași părere. Hai, repede!

Negustorii îi întoarseră spatele ca la comandă și plecară fără un cuvînt.

— Ticăloșii! murmură Drake. Hei, o să ne mai întîlnim, domnilor! Noi să rămînem aici. Nu se duce nimeni pe uscat. Cîinii ăștia n-o să se mulțumească numai cu atîta.

Și, într-adevăr, peste o jumătate de ceas au apărut de undeva trei pinasse încărcate cu spanioli.

Erau autoritățile portului. În cîteva cuvinte, altminteri politicoase, i-au înștiințat că vasul, cu toată încărcătura, se confiscă. Nici măcar nu încercară să le dea o explicație. Drake insistă să i se arate motivele acestei samavolnicii, dar soldații îl obligară să coboare în pinassă, apoi li se făcu vînt și celorlalți după dînsul.

Locuitorii tîrgului, care asistaseră la toată scena, izbucniră în rîsete și huiduieli. Lui Tom îi era tare milă de Francis, mai ales că știa cu cîtă trudă își cumpărase corabia și marfa. Acesta însă păru o stană de piatră: nici-un mușchi nu i se clinti pe obraz pînă ajunse pe uscat. Acolo adună matrozii în jurul său și le spuse că s-a strecurat o greșeală la mijloc, deci să nu se-mprăștie și să-l aștepte, căci se duce la guvernator.

A și plecat îndată spre reședința acestuia, reve-nind tîrziu, aproape de miezul nopții. Marinarii erau care-ncotro, ocupați să-și scoată pîrleala după drumul pe ocean. Rămăsese doar Tom la locul întîlnirii și încă vreo cîteva grupuri de curioși, care așteptau deznodămîntul istoriei.

— Tom, spuse Drake, caută, repede un vas care ridică ancora mîine în zori, cu destinația Olanda. E pe-aici pe undeva. I-am uitat numele.

— Și corabia noastră, căpitane?

S-a pornit pe rîs, un rîs sinistru, care-l sperie pe marangoz.

O luăm noi îndărăt, Tom, n-avea grijă! O să-mi plătească ei tot, ba încă au să mai dea și mult pe deasupra. Haide, fă ce ți-am spus!

Glasul îi suna aspru. Black a înțeles că interven ția la guvernator rămăsese fără rezultat, și în clipa aceea i-a urît din toată inima pe spanioli.

Se îmbarcă la olandezi chiar în cursul nopții.

Dulgherul, marangozul, cum i se spune în marină acestui lemnar de corăbii, își căutase tovarășii prin Rio de la Hacha, să-i înștiințeze de eșecul căpitanului. Dar matrozii, înfundați prin cîrciumi sau rătăciți cine știe pe unde, au fost imposibil de găsit.

De aceea olandezii au acum doar doi pasageri, cure nu-și pot plăti călătoria. Vor munci pe corabie, alături de marinari. Căpitanul, o brută alcoolică, ia primit cu lovituri de picior și i-a expediat, pînă la pornire, să doarmă în cală.

Nava e încărcată cu piei. O duhoare cumplită te înăbușă, zeama grețoasă a pieitor îți pătrunde în haine, sarea îți arde mîinile, tot corpul ți se umple de mîncărime. Tom și Francis caută zadarnic un loc mai ferit unde să se așeze. Pînă la urmă, căpitanul se trîntește pe mormîntul pestilențial, intrat în putrefacție, întorcîndu-și mereu fața spre bocaport, pe unde se strecoară o undă firavă de aer curat. Marangozul îl imită și rămîn o vreme tăcuți; ascultă clipocitul apei care lovește bordajul și le e peste putință, ajunși în acest infern, să-și închipu-ie că afară adie briza, aducînd miros aspru, amărui de alge.

— Și acum ce vom face? întrebă deodată Black.

— Important e să ajungem acasă! răspunde celălalt cu voce egală, ai zice nepăsător la tot ce s-a-ntîmplat. Ai de gînd să mă părăsești?

— Nu, căpitane! Niciodată. Vreau să văd lumea, și tu la fel. Nu mi-ai spus-o singur?

— Lumea? Da, o s-o vedem. Dar nu te-ai gîndit dacă ea, lumea, o să vrea să ne mai vadă. Așa e ca nu te-ai gîndit?

Drake vorbește alene, copleșit parcă de oboseală. Și în clipa următoare se întoarce la prietenul lui, îl apucă violent de braț și izbucnește într-un potop de blesteme.

— Ascultă-mă bine! continuă apoi dur, parcă și-ar fi adunat întîi toată obida și ura, ca să dea mai multă greutate cuvintelor. Te-ai lămurit și tu că noi cu spaniolii nu putem fi decît dușmani, dușmani pînă la moarte. Pricepi? Astăzi sînt ei mai tari.

Mîine o să fim noi. Îți jur pe Dumnezeu din cer că n-o să am liniște nici în mormînt, și blestemat să fiu dacă n-am să-i fac pe cîinii ăștia să se ducă la fund cît mai repede, sa ne lase nouă supremația cuvenită de drept. Și, de nu-mi țin jurămîntul ăsta, deschide bine urechile, mă spînzur cu mîna mea, chiar aici, în Rio de la Hacha.

— Și ce-ai de gînd? O să te răzbuni pe negustori?

— Pe toți spaniolii. Oriunde-i prind. Cu sabia, cu tunul și focul. Jefuindu-i cît am să pot. Asta e drumul meu de aici înainte.

— Ai să te faci pirat?

— Am să mă fac și dracu, dacă-i nevoie!

— Și eu?

— Ce, tu?

— Eu ce rol o să joc aici?

— Oh, Tom Black, însuși numele tău te-a pre-destinat să-mi ții tovărășie[1]! Ce mai lovituri o să dăm amîndoi, Doamne!

Drake se ridică înfrigurat, izbind pieile cu picio-rul.

— Nu-mi place, Francis! Nu vreau să ucid.

Ce-ai spus? Prostule! Cînd un nemernic îți omoară tatăl, ori îți ia iubita, nu-l pedepsești?

— La dracu! Nu-i totuna, căpitane!

— Ha, ha! Auziți-l! Nu-i totuna! Cred și eu, cap de oaie ce ești! Ce-am pățit noi e de zece ori, de-o mie de ori mai rău. Măi Tom, prietene, ani de zile am fost cinstit, am muncit ca un cîine, am răbdat foame, bătaie, toate înjosirile de pe lume. Și cu ce m-am ales?

— Stai, asta nu-i decît o întîmplare!

— Toți mi-ar fi făcut la fel. Nu ne pot înghiți. Ne-ar da la cap, dacă ar putea. Și-atunci, noi? Să nu-i sfîrtecăm pe unde-i prindem? Toate averile de pe pămînt se fac cu pumnalul. Numai cei bogați își îngăduie astăzi să pară cinstiți. Noi, ceilalți, sau ne lepădăm de prejudecăți, sau ne prăpădim ca niște ticăloși, înglodați în datorii și plini de rușine. Asta-i!

— Pirat, zici?

— Pirat, băiete!

— Și legea?

— Legea iese din punga. Habar n-ai ce sfori trag lorzișorii noștri de-acasă cu pirații. Legea e pentru proști și fricoși, pe care-i sperie cu doi-trei spînzurați, dintre ăia care nu fac doi bani. Înțelegi?

— Bine, Francis! Să ajungem acasă, și o să văd.

Poate vin cu tine.

— Ai să vii sigur. Altfel nu se poate.

Au trecut doi ani. E primăvara lui 1567. În portul Plymouth, undeva, la extremitatea radei, o flotă de șase nave se leagănă ușor în bătaia vîntului. Sînt vase de mărimi diferite, cel mai impunător atingînd 700 de tone. Matrozii forfotesc pe punți, pregătind pînzele.

Pe corabia comandantului, retrași la prora, se află cei șase căpitani. Așteaptă cu nerăbdare ceva, căci scrutează mereu cheiul înțesat de lume.

— Ați aranjat cum trebuie calele? întreabă autoritar unul dintre ei, mai în vîrstă, cu o barba înfricoșătoare.

Răspunsul celorlalți e afirmativ, dar interlocuto-rul clatină din cap, neîncrezător și preocupat.

— Voi controla eu însumi. Să nu vă prind că

lăsați vreunul să iasă pe punte, ori că îngăduiți marinarilor să le vorbească. Fiți cu ochii-n patru.

Persoane foarte sus-puse ne-au încredințat misiunea asta. Ah, iată, în sfîrșit!

Pe chei s-a produs o scurtă învălmășeală — tîrgoveții sînt împinși brutal de soldați în uniforme pestrițe, iar în culoarul astfel format pătrunde un grup de călăreți, purtînd haine scumpe și pălării încărcate cu pene. Sînt așteptați; descalecă la marginea apei și coboară într-o barcă încăpătoare, ce se desprinde imediat de țărm, escortată de alte patru bărci, cu marinari și soldați.

Țin drumul drept spre corăbii, urmărite cu interes și curiozitate de cei din port. Nobilii prind scara de frînghie cît se poate de demn și urcă ridicoli în stîngăcia lor rigidă pe puntea vasului-comandant.

— Cine dintre dumneavoastră este John Hawkins? întreabă căpetenia de cum se vede sus.

Bărbatul autoritar, vizibil emoționat, face cîțiva pași în întîmpinarea oaspeților. Cel care a pus întrebarea îl cîntărește îndelung, parcă să-și dea seama cîte parale face.

— Bine! rostește el ca o concluzie. Condu-ne pe corabia dumnitale. Iată, de la persoana care ne-a trimis.

O scrisoare pretențioasă, încărcată cu sigilii, dar fără nici o marcă personală, își face apariția, trecînd în mîinile lui Hawkins. Acesta o desface încet și o citește în gînd; fața i se umple de zîmbet.

— La porunca înălțimii voastre! face dînsul servil.

— Condu-ne pe corabie! repetă celălalt arogant.

Căpitanul îi invită, cu gesturi largi, să-l urmeze. Inspecția începe din cală, apoi continuă cu armamentul aflat la bord, după care nobilii, însoțiți de căpitani, se retrag în cabină.

— Domnilor, cred că nu mai e nevoie să vă amintesc înalta misiune pe care poporul englez a încredințat-o acestei flote. Ne aflăm într-un moment de răscruce a istorici, angajați cu țările vecine întro luptă fără precedent. Cine cîștigă bătălia, va deveni stăpînul lumii. Dumneavoastră știți la fel de bine ca și noi ce înseamnă asta.

În rîndurile căpitanilor se produce o scurtă mișcare de înțelegere, dominată autoritar de Hawkins.

— Domnilor, am credința că fiecare dintre noi este un bun englez. De aceea nimănui nu-i este indiferentă soarta patriei noastre, bunăstarea compatrioților noștri. Să ținem minte, o dată pentru totdeauna, că străinii sînt dușmani, oricare ar fi ei, oricît ar părea de inofensivi. Iar dușmanul trebuie ucis și prădat, ca să nu ne ucidă și prade el pe noi.

Așa că, domnilor, singura și suprema recomandare ce v-o fac este să n-aveți milă și să nu vă lăsați înșelați niciodată.

Demnitarul vorbește iscusit, modelîndu-și vocea.

John Hawkins e în al nouălea cer, copleșit de onoarea vizitei, ca, de altfel, și căpitanii săi. Doar un tînăr, vîrît într-un colț al cabinei, rămîne impasibil. Rareori un zîmbet îi flutura pe buze, atunci cînd frazele vorbitorului sînt prea sforăitoare.

— Adineauri i-am înmînat domnului Hawkins o scrisoare. Spune, comandante, de la cine era?

— De la maiestatea-sa! Regina! răspunde Hawkins cu voce cîntată, parcă ar recita o poezie.

— Ați auzit? Maiestatea-sa, domnilor, se intere-sează îndeaproape de dumneavoastră și mi-a cerut sa vă comunic că îndată după întoarcere vă va aștepta la palat.

— Transmiteți-i reginei că voința sa e lege pentru noi! se grăbește comandantul să se bîlbîie.

— Nu voința sa, ci a patriei, domnule! i-o retează demnitarul. A patriei și a poporului englez. Asta să vă călăuzească mereu!

Tînărul zîmbește și mai mult, cu oarecare nervo-zitate, plictisit de această ceremonie ridicolă. „Ce frumos sună! își zise el. Voința poporului! Patria!

Oare tuturor piraților li s-a spus așa la plecare? Pe dracu, ce pierdere de timp. Adică nu, asta ridică tributul pentru majestatea-sa. Desigur, domnilor, dacă ar exista o listă de cheltuieli, vizita voastră ar intra la capitolul ceremoniilor. Ce bine lucrați!”

Discursul s-a terminat. Distinsul lord, care nici măcar n-a ținut să-și decline numele, își retrage suita, tot așa bățoasă și ridicolă, înapoi, în port.

Parcă s-ar fi contaminat de aerele vizitatorilor, comandantul flotei își expediază arogant subordonații la corăbiile lor și dă semnalul de plecare.

Vasele își ridică velatura, se întorc leneș, maiestuos în apa întunecată și iau drumul mării, fără nici un semn de rămas-bun, fără a fi petrecute de nici o privire duioasă, îngrijorată de soarta celor care s-au lăsat în voia capriciilor apei.

Tînărul căpitan, pe duneta navei lui de 50 de tone, contemplă liniștit animația portului. Alături de el se află cîrmaciul, ocupat să se strecoare prin puzderia de bărci și să nu le lovească.

— Ei, cum a fost? întrebă dînsul.

— Fleacuri! replică celălalt simplu. O suită regală.

— Ce spui?

— Da, cu instrucțiuni ale reginei.

— Trebuie să fii încîntat. Gîndește-te: Majestatea-sa!

— Păcat că nu i-ai auzit! Parcă soarta regatului ar fi depins de noi, așa ne tămîiau. Doar deșteptul de Hawkins plesnea de bucurie. Afurisiții!

— Ești furios de-a binelea.

— Am stat cu tot dinadinsul să ascult — o să le scape cuvîntul „piraterie”? Aș! Numai patria și regina li se plimbau pe limba. Și pentru patria asta o sa ne schimbam în călăi. Norocul meu că nu caut decît bani, iar gloria mă lasă rece.

— Puah! Ce meschinărie! făcu celălalt, rîzînd.

— Tu măcar, sărmane prieten, n-ai nici atît! replică Drake pe același ton. Nu vrei decît să colinzi lumea. Zău dacă există undeva un trăsnit mai mare! Rîzi, Tom, rîzi! O să văd eu cum se împacă puritanismul tău cu meseria noastră. Mai ales cînd îi vom captura pe sclavi.

— Ce sclavi?

— Vai, nu știi nici măcar atîta? Comandantul proiectează o escală la Capul Verde, unde vrea să vîneze patru-cinci sute de negri.

— Nu!

— Cum adică, nu?

— Tu n-ai să faci asta!

— Vorbești prostii! De ce să n-o fac? Negrii, dragul meu, înseamnă bani.

— Francis, e o josnicie! M-ai atras într-o cursă și nici măcar n-ai avut curajul să-mi spui pînă acum.

— Ce ți-a venit?

— Sălbaticii nu sînt spanioli. Ei nu ne-au făcut nimic.

— Lordul de adineauri spunea că toți străinii sînt dușmani care trebuie uciși și jefuiți. Te frămînți fără rost. După primul cîștig, partea ta din prada, ai să gîndești mai altfel. Banii te fac să uiți multe, băiete! A, ne semnalizează Hawkins! Hm! Pirat vestit! Se ploconea ca un argat în fața ălora.

— Fii atent, să nu lovești barca din tribord.

— Va să zică, mîine!

— Mîine în zori, Tom!

Vorbeau în șoaptă, așezați pe cîte un colac de frînghie. Noaptea adîncă de vară umpluse cerul cu stele, vîntul se oprise și oceanul dormea profund, fără un val, ca un gigantic lac de mercur. Corăbiile celelalte, despuiate de pînze, se ghiceau undeva, pe aproape. Nici o licărire la bordul lor, parcă echipaje-le s-ar fi prăpădit. În față, la o distanță greu de precizat, clipoceau slab apele izbite de țărmuri. Era o insulă, cea mai mare din arhipelagul Capului Verde, cufundata și ea în întuneric.

Tom Black se rezemă de copastie și oftă încet.

— Cînd auzeam de pirați, îmi închipuiam mereu aceleași scene. Corăbii ce apar pe neașteptate, ca niște năluci; o luptă scurtă și sîngeroasă; echipaje măcelărite și înecate; împărțirea prăzii: lingouri de aur și cascade de nestemate; chipuri ciopîrțite, rînjind lacom și satisfăcut. După care vasul prădat e aprins ori găurit, în timp ce atacatorii se îndepăr-tează tot așa, ca fantomele, spre insule pierdute în imensitatea mărilor, unde în tainițe ascunse își rînduiesc cîștigul și încing petreceri sălbatice.

— Nu te știam poet!

— Asta e poezia aventurii. Dar cum s-or fi sim țind pirații, la ce se gîndesc ei în vreme ce spintecă și retează trupuri de oameni, nu m-am întrebat niciodată. Dacă i-aș judeca după mine, trebuie să le fie al naibii de greu. Mai avem rachiu?

— Da, ține! zise Drake, întinzîndu-i clondirul. Ia zi, ai ucis pînă acum pe cineva?

Tom bău îndelung, apoi așeză sticla pe punte, își șterse gura cu dosul palmei și scuipă cu obidă.

— N-am ucis. Dar tu?

— Numai odată, de mult, într-o bătaie. Doi marinari. Niște brute scoseseră cuțitele. Nici nu știu prea bine cum a fost. Unuia i-am zdrobit capul cu echea pe care-o smulsesem de la cîrmă. Celuilalt i-am sucit gîtul ca unei găini. Sînt sălbatic rău cînd mă-nfurii, îmi vine așa, o putere, că mă mir și eu.

— Ce-o să mai fie mîine aici! murmură Tom posomorît. Ce țipete, cît sînge. Francis, dar dacă ne omoară?

— Cine?

— Negrii.

— Eh, sărmanii! Nici n-au sa se dezmeticească

bine și-o să fie dezarmați. Parcă știu ei să lupte?

— O să piară ca niște animale. Poate că ar fi trebuit să-i ajutam, cine știe? Și, cînd colo, tăbărîm pe ei, ca fiarele... Dacă am fi noi în pielea lor?

— Dacă. Dar nu sîntem.

— Și dacă am fi?

— Ce vrei să spui cu asta? Cînd judeci așa, ajungi să nu mai lupți.

— Și noi luptăm? Cu cine?

— Așa-i viața, măi Tom. Vrei tu, sau eu, să

ucidem? Dar uite că trebuie. Și nu întreabă nimeni dacă-ți place. Hai, hai mai bine să ațipim un pic.

Cred că a trecut de miezul nopții.

Se întinseră pe spate, sprijinindu-și capul de frînghii.

— Cum tremură stelele! șopti Francis. Și e atîta liniște... Oare ce-o face acuma regina? Știe ea ce pregătim noi aici? Da' de unde. O fi la vreun bal, dansează cu lordul primar și habar n-are. Sau poate are o întîlnire... Pe cine-o fi iubind? Eu n-am iubit niciodată. Se zice că-i tare bine. Ce crezi?

Dar Tom bea rachiu și nu-i răspunse. Francis ridică din umeri, se întoarse pe o parte și adormi trudit, încercînd să se gîndească la ceva frumos.

Marangozul rămase treaz toată noaptea. își auzea prietenul răsuflînd ușor, ca un copil, privea cerul, pe care arborele artimon se profila ca o cruce imensă, și se gîndea aiurea. I se făcu frig, duse sticla la gură, însă băutura se isprăvise. Înjură pe înfundate, se scutură, străbătut de un fior, și în aceeași clipă îl cuprinse o panică neașteptată.

Stătu cîtva timp să se dumirească de unde-i vine frica, dar era prea speriat ca să se poată liniști cît de puțin. Un singur lucru știa că-i rămîne de făcut: să nu debarce pe insulă. Asta însemna că trebuie să se ascundă bine, bine de tot, să nu fie găsit oricît îl vor căuta. Unde? În cabină? Nu. În cală?

Nici atît. Pe punte? Nu, nu. Pe catarg. În cutele velei mari, care e înfășurată pe crucetă. Sigur că da. Acolo nu-l mai găsesc ei toată ziua, fiindcă n-o să umble la pînze, corăbiile rămîn ancorate aici pînă deseară. Și-apoi totul e să dispară pînă pleacă bărcile, pe urmă va coborî și va face pe miratul că nu l-au luat.

Se ridică încet, să nu-l simtă matrozii de veghe.

Catargul era la doi pași. Apucă binișor scara de pisică și începu să urce cu mișcări precaute, ca un mus leneș și speriat de furtună. Ajunse cu bine la crucetă, înaintă tiptil pînă la capătul ei dinspre insulă, după care desfăcu pînza, se lungi în ea ca într-un hamac și cu smucituri puternice de frînghie o apropie cît mai mult de lemnul rotund, unde era legată.

Căldura și oboseala îl amorțiră treptat și ațipi, tresărind totuși la orice zgomot. Trecură cîteva ceasuri, cînd murmure înăbușite și pași îl treziră de-a binelea. Cerul la răsărit devenise vag cenușiu, pirații se pregăteau de plecare. Era un frig pătrun-zător, pe care Tom îl simțea chiar prin pînza groasă a velei. Oamenii, încă zăpăciți de somn, se loveau unii de alții, ca niște orbi.

— Căpitane! Scoală, căpitane! Debarcăm.