Acolo unde vantul rostogoleste norii
Aa
Mopsul privi împrejur cercetînd parcul printre rafalele aproape orizontale ale ploii.
— Nu văd nici o urmă de liliac, Blondule. Liliacul
crește numai în capul tău, printre gărgăuni și
sticleți... zise, ciocănindu-și cu finețe fruntea.
Mopsul zîmbi; petele de eczemă dimprejurul gurii se
înroșiseră din cauza căldurii și acum străluceau în
semiobscuritatea de pe terasă. De unde te cunosc
eu, Blondule? Cine ești tu de fapt?
Blondul observă o pisică ce se adăpostise de ploaie lipindu-se strîns de un trunchi; stătea acolo nemișcată, ghemotoc cenușiu, așteptînd răbdătoare trecerea vijeliei.
— Aha, zise Comisarul urmărind privirea Blon-
dului, știu la ce te gîndești. Ți-ai adus aminte de
mîțele pe care... Probabil îți zici că sînt o bestie fără
pereche. Și cînd te gîndești! Dacă am fi prieteni de
mai mult timp, ai pricepe umanismul, adevăratul
umanism al faptelor mele... Vrei să fim prieteni,
Blondule? Îți ofer prietenia mea sinceră...
Prin înghesuiala de mese de pe terasă își făcu loc
către ei netunsul în straie de călugăr.
— Mîntuiți-vă sufletele! suspină el, întinzîndu-le
un vas metalic ruginit în care licărea stins o apă
întunecată.
— Pleacă de aici, se zburli Comisarul.
— Se apropie judecata din urmă, făcu sfîntulețul
cu același glas subțirel și un tunet prelung, dintr-o
parte în cealaltă a cerului, îi sublinie parcă vorbele. Comisarul tresări.
— Ei... șopti el palid, ce trebuie să fac... pentru a-mi mîntui sufletul?
— Moaie-ți degetele în apa sfințită... și plătește!
Mila cerului o poți cîștiga și cu argint pămîntesc!
— Nu mai spune!? nu se putu abține Comisarul,
strecurîndu-i o bancnotă și urmărind cu o expresie
stranie făptura fantomatică a călugărului care se
îndepărta.
— Te temi? îl întrebă deodată Blondul.
— Cu lucrurile astea nu poți fi sigur niciodată... Dacă Dumnezeu există într-adevăr?
— Te temi de moarte? își preciză Blondul întrebarea. Mopsul îl privi. Pe fața prelungă a Blondului surîsul acesta era o ironie pentru el, sau ce?
— Eu sînt un om foarte bun, păru Mopsul că
schimbă subiectul. Și tu ești un băiat admirabil,
Blondule! Dar prezența ta în acest oraș mă
deranjează teribil, îți spun foarte sincer. N-ai vrea
să pleci? N-ai vrea să-ți petreci permisia în alt oraș?
Sînt atîtea orașe minunate! Să-i dai griji altcuiva,
nu mie... Vărului Ionel, plesni-i-ar mutra, care e
comisar la Pitești... Sau prietenului Julică, cădea-i-
ar dinții, sau fratelui Bebică, săruta-l-ar ciuma
bubonică... Sau, de ce nu pleci la București? Acolo
viață! De ce naiba să ancorezi definitiv în orașul
acesta? Îmi ești tare drag, Blondule, dar, te rog,
cară-te de aici... Ce spui?
— Nu, răspunse Blondul, după o tăcere. N-am putea discuta despre ceva mai vesel?
— Și dacă te arestez? întrebă Mopsul pe un ton brusc agresiv.
— Arestează-mă, făcu Blondul, domol.
Ploaia încetase demult și pe bulevard ieșise lumea; Mopsul îl conduse pe Blond pînă în fața unei clădiri sumbre.
— Uite aici e frigiderul, zise. — Cum?
— Închisoarea orașului... Aici vei ajunge... pre-
simt.
— Da, dar după ce-i viu de hac generalului, zise Blondul bine dispus.
— Ascultă, nu vorbi așa! Iți dai seama ce voi păți eu dacă bătrînului von Böhm i se va clinti măcar un fir de păr cît timp se află în orașul meu?
Comisarul își îndreptă spinarea.
— Să fim serioși! Vezi-ți de treabă, Blondule, am glumit, n-am nimic cu tine... Ți-am spus: individul care-l urmărea pe general a fost arestat.
— Și totuși eu continui să te neliniștesc, strecură cu blîndețe Blondul.
— Da, dar știi de ce? Numai fiindcă nu reușesc să-mi aduc aminte de unde te cunosc!
— Acolo, în frigider, zise Blondul, făcînd un gest
în direcția sumbrei clădiri, au ajuns mulți dintraceia despre care nu reușeai să-ți amintești de unde-i cunoști?
— Au ajuns cîțiva, ca să fiu sincer, zise Mopsul.
— Iată o informație optimistă pentru mine,
Comisarule.
— O informație amicală, Blondule... Ce părere ai despre mersul războiului?
— Merge minunat!
— Aceasta e părerea ta, sau a proaspătului tău prieten, doctorul von Braun?
— Părerile noastre coincid, domnule Comisar, zîmbi cu perfidie Blondul. Ai ceva împotrivă?
Acum înaintau pe strada principală, printre
valurile de femei, copii și bătrîni care ieșiseră la plimbare, după ploaie.
— Știai că doctorul von Braun e agent secret? întrebă Mopsul.
— Nu. El spune că e corespondentul unei revis-
te...
— E agent secret, l-am dibuit eu...
— Puțin îmi pasă... Are o conversație plăcută, e cult și politicos...
— Vă întîlniți cam des... I-ai făcut cunoștință și cu noua ta cucerire, Vera Mihadaș, asistenta doctorului „y z”.
— Mihadaș o cheamă? Habar n-aveam... E o exaltată...
— Triunghiul vostru e foarte ciudat, zise Mopsul. Te pomenești că și tu, Blondule, ești agent secret, iar eu un dobitoc!
— Te pomenești, aprobă grav Blondul.
— O să-mi dau demisia, oftă Comisarul. O să mă retrag la țară...
— Nu te grăbi... Mai există încă destule pisici șin oraș...
Blondul rămase singur într-un colț al parcului, cu vederea spre bulevard; urmărea visător trecătorii; după un timp i se păru că pe bancă alături de el se așează cineva. Nu era nimeni! O iluzie; se întoarse încet și-i zîmbi iluziei...
Blondul mergea către casă.
Ploaia încetase numai de cîteva minute. Nervii
din atmosferă se descărcaseră, văzduhul era moale
și era plăcut să-l respiri. Era plăcut să trăiești. La
asta se gîndea și Blondul: că e plăcut să trăiești. E
drept că momentele cînd simți plăcerea vieții sînt
rare, dar, cine știe, asta nu va dura poate la
nesfîrșit. Norii se destrămaseră pe cer în fîșii lungi,
paralele, și vîntul îi întinse de la un capăt la altul al
orizontului. Da, viața, fiecare clipă a ei trebuie
degustată și savurată ca un vin bun. Fiecare clipă,
secundă de secundă, chiar dacă bănuiești că mîine
sau poimîine o mină va exploda sub picioarele tale
și te va trimite... te va trimite acolo, acolo unde
vîntul deșiră și rostogolește norii...
Oamenii însă nu se pricep la asta, încă nu există știința degustării vieții; oamenii sînt paralizați de spaima bombei care va exploda...
Blondul deschise poarta.
„Ce naiba s-a întîmplat?!” gîndi, dînd în lături
din drum resturile unui ghiveci de flori izbit de
pămînt cu violență. Casa părea pustie. Blondul
trecu în camera sa și se lungi pe divan, încercînd să
facă puțină ordine printre gîndurile neliniștite care-
l frămîntau, dar peste cîteva minute își dădu seama
că e ceva ciudat la mijloc. Dar ce? Se ridică în capul
oaselor și ascultă. A, da, e clar. Liniștea e ciudată!
Liniștea! Lipsea obișnuitul vuiet nelămurit,
trepidația, mutatul mobilelor sus la etaj, glasurile
filtrate de pereți, țipetele copiilor, bubuitul înfundat
al pașilor.
Blondul se întinse iar, gîndindu-se că or fi plecat
toți în vizită, dar peste un minut se ridică, ieși în
antreu și de-acolo în hol. Bătu la prima ușă, nu
primi nici un răspuns. Apăsă pe clanță și întredes-
chise ușa.
Aruncă o privire prin cameră — aici locuia vădu-
va unui ceferist, împreună cu doi băieți — nu era
nimeni, doar deșteptătorul ticăia singur și
încăpățînat pe bufet; văzu olița celui mic, răsturna-
tă, și o tigaie uitată pe plită în care mîncarea se
arsese de tot.
— Alo! strigă Blondul. Nu e nimeni aici?
Mirosul de mîncare arsă îl zori spre ușa urmă-
toare pe care o găsi închisă. Bătu, dar nu primi nici
un răspuns. Blondul fugi la etaj — aceeași pustie-
tate. Un fior straniu îl cutremură, nu era teama,
era ceva mai rău decît teama. Se pomeni singur
într-o casă pustie, și începea să bănuiască ce se
întîmplase. Alergă ca scos din minți pe cărarea din
grădină, și deodată se poticni de ceea ce fusese o
bancă — scîndura, sfîrtecată și ruptă, azvîrlită de-a
curmezișul cărării. Din fugă Blondul o coti la
dreapta, ocoli șirul de tufe de coacăze și fugi spre
fundul grădinii, trecu de cei doi nuci și văzu
deodată că adăpostul nu mai exista. Bomba lovise
chiar în locul acela.
