La un pas de moarte

La un pas de moarte de Renee Dunan

1

DEȘERTUL FOAMEI

Încă din anul 1910 începusem să călătoresc prin Asia centrală. Aventura ce am să v-o istorisesc aici – una din acelea cărora în Franța li se spune „îndrăznețe” – mi s-a întâmplat în vara anului 1922.

În 1914 fusesem mobilizat ca agent secret prin vecinătatea coastelor Mării Negre, pe care le-am cutreierat în lung și în lat, poate de zeci de ori. Cu acest prilej, a trebuit să iau parte la întreaga comedie de politică financiară ce s-a jucat între Golful Persic și Marea Neagră, mai cu deosebire după sfârșitul anului 1917. Aceasta, din cauză că finanța internațională, entuziasmată de prăbușirea țarismului, râvnea, cu ajutorul unor trupe alese pe sprânceană, să pună mâna pe bogățiile imense de care abundă Georgia și, totodată, pe zăcămintele de petrol din Baku. Numai că în această luptă aprigă se aflau față în față două-sisteme bancare – al Franței și al Angliei – fiecare lucrând cu metoda lui. Clemenceau trimisese acolo pe toți foștii subofițeri ai batalioanelor din Africa precum și companii disciplinare, socotind că printr-o acțiune rapidă și brutală vor lua locul gentlemenilor englezi. A fost o luptă puțin tragicomică, în cursul căreia au căzut foarte puțini morți. Dar adevărații beneficiari au fost Sovietele care, în 1918, recucereau Georgia printr-o lovitură neașteptată și măiastră. Nu-i vorbă, truda lor nu fusese nici simplă și nici ușoară. Dar se cuvine să recunoaștem că sunt diplomați din instinct, ca de altfel toate popoarele a căror rasă își are obârșia în Asia, pământ al chibzuinței și mai ales al calculelor nepripite. Mă aflam, prin urmare, la Batumi, în ziua când a intrat acolo armata sovietică. Francez și însărcinat eu o misiune delicată, am fost nevoit să părăsesc orașul într-ascuns, neoprindu-mă decât la Constantinopol. Acolo, m-au ținut șase luni de zile cu făgăduiala că voi fi trimis din nou în Asia, unde goana însetată după concesiuni petrolifere începea să atragă numeroase bande de aventurieri.

În sfârșit, am fost demobilizat la Constantinopol și, curând după aceea, angajat de Statele Unite cu organizarea și conducerea unei expediții prin Kabul, Khiva, Aralsk, pe marea de Aral și apoi prin Astrahan, pe Caspica. Era vorba, nici mai mult nici mai puțin să tai drumul Sovietelor, care coborau de la Orenburg de-a dreptul în Buharia, unde ei constituiseră o republică, ce-și întinsese hotarele până la Indu-Kuș.

La epoca aceea regiunea era cam în fierbere. Este o mare imprudență să trezești aceste popoare adormite în mijlocul Asiei de câteva mii de ani. Sunt oameni care duc, același fel de existență de peste treizeci de veacuri, din generație în generație. Îi întâlnești presărați de-a lungul unor teritorii imense și cu toată slaba lor densitate, se găsesc însă, ici-colo, așezări enorme. De altminteri sunt cu mult mai numeroși decât pretind geografii…

Dar dacă aceștia viețuiesc în cercul unor tradiții grozav de înapoiate, nu trebuie să-i credem prea „conservatori”. În afară de religia lor, par destul de schimbători, iar inteligența cu care se fălesc e în stare să asimileze cu aceeași ușurință ca și japonezii, secretele civilizației noastre. Astfel că încercarea de-a ridica în picioare acest imens aluat omenesc e un risc plin de primejdii. Ar fi la fel cu ceea ce-a pățit Anglia pe care, de azi înainte, posesiunile ei din India au făcut-o să fie prevăzătoare. Numai Rusia cea nouă se joacă cu focul. Dar m-am îndepărtat de subiectul povestirii mele.

Precum se știe, americanii au fost și mai sunt convinși că există petrol între Sir-Daria și Amu-Daria. Chiar acolo se află Buharia, o regiune ce cuprinde trei deșerturi: Gobi, Cara-Cum și, între ele amândouă, vestitul Deșert al Foamei, unde mi s-a întâmplat aventura despre care este vorba. Americanii m-au trimis acolo.

Trebuie să situăm această întindere de pământ în felul următor: la miază-zi e Afganistanul, de unde am pornit. În partea dinspre răsărit, stăpânește Tibetul atotputernic. Către apus, străbătând pustietăți nesuferite, ajungi la Marea Caspică, ce hotărnicește partea de nord a Persiei, iar pe la miază-noapte, te îndrepți spre Rusia sau, mai bine zis, spre guvernământul Tobolsk. Această țară haotică se așterne pe suprafața a douăzeci de grade longitudine și douăsprezece grade latitudine. După toate presupunerile și chiar aparențele, bogății extraordinare zac îngropate pe aceste tărâmuri. Dar care o fi mijlocul de a face săpături în liniște și nestânjenit de nimeni, laolaltă cu niște locuitori prea puțin simpatici și – cu oarecare dreptate – convinși că cercetările europenilor n-au altă țintă decât să le ia pământurile și să-i robească?

Acolo se vor juca cele mai formidabile intrigi diplomatice, cărora cred că numai războaiele occidentale le vor pune capăt. Totuși, nu e vorba de mâine. Însă în ziua când industriile marilor națiuni vor fi atins apogeul, acele îndepărtate ținuturi vor fi un prilej neîntrerupt de căutat și exploatat metale și combustibili sau de dus o existență mai puțin zbuciumată, decât aiurea. Ca hienele se vor năpusti asupra Asiei. Localnicii o ghicesc prea bine. Cu blândețea și șiretenia înnăscută a rasei lor, se pricep să te slujească, tocmai atât cât au nevoie să tragă foloase de pe urma ta – și încă foloase cât mai multe – dar încolo, sunt neîntrecuți în a te păgubi, în chipul cel mai delicat, la limita exactă unde neajunsurile ce ți le pun în cale te împiedică cu tot dinadinsul să-ți mai duci lucrările la capăt. Așa că vor trebui ani îndelungați pentru cunoașterea temeinică a secretelor acestui continent nemăsurat căruia, la urma urmei, Europa nu-i este decât un pinten înaintat, cum e de pildă ținutul Bretaniei în Franța…

Așadar, la început am fost la Kabul pentru noii mei stăpâni din America. În fond, dacă-i servești pe unii ori pe alții, nu interesează. E vorba mai ales să poți duce o viață neatârnată și cât mai aventuroasă, plină de neprevăzut și noutăți, care e tot atât de indispensabilă aventurierului precum e băutura pentru un bețiv. La patru luni după ce ajunsesem la o înțelegere cu yankeii mei, plecam din Kabul cu optsprezece afgani și trei americani, născuți unul în Scoția, altul în Suedia și al treilea în Lituania. Doi asiatici europenizați ne însoțeau de asemenea. Caravana aceasta trebuise să fie organizată într-ascuns și cu o prudență deosebită, căci Anglia nu permite ca altcineva să-i încalce hotarele ei asiatice, în scopul de a exploata un ținut asupra căruia ea ține morțiș să fie tutore suprem. Și pe urmă, la Kabul, – capitală aproape independentă – trona un oarecare colonel Patrick Longhusband, cel mai plicticos și cicălitor dintre slujbașii englezi. Din fericire, munții Hinducuș se află aproape de porțile Kabulului. Odată pornit pe cărările munților din vecinătate, ai scăpat de sub supravegherea autorităților celor mai strașnice. Așa s-a întâmplat și cu noi…

Nu vă voi povesti străbaterea acestui lanț de munți, lipsiți de interes pentru noi. Socotesc că e o problemă prea arzătoare pe care cuvintele nu sunt în stare să o zugrăvească. Zi de zi trăiești într-o încordare bolnăvicioasă a voinței și treci printr-un șir de peripeții cu care europeanul nu s-ar deprinde în ruptul capului. Pe măsură ce ne depărtam de Afganistan, puteam să ne bizuim tot mai mult pe devotamentul oamenilor noștri. Doar la plecare trebuia să ne temem, ca întotdeauna, de o tentativă generală de măcelărire a albilor europeni și chiar a asiaticilor crescuți aiurea în mijlocul civilizației, deoarece comorile expediției noastre erau un prilej neîntrerupt de ispită pentru băștinașii lacomi de tot ce li se părea că ar fi obiecte de preț.

— Însă eram tineri, înarmați cu multă bărbăție și o disciplină severă îi lega de noi, trup și suflet, pe acei optsprezece afgani, în așa fel că uneori te îndoiești să spui că afganul ar fi hindus.

Odată ajunși la izvoarele râului Ok Serai, un afluent al lui Amu-Dana, am putut, în sfârșit, să coborâm versantul opus al colosului masiv muntos, Pe colinele de la nordul Hinducușului se așterneau, scobite, o mulțime de văi și vâlcele în formă de evantai, pe unde șuvoaiele de apă șerpuiesc vijelioase, cu sate cocoțate în creștetul râpelor, unde poliandria se practică de veacuri. E fără îndoială unul din colțurile cele mai curioase din lume.

Spetiți de oboseală, am ajuns la Kunduz, după două luni de umblet chinuitor pe jos. De astă dată, ne aflam în partea de șes a locului căruia anevoie i s-ar putea identifica proprietarul. E tot Afganistanul sau începe țara Buhariei? Șiretenia Sovietelor a fost la înălțime și aici, precum am aflat apoi. Plecând de la sistemul folosit în republica lor Buharia, ei au constituit o serie de mici state prietene, pe care le asmut din când în când asupra Outlyings Governments-elor engleze sau a guvernământelor mai depărtate. De la Kunduz, iată-ne dar plecați din nou, urmând cursul Amu-Dariei. Dar, cum voiam să evit o ciocnire prea timpurie cu misiunile rusești, care împănaseră partea locului pe vremea aceea, am luat-o pieziș, abătându-ne dincolo de malul stâng al fluviului, în inima așa-zisei țări a turcomanilor.

După patruzeci de zile de la trecerea Hinducușului, pășeam pe un pământ sterp și dezgustător, numit „Deșertul Foamei”. Nu întâlnisem picior de european de la Kunduz până acolo și aveam pe drept cuvânt iluzia că străbăteam un continent necunoscut.

Ce regiune fantastică! Pretutindeni pe unde treceam, găseam minereuri în stare aproape pură. Subsolul geme de fier și aramă, de magneziu și multe metale rare. Cărbunele abundă în straturi monstruoase, iar petrolul țâșnește de asemenea la fiecare pas. Călcam pe un așternut de smoală. Cu siguranță că erau și zăcăminte de pietre prețioase. În câteva rânduri, am găsit bulgări de alumină colorată, prevestind vecinătatea smaraldelor sau poate a rubinelor, în orice caz numai pietre scumpe. Dar trebuia să fiu prevăzător. Eram singurul mineralog din convoi. Dacă aș fi spus că în cutare loc zac mii de nestemate, n-aș mai fi putut înainta cu caravana mai departe. De altminteri, aveam numai misiunea să descopăr zăcăminte petrolifere, dacă și unde era cu putință, printr-o cercetare superficială și, la nevoie, prin săpături. Socoteam deci o datorie faptul de-a urma acest consemn. La drept vorbind, el n-avea pentru mine decât foloase și căutarea unei alte îndeletniciri n-ar fi avut alt rezultat decât să primejduiască expediția, așa cum m-am convins mai apoi. Aici ne întâmpină o regiune pietroasă și anevoie de străbătut, unde viața e tot atât de stearpă ca și vegetația.

Într-o dimineață, inginerul care-mi slujea de ajutor, un yankeu suedez, fu găsit mort în cortul lui. La doua zile după aceea, un fel de molimă îmi doborî cinci afgani, care se stinseră, pe rând, în câteva ceasuri.

Atunci am hotărât să ne zorim marșul ca să ajungem cât mai curând la Khiva, însă…