Impostorii

Impostorii de J Cros

CAMERA MISTERULUI ȘI A MORMÂNTULUI DESCHIS

Era în noiembrie, într-o joi, când asfințitul se lăsa încetul cu încetul peste un cer trist, peste Sena cenușie, peste freamătul copacilor și pietrele învechite ale cheiului, atingând ferestrele înalte ale bibliotecii Mazarine.

O lampă de porțelan verde lumina masa fiecărui cititor. În această plăcută ambianță, biblioteca își continua activitatea serioasă de studiu.

— Ora închiderii!

Anunțul brutal al paznicului sparse liniștea, făcându-i să tresară pe cititori, care se grăbiră să-și termine pagina, să-și mai ia o notă înainte de a preda cartea.

Doar o tânără cu o figură prelungă, încadrată de două cosițe și cu niște ochi cenușii ascunși în spatele unei perechi de ochelari, părea să nu fi auzit nimic. Ea tresări când șeful pazei o bătu pe umăr:

— Haide domnișoară Danielle, este ora închiderii! Tot cufundată în Egipt? întrebă el, surâzând.

— Vai, toată lumea a plecat… Bibliotecarul nu așteaptă… și vă fac să întârziați, domnule Pascal!

Bibliotecarul îi surâse amical, dându-i fișa de ieșire.

— Cum merge? Faceți progrese?

— Am impresia că da, încep să descifrez cu ușurință hieroglifele.

— Felicitările mele, bravo!

Urmări cu privirea silueta măruntă, cu o băscuță albastră, care se îndrepta spre ieșire.

— Vedeți, îi spusese Danielle într-o zi, unul dintre străbunicii mei a fost alături de cel care a descifrat misterul hieroglifelor, Champollion… Tatăl meu a fost cercetător la muzeul din Cairo… și tot acolo a și murit. Fratele meu lucrează la Serviciul de antichități egiptene de la Luvru.

*

Danielle, fără să țină seama de vântul rece, rătăcea de-a lungul cheiului.

— Ce spuneți, domnișoară Danielle, vă conduc o parte din drum?

Danielle se întoarse și surâse domnului Pascal.

— Mergeți pe jos?

Își încetini mersul pentru a fi în pas cu bătrânul paznic, care își târa puțin piciorul în urma unei răni din război.

— Care mai e situația fratelui dumneavoastră, a obținut aprobarea pentru expediția din Egipt?

— E pe cale, dar merge încet! Trebuie să obțină o mulțime de aprobări, să îndeplinească o serie de formalități… Atâta birocrație! Și adăugă, suspinând:

— Ce noroc pe el! Ce mult aș vrea să-l însoțesc!

— Răbdare, răbdare, peste câțiva ani va fi rândul dumneavoastră. Dar iată că am ajuns… Pe curând, domnișoară Danielle.

*

La auzul soneriei, mătușa Luce se grăbi să-i deschidă. Mătușa Luce, la moartea surorii sale, îi luase la ea pe Jean și Danielle, orfani de ambii părinți, și-i crescuse ca pe propriii ei copii.

— Dragă Danie, s-a aprobat!

Danielle înțelese imediat că Jean obținuse aprobarea pentru expediția din Egipt.

Scoase un strigăt de bucurie și se năpusti spre camera fratelui ei. Din spatele ușii întredeschise, străbătea zgomotul unei discuții aprinse. Danielle se strecură în cameră, fără să fie observată.

Trei tineri stăteau cu spatele la ușă. Fratele ei Jean, cocoțat pe masa de lucru, Max, în echilibru relativ pe un scaun și Josée stând turcește pe divan. Max și Josée erau cei mai buni prieteni ai lui Jean. Ei își făcuseră studiile împreună, se ocupau de antichități egiptene și acum urmau să întreprindă, tot împreună, prima lor misiune consacrată studiului piramidei Dahchur. Josée, desenatoare, studiase tehnica pictorilor egipteni și avea misiunea copierii picturilor ce se găseau în piramidă.

— Bună ziua, spuse Danielle, apropiindu-se. Ei, s-a făcut? Sunt nespus de mulțumită! Îmi arătați și mie aprobarea pentru plecarea voastră în această expediție?

— Iat-o, cu toate formele legale.

— Hai Dany, acum, că ai văzut cu ochii tăi, lasă-ne să lucrăm. N-avem decât o săptămână să ne pregătim.

— N-aș putea rămâne? Iau o carte și nu scot o vorbă.

Dar Danielle nu-și luă nicio carte. Ea puse mâna pe un portofel vechi din piele, se ghemui lângă sobă și îl deschise. Scoase cu atenție o bucățică de hârtie maronie, cu marginile zdrențuite, pe care se afla un desen cu negru. Era un fragment de papirus pe care, cu 3 000 de ani în urmă, un artist desenase un lup și niște pisici în chip de ciobani, ducând la păscut oi și gâște… Fără îndoială, pentru a le înfuleca mai ușor.

Acest papirus fusese dăruit de însăși Champollion străbunicului lor.

— Dany, ești nebună, ai să-l arzi!

Jean se repezi la sora lui care, instinctiv, se dădu înapoi.

— Vai! M-ai speriat! Dar nici vorbă, sunt atentă!

Jean smulse fragmentul de papirus și tresări…

— Dar ce-i asta?

Dincolo de siluetele animalelor, apărea clar un alt desen.

— Pare un grafic.

— Dar… Nu-i cumva parcursul Nilului?

— Culoarea aceasta maronie, gândi Max cu voce tare, dar… da, a fost trasată cu cerneală simpatică!

Ghemuiți lângă sobă, ei apropiară cu mii de precauții prețiosul papirus de flăcările sobei.

Aplecați asupra documentului, pe care apăreau acum mai multe hieroglife maron, traduseră cu emoție:

„După buiandrugul ascuns

este sala dublă a Adevărului

va veni adevărata Lumină în Orient

Camera Misterului și a Mormântului deschis”.

Ora 20,45, PERONUL 9, LINIA 2

Individul împinse ușa cafenelei, aruncă o privire în jurul micii săli aproape goale la această oră matinală, atinse borul pălăriei sale de fetru gri și ceru scurt:

— Un pachet de Gauloises, te rog, și o fisă de telefon.

Închise cu grijă ușa cabinei și făcu un număr. Gesturile îi erau grăbite, scurte și un tic nervos îi contracta obrazul stâng.

— Alo, postul 55? Informațiile sunt exacte. Plecarea are loc diseară. Care sunt instrucțiunile?

— …

— De acord, răspunse el printre dinți, cu jumătate de glas. Tot la ora 0,45, pe banda obișnuită?

— …

— De acord.

Ieși grăbit și silueta lui înaltă și subțire, într-o gabardină gri, se pierdu în mulțime.

*

Trenul părăsise Arles și trecea peste un viaduct. Danielle, sprijinită de Jean, privea cu ochii mari râul Crau, peste care trecea imensul apeduct. Asta pentru că Jean acceptase ca ea să-i însoțească până la Marsilia, de unde urma să plece la Fréjus, la sora mătușii lor Luce.

— Priviți câmpia râului Crau, spuse persoana care stătea pe culoar lângă Danielle. Bărbatul avea cam 50 de ani. Părul era puțin încărunțit, iar figura lui pătrată, cu trăsături energice, părea mai blândă datorită expresiei binevoitoare a ochilor săi albaștri.

Era André Florent, nume de prestigiu în domeniul egiptologiei. Urma să se îmbarce împreună cu Jean, Max și Josée.

— Iată, ne apropiem de Miramas și au mai rămas cam 50 km până la Marsilia. Nu sunteți obosită după o noapte de călătorie?

— Eu? Deloc!

— Hai să ne așezăm, totuși, puțin, în compartiment.

— Ei! Danielle, la ce visezi? o tachină Josée. La descoperirea ta senzațională, la secretul papirusului misterios? Papirusul lui Danielle Mirbel!

— Haide, haide, interveni André Florent, lasă ironia. Și eu cred în acest papirus.

„Parcursul Nilului sacru, formulele care, în „Cartea Morților” descriu Marea Piramidă, reprezintă un lucru interesant, sunt sigur… Ce? V-am spus că numai prietenul meu Guérin de la Cairo ar putea descifra aceasta enigmă. Vom merge, deci, la Cairo. Și vă asigur că dacă este ceva de găsit, vom găsi!” le spusese el înainte de plecare.

Trenul intră în lungul tunel al râului Nerthe și, la ieșire, apăru deodată, după o vale stâncoasă, rada portului Marsilia.

— Vasul vostru este deja aici? întrebă Danielle, întorcându-se spre fratele ei. Dar încruntându-se, exclamă:

— Tot el e!

— Care el? Întrebă Jean.

— Acolo pe culoar, omul acela în gri…

— Și ce-i cu el?

— S-a mai învârtit în fața compartimentului nostru. Are ceva ciudat, dar nu-mi dau seama ce.

— Ai face mai bine să-ți strângi lucrurile, aiurita mea mică, fiindcă, iată, am ajuns.

*

Instalată într-un fotoliu în holul hotelului Marsilia, Danielle privea pentru a zecea oară pliantul Companiei de navigație „Marsilia-Alexandria”. În fața ei, André Florent scria.

Jean, Max și Josée apărură în hol.

— Începusem să-mi pierd răbdarea, spuse domnul Florent. Mergem la mesagerie.

— Haidem, spuse Jean. Mai am atâtea curse de făcut și nu știu dacă voi avea timp.

— De fapt, Danielle, tu care ești atât de descurcăreață, dacă ai face tu aceste curse, în timp ce noi stăm la coadă la acest ghișeu?

— Fie, răspunse ea, surâzând.

— Cum merge? întrebă Danielle, când se reîntâlniră. Totul este aranjat?

— Totul! Peste câteva ore vom naviga spre țara faraonilor. Josée are un număr minunat de cabină: 13. Noi cu André Florent suntem la număr 30.

— Dacă vreți să țineți seama de experiența mea, spuse acesta din urmă, să ne îmbarcăm chiar acum și să ne instalăm.

— Danielle, spuse Jean, întorcându-se către sora sa, te lăsăm aici. Vei aștepta liniștită pe mătușa noastră de la Fréjus, cu care am vorbit la telefon.

Fără să răspundă, Danielle se îndepărtă melancolică de prietenii ei. În acel moment privirea i se opri asupra omului brunet, care depunea cheia la recepție.

— Iar el!

În spatele lui, un băiat ducea o valiză, pe care se putea citi „Alexandria”.