Gentlemanul schiop

Gentlemanul schiop de Constantin Barbuceanu

1

Începuse să însereze. Grăbind venirea nopții, nori negri-cenușii se învolburau și se adunau grămadă deasupra orașului. Întunericul însă nu-l speria. Îl nelinișteau doar norii. Neașteptat de repede îngrijorarea sa se dovedi întemeiată. Aproape de ora șapte și jumătate asfaltul din preajma parcului fu împestrițat de primele picături. Blestemând, își ridică gulerul fâșului și se adăposti lângă tulpina unui copac cu coroana mai bogată. Un castan.

În apartamentul de la etajul doi al blocului situat de cealaltă parte a străzii se aprinsese lumina. Trecuse o oră încheiată. Până la începerea spectacolului mai rămăsese o jumătate de oră. Iar ploaia cădea cu tot mai multă furie. Căldura de peste zi, neobișnuită pentru acea perioadă a anului, fusese înlocuită de o răcoare plăcută. Însă vântul care alerga printre aleile pustii ale parcului îl făcu să se înfioare. Furtuna îndoia și scutura copacii și picături reci îl loveau în cap și se strecurau pe după ceafă. Se cutremură de câteva ori, bombănind ceva abia auzit. În răstimpuri, întunericul era alungat de lumina fulgerelor, iar bubuitul care urma sclipirilor părea atât de aproape, încât se temea să nu fie trăsnit cumva copacul sub care se adăpostise. Trase câteva înjurături și încercă să ghicească în bezna din jur un alt adăpost, mai puțin expus dezlănțuirilor naturii. La lumina unui fulger de-o clipă zări mai într-o parte un tufiș. Fugi într-acolo, fără să slăbească din ochi ferestrele apartamentului. După câteva minute reveni pe locul de unde plecase. Prea ploua tare și tufișul de păducel nu-i oferea nicio protecție. I se udaseră pantofii și apa pătrunsese până la piele. Ciorapii erau uzi. Se zgribuli înfrigurat și-și aruncă privirea spre limbile fosforescente ale ceasului. Mai rămăseseră doar douăzeci de minute. Pe stradă, țipenie. Nici măcar un câine. Toți erau la adăpost. Furtuna se înverșuna doar împotriva lui. Ar fi plecat, s-ar fi lipsit, ar fi așteptat un alt prilej, dacă ploaia nu l-ar fi împresurat din toate părțile cu urzeala invizibilă a picăturilor de apă.

Deodată, prin ropotul și trăsnetele descărcărilor electrice, sesiză un altfel de zgomot. De roți de mașină ce tăiau băltoacele care inundaseră strada. Se bucură, într-un fel; nu mai era cu totul singur; prin apropiere trecea un om. Mașina, cu lumina farurilor estompată de intensitatea averselor, abia se târa și, neașteptat, se opri în dreptul intrării blocului supravegheat. Staționarea fu însoțită de un claxonat scurt, dar viguros, apoi încă de unul.

— N-o fi un Getax? se bucură, și părăsi adăpostul ca să se apropie de grilajul de fier forjat al parcului, unde se lăsă pe vine, cu fulgarinul tras peste cap.

Într-adevăr, cu o grabă vădită, luminile apartamentului fură stinse, pe rând, și după câteva clipe trei persoane ieșiră în fugă pe ușa blocului și se strecurară în mașină, două în spate, una în față. Își încordă auzul, să prindă din zbor adresa dată șoferului, dar nu percepu nici măcar o silabă. Nici n-avea nevoie. Doar știa bine unde plecau cei trei. Mai privi o dată la ceas. Rămăseseră douăsprezece minute până la începerea spectacolului. Și de acolo, până la Sala palatului, nu era mai mult de o mie de metri. Se putea ajunge și pe jos la timp. Totuși nu acționă în niciun fel. Se retrase doar din nou la adăpostul oferit de castan. Stătu nemișcat, cu spatele lipit de tulpina udă, mai bine de o jumătate de oră. Se temea să nu se înapoieze cumva cei plecați, dintr-o cauză sau alta… Puțin probabil însă.

Ca să treacă timpul mai repede ar fi aprins o țigară, dar renunță. Era pustiu și era singur acolo, în parcul cufundat în întuneric și apă, totuși se abținu. La opt și douăzeci de minute, după ce închină o cruce mititică în dreptul nasturelui de sus al hainei croită după ultimul jurnal, părăsi adăpostul și se îndreptă spre bloc. Ploaia continua să cadă cu aceeași furie, doar fulgerele se îndepărtaseră undeva, în afara orașului. Trecu un picior peste gărdulețul parcului, apoi și pe celălalt și, după ce-și aruncă ochii în ambele părți ale străzii, porni șchiopătând spre intrarea blocului.

*

Trei spargeri fuseseră săvârșite în împrejurări similare. Spargeri… În realitate nu se spărsese nimic. Nici uși, nici ferestre, nici măcar un ochi de geam. Era evident că hoțul - sau hoții - intrase în apartamentele oamenilor folosindu-se de chei potrivite.

Cum și-au procurat însă modelul cheilor? - toate chei de broască Yale - se întrebau intrigați cei care primiseră sarcina să descopere făptașii. Locotenentul Mircea Mihuț, ofițerul care se ocupase de anchetarea primului furt, nu dăduse nici de cel mai firav indiciu. Iar dacă păgubașul n-ar fi sesizat lipsa anumitor obiecte de preț, n-ar fi bănuit că musafirii nepoftiți l-au vizitat în lipsă, intrând și ieșind din casă, descuind și încuind ușa la plecare, grijulii poate să nu-i urmeze și alții, să fure ce rămăsese de la ei.

Următoarele două furturi certificară într-un anume fel că infractorii erau unii și aceiași. Nu numai pentru că se furaseră aproximativ același fel de obiecte, de preț și cu volum redus, ci și fiindcă nu fusese lăsată nici măcar o amprentă pe vreun obiect, de pildă pe ușa șifonierului scotocit cu de-amănuntul. Era vizibilă o oarecare grijă de a nu devaliza. Se „lucra” curat, chiar „stilat”, nu se deranjau inutil locuințele prădate.

După cel de-al treilea furt, Mihuț voia să renunțe, să se declare bătut, să ceară să fie înlocuit. I se părea că superiorul său direct, căpitanul Toma Popovici, îl privește ironic, considerându-l probabil incapabil, și locotenentul socotea că e de preferat să nu aștepte clipa când o să i se spună să predea cazurile respective altui coleg. Era tânăr, chiar foarte tânăr, dar asta nu-l împiedica să aibă și el mândria lui. Nu se socotea, visa doar să ajungă un al doilea Maigret. Ori dacă nu era el în stare să dea de urma unor borfași, cum să descopere și să aresteze un infractor de mai mare anvergură, as în lumea mereu tot mai mică a celor certați cu legea?

Necăjit, începuse să umble ceva mai puțin corect îmbrăcat decât îi era obiceiul, să uite în câte o zi să se bărbierească, să-și neglijeze logodnica, însă circumstanțe atenuante avea destule. Mereu pe drumuri, când pe o urmă, când pe alta toate dovedite ulterior false cercetând proveniența anumitor obiecte puse în vânzare prin consignație, sau rătăcind printre „afaceriștii” talciocului de la Ploiești, nu avea prea multe clipe libere.

În dimineața zilei de 17 mai, aflând despre cea de-a patra spargere, hotărârea sa era luată: „Gata, cer să fiu înlocuit! Nu se mai poate, mă fac de râs…”

Căpitanul Toma Popovici, însă, nu dădu nicio importanță cererii lui Mihuț. Se mulțumise să privească la el câteva clipe cu ochii absenți, apoi se apucă să răsfoiască dosarul conexat al primelor trei cazuri. Lui Mihuț nu-i spusese decât să ia loc și să vorbească mai puțin.

Primul păgubaș, cercetătorul științific Lucilius Dumitrăchescu, reclamase miliției în dimineața zilei de 30 martie că, înapoindu-se din concediul petrecut împreună cu soția sa în Iugoslavia, găsise casa ceva mai goală decât o lăsase la plecare, în urmă cu două săptămâni. Unicul lor copil, o fată de 17 ani, elevă la „Gheorghe Șincai”, rămăsese în grija unei mătuși care locuia în alt cartier al orașului. Femeie de serviciu nu aveau.

Cei trei - tată, mamă, fiică - constituiau o familie armonioasă și bine închegată. Părinților nu li se putea reproșa decât că, poate, își iubeau și răsfățau prea mult fiica, dar Luminița Dumitrăchescu nu părea să abuzeze de dragostea acestora.

După nici două săptămâni, în seara zilei de 12 aprilie, medicul Alexandru Loghin, soția și cei doi copii ai lor au vizionat la „Republica” un film de aventuri. După spectacol s-au dus cu toții la „Ambasador”, unde au stat până aproape de ora două. Că în lipsa lor un străin le scotocise prin casă au observat abia a doua zi dimineață.

— Ce copii sunt ăștia, de stau la restaurant până la două noaptea?! se cam miră căpitanul.

— Nu-s tocmai copii, găsi cu cale să precizeze Mihuț, deși etatea lor putea fi găsită și în declarațiile de la dosar. Fata - Felicia Loghin - are 21 de ani și a absolvit în urmă cu doi ani liceul „Dimitrie Cantemir”. Băiatul - Radu Loghin - este „într-a noua”, tot la „Cantemir”. „Dumnealui, ăsta, băiatul, n-are într-adevăr decât șaptesprezece ani, dar pare pe puțin de douăzeci. Este, ca să zic așa, foarte emancipat. Fumează în fața părinților, e obraznic și arogant, iar pe mine m-a repezit de nu m-am văzut: „Ce vrei, dom’le?!… Lui Măndel nu i-a pierit nimic, nici măcar servieta cu cărți unde-ar fi fost norocul ăsta!” Și mi-a râs în nas. „Așa că poftește dumneata de mă lasă-n pace! Descoase-l pe babacu, dacă n-ai altceva de făcut!”

— Iar fata?

— Fata… s-a prezentat în două rânduri la examenul de admitere la „Teatru” și tot de atâtea ori n-a reușit. Vrea să facă pe interesanta, pe femeia de lume, însă mie mi s-a părut mai degrabă o ființă bolnăvicioasă, care singură nu știe ce vrea. Altfel amabilă, nu ca rebelul ei de frate. Era doar revoltată că i se furase o brățară de aur, două inele și magnetofonul, un Grundig cu patru piste, zicea.

— Femeie de serviciu?

— N-au. Menajul îl face soția medicului, o matroană de care te sperii doar privind-o.

— Urâtă?

— Nu… N-aș putea zice că-i urâtă. Însă mai degrabă aduce a bărbat decât a femeie. Foarte voluntară, autoritară chiar, tip de femeie-jandarm. Dintre toți, doar medicul mi s-a părut mai la locul lui. Ceilalți…

— Mda… Iar pe 5 mai…

— Inginerul Emanoil Protopopescu reclamă că, înapoindu-se de la un concert dat în Sala palatului, a observat că îi lipsea ceasul de mână uitat pe lada studioului. Căutându-l, a sesizat îndată și lipsa altor obiecte de preț, printre care…

— Știu, știu, deocamdată astea n-au prea mare importanță. Spune-mi din cine e compusă familia inginerului: el, soția…

— Și o fiică de optsprezece ani, în ultimul an la „Gheorghe Lazăr”. La concert au fost cu toții. Femeie de serviciu au, dar numai dimineața, câteva ore. O femeie necăjită și de treabă, în etate.

— Și-aseară…

— Aseară… nu știu. Adineaori am aflat.

— Te-am căutat, dar nu erai acasă. L-am trimis acolo pe Ioniță.

— Am fost cu… știți, cu Gabi, la un restaurant.

— Foarte bine. Măcar acum, până te-nsori, mai scoate-o și tu în lume.

Și Popovici zâmbi cam strâmb, doar el știa de ce, poate la gândul că în meseria lor deseori timpul era drămuit ca iarba de leac.

— Și-aseară credeți că „a operat” același? întrebă Mihuț.

— Același sau aceiași, nu știu. O să mergem împreună acolo. Spune-mi însă mai întâi un lucru: văd că în primele trei cazuri păgubașii au copii mărișori, gata să-și ia zborul. N-ai aflat cumva dacă aceștia sunt între ei prieteni, dacă au sau nu cunoștințe comune?

— Nu! fu categoric Mircea Mihuț. Nici părinții și nici copiii n-au relații unii cu alții. De niciun fel.

— N-au…

— Și nici nu locuiesc în apropiere. Toți în perimetrul central al orașului, e adevărat, însă pe străzi cu totul diferite.

— Bine, să mergem! Cât e ora