Haiducul

Haiducul de Bucura Dumbrava

Din ciucurii florilor de tei se scutura o pulbere aurie pe învelitoarea casei boierești. Cete de albine mișunau prin frunzișul copacilor, bâzâind împrejurul garoafelor, mușcatelor și micsandre­lor, care cu învăpăiată strălucire împodobeau marginile pridvorului. Pridvorul, prelungirea învelitoarei, așezată pe bolți de zidărie pur­tate de stâlpișori, dă locuinței românești, fie mare sau mică, o înfă­țișare primitoare, bucuroasă de oaspeți.

Cu cât înainta ziua mai mult spre seară, cu atâta mișcarea al­binelor se întețea și adunătoarele de miere se repezea u cu mai mare zor asupra trandafirilor acățărători de la piciorul cerdacului și dimprejurul ușii chelarului, așa încât, din pricina zgomotului lor, câinele cenușiu, cel mai bătrân al curții, care dormea pe pragul pivniței, își ridică capul și, hăpăind împrejurul său, se întinse, căscând zgomotos, și-și scutură zdravăn lațele.

Odată cu scăderea căldurii de peste zi, începu și în casă o mișcare mai vie. Slugile și slujnicele, toți țiganii robi alergau din odăile de gospodărie spre cascle boierești și, lăsându-și galențele clăpănitoare înaintea ușilor, intrau numai în ciorapi în sală, spre a nu face zgomot.

Înăuntrul casei era răcoare și mirosea a ceară și a mare curățenie, iar când slugile deschiseră obloanele de la ferestre, un miros dulce de flori de tei străbătu în odăile scunde, spoite cu var.

De pe divanul, unde-și făcuse somnul de după-amiază, se sculă atunci boierul Amza Jianu, un bărbat înalt, în vârstă ca de cincizeci de ani, cu fața osoasă și serioasă, cu mustățile cărunte pe niște buze cărnoase. întinse feciorului, îngenuncheat pe covor înaintea lui, un picior și apoi altul, ca să-i pună pantofii moi de safian roșu. Se sculă apoi drept în sus și se întinse.

Era îmbrăcat cu un anteriu lung de mătase vărgată albastru și cu galben, iar peste mijloc era încins cu un șal de mare preț. Feciorul îi aduse o giubea de postav cenușiu, care, deși era vară, era îmblănită pe de margini cu pacele de samur. Un festivit îi acoperea creștetul capului, și părul lui era tuns scurt.

Un al doilea slujitor sosi înaintea boierului, aducând dulceață cu apă rece pe o tavă de argint.

Dar ca să mai soarbă și din cafeaua pe care i-o aducea un al treilea slujitor, nu mai avu vreme, fiindcă, pe neașteptate, se auziră afară plesnituri de bice, bătaia câinilor și chiotele prelungite ale surugiilor, care străbăteau printre zăngănitul clopoțeilor de la cai.

În curte soseau “brașovence” boierești, trăsuri de acele învelite, cum le Iacc.iti sașii din Ardeal, pentru Tara Românească. De sub covillirilc Im liniștirii-, de piele neagră, și care acopereau întreaga IrAftiirA, Hcobormi a« mu fete, gătite cu rochii în fețele cele mai des- <, Iiisc, și purlAml pe cap niște mici tulpănașc, împodobite cu flori, ieșeau apoi cucoane tinere îmbrăcate cu malote de atlas, precum și boieri cu giubelc de fete deosebite, și purtând pe cap ișlice, care semănau cu niște ciuperei uriașe. Ișlicul, deși era foarte mare, nu era insă prea greu, făcut fiind din puf îmbrăcat cu postav foarte subțire, sau cu blănite de mielușei nefătati. După rangul boierului, vârful ișlicului era o bucățică de postav cenușie-albastră sau verde.

La o margine a pridvorului era făcută o deschizătură pătrată prin care ducea o scară jos în curte. Cine se urea pe această scară, apărea mai întâi numai cu capul deasupra podelei, și era o priveliște foarte hazlie, să vezi cum ieșeau la iveală, pe aci, unul după altul, ișlicurile cenușii și negre clătinate pe capelele boierilor.

Boierul Amza Jianu primi pe musafirii săi, cum era obiceiul, în felul tureesc, adică ridicând mâna dreaptă în cere mare, întâi la gură și apoi la frunte. Soția lui, copiii și ceilalți musafiri, veniți de mai-nainte, îl înconjurau, și pe când poștalioanele zgomotoase se îndreptau spre grajduri în chiotele surugiilor, sus în pridvor se așezau încrucișându-se în mare veselie glasurile boierilor.

Puțin mai în urmă, cucoana Catinca Jianu se retrase împreună cu celelalte cucoane în odăile ei, unde li se aduseră dulcețuri și cafele negre, și se începu vorba despre soli și copii, despre măritișuri, însurători și dragoste.

Bărbații se adunară în odaia boierului, unde slugile le scoaseră îndată încălțămintele, ca să le puie în picioare pantofi moi, fiindcă pe divanurile tureești nu se putea ședea altfel, decât cu picioarele încrucișate sau lungit.

Fumau tutun aromatic din ciubucele de lemn mirositor, sau, când nu fumau, se jucau, ca să le treacă vremea mai ușor, cu boabele uriașe ale mătăniilor de chihlimbar, ahat sau de sidef, pe care le purtau totdeauna la brâu. Erau toți boieri cu moșii mari, vecini și rude de-ale Jienilor, și în curând se încinse vorba despre nădejdile și plângerile plugăriei.

— Mie mi-a stricat gerul mai toată via, zise Dumitru Jianu, fratele mai mic al găzduitorului, iarna trecută va rămânea de pomină.

— Să mulțumim lui Dumnezeu, că cel puțin avui ;tm puric tir pacc, oftă un alt boier, apropiind de buze zarful CU cale a și sorbind din băutura gustoasă, cu mare mulțumire și cu mare zgomol.

— De pace și de Vodă Caragea, zise scurt Crețescu, un boii i e ll fața fină și slabă.

— Ori șade Caragea, ori Hangerliu, ori Ipsilant în scaunul Dom nesc al Tării Românești, zise Dumitru, tot aceea e, tot din Fanar sunt.

— Ia te uită! zise Columbeanu, un tânăr frumos, legat la cap cu un taclit de mătase vărgat roșu cu vânăt, în felul cialmalelor. Dum­neata vorbești ca fratele dumitale Iancu, dușmanul grecilor!

— Asta ne-ar mai trebui! întrerupse gazda, care de altfel era scump la vorbă, uitându-se cu asprime la el. Ajunge un cap sucit într-un neam.

— Nu face glume sarbede, prietene Columbene, zise Mihai, al treilea dintre Jicni, punând mâna pe umărul lui Aniza ca semn de îmbunare. Nenea Amza are destulă supărare din pricina lui Iancu, și împreună cu el și noi ceștilalți.

Toți întrebară atunci deodată:

— Da unde este frățiorul dumneavoastră cel mic acuma? Tot ascuns șade la via lui din Drăgășani?

Amza era acum așa de supărat, încât lăsă pe frații lui mai tineri să dea răspuns prietenilor. Ședea cu picioarele încrucișate pe divan și „bea tutun” din narghileaua de pe covor, „bea” cu astfel de zor, încât se auzea clocotind apa din carafă.

Mihai Jianu își dădu micul fes vânăt spre ceafă și scărpinându-se pe frunte zise:

— De! Iancu a fost așa de mult răsfățat de părinții noștri, Dum­nezeu să-i odihnească, încât el n-a învățat să-și pună nici un frâu la gărgăunii lui și la toate poftele.

— O inimă de înger, adăugă Dumitru, dar cu cap de drac.

— Numai cu urșii din pădure se simte în ale sale, urmă Mihai. Se înțelege, că urmând astfel, nimic nu se va alege de moșiile lui. Clăcașii lui s-au făcut cu toții tâlhari.

-Și cu mintea lui cea ageră ar fi pulul să lle un minunat gospodar! oftă Dumitru.

— Dar cine ar putea să-l înduplecc la așa ceva? zise Mihai.

— Vreo fată frumușică, răspunse zâmbind boierul cel bătrân, ca de pildă mititica Ileana Golfineanu. Pe cinstea mea! Când s-a coborât adineauri cu mamă-sa din trăsură, mi-a lăsat gura apă, cu toți perii mei cei albi! Din opt copii, câți au fost, a rămas ea singură în viață, și prin urmare trebuie să aibă și o zestrișoară frumoasă.

— Dar tot nu ne-ați spus, începu iară vorba Crețescu, dacă Iancu e la Drăgășani, sau aci, la moșia lui de lângă Caracal?

— Este aici, răspunse Dumitru, și tocmai am trimis să-l aducă, am trimis chiar pe prietenul lui, pe slugerul Tudor Vladimirescu, care a venit în treacăt să cereeteze pe Amza.

— Cum, Tudor este aici? întrebară toți musafirii cu mare interes.

Numai Columbeanu se scutură și făcea, parcă-i clănțăneau dinții

În gură:

— Hrr! Doamne, îurtA-mAt

C'e va să zicA liMtt? întrebă Dumitru Jianu mirat. Eu credeam CA voi sunteți prietenii cei mai buni; n-ai dus tu zaherelele lui Vladimireiicu la Dunflre, în vremea războiului?

Ha da. Tocmai. Dar ce am văzut eu acolo, n-am să mai uit nici În ceasul morții.

Toți tăbărâră atunci pe Columbeanu, să le spună ce-a văzut.

În toamna trecută, începu el să povestească, Kutusoff era, cum știți, înaintea Giurgiului, și Vladimirescu cu pandurii lui era cu el. Pe mine mă trimisese banul Bibescu cu douăzeci de care, încăreate cu zaherele ca să i le duc lui Tudor. Rușilor le mergea rău, erau aproape nimiciți după cinci ani de luptă cu turcii, fiindcă întăririle nu soseau niciodată la vreme. Marele Napoleon zăpăcise toată lumea și o (inea cu privirile ațintite asupra sa.

— Slavă și mulțumită lui Dumnezeu, că în sfârșit gerul, focul, și Tarul l-au biruit pe acel Napoleon astă-iarnă, zise un prieten al rușilor.

Columbeanu urmă:

— Tudor era atunci foarte amărât din pricina izbânzilor din urmă ale ienicerilor. Dumneavoastră îl cunoașteți. Pe acest om nu l-a văzut nimenea râzând, numai când pleacă la luptă, începe să cânte și să joace. De multă vreme rușii și cu pandurii noștri n-avuseseră decât înfrângeri una după alta. Când am sosit cu însăreinarea mea în tabără și când întrebai, unde aș putea găsi pe slugerul Tudor, mi se răspunse că este devale, la Dunăre, unde face judecată la patrus­prezece sârbi, care treceau în fiecare noapte dincoace de Dunăre, ca să iscodească și să facă furtișaguri, și pe care, în sfârșit, pusese mâna. Mă dusei devale la malul Dunării. Din depărtare încă, văzui o mulțime de panduri și auzii un glas înfiorător strigând: — Să mori, câine, să mori, dihanie! Mă apropiai, străbătând prin mulțime, și văzui dinaintea mea pe Tudor Vladimirescu, cum ridica sabia aslipra unui sârb îngenuncheat cu mâinile legate la spate; o lovitură cu sabia, și capul ras al sârbului se rostogoli în nisip, iar trupul, despărțit de cap, căzu în cealaltă parte. Un șiroi de sânge mohorât curgea devale spre Dunăre. Și tot astfel Tudor tăie capul la al doilea, la al treilea, la al patrulea, la al cincilea...

— Stai frate! Doar nu se poate! strigau unii.

— La al șaptelea sârb! urmă Columbeanu, lovind cu pumnul în divan. Atunci n-am mai putut să privesc. L-am cuprins cu brațrli' pe la spate și l-am rugat: Iartă boierule, pe ceilalți, iartă-i pentru siiflelul părinților răposați! El își mușcă în buză de mânie și mușcă așii de aprig, încât începu să-i curgă sângele pe bărbie în jos, și nu era chip să se oprească, atât era de înfierbântat. Toate cârpele de în, care i se dădeau, să se șteargă, se înroșeau una ca și alta. Dădu sabia sa, încăreată de sânge, unui pandur și porunci ca ceilalți sârbi să fie bătuți la tălpi. Apoi se duse în cortul său, fără să se uite măcar la mine. Abia a doua zi dimineața, trimise să mă cheme și-mi zise - dumneavoastră știți cum vorbește el, scurt și aspru:

— De nu erai omul lui Bibescu, te făceam bucăți! Privirea, pe care mi-a aruncat-o, zicându-mi aceste vorbe, încă n-am s-o uit niciodată! Pe când mă întoreeam călare la Craiova, mă scuturau frigurile de groaza celor ce văzusem.

Mătăniilc alunecau, sunând, printre degetele frământate ale boierilor, și din ciubucuri se stinsese câte unul. Stăpânul casei bătu de trei ori în palme, și o slugă veni, în grabă, cu cărbuni aprinși.

Crețescu, care sta la fereastră, strigă deodată:

— Mi se pare că vin!

Înconjurați de câini, care îi lătrau cu înverșunare, intrau în curte doi călăreți. Unul purta uniforma verde închisă de pandur și era călare pe un cal mic negru de Dobrogea, care împroșca în toate părțile spumele albe dimprejurul zăbalei sale. Celălalt avea un cal alb cu coama zburată în vânt, asemenea unei marame de mătase. Acesta din urmă era un tânăr, subțire și înalt, îmbrăcat în haine oltenești. Cioarecii lui strâmți și ilicul erau împodobiți cu șireturi negre, cusături alcătuite după izvoade vechi și rare. Pe cap avea o căciulită cu fundul rotund.

— Iancu nu se poate lăsa cu nici un chip de portul țărănesc, zise Mihai dând din umeri.

— Dar îl și prinde bine, de minune, zise Columbeanu râzând.

La intrarea în casă a musafirilor celor noi, li se făcu o primire călduroasă și veselă.

Crețescu își făcu semnul crucii:

— Doamne Sfinte, după cum aud, adicătelea, dumneata ai pus de gând să te faci în curând pustnic?

Iancu își aruncă mândru capul pe spate și zise:

— Codrul nu minte, codrul nu înșală, și în codru-și pierde afurisitul de ban puterea lui drăcească. De aceea negreșit, codrul nu este loc căutat de oameni.

— Dacă toți ar gândi astfel... răspunse Crețescu dând din cap.