Alexandru cel Mare

Alexandru cel Mare de Vladimir Hanga

CUVÂNT ÎNAINTE

Viața lui Alexandru Cel Mare constituie o grandioasă pagină în istoria lumii. Și aceasta nu atât din cauza strălucitelor și uimitoarelor victorii sau romantismului trăsăturilor sale de caracter și nici din cauza sfârșitului tragic al eroului, ci pentru unitatea pe care, pentru un moment, tânărul, dar genialul macedonean, a reușit s-o dea unei mari părți din lumea pe atunci cunoscută.

Campaniile lui Alexandru au deschis omenirii noi perspective care au dus pe plan filozofic la ideea unității „întregii lumi”, la concepția unei societăți unitare cel puțin sub aspect politic și cultural. Această idee nu a însemnat continuarea alteia mai vechi, căci lumea elină rămăsese în practică, ca și în teorie, la statul cetate; polis-ul grec. Platon și Aristotel îi teoretizaseră valoarea, iar Atena și Sparta îi confirmaseră limitele, fără a-i crea perspectiva dezvoltării.

Pax macedonica instaurată de îndrăznețul macedonean avea să ușureze circulația bunurilor, a ideilor și oamenilor și să obișnuiască lumea din vremea sa cu un nou concept; acela al statului cosmopolit. Dacă sub aspectul populației, statele componente ale imperiului clădit de Alexandru rămân eterogene, sub aspectul civilizației și culturii, prezintă surprinzătoare elemente unitare. Ca limbă oficială a întregului imperiu se impune elina comună, întemeiată pe cel mai de seamă dialect grec: cel atic. În privința civilizației se estompează tot mai mult diferențele locale, care tind să se omogenizeze într-o anumită măsură. „Sunt multe cetăți – afirma Poseidippos în sec. III î. e. n. – dar o singura Grecie”.

Unitatea politică – de nuanță monarhică – și cea culturală – de factură elină – ce caracteriza structura noului stat făurit de Alexandru, este cunoscută în istorie sub numele de „elenism”, termen pe care istoricul Droysen, profund cunoscător al epocii, l-a pus în circulație încă din 1836.

Statul creat de Alexandru, unitar sub aspect politic, a fost acela care a ușurat din punct de vedere economic schimburile comerciale frânate până atunci de tendințele locale, iar, din punct de vedere cultural, aderarea la spiritualitatea greacă. Cine accepta elenizarea – inclusiv „barbarul” – avea un loc de egal în noua patrie în care cetățenia nu mai era un privilegiu al nașterii, ci o legătură social-politică.

Ideea unității lumii, în sensul elenistic al termenului, a fost reluată, pe un alt plan și cu mai multă certitudine organizatorică de către Caius Iulius Caesar, cel mai ilustru dintre romani.

Tradițiile elenistice au fost vehiculate și dezvoltate de imperiul roman, a cărui capitală, Roma, devenise în multe privințe un oraș cu puternice trăsături elenistice.

Această notă de civilizație greacă este comună nu numai Capitalei, dar și provinciilor și chiar ținuturilor din afara fruntariilor romane: a celor africane – din Sudan și până în Sahara – și a celor ce se întindeau dincolo de Asia Mică, până în India și legendara Chină.

Cartea de față înfățișează viața unui om pe care istoria l-a așezat în Panteonul ei. De aceea am socotit că trebuie s-o scriem așa cum a fost, deși biografului onest nu-i este ușor să-i refacă conturul purificându-l de aluviunile legendelorapocrife. Pe de altă parte ne-am străduit să-i dam și erouluiputința de a se prezenta singur, căci numai astfelva putea cititorul să înțeleagă pe deplin viața și faptele marilor genii.[1]

AUTORUL

PREGĂTIRILE

I ÎNAINTE DE ALEXANDRU

Dincolo de hotarul de miazănoapte al Greciei antice se întindea, între semețul masiv al Olympului, Alpii Dinarici, munții Rodopi și Marea Egee, țara Macedoniei. Puțin mai întinsă decât Albania de azi, Macedonia era în cea mai mare parte a ei o țară muntoasă, străbătută de trei mari fluvii: Haliakmon[2], Axios[3] și Strymon[4]. Văile largi ale apelor și șesul numit Emathia, ce se întindea de-a lungul țărmului mării, de la muntele Olympului și până la vărsarea Strymon-ului în Marea Egee, alcătuiau câmpia.

Tot de Macedonia aparține și peninsula Chalcidică[5] ce se termină prin trei promontorii alungiți care o fac asemănătoare unei mâini. Dintre aceste promontorii cel răsăritean era și cel mai cunoscut datorită muntelui Athos, care atinge înălțimea de aproape 2 000 m. Multă vreme porturile din această peninsulă au fost în stăpânirea grecilor.

Ca și astăzi, clima Macedoniei cunoștea contraste pronunțate. În interiorul țării iernile erau grele, iar zăpada răscolită de vânturi acoperea din belșug solul. Verile, în schimb, erau calde și bogate în ploi. Pe țărmul mării contrastele însă nu erau atât de violente, deoarece iernile erau mai dulci, datorită mării Mediterane.

Mai toate locurile și așezările aveau pitorescul lor. Munții acoperiți de păduri bogate se ridicau falnici, iarna, în mantie albă, iar vara în cetină verde, spre albastrul adânc al cerului, profilându-și până în depărtare contururile.

Văile erau udate de ape repezi și limpezi, iar vegetația uneori sălbatică de pe coastele mării contrasta cu nuanța verde-albăstruie a mării.

Macedonia era o țară bogată mai ales în comparație cu ținuturile înconjurătoare ale Greciei și Illyriei, cu care se mărginea spre apus. Materialul lemnos din pădurile seculare de stejar și conifere servea pentru construcții de tot felul, fiind în mare cantitate cumpărat de negustorii greci. Numeroase turme și herghelii de cai – caii macedoneni erau vestiți în acea vreme – își găseau hrana în pășunile cu iarbă deasă și grasă ce acopereau înălțimile, iar pe luncile apelor și pe câmpia dinspre mare, mai ales spre peninsula Chalcidică se cultivau cereale, pomi roditori și vița de vie.

Nici subsolul nu era sărac: aveau bogate mine de aur și argint.

Așezată la o răscruce de drumuri, Macedonia a cunoscut toate avantajele și dezavantajele inerente unei asemenea poziții: aceleași căi de comunicație au slujit și schimbului de mărfuri și invaziei triburilor dușmane.

Macedonenii erau oameni dârji, obișnuiți și cu greutățile climei și cu ale războiului, deoarece adesea erau hărțuiți de triburile vecine. Iubeau cu pasiune caii și vinul și erau pricepuți în folosirea armelor.

Așezați între semințiile grecești și cele traco-illirice, macedonenii alcătuiau un popor aparte. Istoricul Tucidide îi socotea, față de greci, barbari, iar scriitorii secolului al IV-lea î.e.n. îi priveau ca fiind cu totul deosebiți de semințiile grecești. De altfel atât în epoca lui Alexandru, cât și mai târziu, pe vremea diadohilor, macedonenii aveau conștiința limpede că nu aparțin marii familii a elinilor.

Din cauza așezării țării lor, ei nu s-au putut sustrage influențelor și uneori amestecului cu elemente străine, fie grecești, fie traco-illirice care s-au manifestat, cele dintâi, mai ales asupra aristocrației, iar celelalte asupra poporului de jos.

Limba veche a macedonenilor nu ne este cunoscută, căci până acum nu există nici texte și nici inscripții care să îngăduie reconstrucția structurii ei. Glosele și numele de locuri și de persoane ce s-au păstrat nu sunt suficiente pentru a ne informa în mod satisfăcător. Doar gramatica comparativă a limbilor vechi ne poate da câteva puncte de orientare și de sprijin.

Limba indoeuropeană, ca mai toate limbile europene, și-a păstrat individualitatea ei caracteristică cu toate influențele pe care limba greacă și cea traco-illirică le-au exercitat; prima – asupra limbajului păturii culte[6], iar cea de-a doua asupra vorbirii populare.

Procesul de plămădire a statului macedonean a început cu vreo 700 de ani înaintea erei noastre și a durat vreo două secole. În urma unor adânci frământări interne și a unor înverșunate ciocniri între familiile aristocratice și autoritatea regală, aceasta din urmă a biruit, punând temelia unui stat monarhic.

Primul rege al noului stat macedonean a fost Alexandru I (495–450 î.e.n.). Silit în cursul invaziei perșilor să se supună acestora și chiar să-i însoțească în campaniile purtate împotriva grecilor, el și-a schimbat, îndată după alungarea cotropitorilor, atitudinea, redobândindu-și independența. A restabilit apoi statornice relații comerciale și culturale cu cetățile grecești, pentru care politică a și fost poreclit „amicul grecilor”. Istoricul Herodot ne informează că el însuși s-a bucurat de o fastuoasă ospitalitate la curtea regelui Macedoniei și aceeași bună primire a avut-o și marele poet grec Pindar.

La finele secolului IV î.e.n., sub domnia regelui Archelaos (413–399 î.e.n.), statul macedonean se consolidează. Se ridică cetăți întărite, se construiesc drumuri pietruite, armata este organizată pe noi baze, iar circulația monetară se îmbunătățește. Noua capitală a regatului, Pella, a fost înfrumusețată cu monumente de artă și construcții somptuoase, dintre care cel mai de seamă a fost palatul regal. Decorată cu fresce de către pictorul grec Zeuxis, reședința regală a primit ca oaspeți artiști de seamă și poeți de frunte din Grecia, printre care și Euripide, a cărui piesă intitulată Archelaos are o temă macedoneană.

După Archelaos, asasinat în anul 399 î.e.n., au urmat câteva decenii de lupte interne care – favorizate și de primejdia din afară – au amenințat procesul de centralizare al statului. Catastrofa a fost evitată prin urcarea pe tron a unuia din cei mai destoinici generali și oameni politici ai vremii: Filip al II-lea (359–336 î.e.n.).

În copilărie noul rege trăise ca ostatic la Teba, unde avusese prilejul să cunoască atât civilizația și cultura greacă, cât și organizarea militară pe care Epaminonda o dăduse oștilor tebane. Filip era orator talentat și era manierat ca un aristocrat atenian, dar asemenea macedonenilor, era viteaz, cutezător și răbdător și-i plăcea vinul și vânătoarea. Spirit viclean, dar adesea generos, știa să citească în caracterele oamenilor, să-i aprecieze la valoarea lor reală și să profite de slăbiciunile lor. Știa totodată să folosească momentul – pe atunci se spunea că zeii îi sunt favorabili – și avea iscusința de a înțelege mersul lucrurilor, pe care adesea îl grăbea, cu tact și uneori cu aur.

A fost în același timp un talentat militar ce a știut să-și organizeze o armată permanentă bine instruită. Aristocrații slujeau la trupele călări, iar țăranii în unitățile de pedestrași. Cu toții erau gata la cea dintâi chemare să pornească la luptă. Cu această armată va reuși Filip să facă din statul macedonean hegemonul lumii grecești.

După ce respinse atacurile illirilor, Filip al II-lea având nevoie să-și asigure căile de comunicație maritimă își îndreaptă privirea spre marea Egee, spre peninsula Chalcidică, unde orașele-porturi se găseau în stăpânirea coloniilor ateniene. Profitând de neînțelegerile dintre acestea, el atacă pe neașteptate și ocupă coloniile Amphipolis și Potidea unde-și instală garnizoane. Cetatea Atenei, preocupată de soluționarea problemelor pe care le ridica confederația maritimă din care făcea parte, n-a putut interveni prompt pentru a-și salva coloniile din peninsulă, deși oratorul Demostene ceru intervenția imediată a trupelor, dezvăluind primejdia pe care o reprezenta regatul macedonean. Victoriile lui Filip al II-lea întrerupeau legăturile Atenei cu regiunile limitrofe Mării Negre, cu care grecii aveau – precum se știe – legături comerciale strânse. Întreaga economie maritimă ateniană era amenințată. Discursurile lui Demostene, capodopere ale oratoriei din toate timpurile, sunt o pledoarie caldă și convingătoare pentru interesele grecești, pentru libertatea amenințată a Atenei și pentru onoarea ei de hegemon al lumii grecești. În dorința de a apăra aceste interese, marele orator s-a gândit chiar la o alianță cu rivalii de odinioară a atenienilor, cu perșii.

Împotriva lui Demostene s-au ridicat așa-zișii partizani ai păcii, oratorul Eschine și retorul Isocrate. Aceștia poate convinși și de bogatele daruri ale macedonenilor – luptau pentru o înțelegere cu Filip, pe care, după părerea lor, ar fi fost bine să-l pună în fruntea tuturor oștilor grecești pentru a porni împreună împotriva „barbarilor” perși.

Prin toate aceste elemente duelul Demostene-Filip deveni și mai viu și mai plin de semnificații. Vestmântul în care acesta era îmbrăcat era acela al unei tragedii clasice: o ciocnire violentă între pasiunile și ideile umane de totdeauna. Dorința de dominare se înfruntă cu sentimentele nobile de apărare a patriei și a libertății, iar admirația pentru cei doi eroi se împletește cu compasiunea pentru acela care, apărându-și patria, cade la datorie.

În curând, datorită luptelor dintre cetățile grecești, pricinuite de neînțelegerile lor religioase, Filip al II-lea reuși să-și consolideze timp de un deceniu (355–345 î.e.n.) și mai mult poziția sa în Grecia. Zadarnice au fost discursurile lui Demostene – Philipicele și Olynthicile[7] ; „războiul sfânt” dintre cetățile grecești a dus la consolidarea dominației macedonene. O solie condusă de Filocrate – secretarul adunării poporului atenian – din care făceau parte și Demostene și Eschine fusese trimisă în capitala Macedoniei, Pella, ca să semneze pacea prin care Atena recunoștea toate cuceririle pe care Filip le făcuse în nordul Greciei.

La Atena frământările și neînțelegerile continuau. Lupta dintre grupările politice era în toi. Isocrate, membru marcant al partidului păcii, se adresă în mod public lui Filip, rugându-l să fie arbitrul între polis-urile grecești, să primească comanda supremă a oștilor macedonene și grecești pe care să le conducă spre lumea persană, unde să întemeieze noi și rodnice colonii.

Filip al II-lea cunoșteade visu realitățile din Grecia, unde-și petrecuse în tinerețe multă vreme ca ostatic. El știa că polisurile grecești sunt slabe și incapabile să-și făurească unitatea politică, din pricina ambițiilor mărunte ce măcinau păturile conducătoare. Dar și grecii disprețuiau pe macedoneni – de la care, după cum se exprima Demostene, nu puteai dobândi „nici un sclav bun”. Cetățile grecești nu bănuiau reala primejdie ce le amenința existența.

Iată de ce regele macedonean își putea continua opera sa de cuceriri, profitând de neînțelegerile dintre cetățile Eladei.

În anul 340 î.e.n. izbucni din nou „războiul sfânt” între polisurile grecești. Acest fapt dădu încă o dată prilej lui Filip să intervină în treburile Greciei. Demostene dădu ca întotdeauna semnalul de alarmă. La Cheroneea în Beoția trupele lui Filip se ciocniră, în anul 338 î.e.n., cu cele ateniene. Armata macedoneană număra 30 000 de pedestrași și 2 000 de ostași călări, comandați de fiul lui Filip al II-lea, tânărul Alexandru, în vârstă de 18 ani. Oștile grecești, în rândurile cărora se afla și Demostene, luptară cu multă vitejie, dar atacul cavaleriei macedonene, condusă de Alexandru, hotărî destinul luptei. Armatele Eladei fură înfrânte; 1 000 de atenieni căzură în luptă, iar 2 000 fură luați prizonieri.