Expresul de noapte

Expresul de noapte de Constantin Barbuceanu

I

ÎNTUNERICUL era atât de copleșitor, încât abia se zărea om cu om. Doar undeva, spre răsărit, răbufneau din coșul locomotivei steluțe de un roșu aprins, ori de câte ori fochistul arunca în gura nesățioasă a cazanului o nouă lopată de cărbuni. Trenul sta încremenit, așteptând semnalul de plecare, mărginit în stânga de o sfoară de pădure lată de numai câțiva metri, iar în dreapta de lanuri nesfârșite de grâu, întretăiate pe alocuri de verdele crud al tarlalelor de porumb abia răsărit.

Noaptea era călduță și mirosea a proaspăt, a iarbă și a flori de câmp. O dată cu primul „stai!” strigat într-o limbă străină acelor locuri domoale și liniștite, țiuiră și primele rafale de pistol automat. Focul părea să fi pornit de pe scara ultimului vagon, dar îndată începură să fulgere scurt împușcături trase besmetic și de către celelalte santinele.

Alarmați, din vagonul însoțitor al trenului, săriră mai mulți soldați, printre ei și un locotenent și doi subofițeri, alergând și răcnind înnebuniți în lungul vagoanelor. Primul care se dezmetici fu un Oberleutnant SS, Karl Schönbach, comandantul eșalonului. După ce izbuti să-și liniștească subalternii, țipă la pâlcul de soldați din jur:

— De ce-ați tras?! De ce?!

Niciun răspuns. Liniște desăvârșită.

— De ce-ați tras, am întrebat!? Ce-ați văzut și cine a tras primele focuri?! repetă el întrebarea.

— Heil Hitler! Eu, Herr Oberleutnant! Eu am tras.

Și făcu un pas înainte soldatul care avea în pază ultimul vagon, un vlăjgan uscățiv, cu un cap mai înalt decât cei din jur.

— De ce, de ce-ai tras?! Ce-ai văzut, de te-ai speriat?! Pe cine muma pădurii sau mama dracului ai văzut, ia spune? răcnea locotenentul.

Cu pumnul ridicat, gata să lovească, se apropie de soldat:

— Zi, vorbește, că de nu, te fac una cu pământul! De ce-ai tras? Spune!

SS-istul era necăjit nu atât pentru că fusese trezit din toropeala dulce în care căzuse după ce trenul părăsise gara, și nici fiindcă apăruse în fața subalternilor doar în pantaloni. Altceva îl făcuse să-și piardă cumpătul. Când sărise din vagon, se împiedicase și căzuse, cât era de lung, în piatra colțuroasă a terasamentului, zdrelindu-și podul palmei stângi, și sângele cald i se prelingea lipicios printre degete.

Neamțul care stârnise zarva continua să privească în pământ, în vreme ce gândea cu înfrigurare la răspunsul cerut de comandant.

— Sakrament! și pumnul ofițerului se abătu asupra soldatului.

— Domnule locotenent, colo, am zărit colo! – și ostașul întoarse capul, arătând pădurea – lângă... acolo, o... ceva, o... mogâldeață, ceva, cred că era un om. Am somat și, dacă am văzut că dispare, am tras!

— Ai tras! Dar voi?! și privirea ofițerului se roti spre cei din jur, o dată cu lanterna din mână. Voi de cedați tras, imbecililor?!

Niciunul nu scoase o vorbă.

— Nătărăilor! rânji locotenentul, împroșcându-i cu o înjurătură. Cu toții la vagoane! Fiecare la postul său! Schnell! Schnell!... Tu rămâi aici! adăugă ofițerul prinzându-l de veston pe adjunctul său, plutonierul Schneider.

În câteva clipe, în jurul celor doi, se făcu pustiu. Soldații își ocupară posturile, pe scări sau în ghereta fiecărui vagon. Cei ce nu erau de pază se adunară în fața vagonului-personal, atașat între tender și primul vagon încărcat cu armament, așteptând ordinele comandantului.

— Schneider! se adresă Schönbach plutonierului. Ia spune, de ce s-au speriat dobitocii ăștia? Ce-a văzut imbecilul care a tras primele focuri?

— Nu știu, domnule locotenent, răspunse subofițerul cu un glas ce se voia plăcut și supus, fiindcă, de la primele cuvinte, își dăduse seama că superiorul său era beat criță.

Într-adevăr, SS-istul cu ochi sticloși, cu părul blond și rar căzut pe frunte, cu automatul agățat de gât și mâinile înfipte în buzunarele pantalonilor strimți de țipau pe pulpe, era beat.

După ce trenul părăsise gara, în drum spre front, locotenentul se retrase în compartimentul său. Dintr-o valijoară scoase la iveală o sticlă cu rom, iar dintr-un portvizit fotografia unei fete blonde. Tot uitându-se în ochii nemțoaicei, pe care îi știa albaștri și nespus de frumoși, aproape că terminase romul din sticlă, când fu cuprins de un fel de toropeală provocată nu numai de alcool, ci și de ușoara legănare a vagonului. Din visare aveau să-l trezească rafalele de pistol. Mai întâi scăpă sticla din mână, apoi sări să vadă ce s-a întâmplat. Și cu toate că nu părea să existe nicio cauză serioasă pentru spaima soldatului care trăsese prima rafală, experiența anilor de război îl învățase să fie prudent.

— Ascultă, Schneider, poate că nu s-o fi speriat degeaba. O fi văzut el ceva, de-a tras. Așa că ia câțiva soldați și cercetează partea de pădure unde spunea că a zărit mogâldeața. Grăbește-te, însă. Din clipă în clipă ne poate da cale liberă!

Locotenentul puse apoi o cizmă pe prima treaptă a scării, se apucă cu mâna de bară și se săltă în vagon, împleticindu-se ușor, se îndreptă spre compartiment, unde găsi sticla cu rom așa cum o lăsase. Nu se spărsese. Abia dacă se scurseseră câteva picături. Abătut, o ridică și o duse la gură. Dintr-un colț, fotografia iubitei îl privea parcă mustrător. Zâmbindu-i cu dragoste, se aplecă, o ridică, o mai privi o dată cu ochi tulburi, apoi o ascunse în portvizit. Cu o privire inexpresivă, se lăsă greoi pe canapea și dădu pe gât și restul de rom. Sughiță de câteva ori, trase o înjurătură – nici el nu știa cui – și, când să-l cuprindă somnul, își aminti de palma rănită în colțul de piatră. Atunci zvâcni nervos spre fereastră.

— Hei, nu s-aude?!

— Ordonați, domnule locotenent! îi răspunse careva.

— Sanitarul, să vină sanitarul! Schnell! Schnell!

În dimineața aceleiași zile, o dimineață însorită de sfârșit de mai, pe poarta uzinelor Concordia ieșea, grăbind spre casă, Anghel Marin – Angheluță, cum îi spuneau tovarășii de lucru. Angheluță era strungar. O noapte întreagă nu făcuse altceva decât să strunjească bolțuri pentru unitățile de pompare, cu ajutorul cărora se extrăgea țițeiul din adâncuri. Deși strungarul n-avea decât 28 de ani și în armată fusese sergent, conducerea uzinelor îl trecuse pe tabelul celor mobilizați pentru lucru. Angheluță se folosea însă de priceperea sa altfel de cum socoteau patronii: mai toate piesele ieșeau din strungul său cu o „bubă”. Lucitoare și frumoase, ca de argint, ascundeau un defect care le făcea inutilizabile după câteva zile de funcționare: șanțul de ungere avea undeva o gâtuire, abia vizibilă, să nu poată pătrunde unsoarea dintr-o parte în alta. O zi, două, poate trei, și bolțul se gripa în lagăr.

Ajungând în dreptul căsuței sale, pe strada Cometei, la numărul 22, Angheluță își aruncă ochii peste gard, în curte. Nu-i încântă deloc privirea cele câteva răzoare semănate din vreme cu salată, ceapă, usturoi și ceva răsad de roșii și ardei. Brazdele erau strâmbe, pământul bolovănos și, o dată cu căldurile, începuseră și buruienile să acopere răsadul. „Să mănânc, să dorm câteva ore, și-am să mă apuc de ele, să le mai scot la lumină”, socoti el. Nevastă-sa născuse de curând, și omul n-ar fi lăsat femeia să se obosească plivind și săpând grădina, deși Rădița era voinică, poate prea voinică pentru anii ei, cu sânii mari plini de sevă, sănătoasă și niciodată încruntată. Cine o vedea – și nu știa – n-ar fi crezut în ruptul capului că se născuse în urmă cu douăzeci și unu de ani. Prietenii lui Angheluță, mai în glumă, mai în serios, îl pizmuiau pentru norocul care dăduse peste el însurându-se cu o asemenea femeie, frumoasă și vrednică. Nimeni, nici chiar vecinele, n-ar fi putut s-o vorbească de rău. Carte n-avea prea multă, doar trei clase de gimnaziu. Taxele, cărțile și internatul costau bani – o treime din leafa lui taică-său, sondor la Bana de lângă Moreni – și copiii, după Rădița, veneau la rând, unii după alții. Șase cu toții. Mai apoi, la nici șaptesprezece ani, maică-sa o mărită, să scape de-o gură la masă. Numai că Rădița, dată după Angheluță cam din fugă, avusese norocul ei și nu nimerise pe mâini rele, strungarul fiind om de nădejde.

Amintindu-și de cei doi – familia mea! cum îi plăcea lui să-i numească – Angheluță oftă. Avea de-acum în grijă două suflete, pe Rădița și pe Vlăduț, și pe amândoi i-ar fi vrut cât mai departe de oraș. Din discuțiile purtate în cadrul celulei de partid și din ce mai auzea și el vorbindu-se la posturile de radio – străine sau de-ale patrioților români – aflase că, așa după cum mergeau lucrurile pe front, după înfrângerea nemților pe Volga, n-o să mai treacă mult și hitleriștii vor fi definitiv zdrobiți. Tânărul strungar cunoștea importanța orașului înconjurat de rafinării și nu-și făcea multe iluzii. Fără îndoială că, dacă nu se va găsi cine să-i împiedice, Vernichtungskommandos[1]-urile vor întra în acțiune și nu vor lăsa în urma lor nimic altceva decât ruine. Unde să-și ducă familia, cât mai departe de uzine și rafinării? Și-ai lui, și-ai ei, toți erau sau ploieșteni, sau de prin satele din jur, din imediata apropiere a orașului.

Cu mâna pe clanța ușii, până s-o deschidă și să intre, mai aruncă o privire spre grădină, curților și caselor din vecinătate, în lungul străzilor pustii. Bărbații munceau sau dormeau, femeile, câte nu părăsiseră orașul, ori așteptau la vreo coadă să primească rația zilnică de alimente, ori se chinuiau să pregătească ceva pentru prânz. Cât despre copii... Țâncii fuseseră trimiși pe la vreo bunică uitată de Dumnezeu pe lume, în vreun sat pierdut printre dealurile Prahovei, unde, de bine de rău, se mai găsea câte ceva de-ale gurii.

Obosit, dar și întunecat ca de o presimțire neagră, Angheluță trecu pragul, din antreu, în camera unde dormeau cu toții. Rădița îl aștepta, dereticând cu grijă să nu trezească copilul. Anghel o sărută grăbit, zâmbi și mormolocului din leagăn, apoi trecu la bucătărie, să se spele și să mănânce.

— Anghele, îi zise Rădița în vreme ce îi turna apă, a venit cineva de cu noapte și ți-a lăsat un bilet. De două ori mi-a spus să nu uit cumva să ți-l dau îndată ce vii.

— Unde-i? Și de ce nu mi l-ai dat până acum? o cam mustră el.

— Păi... abia ce-ai venit, căută femeia să se scuze.

— Lasă, nu mai turna, ajunge. Dă-mi, te rog, biletul.

Rădița trase sertarul mesei și luă, dintre două foi de ziar, o hârtie albă împăturită în două. Bărbatul despături fila desprinsă dintr-un blocnotes și citi câteva cuvinte: „Vino îndată la numărul 27. Grăbește-te.” Nicio semnătură, nicio dată, nimic, dar Angheluță știa al cui e scrisul și ce are de făcut.

— Rădițo, iartă-mă, trebuie să plec îndată într-un anume loc. Am să mănânc la înapoiere. N-o să stau prea mult. Haide, zău, înțelege-mă, tot nu mi-e foame! mai adăugă el, să curme încercările femeii de a-l opri la masă.

Se apropie de mașina de gătit, pe plita căreia îl aștepta mâncarea, ridică un ochi și lăsă să cadă biletul. Privi o clipă la hârtia cuprinsă de flăcări cum e mistuită și cum se face scrum. Scăpat de-o grijă, nu cea mai mare, așeză la loc ochiul de plită și-și luă din cuier șapca abia agățată la locul ei obișnuit.

— Dacă pleci, cine știe când ai să te înapoiezi! Cel puțin, ține, ia la tine pachețelul ăsta, să nu ți se facă foame pe acolo pe unde te duci, mai zise femeia pe jumătate supărată, îndesându-i într-unul din buzunarele de la haină două felii de pâine unse cu untură, învelite într-o hârtie de ziar.

Dacă ar fi știut, atunci, cât o să pătimească și prin câte o să treacă în următoarele zile și nopți din pricina acelor două felii de pâine! Cum o să-i ardă obrajii loviți de palme și pumni, cum întreaga ei ființă, batjocorită și chinuită până aproape de moarte, o să zacă pe ciment rece, trezită la viață cu găleți de apă, și din nou biciuită și lovită cu ce aveau călăii la-ndemână! Dar n-avea cum să știe. Dacă ar fi știut, ar fi aruncat pachetul din buzunarul hainei pe foc, oriunde, și și-ar fi îmbrățișat bărbatul cât pentru o viață întreagă, să le ajungă la amândoi, și abia apoi i-ar fi dat voie să plece...

Angheluță, însă, potrivi mai bine pachetul în buzunar, își sărută nevasta și copilul, ușurel, pe frunte, și plecă. Rădița îl însoți până la poartă. În stradă, mai privi o dată în ochii nevesti-si și-și iuți pasul. Era ora nouă, și până la numărul 27 avea de mers. Trebuia să traverseze întreg orașul. Mai întâi să parcurgă bulevardul, apoi Calea Câmpinei și, în sfârșit, undeva aproape de barieră, se făcea o stradă la stânga. Acolo, la numărul 27, îl aștepta tovarășul Enache. Care îi era numele adevărat nu știa nici el, și poate nici alții. Și nici nu avea un domiciliu stabil, ca tot omul, să ai de unde-l lua: azi într-o parte a Ploieștiului, mâine în alta, poimâine undeva pe la Moreni, pe la Băicoi sau Câmpina, unde-l mânau treburile și pe unde avea prieteni de nădejde. De altfel, nici nu erau mulți cei care cunoșteau cum arată la față „tovarășul Enache”. Doar câțiva, cei mai de încredere, și printre ei și Anghel Marin, strungarul de la Concordia. Mai știa Angheluță că acolo, pe strada aceea liniștită, se luau hotărâri din cele mai importante, care dădeau multe ore de insomnie mai-marilor orașului. Proprietarul căsuței, Petre Mitea, un om greoi, deși abia trecuse de 45 de ani, era acar la Gara de Vest și se bucura de încrederea deplină a celor ce-i foloseau locuința ca loc de întâlnire.

Grăbind pasul pe sub umbra castanilor care mărgineau bulevardul, Angheluță respira adânc aerul curat al dimineții. Copacii, șiruri nesfârșite și drepte, încă neciuntiți de bombe, îmbrăcaseră haina lor primăvăratecă, de un verde crud.

Când ajunse în dreptul prefecturii, aproape de capătul bulevardului, strungarul ciuli urechile. Dinspre Calea Câmpinei răzbeau până la el frânturi dintr-o melodie auzită și altă dată, un soi de marș soldățesc. Tot grăbit, traversă piața dintre Bancă și Baia municipală, urcă pe trotuar și se îndreptă spre Tribunal. În fața magazinului „Trei cărbuni” se întâlni cu o companie de infanteriști echipată de război, mărșăluind spre gară. Soldații, toți mărunți și îndesați, mai mult vârstnici decât tineri, poate ultimele rămășițe adunate de prin cine știe ce sătucuri prahovene. În fața companiei bătea pasul un sublocotenent tinerel, aproape copil – să tot fi avut douăzeci de ani – țanțoș și deosebit de mândru. O parte din ostași, îndeosebi gradații, cântau mai cu inimă. Alții abia mormăiau, acolo, ceva, să nu se spună că nu cântă. Ceilalți, câți mai rămăseseră, tăceau, cu privirile în caldarâm, gândind poate la rostul cuvintelor puse pe note:

Al armelor zăngănit, răsună necontenit

Căci dușmanu-n luptă a pornit...

Angheluță întoarse capul și privi lung în urma lor, zâmbi trist, o clipă, apoi porni grăbit mai departe.

Când se apropie de strada Ghiocei, trase cu coada ochiului de mai multe ori în urmă și, neobservând nimic deosebit, dădu colțul. Cu pași domoli trecu pe cealaltă parte a străzii, până ajunse în dreptul casei cu numărul 27. Își aruncă privirea în grădina din fundul curții, în balconașul de la intrare, și nu observă nimic deosebit care să-l pună pe gânduri. Doar un colț al perdelei de la o anumită fereastră, îndoit în sus, era semnul că putea să intre fără grijă, fiind așteptat de tovarăși de încredere.

După ce mai controlă o dată, să se convingă de nu are cumva vreo „codiță”, se îndreptă spre poartă. O împinse și intră în curte, apropiindu-se de casă. Fără să ciocăne, apăsă clanța. În antreul ce despărțea două cămăruțe îl aștepta Radu Stoiculeț, cel care îi lăsase Rădiței biletul.

— Noroc, Angheluță! îl primi el pe strungar. Haide, că te așteptăm de vreo oră și mai bine.

Din antreu intrară în camera din stânga, cea din mijloc. Aici erau adunați alți trei tovarăși, și printre ei Angheluță îl recunoscu îndată pe Enache. Oacheș, de înălțime potrivită și numărând 40 de ani, avea o fizionomie care nu spunea nimic. Un om ca toți oamenii. Abia mai apoi felul său deschis de a te privi, vioiciunea, ochii neastâmpărați, trădau pe omul curajos, sănătos, clădit din fier și beton, dominat de o energie molipsitoare. Trecuse în ultimii zece-doisprezece ani prin nenumărate încercări, înnoptând pe unde-l mânau treburile și mâncând ce se găsea, fără să pună vreo clipă la îndoială justețea cauzei pentru care lupta, având însă întotdeauna grijă să nu fie subestimată forța dușmanului.

Doar Radu Stoiculeț, uneori, călca acest consemn. Dintre toți, el era cel mai înverșunat dușman al războiului. De ce? Știau doar câțiva.

Era în prima iarnă de război, în decembrie 1941. Cei doi frați ai lui Stoiculeț, mai mari, plecaseră pe front încă de la început. Cel mijlociu se prăpădise în primele lupte, în iulie, iar cel mare – nenea – căzuse grav rănit câteva luni mai târziu și fusese adus în țară și internat într-un spital din nordul Moldovei, cu ambele picioare amputate. Familia – câți mai rămăseseră: el, taică-su și o soră mai mică – hotărâse să plece careva dintre ei la cel rănit, să-l mângâie și să-i ducă de-ale gurii. Ar fi plecat el, Radu, însă șefii săi de la Unirea n-au vrut să-i învoiască. Soră-sa, Ioana, n-avea decât 17 ani, și noaptea, pe tren, cu nemții în țară... Atunci se hotărî bătrânul să plece.

Era mărunțel și uscățiv, dar sănătos. Se duse împreună cu Radu la Gara de Sud, să se suie în vreun personal ce se îndrepta spre Moldova. Trenurile, toate, erau ciorchine de călători și bagaje, iar de cele militare nu te puteai lipi. La cea de-a treia categorie, nici nu făcea să te gândești; acestea erau permisionare germane, la dispoziția exclusivă a armatei.

Stătu moșul cât stătu, încercând să se agațe când de un vagon, când de altul, și așa trecu ziua și-l apucă noaptea.

— Să mergem acasă, tată, și-o să încercăm și mâine. De, război, ce să-i faci! zise Stoiculeț ridicând din umeri cu ciudă. Pe urmă, tată, n-ai să poți călători pe scări. Nu vezi ce frig s-a lăsat?

— Ba nu. Am plecat, sunt bun plecat! Acasă nu mă mai întorc până nu dau ochii cu Lixandru. Tu du-te la serviciu, să nu pățești ceva. Și lasă gerul, cu el sunt învățat.

Stoiculeț stătea ca pe ghimpi. Să încerce încă o dată să-l înduplece pe taică-su, știa că n-are rost. Dacă îi intrase bătrânului în cap să plece, nimic n-avea să-l facă să se întoarcă din drum.

Aproape de 11, de undeva dinspre Brazi, se auzi un fluierat prelung, după care namila de locomotivă a unui permisionar german năvăli în noaptea abia spartă, ici sau colo, de câteva felinare chioare. Compartimentele trenului, mai toate, în întuneric. Nemții se culcaseră. De la Ploiești se suiră doar câțiva. Locomotiva, după un minut sau două, fluieră din nou, anunțându-și plecarea.

— Mă sui în ăsta! zise deodată moșul. Stau pe scară!

— Fugi de-acolo, tată! N-ai voie, ce, nu știi?!

— Ba știu, dar ce-o să-mi facă? O să mă dea jos mai încolo, și tot e bine, la Buzău, la Râmnic. Și poate că de-acolo prind un tren mai altfel. N-o fi gloată, ca aici.

Până să apuce Stoiculeț să mai spună ceva, bătrânul se și apucase cu o mână de bara scării unuia dintre vagoane, tocmai când locomotiva se urnea din loc. „Așa! O să mă adăpostesc colea, lângă ușă!” atât apucă să gândească Ghiță Stoiculeț, până să fie zărit de santinela vagonului. Neamțul, ca să scape de gerul pișcător al nopții de decembrie, intrase pe culoar, unde era cald. Deschizând ușa, scoase doar capul afară:

— Jos! Jos! Asta-i vagon pentru domnii ofițeri! Jos!

— Doar până la Buzău, atâta vă rog! îl imploră bătrânul în limba sa, privind, cum stătea aplecat, cu mâna pe desagă, în sus, spre vlăjganul în uniformă cu fața pe jumătate ascunsă de streașină căștii de fier.

— Jos, coboară, tu n-auzi?! strigă neamțul scos din sărite.

Fusese nevoit să închidă ușa în urma lui, să nu-i deranjeze pe domnii ofițeri cu zbieretele sale, și acum sta și el în bătaia vântului ce-și învăluia palele printre vagoane, că trenul începuse să prindă viteză. Trecuseră de Crucea Roșie, unde se împărțea ceai îndulcit cu zaharină ostașilor în tranzit, și se apropiau de ace.

— Mă duc la copil, crede-mă! continuă bătrânul să se roage, deși bănuia că neamțul nu pricepe o iotă din ce-i spunea. Uite, are picioarele tăiate de-aici, pe front. A luptat alături de dumneavoastră. Pe amândouă! și Ghiță Stoiculeț, cu baiera traistei petrecută pe după gât, se aplecă să-i arate cam de unde fuseseră retezate picioarele băiatului său cel mare: cam de-o palmă deasupra genunchilor.

O înjurătură și cizma hitleristului se propti în spatele bătrânului, proiectându-l cu putere. Un strigăt, și omul pieri în noapte, cu mâna stângă lipită de corp, să nu scape cumva traista cu bunătăți: pâine, brânză, scovergi și-o pasăre friptă. Cu dreapta se apucase instinctiv de bățul de lemn de corn, luat de acasă, de parcă s-ar fi putut prinde de el, să nu cadă, când simțise cizma neamțului.

Radu Stoiculeț, care de la bun început o rupsese la fugă pe lângă tren, neștiind nici el prea bine de ce, cu tot zgomotul fiarelor în mișcare, auzise limpede țipătul de moarte scos de taică-su. Pe întuneric, printre șine, descoperi pe bătrân zăcând între zecile de bifurcări dintre gară și podul din apropierea uzinelor Concordia.